Mierea – aliment medicament

Mierea se foloseşte ca aliment, sub formă de produs natural al stupului, dar şi sub formă
seminaturală sau artificială. De asemenea, mierea este un produs care se poate falsifica uşor.

Mierea artificiala, mierea seminaturală şi mierea falsificată. Mierea artificială, este un aliment
cu multe neajunsuri, reprezentând o soluţie siropoasă de zahăr invertit, care provine din zahărul rafinat,
la care adesea se adaugă şi alte ingrediente, în general de sinteză, ca: sirop de glucoză, coloranţi, arome
şi potenţatori de arome. Un astfel de preparat sintetic, se poate obţine şi în condiţii casnice, însă trebuie
să se ştie, căci el nu este deloc sănătos, argumentele celor care susţin contrariul fiind cam "subţiri". În
practică, este vorba de obţinerea unui amestec fizic concentrat de glucoză şi de fructoză, elemente, ce s-
au separat din combinaţia anterioară, adică din zaharoză (zahăr). Ori se ştie că ambele monoglucide,
sunt, dacă se află în concentraţii mari, chiar mai periculoase decât în forma originară, cristalină, intrând
în categoria glucidelor cu absorbţie foarte rapidă.

Zahărul invertit artificial, numit şi miere artificială sau cremă de miere artificială, este un produs
siropos, solubil în apă, cu gust dulce, care rezultă din hidroliza zaharozei. El este utilizat pe larg în
industria alimentară, ca îndulcitor, atrăgând numeroase critici din partea nutriţioniştilor şi al multor
medici.

Se pune întrebarea, de ce mierea naturală, care are o compoziţie asemănătoare, este sănătoasă,
în timp ce soluţiile de zahăr invertit sunt dăunătoare? Trebuie ştiut faptul că mierea adevărată de albine
este un produs oarecum invers mierii sintetice, prin faptul că prin prezenţa unei enzime numite
invertază, se opune cristalizării, în timp ce mierea artificială, din contră, apare ca un preparat obţinut din
degradarea (invertirea) cristalelor de zahăr (vezi tabelul de mai jos). Invertaza, prezintă un efect benefic
asupra organismului, şi împreună cu alte substanţeimportante (minerale, vitamine, substanţe
antibiotice naturale), care lipsesc cu desăvârşire din produsul artificial, conferă mierii naturale, valoare
pentru om.

O altă cale de fabricare a mierii artificiale sau a contrafacerii celei naturale constă în folosirea
aşa numitului sirop de porumb.

Mierea seminaturală şi mierea falsificată.Soluţiile de zahăr invertit sau siropurile de glucoză ori
de porumb se utilizează adesea şi pentru falsificarea mierii, amestecându-se cu ea, sau înlocuind-o în
totalitate.O altă metodă de falsificare a mierii, constă în hrănirea albinelor cu soluţii de zahăr. Metode
mai "nevinovate" de falsificare a mierii, constau din adăugarea de apă (mierea cu un conţinut mai mare
de 25 % apă, se consideră a fi falsificată) sau din refluidificarea mierii zaharisite.

Concluzii.Pe plan mondial, se consideră că miere falsificată ocupă locul al doilea între
contrafacerile industriei alimentare, după uleiul de măsline extravirgin. Mierea artificială, mierea
seminaturală şi mierea falsificată, au conţinut sărac în enzime, substanţe minerale şi vitamine, sau sunt
total lipsite de acestea. Compoziţia lor concentrată şi lipsită de diversitate aduce cu sine o mare
probabilitate de instalare a unor dereglaje metabolice.

Mierea naturală.Conform normativelor UE, termenul de "miere" se referă doar la mierea

naturală, prelucrată de albine. Cu toate acestea, am preferat să utilizăm mai departe termenii de "miere
artificială" şi "miere naturală", în scopul diferenţierii nete dintre ele. Mai trebuie menţionat faptul că UE,
prin normativele sale, interzice adăugarea oricărui aditiv (E-uri) în mierea naturală. Mierea naturală
florală veritabilă este un produs dulce şi aromat, obţinut exclusiv din nectarul plantelor, care este
recoltat, transformat şi depozitat în faguri de către albine.

• Clasificarea mierii naturale. Mierea naturală se clasifică după mai multe criterii. Cel mai important
dintre acestea, se referă la provenienţă, aşa cum se poate vedea mai jos.

