Facultatea de Teatru și Televiziune

Arte performative și film

Cătălin Florea

Master, anul I

Marina Abramović

Din dorința de a evita materialele artistice obișnuite, cum sunt vopselele și pânza, lucrările Marinei
Abramović sunt tipice pentru scopurile noilor generații. Aceasta elimină distanța dintre artist și public
prin folosirea propriului corp ca și mediu de comunicare.

Crescând într-un mediu comunist dictatorial, susținut și impus de părinții ei, performance-urile
periculoase și dramatice construite de artistă, par a fi „răspunsuri” către răceala anilor adolescenței.
Munca depusă de Marina Abramović în lucrările sale, este tipică pentru efortul depus în anii 1960 pentru
acest tip de artă. Asta însemna că de cele mai multe ori, sacrificiul includea lucrări în care își punea viața
în pericol, performând lungi și periculoase piese ce de cele mai multe ori îi provocau răni, cum ar fi
tăieturi, arsuri, jucate de ea însăși în fața unei audiențe. Rănile fizice pe care le îndură au scopul de a
explora teme importante, cum ar fi încrederea, rezistența, curățarea, epuizarea și plecarea. Lucrările
Marinei Abramović ar putea fi interpretate și ca un tip de artă îndepărtată de mediile tradiționale cum ar fi
pictura, sculptura, focusându-și atenția direct pe corpul ei. Cu toate acestea, ea este departe de a-l privi ca
pe o suprafața, ci mai degrabă „Punctul de plecare al oricărei dezvoltări spirituale”.

Pentru Marina Abramović, performance-ul reprezintă o „construcție fizică și mentală, pe care un

performer o face într-un anumit moment, într-un spațiu, în fața unui public, ducând la un dialog între
energiile celor două părți. Publicul și performer-ul creează momentul împreună.”

Supranumită „bunica artelor spectacolului”, Marina Abramović s-a născut în Belgrad, în 1946, și a
devenit faimoasă pentru spectacolele în care își solicită la limită mintea și corpul. Părinții săi, Danica
Rosic și Vojin Abramović, au fost partizani în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Marina Abramović a studiat la Universitatea de Arte din Belgrad până în 1970 și a fost crescută într-o
atmosferă foarte severă și strictă de mama sa, care, până la vârsta de 29 de ani, nu i-a permis Marinei să
iasă din casă după ora 10 noaptea. În timpul studiilor și ulterior, când a predat cursuri de artă, Marina
Abramović a organizat mai multe spectacole, inclusiv Rhytm 0 (Ritm 0), în 1974, și The Artist is Present
(Artistul este prezent) în 2010.

La începutul activității sale, Marina Abramović își punea adesea corpul în pericol, cum ar fi: a luat
medicamente (droguri) ce erau destinate bolnavilor de schizofrenie (Rhythm 2, 1974), și-a tăiat stomacul
cu o lamă de ras, biciuindu-se, stând pe un cub de gheață (Thomas Lips, 1975). Ea a sugerat că pornirea
de a crea acest tip de artă s-a născut din faptul că a crescut într-un regim comunist dictatorial „All my
work in Yugoslavia was very much about rebellion, not against just the family structure but the social
structure and the structure of the art system there. My whole energy came from trying to overcome these
kinds of limits."

Abramović a studiat pictura la Academia de Arte Plastice din Belgrad (1965-1970) și la Radionica
Krsta Hegedusic, Academia de Arte Plastice din Zagreb (1970-1972). La începutul anilor ’70 ea a început
să creeze performance art, începând inițial cu instalații de sunet, ca mai apoi să își îndrepte atenția către
lucrări ce includeau propriul său corp.

Marina Abramović este o artistă ce de-a lungul timpului și-a învins fricile și s-a expus durerii pentru
a-și „deschide” simțurile, folosindu-se de nuditate și efectul de șoc. Așadar, aceste acte de rebeliune
numite performance, ce se întâmplau de obicei în studiouri mici, centre pentru studenți sau anumite spații
alternative din Iugoslavia, se încheiau la ora 22:00, deoarece aceea era ora strictă impusă de mama sa la
care artista trebuia să se întoarcă acasă. Abramović a creat aceste lucrări de pionierat când arta
performance-ului era încă un lucru nou pentru lumea artistică din Europa.

