Colegiul Național „Liviu Rebreanu” Bistrița

Dimensiunea istorică a existenței în

literatura veche

Îndrumător : Autori:
Prof. dr. Vasile Filip Maria Rus
Claudia Țermure

1
 1.PREMISA

Începând cu secolul al XVII-lea, destinul culturii românești nu mai ține exclusiv de viața
religioasă și de activitatea mitropoliților, a preoților sau a călugărilor. Atât în Moldova, cât și
în Muntenia, actul de cultură încetează a mai fi concentrat exclusiv în jurul mănăstirilor și al
bisericilor. Prin influența ideilor umaniste, boierii luminați încearcă să recupereze trecutul
istoric. În operele lor istoriografice, ei vor demonstra, pentru prima dată, ideea unității de
neam și de limbă a românilor.
Conştiinţa istorică se impune odată cu apariţia Umanismului Renascentist, tocmai pentru
că acest curent pune foarte mult accent pe ideea că omul este înzestrat cu raţiune de extracţie
divină şi de aceea trebuie să-şi cunoască existenţa, lumea în care trăieşte, să-şi construiască o
ierarhie valorică într-un univers al său. Cu alte cuvinte, omul devine cosmogonul propriului
univers şi, în consecinţă, îşi va putea domina existenţa prin cunoaştere şi prin ştiinţă.

2.DESCRIEREA ȘI ANALIZA LUCRĂRII

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei
naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei
raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia,
mentalităţile.
Formarea constiinței istorice a poporului român se realizează treptat, fiind reflectată în
scrierile umnaiștilor din secolele XV-XVII, care consemnează în documentele ce ni s-au
păstrat, redactate mai întai în limba slavonă, apoi în latina, iar mai târziu în limba romană,
modul în care romanii din diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp
si spatiu (originile, limba, continuitatea), evenimentele istorice, personalitățile, obiceiurile,
cultura și civilizația.
Primul român care afirmă, în lucrarea sa Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea
romană şi unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul
important este făcut în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al
XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei
şi care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.

2
 2.1.Cronicarii

Cronica este o lucrare cu caracter istoric, apărută în Evul Mediu, cuprinzând o

consemnare cronologică a evenimentelor sociale, politice şi familiale. Cronica este sinonim cu
letopiseţ şi hronic.
Letopiseţul este o scriere veche, având conținut istoric, în care evenimentele sunt
prezentate în mod cronologic. Primele nostre letopisețe au fost redactate în limba slavonă. Ele
consemnează istoria Moldovei de la întemeiere până la începutul secolului al XV-lea. Cele
mai cunoscute și mai valoroase, din punct de vedere artistic, sunt letopisețele cronicarilor
moldoveni Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce, scrise în limba română. În
Muntenia, letopisețele au fost realizate, în general, din îndemnul unor mari familii boierești,
aflate într-o continuă dispută pentru dobândirea și păstrarea puterii.
Secolul al XVI-lea marchează încă de la început o cotitură în cultura şi literatura noastră,
întrucât acum se ivesc primele manifestări scrise în limba naţională, care vor câştiga tot mai
mult teren şi vor deveni precumpănitoare în secolul următor.

2.1.1. GRIGORE URECHE

Grigore Ureche(1590-1647) este primul dintre marii cronicari, descendent al unei vechi
familii boiereşti; este fiul lui Nestor Ureche, om cu cultură aleasă, care a jucat un rol
important în viaţa politică a Moldovei, îndeplinind funcţia de mare logofăt. Grigore Ureche
s-a refugiat de cateva ori în Polonia împreună cu familia sa. Acolo a studiat latina, gramatica,
retorica şi poetica pe textele scriitorilor clasici.
Întors în Moldova, a îndeplinit câteva funcţii: logofăt, spătar, mare spătar în timpul
domniei lui Vasile Lupu, devenind unul dintre sfetnicii domnitorului, apoi mare vornic al
Ţării de Jos. Între anii 1642-1647, redactează Letopisețul Țării Moldovei, singura sa lucrare
cunoscută, rămasă neterminată. Din numărul mare de copişti, cel mai fidel a fost Uricariul, iar
cel care a stârnit reacţii de revoltă a fost Simion Dascălu, deoarece şi-a permis să introducă în
textul cronicii capitole proprii, prin care a deformat adevărul istoric. Letopiseţul Ţării
Moldovei reprezintă începutul istoriografiei în limba română; se referă la principalele

3
evenimente istorice care s-au produs în Principatul Moldovei, între anii de domnie ai
lui Dragoș I și Aron Vovă (1359 - 1594), adică pe o perioadă totală de 235 de ani, constituind
în acest fel un izvor istoric foarte util.