Miere florală - monofloră - provine de la o singură specie de plante (miere de tei, miere de salcâm, etc.)

- polifloră- provine de la mai multe specii de plante

Miere extraflorală - de mană - provine de la specii de plante înţepate de insecte mai mici, care le extrag
seva.

Compoziţia mierii, variază în funcţie de speciile de plante de la care albinele colectează nectarul,
dar şi de alţi factori: climă, condiţiile din stup, densitatea plantelor melifere, etc. În cea mai mare parte,
mierea conţine glucide simple şi apă. Deşi ceilalţi compuşi din miere se află într-un procent restrâns, ei
determină de fapt calităţile de necontestat ale produsului. În medie, compoziţia detaliată a mierii de
albine, este redată în tabelul de mai jos.

•Beneficiile mierii în alimentaţie. Mierea naturală, pe lângă proprietăţile curative, prezintă şi

avantaje alimentare. Acest produs prelucrat de albine, se constituie în cel mai sănătos şi mai natural
îndulcitor, fiind folosit pentru corectarea gustului şi îndulcirea unor preparate, ca: ceaiuri alimentare,
deserturi, siropuri, salate, sucuri naturale, etc. Din punct de vedere dietetic, prezintă valoare doar
mierea cu adevărat veritabilă, neîncălzită la temperaturi mai mari de 40 de grade, deci nepasteurizată.

Dezavantajele alimentare ale mierii naturale. Deşi nu este un produs selectiv, conţinând pe
lângă zaharuri energetice şi alţi nutrienţi, totuşi, mierea este un furnizor de glucide cu absorbţie rapidă.
Din acest motiv, se cere moderaţie în ceea ce priveşte consumul acesteia ca aliment. Din punctul de
vederea al actului hrăniriieste bine ca mierea să fie considerată a fi o mirodenie sau un condiment.

Mierea de flori şi mierea de mană în apiterapie

• Mierea de flori (mierea intraflorală). Mierea de albine, rezultă din nectarul florilor, prin adăugarea
unor secreţii glandulare.Astfel, siropul aromat colectat din glandele nectarifere ale florilor de către
albine, suferă transformări sub acţiunea enzimelor din guşa şi din intestinal acestor insecte, rezultând
mierea. Pentru a elabora 1 kg de miere, albinele trebuie să viziteze între 2 şi 7 milioane de flori.
 Principala enzimă prezentă în mierea de albine este invertaza, care scindează molecula de
zaharoză (diglucidă din rândul ozidelor ), în componentele sale; glucoza şi fructoza. Se poate spune deci,
că mierea reprezintă în cea nai mare parte, un amestec fizic, aproape echidistant de glucoză şi fructoză.
Atunci când invertaza se epuizează, mierea se zahariseşte (cristalizează), devenind mai puţin
dietetică.Încazul mierii naturale, cristalizarea depinde de raportul dintre glucoză şi fructoză. Atunci când
nectarul florilor conţine mai multă glucoză, aşa cum se întâmplă în cazul florilor brassicaeaelor(rapiţa,
hodolean, stupitul cucului, etc.), mierea cristalizează mai repede. Mierea recoltată din florile unor specii
la care nectarul conţine mai multă fructoză, aşa cum este salcâmul, cristalizează mai greu.

Mierea nenaturală (artificială), obţinută din zahăr invertit, nu cristalizează, în timp ce mierea
naturală, prin faptul că se zahariseşte, poate fi o garanţie a naturaleţei produsului. Însă prin faptul că şi-a
pierdut invertaza, dar şi ca o consecinţă a conţinutului ridicat de zaharoză, acest produs cristalizat, este
în mai mică măsură benefic organismului, dar oricum, cu mult mai sănătos decât zahărul rafinat. Pentru
a-şi recăpăta consistenţa lichidă, mierea cristalizată se poate introduce în baia de apă (bain marin), la
40oC. Prin faptul că fructoza este foarte higroscopică, produsul cristalizat va extrage apa din aer,
revenind la starea lichidă. Atragem atenţia asupra faptului că, supusă la o temperatură mai mare de
40oC, mierea nu mai este sănătoasă, în ea sintetizându-se toxine.