În anul 1975 l-a întâlnit în Amsterdam pe Ulay, bărbatul cu care urma să creeze unele dintre cele mai
puternice lucrări ale sale. În următorul an, ea a părăsit pentru prima oară casă părintească ca și s-a mutat
împreuna cu partenerul ei. Pentru următorii 12 ani, Abramović și Ulay au fost iubiți, dar și colaboratori în
ceea e privește arta lor. Ei au colaborat între 1976 și 1988, creând performace-uri de explorează dualități
de genul masculin-feminin, activ-pasiv, prin executarea unor acțiuni în mod repetat, extenuante și
câteodată chiar dureroase. Au călătorit în jurul Europei într-o dubă, au trăit cu aborigenii australieni, au
petrecut timp in mânăstirile tibetane budiste din India și au călătorit în deșerturile Sahara, Thar și Gobi. Ei
au colaborat la mai multe performance-uri, cum ar fi: Imponderabilia (1977), în care au stat dezbrăcați
într-o ușă destul de îngustă, forțând spectatorii să treacă printre ei; Breathing In/Breathing out (1977) în
care au inspirat și expirat din gura celuilalt până aproape s-au sufocat; Relation in Time (1977),
presupunea ca amândoi să stea unul în spatele celuilalt având părul legat împreună; Light/Dark (1977) în
care în mod alternativ se pălmuiau și Nightsea Crossing (1981-1987), un performance în care perechea
stătea tăcută unul în fața celuilalt la o masă de lemn pentru cât mai mult timp posibil.

Când Abramović și Ulay au decis să încheie relația lor de iubire dar și colaborarea artistică în 1988, ei
au creat un performance numit The Lovers; fiecare dintre ei a început să meargă de la un capăt al Marelui
Zid Chinezesc. Au mers timp de 3 luni, călătorind prin cele 12 provincii ale Chinei, până ce s-au întâlnit
la mijloc ca să-și spună la revedere.

Cunoscută de-a lungul timpului pentru performance-urile ei în care își folosește corpul pe post de
subiect, dar și ca mijloc de comunicare cu publicul, aceasta a combinat performance-ul, sunetul, video-ul,
sculptura și fotografia în practicile ei.“The function of the artist in a disturbed society is to give awareness
of the universe, to ask the right questions, and to elevate the mind,” (Marina Abramović). Făcând parte
din grupul de artiști avangardiști ce obișnuiau să experimenteze folosindu-și propriul corp, Abramović și-
a împins limitele fizice și psihice cu scopul de a explora tematici emoționale și transfigurarea spirituală.

Printre primele ei performance-uri, Rhythm 10, Abramović țintea în mod repetat spațiul dintre
degetele ei cu un cuțit, testând astfel relația dintre mental și fizic, reinterpretând conceptul de ritm.

În 1974, Marina Abramović a organizat ceea ce s-a dovedit a fi cel mai periculos experiment la care
se poate supune cineva, pe care l-a denumit Rhytm 0 (Ritm 0). Promovând din totdeauna un tip de artă ce
forțează atât artistul cât și spectatorul să-și pună întrebări dar și să-și reexamineze identitatea. Rhytm 0 a
fost un spectacol ce a ținut 6 ore, susținut în Napoli, Italia. Marina Abramović promovează un tip de artă
care forțează atât artistul, cât și publicul să își pună întrebări și să își reexamineze identitatea.

