Tema Nr.

1 Abordări teoretice a științei management

1.1. Scurtă istorie a conceptului de management

1.2. Definirea managementului ca știință
1.3. Complexitatea managementului
1.4. Şcoli principale de management
1.5. Modernizarea managementului în timp
1.6. Principiile managementului în abordarea organizațională

1.1. Scurtă istorie a conceptului de management Evoluţiile referitoare la ştiinţa managementului

arată că studiul producţiei, al organizării şi conducerii, într-un anumit context, este de fapt studiul
vieţii omeneşti. Profesionalizarea oamenilor presupune:
1) acumularea de cunoştinţe şi calităţi pentru o anumită competenţă profesională;
2) cunoştinţe actualizate de organizare şi conducere a activităţilor în care sunt angajate
persoanele în cauză sau alţi membri ai societăţii. Practica socială a impus cristalizarea
managementului ca ştiinţă.
Evoluţiile în domeniul cunoaşterii calităţilor necesare pentru munca de conducere au urmat
două direcţii:
– sub influenţa civilizaţiei clasice care a format cultul eroului. În context, în psihologia managerului
s-a inclus caracterul genetic al calităţilor de conducător;
– studiul profesiei şi activităţii prin care se conturează profilul managerial.
În literatura istorică de specialitate se arată că, în prima fază a producţiei din economiile bazate
pe cerere şi ofertă, conducerea a fost exercitată de patron. Acesta era sprijinit moral şi financiar de
familia sa, având ca mijloace de conducere: percepția realității, intuiţia, abilitatea în afaceri şi
atitudinea faţă de salariaţi şi concurenţi.
Ulterior, prin creşterea complexităţii întreprinderilor s-a manifestat funcţia de conducere.
Dacă să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a studia etapele de dezvoltare a managementului
în formele sale primitive, putem menționa că în anul 1750, Adam Smith realizează o primă descriere
a avantajelor economice ale diviziunii muncii. Prin apariţia complexelor industriale, omul a pierdut o
parte a individualităţii pe care o avea dintotdeauna.
La începutul secolului al XX-lea, Henry Ford a introdus linia de asamblare, şi prin aceasta a
apărut producţia de masă. Liniile de asamblare au influenţat mândria oamenilor în legătură cu ceea
ce au produs.
După 1940, a fost creat calculatorul electronic care oferă posibilitatea programării problemelor
şi rezolvării sistemelor matematice multiparametrice, o mare parte din salariaţii de tipul funcţionarilor
au dispărut. Au apărut, în schimb, decizii programate.
În primii ani ai secolului XX, prin ideile lui F. Taylor, este marcat adevăratul început al
organizării producţiei, al proiectării şi controlului proceselor lucrative. Frank şi Liliane Gilbert
instituţionalizează studiul mişcării, iar Walter Shewhart introduce aplicarea probabilităţilor în
controlul tehnic de calitate. Eşantionarea muncii a fost studiată de L. Tippet.
Cea mai spectaculoasă acţiune în domeniul managementului se înregistrează după cel de-al
Doilea Război Mondial. Pe eşichierul acestei noi ştiinţe apar metodele de programare, cercetarea
operaţională şi modelele matematice, simularea proceselor pe calculatoare, automatizarea şi
ingineria fluxurilor productive, simularea unor sisteme complexe de producţie.
Potrivit lui Herbert G. Hicks, se pot delimita patru etape în apariţia şi consolidarea managementului
ca disciplină distinctă, şi anume:
– managementul preştiinţific (înainte de 1880);
– managementul ştiinţific (între 1880-1930);
– şcoala relaţiilor umane (1930-1950);
– extinderea, rafinarea şi dezvoltarea managementului (după anul 1950).
Managementul beneficiază de constatări şi concluzii din istoria economică, aceasta fiind o
componentă a sistemului ştiinţelor care studiează economia prin prisma acțiunilor istorice, înfăţişând
particularităţile dintr-o ţară sau alta.