Fragment din Letopisețul Țării Moldovei, 1642

Pentru consemnarea istoriei neamului, cronicarul Grigore Ureche se preocupă de

cercetarea izvoarelor istorice, a documentelor, din amintirile tatălui său, Nestor Ureche, ale
altor boieri bătrâni, care povesteau evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni,
precum şi din scrisorile primite de la străini şi actele aflate la curtea domnească, după cum
însuşi mărturisea: ,,Grigore Ureche ce au fost vornic mare, […] au cercat, ca să putem afla
adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deșarte”(1).
Cronicarul Grigore Ureche îşi expune intenţiile în capitolul introductiv al lucrării, intitulat
Predoslovia. Autorul însuşi mărturiseşte că: ,, … cetind cărţile şi izvoarele, şi ale noastre şi
cele străine, au aflat cap şi începătură moşilor[…]ca să nu să înece anii trecuţi şi să nu să ştie
ce s-au lucrat…” (2). Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi
întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un ,,scriitor de cuvinte deşarte,
ci de dreptate”(3).
Întreaga domnie a lui Ștefan cel Mare (1457-1504), surprinsă în letopiseț, este considerată
de cronicar apogeul istoriei Moldovei, acesta realizându-i marelui domnitor un singur portret,
dar în care este cuprins atât caracterul fizic, cât și moral al acestuia:
“Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu
vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospéțe omorâea fără
județu. Amintrilea era om intreg la fire, neléneșu, și lucrul său îl știia a-l
acopieri și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter,
unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze
și pentru acéia raru război de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea
nădéjdea, că știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor…”.(4)
Portretul lui Ştefan cel Mare, realizat de Grigore Ureche, are rolul de
a emoţiona cititorul, pentru a-i prezenta acestuia figura celebrului domnitor într-un mod
cât mai somptuos. Cu toate că Ureche nu a fost contemporan cu voievodul, informaţiile
acestuia fiind culese din puţinele izvoare scrise din acea perioadă şi din tradiţiile şi legendele
existente, cronicarul este în măsurăsă să facă chiar o caracterizare fizică a acestuia ca fiind
“om nu mare de statu”, trăsătura care contrastează cu caracterizarea morală a personajului
istoric. În această a doua observaţie se reflectă concepţia feudală faţă de domnii autocraţi.
Este bine cunoscută ignoranţa pe care o avea Ştefan cel Mare în faţa marii boierimi; poate de
aici porneşte nemulţumirea cronicarului.

4
 Ștefan cel Mare obișnuia ca, după biruirea oricărui război, să ridice câte un lăcaș de cult.
Acest fapt a fost surprins in letopiseț de către Grigore Ureche: “Deaca să întoarse Ștefan vodă
de la acel războiu cu noroc ce izbîndi pre acei tătari, spre lauda aceea, multămind lui
Dumnezeu, au sfințit mănăstirea Putna, carea era zidită de dînsul, septevrie 3 zile, întru lauda
Preacuratei Fecioarii Mariei, Maica Domnului nostru Iisus Hristos”.(9)
Grigore Ureche s-a străduit să ofere modele de voievozi cu dragoste de ţară, apărători ai
libertaţii şi independenţei cum este Ştefan cel Mare. Talentul lui Ureche este dovedit mai ales
de schiţarea profilului moral, realizat concis: aflăm că Ştefan era temperamental, inteligent,
harnic, bun conducător de oşti, viteaz, autorul lăudându-l pentru multele războaie câştigate şi
pentru dăruirea sa pentru ţară.