Scopul acestui experiment era să testeze limitele relației dintre artist și public. Punând în discuție
tocmai rolurile fiecărei părți, Marina Abramović a încercat să își dea seama ce înseamnă să fi om,
uitându-se la ea însăși prin ochii publicului. Un alt obiectiv al experimentului său a fost să dea un
exemplu concret de transformare a corpului uman în obiect. Rămânând nemișcată în fața publicului și
permițându-le oamenilor să facă ce cor cu corpul ei, a vrut să vadă care sunt limitele a ceea ce considerăm
a fi acceptabil.

Marina a așezat pe o masă, în fața publicului, 72 de obiecte, care să fie folosită asupra ei. Obiectele îi
puteau provoca plăcere, durere sau chiar moartea. „Pe masă sunt 72 de obiecte pe care oricine le poate
folosi asupra mea după cum dorește. Acesta este un spectacol. Eu sunt obiectul. În acest interval, îmi
asum întreaga responsabilitate. Durata: 6 ore (de la 8 seara la 2 dimineața)”.

Printre obiecte se numărau: trandafiri, parfum, o pană, miere, pâine, struguri, vin, un bici, unei de
măsline, foarfece, un bisturiu, o bară de metal și chiar un pistol încărcat cu un glonț. Cei din public au fost
invitați apoi să folosească obiectele asupra Marinei după cum au crezut de cuviință. La început, oamenii
s-au purtat cu blândețe, unii îi dădeau apă să bea, îi ofereau trandafiri sau o sărutau, însă, odată cu trecerea
timpului, au devenit din ce în ce mai agresivi.

La finalul spectacolului, Marina Abramović fusese dezbrăcată, spinii trandafirului îi fuseseră înfipți în
burtă și cineva îi ținuse pistolul la cap. Iată cum a descris scena Thomas McEvilley, un critic de artă care a
luat parte la spectacol: „A început cu blândețe. Cineva a întors-o pe Marina cu spatele. Altcineva i-a
ridicat brațele în aer. Cineva a atins-o oarecum intim. Noaptea începea să se încingă. După trei ore, deja
toate hainele îi fuseseră tăiate cu lama. În a patra oră, aceleași lame au început să fie folosite pe pielea ei.
Cineva a tăiat-o pe beregată, ca să îi poată suge sângele. Era atât de dedicată spectacolului, încât nu s-ar fi
opus să fie violată sau omorâtă. Confruntați cu renunțarea sa totală la voință, care însemna colapsul
psihologiei umane, câțiva din public au început să formeze un grup protector. Când Marinei i-a fost pus la
tâmplă pistolul încărcat, cu degetul ei montat pe trăgaci, a izbucnit un scandal între taberele în care se
împărțise publicul.”

Când cineva a venit și a anunțat finalul spectacolului, artista a început să se miște făcând câțiva pași
spre public. Aceștia s-au speriat de ea, făcând câțiva pași în spate sau părăsind camera, incapabili să o
înfrunte. Diferența dintre performance și teatru este enorma, spune Marina. „În teatru, cuțitul nu este cuțit,
iar sângele e doar ketchup. Într-un performance, sângele e materialul iar cuțitul este instrumentul.” Totul
se rezumă la a fi prezent acolo, în timp real. De asemenea nu poți „repeta” performance-ul, termen regăsit
în teatru spre exemplu, deoarece multe dintre lucrurile care se întâmplă într- un performance nu pot fi
făcute de două ori.

Toți oamenii sunt speriați de lucruri foarte simple: ne e frică de suferință, de durere, de mortalitate.
Ceea ce face Marina Abramović este să pună în scenă aceste frici în fața oamenilor, folosindu-se de
energia publicului pentru a-și împinge limitele corpului cu scopul de a se elibera de acele frici expuse. Ea
este oglinda publicului, dacă ea poate să se elibereze de frici, poate și publicul.