Mierea naturală, pe lângă invertază, conţine, în mod obligatoriu şi enzima amilaza, care
catalizează reacţia de scindare a amidonului, în componente glucidice cu structura mai simplă, denumite
dextrine. Pe lângă aceşti fermenţi, mierea de flori sau mierea de mană, conţine, după cum se poate
vedea mai jos, diferite alte substanţe, care le conferă proprietăţi dietetice şi curative (mai multe despre
miere ca produs natural dietetic şi curativ).

• Mierea de mană (mierea extraflorală). Plantele posedă glande nectarifere atât interiorul
florilor, cât şi pe alte organe vegetale (frunze, ramuri, peţiol, scoarţă, etc.). Glandele care produc nectar
la nivelul florii sunt situate de obicei la baza ovarului (vezi gineceul) sau a petalelor , numindu- se glande
nectarifere interflorale, iar cele aflate altundeva decât în floare, se numesc glande nectarifere
extraflorale.

Albinele prepară, pe lângă mierea interflorală (miere de flori), şi o miere extraflorală. Acesta din
urmă, albinele nu o colectează în mod direct, ele culegând de fapt, nişte mici picături de nectar, care
provin din secreţia unor insecte mici din categoria afidelor, psyllidelor, coccidelor, citadidelor şi
lachnidelor. Aceste insecte mici se hrănesc cu sucurile plantelor, ajutându-se de un stilet (prelungire
ascuţită a aparatului bucal), cu care străpung ţesuturile vegetale. Ele reţin în corpul lor, numai
substanţele azotate eliminând, încă înainte de digestie, zaharurile, de care nu au trebuinţă, sub forma
unor picături mici. Albinele colectează această mană, aducând-o în stup.

Mierea de mană provine de la unele specii de plante, mai ales de arbori ca: bradul, molidul,
pinul, zada, ienupărul, arţarul, stejarul, frasinul, mojdreanul, etc.. Unele specii arboricole, printre care se
evidenţiază salcâmul, asigură atât miere de flori cât şi miere de mană. Mierea de mană provenită de la
speciile răşinoase mai este cunoscută sub denumirea generică de "miere de brad" sau "miere de
munte". Ea este foarte sănătoasă şi gustuoasă, izul coniferelor rămânând impreganat în produs.
 Mierea de mană este mai închisă la culoare decât mierea florală, conţine mai multe săruri
minerale şi are în compoziţie o substanţă puternic bactericidă, existentă şi în mierea de flori, însă în
cantităţi mai mici, denumită inhibină. Mierea de mană, deoarece conţine cantităţi mari de fructoză şi de
dextrine (oligoglucide rezultate din degradarea amidonului), cristalizează greu, cu excepţia mierii de
zadă (larice) care se zahariseşte foarte repede, chiar înainte de a fi scoasă din stup. Cristalizarea foarte
rapidă a mierii de mană provenită de la larice(Larix decidua) este cauzată de prezenţa unei oligoglucide
nereducătoare, o triglucidă numită melecitoză.

MIEREA DE ALBINE, CA PRODUS NATURAL DIETETIC ŞI CURATIV. Prin compoziţia sa, mierea
naturală, posedă calităţi dietetice şi terapeutice demonstrate. Mierea de albine, reprezintă o soluţie
concentrată de zahăr invertit natural, în care se mai află dizolvate o serie de substanţe deosebit de
benefice sănătăţii omului.Aceşti compuşi bio din miere provin atât din nectarul floral sau a manei
extraflorale (vezi mierea de flori şi mierea de mană) cât şi din sintezele realizate de către albine.Datorită
acestor subsatnţe naturale din compoziţie, mierea nu decalcifiază ca alte produse zaharoase şi posedă o
serie de virtuţi tămăduitoare. Apiterapia, străveche ramură a tratamentelor naturiste, încă din preistorie
s-a bazat cel mai mult pe miere, în scopul ameliorării sau păstrării sănătăţii oamenilor.

Mierea de albine îşi pierde proprietăţile apiterapeutice (curative şi dietetice) şi chiar poatesă
devină toxică, atunci când:

- este artificială, seminaturală sau falsificată

- este pasteurizată (pasteurizarea mierii este mai frecventă decât se crede, iar recurgerea la acest
procedeu nu este indicată pe etichetă),

- conţine substanţe străine (antibiotice sau dezinfectante chimice la care a recurs apicultorul),

- este încălzită sau adăugate lichidelor calde (la temperaturi mai înalte de 40ºC, în miere se generează
compuşi toxici).