2.1.2. MIRON COSTIN

Miron Costin(1633-1691) face studii în Polonia, iar după întoarcerea în țară are funcții
militare și diplomatice importante (mare vornic, mare logofăt). Aparținând boierimii înalte,
este implicat în priincipalele evenimente politice ale epocii. Suspectat că ar participa la un
complot împotriva domnului Constantin Cantemir (tatăl lui Dimitrie Cantemir), este omorât
din ordinul acestuia.
Scrie Letopisetul Tarii Moldovei(1675), reconstituind evenimentele petrecute între
1595-1661, poemul filozofic Viiața lumii și De neamul moldovenilor , lucrare în care
demonstrează originea latină a românilor. În limba poloneză a redactat Cronica Țărilor
Moldovei și Munteniei (Cronica polonă) și Istoria în versuri polone despre Moldova și
Muntenia(Poema polonă).
Istoriografia românească începută prin opera lui Grigore Ureche a fost continuată de
Miron Costin, cărturar cu o vastă cultură și fin diplomat. Prin anvergura lucrării sale, Costin
este personalitatea cea mai proeminentă din țările române în tot veacul al XVII-lea.
Miron Costin prezintă Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace evenimente
petrecute după 1595, anul în care se oprise cronica lui Ureche. Intenția lui Costin a fost să
înfățișeze istoria Moldovei de la începuturi, din “ descălecatul cu cel dintâi, carele au fostu
de Traian-împaratul...” și până în zilele sale.(5)
Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite
“zaciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se
cu relatarea morţii lui Ştefăniţă Vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie

5
de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-şi întemeieze opera sa
istorică pe o largă bază documentară.
La Miron Costin întâlnim pentru ultima oară un echilibru între tentaţia povestirii şi efortul
de pozitivare al demonstraţiei. Miron Costin îşi încheie predoslovia la Letopiseţ cu făgăduinţa
unui „letopiseţ întreg” şi cu regretul de a nu-l fi realizat încă. Cel din 1675 este prezentat ca o
parte dintr-un plan mult mai vast : „Fost-au gândul mieu iubite cetitorule,să fac letopiseţul
ţării noastre Moldovei din descălecatul ei cel dintâi[…] şi urdzisam şi începătura
letopiseţului.” El este adevăratul întemeietor al tradiţiei istoriografice în cultura
românească,fiind primul care înţelege să lucreze după un plan clar, cunoscând dinainte locul
fiecărui detaliu informativ şi făcând eforturi conştiente şi metodice în privinţa documentării.
În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi
înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor “”.
Opera este alcătuită din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre
Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din
Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi
datinile moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a arăta originea nobilă romană a
poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor
numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin
aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi
etnografice.

Semnătura lui Miron Costin

6
 2.1.3. ION NECULCE

Ion Neculce(1672-1745) a fost unul dintre cronicarii moldoveni. Intră timpuriu în viața
publică și se înalță treptat pe scara dregătorilor. Este nevoit să se refugieze, din cauza
instabilității vremurilor, în Rusia și Polonia. Se reîntoarce în Moldova, în 1720.
Continuatorul cronicii lui Miron Costin este boierul Ion Neculce, care duce letopisețul până in
vremurile contemporane lui. Opera sa, atât de interes istoriografic, cât și literar, Letopisețul Țării
Moldovei, cuprinde evenimente petrecute între anii 1661-1743, o etapă dramatică a istoriei
moldovenești, marcată de războaie, intrigi, decădere și de începuturile domniilor fanariote. Talentul
său nepovestitor este remarcabil, prin stil anticipându-i pe Ion Creangă și Mihail Sadoveanu.

Predoslovia cronicii precizează izvoarele de inspirație. Spre deosebire de Ureche și Costin,

care, scriind despre o perioadă mai îndepartată, au fost nevoiți să folosească surse
istoriografice autohtone și străine, Neculce apelează, în primul rând, la tradiția orală, utilizând
informații “ din audzitele celor bătrâni boieri”.(6)La multe dintre întâmplări fie a fost martor,
fie a participat direct, de aceea ele au fost scrise “dintru a sa știință”(7), fără să mai recurgă la
un alt izvor, căci istoria aceasta „au fost scrisă în inima sa”.(8)
Neculce se dovedește însa și un om cu un temperament vulcanic, devenind de multe ori narator
subiectiv, înclinat spre pamflet: se aprinde repede în comentarea unei nedreptăți sau a unui
eveniment istoric potrivnic intereselor țării. Un ton tragic, aproape elegiac, îl are povestirea
uciderii lui Miron Costin, căruia vataful de aprozi Macrei nu-i dă voie să ajungă la Iași pentru
a se dezvinovăți în fata domnitorului Constantin Cantemir.
Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor, în timp ce Neculce stoarce
această sursă spre a-şi colora puternic şi original întruchipările individuale, de altfel, este
cunoscut faptul că Neculce a fost un mare iubitor de cancanuri, cele cu substanţă erotică
atrăgându-l cu deosebire. Aparent, istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul, urmând
vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror dimensiuni le determină istoria sau
subiectivitatea auctorială. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările, ierarhizându-le,
narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţii, Neculce îşi incită cititorul prin anticipări
ce rup firul cronologic al povestirii sau, mai rar, prin rememorări.

