Cronica unui roman polițist

Cronica de carte de azi a devenit și la noi mai mult una de interpretare, așa cum de multă
vreme e la modă pe alte meleaguri. De la această tendință nu mă voi abate nici eu în demersul
meu privind recenzia cărții „În umbra iubirilor secrete” a lui Șerban Mărgineanu.
Publicată la editura Perpessicius din București în anul 2011, personal am întâlnit cartea
abia în urmă cu câteva zile. N-am scris niciodată o cronică la un roman polițist, gen de care,
recunosc, eu nu prea am mai fost atras în ultima vreme, dar iată că de data asta sunt hotărât s-o fac.
Romanul are fixat locul și timpul de plecare și stăruință în zilele noastre. Autorul își
folosește pe deplin iscusința și creativitatea în reflectarea realității imediate și discerne astfel
asupra înțelesurilor ei. Absurdul unor crime se întâlnește cu logicul într-un context care
configurează o lume pe cât de vie, pe atât de prizonieră în fața întâmplărilor cotidiene. Acțiunea
se desfășoară într-un ritm vioi, personajele, deloc puține, se succed, chiar din partea de început a
volumului, încât ai impresia că fiecăruia i s-a oferit special câte un capitol pentru a i se expune
identitatea, fără a putea bănui imdediat că va deveni un erou pozitiv sau negativ.
Firul naraţiunii te prinde cu dibăcie şi de plimbă pe acolo pe unde te aştepţi mai puţin,
realizând scene de un realism aproape palpabil, pe alocuri cutremurător. Filmul cărţii se derulează
în secvenţe care se succed facil, aducând fragmente de imagini şi acţiuni umane care, la prima
lectură, ar părea că nu ar avea prea mare legătură una cu alta. Lumea decupată de autor şi
(sur)prinsă în paginile cărții (nu neapărat în mod romantic, dar plin de savoare!), este un cumul de
bucăți din cotidian care, aşezate sub lupa raționalului, ne arată dimensiunea unui spaţiu populat cu
contraste între binefăcători și răufăcători, iar aceștia, indiferent de părerea noastră, ne
conștientizează că de fapt se află printre noi sau trăiesc aproape de noi, în pofida faptului că luăm
foarte rar sau aproape deloc contact cu ei.
Nu am să intru în detaliile acțiunii, nu am să dau cuvântul narațiunii polițiste și nici nu am
să fac rezumatul povestirii, pentru a nu-i lua cititorului plăcerea de a trăi singur tensiunea
mmentelor, alături de eroii cărții, într-o lectură plină de suspans și neprevăzut. Am să mă opresc
în schimb asupra unor personaje cheie și, pe cât îmi va sta în putință, am să încerc să subliniez
câteva caracteristici importante ale romanului.
Inspirat din mediul care îl înconjoară, Șerban Mărgineanu foloseşte personaje uşor de
recunoscut în realitate pentru a ilustra stările de tensiune ale acestora, fără a trece cu vederea teatrul
ieftin al unora care se consideră atotputernici. Așadar, autorul construieşte o lume din lumini şi
umbre, o lume în care, dacă am fi un pic mai atenţi cu noi înşine, am putea observa că facem cu
toţii parte din peisajul pe care ni-l înfăţişează cu iscusință autorul, conştientizându-ne totodată că
noi, singuri, nu avem puterea să schimbăm lumea în bine dacă nu veghem permanent asupra ei.
În paginile de început ale cărţii se identifică, la modul lejer, personajele de bază ale
romanului. Autorul nu încearcă deloc în această fază să despartă apele de uscat cu forţa, nu face
selecţii şi topuri după calitatea artistică a personajelor sale. El doar redă cu acurateţe şi bun simţ
eşantioane de personaje la care se va referi apoi cartea sa. Așadar, autorul ține personajele în
„culise”, de unde le dă drumul pe rând, le prezintă cu parcimonie și le (re)aşază apoi în scenă
pentru a stârni controverse de tot felul. Nu insistă deloc pe detalii, pe lecții de morală sau explicații
subtile, ca și când ar fi sub presiunea unui spaţiu limitat. Am întâlnit personaje diverse, cu caractere
și preocupări diverse.