- este veche (mierea nu se păstrează mai mult de 2 ani).

Mierea naturală de albine şi botulismul.Nu sunt puţine tratatele de microbiologie sau de

toxicologie, care enumeră mierea (ne referim strict la mierea naturală nepasteurizată, cu o vechime mai
mică de 2 ani) drept sursă de infectare cu microbul Clostridium botulinum, agent al bolii numite
botulism. Această ipoteză (căci este doar o ipoteză în lipsa cazurilor clinice) este contrazisă tocmai de
către autorii unor astfel de lucrări. Cunoştinţele ştiinţifice legate de Clostridium botulinum, enumerate în
lucrările mai sus menţionate, relevă faptul că:

- prezenţa flavonelor şi flavonoizilor inhibă major viaţa bacteriei (orice sortiment de miere este foarte
bogat în astfel de compuşi),

- la un pH mai mic de 4,8 nu este posibilă creşterea bacteriei şi producerea de toxine (mierea are un pH
de 3-5),
- soluţiile concentrate de zaharide reprezintă un mediu extrem de ostil de viaţă pentru Clostridium
botulinum (concentraţia mierii în glucide este de 75%, ceea ce reprezintă un mediu de-a dreptul selenar
de viaţă pentru microorganismele anaerobe, chiar şi pentru iubitoarele de glucoză, care iniţiază
fermentaţia alcoolică

- de aceea mierea nu fermentează),

- prezenţa unor substanţe antibiotice în mediu, determină inhibarea sau distrugerea microbului (acidul
formic, inhibina, acizii graşi neesterificaţi, ş.a., reprezintă substanţe cu mare putere antibiotică, aşa cum
se poate vedea mai jos).

Este posibilă, dar puţin probabilă, contactarea botulismul infantil, prin sporii de Clostridium
botulinum din mierea naturală, la copii mai mici de 1 an, existând probabil şi interese comerciale, în
sensul de a exclude acest produs natural din meniul copiilor mici. Deşi nu există studii clinice sau
microbiologice în acest sens (şi nici nu prea sunt şanse să fie pe viitor), precauţia este totuşi bine venită.

Proprietăţile antibiotice ale mierii. S-au efectuat numeroase cercetări şi experienţe cu privire la
efectul bactericid şi bacteriostatic pe care mierea de albine o posedă, toate demonstrând existenţa
acestor proprietăţi, mai ales asupra tulpinilor patogene de streptococi, stafilococi, colibacili, Sallmonela
şi Proteus vulgaris. Acţiunea antibiotică a mierii, se datorează mai multor factori care converg, cum ar fi:

- concentraţia mare de glucide,

- pH-ul de contact, scăzut (această aciditate, nu se menţine în tubul digestiv, deoarece acizii organici din
miere au potenţial bazic, adică formează săruri alcaline),

- existenţa unor substanţe propriu-zis bactericide (inhibina, unele substanţe din nectarul florilor vizitate
de către albine),

- prezenţa acidului formic.

Efectul diuretic al mierii. S-a observat că mierea stimulează rinichiul, având în acelaşi timp, un
efect antiseptic asupra aparatului urinar.

Acţiunea cicatrizantă a mierii. Mierea, la nivelul plăgilor şi ulceraţiilor, stimulează granulaţia şi

conduce la creşterea glutationului în secreţia plăgilor, contribuind la cicatrizarea rănilor şi a ulceraţiilor.

Acţiunea principiilor din miere asupra sistemului circulator.Mierea conţine glucoză (substanţă
necesară activităţii muşchiului cardiac), potasiu şi o substanţă aproape identică ca structură şi ca
activitate, cu acetil-colina.Acetil-colina, prin faptul că produce vasodilataţia vaselor mai mici de sânge
(arteriole, capilare), contribuie la scăderea tensiunii arteriale.Datorită tuturor acestor substanţe, mierea
se dovedeşte a fi cardiomiotonică şi uşor hipotensivă. S-a constatat, de asemenea, că mierea
ameliorează circulaţia coronariană şi că creşte nivelulul hemoglobinei.