În timp ce mulți dintre artiștii ce activau în perioada anilor 1970, inclusiv artista noastră, nu depunea
prea mult efort în documentarea performance-urilor lor, considerând că adevăratele performance-uri nu ar
putea niciodată să fie repetate. De atunci ea început să sublinieze importanța continuării vieții acestor
lucrări prin re-performarea lor. Ea susține că „The only real way to document a performance art piece is to
re-perform the piece itself." Așadar, Muzeul de Artă Modernă a avut o expoziție de tip retrospectiv, fiind
prima întâmplare de acest gen pentru un artist, incluzând performace-urile ei, dar și una nouă, The Artist
in Present, ținută chiar de Abramović. Pe întreaga durată a expoziției din anul 2010, ea a stat la o masă cu
2 scaune într-un muzeu, unde vizitatori se puteau așeza în fața ei și să stea cât de mult doresc.
 Ea susține că această experiență i-a schimbat complet felul în care vede publicul, atunci când se referă
la performance-ul din MoMa. Când i-a spus curatorului „I’m just going to sit in the chair and there will be
an empty chair in the front of me and anybody from the public can come and sit as long as they want.”,
curatorul i-a spus „That’s ridiculous, you know, this is New York, this chair will be empty, nobody ha
stime to sit in front of you.” Ea stat pe scaun, în muzeu, pentru 3 luni, zilnic, 8 ore pe zi și 10 ore în zilele
de vineri, nemișcându-se nici măcar pentru o secundă. Artista spune că asta a schimbat totul pentru ea.
Poate că dacă era făcută cu 10-15 ani în urmă, nimic nu s-ar fi întâmplat, însă nevoia oamenilor de a
experimenta cu adevărat ceva diferit a ieșit la iveală. Publicul nu mai era un grup de oameni, relația fiind
unu la unu. Ei trebuiau să aștepte câte 2-3 ore la cozi interminabile, doar pentru a ajunge pe scaunul din
fața ei. În momentul în care ei se așază, totul se schimbă. Sunt priviți de ceilalți oameni, sunt fotografiați,
filmați, sunt observați de ea și pur și simplu nu pot să scape, doar în ei înșiși. Nu au unde să fugă. Iar ăsta
e lucrul care face diferența. Marina Abramović a descoperit în oameni multă durere, singurătate, dar și
deschidere și iubire, totul fiind diferit de la o persoană la alta, întâlnind privirile la mii de străini.
Înțelegând că are o misiune foarte importantă și aceea de a da mai departe această experiență mai departe,
de aici a pornint ideea artistei de a avea un institut al artelor performative imateriale.

Concluzionând în urma celor menționate mai sus, performance-ul este o artă ce ține de timp, spațiu și
conexiunea dintre public și artist. Această artă este una ce de-a lungul timpului a șocat prin frumos, prin
diferit și extravagant, dar este o artă ce întotdeauna a avut curajul să vorbească despre lucruri pe care
omul de rând nu le verbalizează. A arătat cu degetul, a criticat și a iubit când a fost de iubit, însă cel mai
important dintre toate, performance-ul este o artă pentru acei ce înțeleg că orice ar face, trebui să se
dedice cu totul. Nu e un loc de muncă sau o activitate de weekend, ci este un întreg stil de viață. Consider
că atât Marina Abramović, cât și ceilalți artiști menționați mai sus au reușit de-a lungul timpului să aducă
o gură de aer proaspăt istoriei artei și au reușit mereu să vină cu viziuni inovatoare asupra problemelor
sociale. Ei au fost niște pioni extrem de importanți pentru felul în care ne raportăm la viață, la artă, la
oamenii din jurul nostru, dar mai ales la societatea în care trăim. Performance-ul cere dedicare, atât din
partea artistului, cât și din partea spectatorului. Acesta nu este o pictură ce stă pe perete. Îți cere prezență
și energie.

„Actually, just being present as an artist in the space with full consciousness, and your attitude with your
body, and telling the minimum with the minimum, that-s the most difficult. And this is my process always
starts with very, very complicated, and then I strip to the just bare, you know, idea, and that's it. So my
kind of formula I could say that for me, the performance is mental and physical structure which you
create in the front of the audience in a fixed time and space, you know, and you enter into that
construction, and then performance starts. How I can explain what I am really doing as a performance
artist? It's impossible.” (Marina Abramović).