Personajele negative ale cărții, prin comportamentul lor brutal şi represiv, îndreptat
împotriva celor firavi şi lipsiţi de apărare, par de-a dreptul a fi brute, şi nu oameni. De-a lungul
cărţii descoperim personalităţi ba egoiste, ba lipsite de sensibilitate şi compasiune, de regulă

1
bărbaţi cu sufletul schimonosit, lipsiţi de maniere şi de educaţie aleasă, cu mintea întunecată de
dorinţa obsesivă de a se impune, de a-şi demonstra superioritatea şi autoritatea asupra celor mai
slabi. În firul epic al acțiunii sunt implicați și unii funcționari ai unor bănci europene care răspund
de fondurile comunitare acordate României ca ajutor economic.
Desigur, pe lângă personajele controverste apar și justițiarii: câțiva ofițeri și subofițeri de
la Criminalistică, care se străduiesc să deslușească misterul unor crime ce se petrec în diferite
locuri din urbe.
Acțiunea nu este una complexă. Și chiar dacă nu e prea încâlcită, autorul manifestă un real
talent în a ordona faptele. Personajele importante, mai multe din lumea interlopă decât din lumea
obișnuită, intră în scenă, așa cum spuneam, încă de la începutul cărții, fiecăruia, așa cum spuneam,
fiindu-i dedicat câte un scurt capitol.
Domnul Pandrea Emilian, un contabil-șef de circa 60 de ani, își trăiește partea activă din
zi la etajul 25 al unui bloc turn, într-un spațiu generos care reprezintă sediul de bază al unei bănci.
Are o vedere splendidă asupra orașului și se bucură zilnic de fabulosul peisaj citadin. El va muri
fără să se chinuie, prăbușit odată cu liftul clădirii.
Doamna Ștefănescu Valeria Anca, o doamnă scundă de 32 de ani, ocupă impozanta funcție
de general manager al unei companii de consultanță financiară. Având grijă să-i mituiască pe cei
cu care face afaceri, sfârșește tranșată de un criminal notoriu, acesta din urmă reușind să-i sustragă
o sumă importantă de bani.
Costas Matei Eusebio, un criminal notoriu, este de fapt proprietarul unic al unei obscure
firme de transport. În final dispare și el, într-o împrejurare halucinantă, când era cu polițiștii pe
urmele lui. Iată cum este descris acest asasin: “Când coborî, omul purta nişte haine comune,
banalizate: o pereche de ginşi negri, ghete ‘Adidas’ şi un bluzon din piele bleumarin, ţinuta altor
milioane de oameni din tot oraşul sau chiar din toată ţara. Numai un privitor avizat ar fi putut
observa calitatea deosebită a materialului, precum şi croiala impecabilă. Hainele păreau croite
la comandă: erau lejere şi confereau o totală libertate de mişcare celui care le purta. Omul se
numea Costas Matei Eusebio”.
Pericle Marakis, un individ care iubea singurătatea, mare pasionat de cai, șef la o bancă,
este reprezentantul în România pe proiecte financiare. Va muri și el, strivit de proprii săi cai speriați
de un răufăcător: „Într-o cavalcadă nebună, toți cei zece bidivii se năpustiră spre ușa principală,
căutând să scape din grajd. Dl Marakis fu prăvălit la pământ, călcat în copite și zdrobit de cei
zece cai terorizați de incident. În urma lor, în grajdul gol, omul coborî cu gesturi rapide pe scara
podului”.
Herr Graff Bruno Lothringen, un neamț din Heidelberg, șef de audit la o filială pentru
România a unei bănci germane. Este homosexual și are o relație amoroasă cu un tânăr student
român. Va muri în urma exploziei unui detonator plasat într-o lumânare ornamentală, la
aniversarea vârstei de 19 ani a partenerului său de orgii sexuale.