Recomandări terapeutice şi dietetice

 Mulţumită acţiunii bactericide şi cicatrizante, mierea se utilizează în tratarea plăgilor supurate şi
al acelora care se cicatrizează greu.Se aplică, în acest scop, ca atare sau în amestec cu ulei vegetal,
menţinându-se în permanenţă o igienă riguroasă a locului afectat.Ca urmare a proprietăţilor
antibacteriene, anestezice şi cicatrizante - efecte demonstrate ştiinţific, mierea prezintă efecte benefice
în arsuri, ulcere varicoase, răni profunde (Bojor O., Popescu O).

Leziunile mucoasei bucale, se vindecă repede dacă din 3 în 3 ore se ţine în gură, un timp mai
îndelungat, câte o linguriţă de miere. Mierea diluată cu apă călduţă (1 lingură de miere la 100 ml de apă)
administrată cu 1 oră înaintea meselor, ameliorează aciditatea gastrică, calmează durerea, se comportă
ca un pansament, contribuind şi la cicatrizarea ulceraţiei, în cazul celor care suferă de ulcer gastric.
Această diluţie de miere în apăcălduţă, se poate utiliza şi în completarea tratamentelor specifice în
cancerul gastric. Apa, se poate înlocui cu laptele, mai ales în caz de ulcer.

În constipaţie, mierea în apă călduţă, sau mai bine într-un ceai laxativ răcit, dă rezultate bune,
mai ales dacă este luată seara, înainte de culcare. În constipaţia cronică, mierea este adesea mai
eficientă decât laxativele şi purgativele farmaceutice, care sunt prea iritante. În afecţiuni urinare, mierea
dă rezultate bune, fiind indicată în cistite, pielite, pielonefrite şi litiază renală.Mierea de albine naturală,
ca produs dietoterapeutic, se recomandă în mod deosebit în glomerulonefrita acută poststreptococică.
Mierea se foloseşte ca adjuvant şi în tratamentul anghinei pectorale şi a infarctului miocardic.
Comunicările simpozioanelor de apiterapie relevă eficienţa mierii se albine în tratamentul bronşitelor
cronice şi alergice (Dumitru R, Dumitru E).Ceaiurile îndulcite cu miere, se utilizează cu eficienţă în bolile
respiratorii (faringită, laringită, traheită, bronşită, viroze respiratorii, gripă).

• Atenţie! Indulcirea infuziilor sau a decocturilor cu miere, se realizează doar după ce

temperatura lichidului extractiv a scăzut suficient de mult. Mierea devine toxică atunci când este
adăugată lichidelor mai calde de 40ºC (Gh. Mencinicopschi). De asemenea mierea încălzită, de obicei în
scopul pasteurizării (mierea pasteurizată), nu mai este dietetică şi cu atât mai puţin curativă, pierzându-
şi toate enzimele şi o mare parte din vitamine şi acumulând, în acelaşi timp, compuşi toxici, în urma
degradării unor substanţe. De altfel, o miere veritabilă, naturală, nu are nevoie de pasteurizare,
deoarece pe lângă concentraţia mare de monoglucide, conţine inhibină (substanţă naturală antibiotică),
împreună determinând un puternic efect antiseptic asupra întregului produs apicol.

Recomandari in functie de sortimentul de miere. Mierea autohtonă, provenită de la plantele

indigene, este deosebit de valoroasă şi variată, întrecând de cele mai multe ori similarele din import, mai
superioare doar prin faptul că sunt bine promovate, atrăgând uneori şi prin exotism, aşa cum este cazul
mierii de Manuka. Pe lângă recomandările generale expuse mai sus, în funcţie de nectarul sau "mana"
din care provine, mierea autohtonă se indică şi în alte afecţiuni.

•Mierea extraflorală (de mană) de brad sau de molid, este indicată în special în bronşită (mai
multe).

• Mierea de salcâm, se utilizează ca antiseptic, dar şi pentru calmarea sistemului nervos (mai
multe).
 • Mierea extraflorală (de mană) de mojdrean sau de frasin prezintă proprietăţi laxative şi
antiinflamatorii asupra mucoaselor intestinale.

• Mierea de trifoi stimulează diureza şi expectoraţia (mai multe).

•Mierea polifloră, în care predomină roiniţa (Melissa officinalis), prezintă efect antispastic şi
sedativ. În general, mierea polifloră de munte, prezintă efecte antiseptice şi tonice asupra căilor
respiratorii, iar cea de câmpie sau de deal se dovedeşte a fi benefică tubului digestiv.