7
 Cronica lui Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat, este cea mai importantă dintre toate cronicile
moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii, dovedind talentul de
povestitor înnăscut al autorului. Lucrarea, preponderent memorialistică, selecţionează din
multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică
destinului uman.
O sama de cuvinte cuprinde legende, respectiv scurte povestiri
caracterizate prin acuratețea stilului și unitatea acțiunii, texte care prezintă
fapte legate de o epocă istorică sau, și mai ades, de viața unui voievod.
Cele mai multe legende îl au în centrul evenimentelor pe Ștefan cel Mare.
Faptele narate au în buna măsură caracter ficțional, neexistând dovezi ca
ar fi adevarate. Ele prezintă modul în care o personalitate istorică s-a
înregistrat în memoria colectivă. Povestirile au fost culese de Neculce și
transpuse în maniera personală și sunt cuprinse aici aproape toate tipurile
narativului.

3.CONCLUZII

Interesul pentru cunoaşterea propriei istorii se va manifesta în cultura română prin

conştiinţa cronicarilor. Aceştia, conform lui D. H. Mazilu, sunt autorii acelor scrieri prin care
s-au pus bazele istoriografiei neamului nostru, devenită inamovibilă până în zilele noastre.
Cronicarii au considerat o necesitate stringentă consemnarea evenimentelor istoriei deoarece,
provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în uitare. De
aceea, prima intenţie a cronicarilor a fost aceea de a consemna trecutul: ,cît să nu să uite
lucrurile şi cursul ţărîi”. Pe de altă parte, cronicarii sunt cei care conştientizează rolul formativ
al istoriei, idee pe care o expune Grigore Ureche în scrierile sale: ,,să rămîie feciorilor şi
nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre
cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”.
Formarea conştiinţei istorice a poporului român se realizează treptat, începând cu
preocupările umaniştilor din secolele al XV-lea – al XVII-lea, care consemnează în
documentele ce ni s-au păstrat, scrise mai întâi în limba slavonă, modul în care românii din
diferitele provincii se înscriu în cursul istoriei: situarea lor în timp şi în spaţiu, evenimentele
istorice, limba, cultura, obiceiurile.
Iubirea de neam şi de ţară, umanismul susţinut prin care se demonstra, în faţa lumii de
atunci, originea latină a limbii române şi descendenţa romană a poporului român,
continuitatea şi unitatea românilor pe aceste meleaguri, toate aceste idei se regăsesc la marile
personalităţi : Grigore Ureche, Miron Costin, la Constantin Cantacuzino şi la Dimitrie
Cantemir, iar la Ion Neculce, într-o formă mai restrânsă, chiar dacă opera acestuia a fost
favorizată de apariţia deja a manifestărilor înaintaşilor enumeraţi mai sus.

8
 4.BIBLIOGRAFIE
4.1 BIBLIOGRAFIE ELECTRONICĂ

https://studentaincluj.wordpress.com/2013/05/01/studiu-de-caz-formarea-constiintei-istorice/
http://www.scribd.com/doc/40489732/Studiu-de-Caz-Formarea-Constiintei-Istorice
http://enciclopedia-dacica.ro/civilizatia_daca/civ_rominilor_01.htm
http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Letopise%C8%9Bul_%C8%9A%C4%83rii_Moldovei

4.2 BIBLIOGRAFIE TIPĂRITĂ

Costache, Adrian, Ioniță, Florin, Manual de Limba și Literatura Română pentru clasa a XI-a,
Ed. Art, București, 2009, pg. 31-38
Cronicari moldoveni, Ed. Militară, București, 1987
(1)Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1978, pg. 7-8
(2)Idem
(3)Idem
(4)Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1978, pg. 70
(5)Constantin, Miron, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1979, pg. 9
(6)Neculce, Ion, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1980, pg. 8
(7)Idem
(8)Idem
(9)Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1978, pg. 42

9
 5.CUPRINS

1. Premisa ................................................................................................................................2
2.Descrierea și analiza lucrării ................................................................................................2
2.1 Cronicarii .................................................................................................................3
2.1.1 Grigore Ureche ...............................................................................................4
2.1.2 Miron Costin ..................................................................................................5
2.1.3 Ion Neculce ....................................................................................................7
3.Concluzii .............................................................................................................................8
4.Bibliografie .........................................................................................................................9
5.Cuprins ..............................................................................................................................10

10