Doamna Costăchescu Bettina Luiza, asistentă-șefă la un spital bucureștean, având un soț
bețiv, dar și un fiu, Andreotti, un tânăr de 19 ani ce va moșteni toată averea lui Herr Graff Bruno
Lothringen, partenerul neamț cu care întreținea relații homosexuale. Tânărul este descries în culori
vii: “Era o ființă dulce, alunecoasă, interiorizată, care nu-și aparținea decât sieși. Tânărul
Costăchescu Andreotti era un băiat de o frumusețe frapantă, aproape feminină; zvelt, subțire,
delicat, de înălțime medie, avea un chip luminos și fragil, cu niște ochi verzi care sfărâmau inima
oricărei fete din cartier. Părul castaniu, buclat, îi încadra figura angelică și zâmbitoare. Andreotti
era o ființă interiorizată;…Nimeni nu-i putea penetra trăirile personale, gusturile și grupul de

2
prieteni, dacă îi avea. Lipsea uneori de acasă, motivând vag, ambiguu, cum că este la ipotetice
‘meditații’sau la ‘bibliotecă’”.
Deaconu Vergilius, alias “Porcu”, un șantajist notoriu, acoperit însă de preocupări curente
printr-o funcție important în cadrul unei firme de consiliere contabilă și de management. Trădat de
o tânără escroacă, care tocmai îi intrase sub piele, este prins de vechii lui prieteni de afaceri
necurate și sfârșește prin a rămâne mut și a înnebuni.
Deaconu Lucinda, alias “Vipera”, o bătrână religioasă de 80 de ani, care este internată forțat
într-un spital de boli mintale și declarată cu lipsă de discernământ, i se va sustrage întreaga avere.
Sudea Gigel, alias Pilică Malu, cetățean la 30 de ani, de fapt un mic infractor specializat pe
falsificarea documentelor, speriat în cele din urmă de niște amenințări, ajută în secret poliția pentru
a destructura o rețea de răufăcători: „Nu prea înalt, destul de slab, Pilică Malu arbora întotdeauna
o ținută sobră, meticulos îngrijită. Proaspăt ras la orice oră, pieptănat cu grijă, l-ai fi putut lua
drept un funcționar oarecare”.
Tânăra țigancă, pe numele ei Rudaru Anastasia, cunoscută sub porecla “Ciorica”, oloagă
de ambele picioare (retezate pe la 13 ani de roțile unui tren), locuiește practic într-un cavou; va
ajuta și ea poliția să ajungă la criminali.
De partea legii se situau câțiva ofițeri și subofițeri de poliție: Popovici Francisc (cu câinele
său Tigru), plutonierul Enache, locotenentul Comănescu Valentin, alias Ade, toți de la Biroul de
Criminalistică.
Desigur, mai sunt și alte personaje care, chiar dacă joacă un oarecare rol în firul acțiunii,
sunt mai puțin semnificative și nu le mai pomenesc aici.
Această prezentare succintă a personajelor cheie poate sugera într-o oarecare măsură un
contur al acțiunii romanului.
Așa cum evocam mai sus, textul beneficiază de o forţă interioară proprie, accelerată de la
o pagină la alta, practic te ţine cu sufletul la gură și creează suspansul fără să-ţi dea senzația că ai
şti ce urmează. Iată un scurt fragment de panică graduală și de trepidație a acuității mentale: „Intră
în ascensor. Ușile se închiseră automat. Ascensorul silențios, de ultimă generație, porni în jos cu
viteză. Brusc, se opri între etaje cu o scuturătură puternică. Răscolit de o neliniște claustrofobică,
dl Pandrea simți că asudă. Cu un deget tremurător, încercă să declanșeze alarma. Lumina din
ascensor se stinse, iar cutia metalică se prăbuși în puțul liftului, cu o viteză amețitoare. Rolele de
frână scoaseră scântei, apoi cedară. Câteva secunde nesfârșite, dl Pandrea Emilian simți că
plutește ca-ntr-un coșmar, apoi ascensorul se zdrobi de fundația clădirii...”.
Cele două personaje masculine care întrețin o relație intimă prilejuiesc autorului etalarea
unor cunoștințe legate de istoria homosexualității: „Neexistând mariaje legitime, nu existau nici
divorțuri care te lăsau falimentar, nici contracte prenupțiale și nici lungul alai de probleme care
marcau viața sentimentală a oamenilor așa-numiți ‘normali’. În urma unor anumite schimbări
conceptuale în viața publică mondială, orice atac, de orice natură, asupra comunităților de gay,
era taxat de lege drept ‘discriminare sexuală...’”.