•Mierea de tei, calmează sistemul nervos, combate insomnia, reduce spasmul digestiv şi
pulmonar, tratează bronşita, calmează tusea şi stimulează metabolismul.

•Mierea de floarea soarelui combate febra şi ajută la normalizarea tensiunii arteriale atât în
hipertensiune cât şi în hipotensiune.

•Mierea de mentă se dovedeşte utilă în dischineziile biliare. De asemenea combate balonarea şi

prezintă efect antiseptic asupra aparatului urinar.Se cunosc de asemenea, de mult timp, efectele
analgezice, antispastice şi antidiareice ale mierii de mentă.

• Mierea de flori de pomi fructiferi (cireş, măr, păr, castan, prun, corcoduş, etc.) prezintă efecte
favorabile în afecţiunile renale. Totodată acest sortiment se dovedeşte util în bolile vaselor de sânge, în
special ale venelor (varice, flebite, etc.).

• Mierea în faguri,prin conţinutul mare de vitamină A şi ceară, asigură o bună igienă a cavităţii
bucale şi întăreşte vederea. Ca emolient şi dezinfectant, ceara din fagurii cu căpăceală, se recomandă în
afecţiunile bronhopulmonare (Bojor O., Popescu O). Mierea în faguri, prin conţinutul de acizi graşi cu
lanţ foarte lung, care se comportă ca fibrele vegetale, stimulează tranzitul intestinal, iar prin enzimele şi
vitamina A din conţinut, prezintă acţiune antioxidantă. O puternică acţiune inhibantă asupra radicalilor
liberi, prezintă orice sortiment natural de miere în care se adăugă seminţe măcinate de negrilică sau de
negruşcă.

Precauţii, contraindicaţii. Mierea nu se administrează în caz de diabet sau de obezitate, decât,

eventual, sub observaţie şi îndrumare atentă. Deoarece creşte brusc glicemia, în tratamente, se vautiliza
în cantităţi mici, care trebuiesc luate treptat, cu linguriţa, sau după alte indicaţii, dar cu prudenţă.
Mierea de albine trebuieşte consumată cu precauţie, ca înlocuitor al zahărului şi zaharoaselor, în caz de
rezistenţă la insulin.Pentru copii mai mici de un an, există o contraindicaţie, mai mult sau mai puţin
ustificată, în ceea ce priveşte consumul de miere de albine. Există persoane care manifestă fenomene de
intoleranţă sau de alergie la orice tip de miere sau doar la unele sortimente. Acestea, trebuie să evite
acest produs (sortiment) apicol.

Limitările folosirii mierii.Limitele mierii, ca şi pentru celelalte produse apicole, sunt legate de
faptul că există unii factori care-i pot diminua eficacitatea. Principalii factori sunt:

1.Corpuleste prea slăbit, incapabil să o digere sau să o absoarbă.

2. Diferite tipuri de obstacole (la o privire mai atentă, putem vedea că aceste "obstacole" nu lasă mierea
să se întindă în tot corpul, dar în acelaşi timp, sunt unele dintre cele mai importante "ţinte" pentru
terapia cu miere). Distingem astfel: a. Obstacole interne: Spasme, tumori, mucus în exces în tractul
digestiv, respirator sau în aria genitală (la femei), o cantitate excesivă de paraziţi etc.; b. Obstacole
externe ca :spasme vaginale la femei, cicatrici, tumori întinse ale pielii.

3. Folosire improprie de către nespecialişti în apiterapie: Doze greşite (prea mari sau prea mici).
Selectare greşită a tipului de miere (necunoaşterea proprietăţilor mierii specific apiterapiei).
Administrare greşită (de exemplu numai să mănânce miere pentru o boală a intestinului gros, fără
folosirea supozitoarelor pe bază de miere). Greşita selectare a altor metode adjuvante ce pot spori
eficienţa mierii. Totodată trebuie dată atenţie şi efectelor toxice a unor sorturi de miere, cum este
mierea de Rhododendron, de aceea consumul şi utilizarea în apiterapie a acestor tipuri de miere este
interzisă.

Ca o concluzie generală, se poate spune şi în cazul mierii că aceste contraindicaţii sunt

relative.Cu multă atenţie, sub control medical şi de laborator, şi în doze individuale, mierea poate fi dată
oricui. Bibliografie: Dr.Ştefan Stângaciu – Curs de apiterapie, www.bioterapii.ro