Nu știu de ce, eroii pozitivi mi s-au părut puțin mai estompați: “Francisc se aşeză pe un
fotoliu, îşi luă un pahar de băutură şi îl privi pe Malu Pilică. Se întreba ce îl putuse speria atât de
tare încât să-l facă să se ascundă la uşa lui...” sau „Popovici Francisc îşi dădu seama că era pe
cale să prindă un fir subţire din încâlcitul ghem al cazurilor de bani delapidaţi cu ajutorul
firmelor-fantomă şi al administratorilor...”. Pot înțelege că autorul a avut în vedere să nu
plictisească nicio clipă cititorul.
În cele 136 de pagini de carte, scriitorul ne invită să cunoaștem acţiuni şi personaje, fără a
se opri la detalii largi, fără descrieri picturale care să devină anoste, mai degrabă în mod frust, prin

3
narațiune directă. Dialogurile sunt și ele puține, dar relevante, incitante chiar, construite în cascada
povestirii astfel încât să devină lianturi spre înțelegerea unei acțiuni trepidante, în plină
efervescență, ordonată cronologic aproape milităreşte. Se simte aici o disciplină a scrisului pe care
autorul şi-o asumă cu voluptate.
Așadar, autorul nu se cantonează în stări şi nici în spații geografice, iar atunci când o face
totuşi, acţiunea se reia ca şi singură. Se trece fără asperităţi peste praguri psihologice, mizând pe
etica bunului simţ şi pe posibilitatea întoarcerii omului într-o lume care să-i răspundă întrebărilor
chinuitoare. Frazarea are claritate si consistență iar descrierile sunt bine conturate: „Impozantul
birou al ‘general manager’-ului firmei ‘Total Invest’ semăna cu un muzeu: măști africane din
lemn exotic, tablouri semnate de pictori bine cotați, diplome înrămate, atestând înalta calificare
a persoanei care ocupa respectivul birou”.
Prin stilistica adecvată unui roman polițist, întâlnim, ca picurat din senin, și câte o reverie
auctorială sau vreun scurt moment de meditaţie filosofică: “Pentru majoritatea omenirii, religia
înseamnă o speranţă, o împăcare cu lumea de dincolo, eventual o acceptare a propriei sorţi. O
parte invizibilă din noi simte nevoia de salvare şi instituţia eclezială cultivă cu grijă aceste
profunde sentimente religioase ale oamenilor, ca masă largă. Disponibilitatea sufletească spre
Dumnezeu diferă de la persoană la persoană şi produce o mare fericire interioară...”.
Cel mai greu mi-a fost să mă adaptez cu despărțirea cuvintelor la capătul multor rânduri,
fiind pe alocuri una dezastruoasă (deschis-eseră, prim-itoare, dumneav-oastră, reg-ulă, gen-eral,
fus-ese, sprint-en, don-ații, priv-itoare, asig-uraseră, fus-ese, mo-dest, med-icații, partic-ipare, fer-
eastra etc.). Despărțirea în silabe pare a fi făcută mai degrabă de un computer și nu de un om. Și
chiar dacă editura menționează din start că “superficiala” corectură aparține autorului, eu tot pe ea
o cred vinovată. Ca și pentru ultima treime a cărții care pare netrecută prin filtrul corecturii.
Așa cum spuneam, romanul este scris într-o manieră în care nu întâlnim aproape deloc
metafore complicate, nici subtilităţi stilistice pretenţioase sau premise filosofice profunde. Textul
în sine conţine un control al scrisului asumat de autor, dar perfect adaptat unui roman de factură
polițistă. Scrierea este înbrăcată într-un stil simplu şi agreabil, cu o frazare limpede la nivel textual,
dând senzaţia că poartă o singură topică.
Cu cele încă 11 cărți deja scrise, Șerban Mărgineanu poartă alura unui autor sensibil şi
talentat care se pare că a atins la o maturitate scriitoricească și se anunță ca un prozator remarcabil.

Petre Rău