1.2. Definirea managementului ca știință

Managementul ca ştiinţă se ocupă de evidenţierea metodelor, tehnicilor şi instrumentelor
de conducere, cu formalizarea lor ştiinţifică şi cu incorporarea acestora într-o concepţie coerentă
asupra procesului conducerii.
În literatura de specialitate contemporană, pentru management sunt întâlnite numeroase
definiţii, care răspund la întrebarea: ce reprezintă în sine managementul? Dintre acestea, pot fi
enumerate următoarele:
– managementul constituie un ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune;
– managementul reprezintă metodele şi procedeele cu caracter productiv, economic şi social,
inclusiv administrativ intern, ce pot fi folosite în activitatea de organizare şi conducere a entităţilor
productiv-economice şi sociale;
– managementul este complexul de preocupări şi acţiuni ale conducătorului, de creare a cadrului care
să permită ca, prin acţiunile unui grup de lucrători, să se realizeze un anumit obiectiv, în condiţii
de calitate, termen şi eficienţă a valorificării.
Dacă e să facem o simbioză a celor relatate, managementul este un „proces de coordonare al
resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare în privinţa realizării scopurilor organizaţiei”.
Managementul poate fi considerat „un proces în care managerul operează cu trei
elemente fundamentale: idei, lucruri şi oameni, realizând obiectivul prin alţii”.
H. Johanssen şi A. Robertson susţin că managementul este „arta şi ştiinţa de a direcţiona, dirija
şi administra munca altora pentru a atinge obiectivele”. Managementul este „un compus al
elementelor: putere, autoritate şi influenţă”.
Richard Famer este de părerea că „Managementul este unul din factorii care explică de ce o
ţară este bogată sau săracă”.
Jean Gerbier subliniază că managementul înseamnă: „organizare, arta de a conduce, de a
administra”.
Ştiinţa managementului constă în studierea, sistematizarea, generalizarea, experienţei
practice, căutare de noi idei, formulare de principii, reguli privind cele mai bune căi de conducere,
care să permită obţinerea de rezultate maxime cu minim de efort.
În acelaşi timp, managementul poate fi privit şi ca un set de proceduri practice:
– managementul este o muncă de conducere;
– managementul este o activitate de dirijare;
– managementul este un proces de organizare şi conducere, realizându-se direcţionarea activităţii
altor persoane pentru atingerea obiectivelor stabilite;
– ştiinţa şi arta de a mobiliza, combina şi angaja resursele în scopuri de eficienţă, eficacitate şi de
reducere a incertitudinii;
– procesul prin care conducerea ,,de vârf” a organizaţiei determină evoluţia pe termen lung şi
performanţele acesteia, asigurând formularea riguroasă, aplicarea corespunzătoare şi evaluarea
continuă a strategiei stabilite.
Brede defineşte managementul ca „un proces social, responsabil pentru planificarea şi
ordonarea operaţiilor într-o organizaţie pentru atingerea unui scop, unui obiectiv propus”.
La toate acestea se adiţionează sensurile figurative ale termenului de management: –
managementul ca stare de spirit;
– managementul ca artă.
 Se identifică şi alte formulări ale conţinutului noţiunii de management:
– ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune a unei întreprinderi, instituţii, asociaţii, agenţii ş.a.
– metode şi procedee cu caracter tehnico-economic ce pot fi folosite în activitatea de organizare şi
conducere a entităţilor economice.
Specialiştii americani, cu orientare mai pragmatică definesc managementul de pe poziţia
conducătorului organizaţiei:
- dobândirea cunoştinţelor manageriale se înfăptuieşte prin instruire;
- conducerea stabileşte și implementează strategia de dezvoltarea a întreprinderii;
- managementul este dependent de rezultatele procesului de organizare şi conducere.
Managementul este considerat „cea mai nouă disciplină între ştiinţe şi cea mai veche între
arte”.
Nicolescu, O. şi Verboncu, I. (1999), subliniază că elementele specifice managementului
economic sunt procesele şi relaţiile de management. Studiul acestora permite determinarea
principiilor, legităţilor şi celorlalte elemente cheie ce detaliază conţinutul şi dinamica
managementului.
În dicţionarul Larousse, managementul este definit ca „ştiinţa tehnicilor de conducere a
întreprinderilor”.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX, 2000), pentru noţiunea de management se
identifică următoarele elemente de conţinut:
a) activitatea de conducere;
b) ansamblul activităţilor de organizare şi de conducere, în sensul adoptării deciziilor
optime în prestarea şi reglarea proceselor microeconomice.

1.3. Complexitatea managementului

Dimensiunea teoretică a managementului este completată de relaţiile de management,
considerate raporturi stabilite între componenţii organizaţiei şi componenţii altor sisteme
microeconomice şi productive.
Managementul este considerat ştiinţă întrucât dovedeşte:
- raţionalitate;
- veridicitate;
- perfectibilitate;
- verificabilitate, care conține:
• un obiect de cunoaştere
• limbaj propriu
• mulţimi de principii, categorii, legi, noţiuni metode şi tehnici proprii teorii şi ipoteze.
Managementul însumează în sine o serie de activităţi incluzând planificarea, luarea deciziilor,
organizarea, conducerea, dirijarea şi controlul, toate orientate spre folosirea resurselor umane,
financiare, materiale şi informaţionale ale organizaţiei, într-o manieră efectivă şi eficientă, pentru
atingerea unui obiectiv.
Privit ca domeniu de studiu, managementul include analiza mediului social şi cultural, pentru a
asigura concordanţa dintre metodele utilizate în atingerea obiectivelor organizaţiei şi valorile
societăţii respective.
Totodată, managementul poate fi considerat un proces de coordonare a resurselor umane,
informaţionale, fizice şi financiare, în vederea dezvoltării organizaţiei sau – într-o definiţie
complementară – ca un proces de obţinere şi combinare a resurselor umane, financiare şi fizice, în
vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei: obţinerea de produse şi servicii dorite de un
anumit segment al societăţii.
 Managementul are metode şi tehnici proprii şi, în acelaşi timp, utilizează metode şi tehnici
aferente altor discipline. Din acest motiv, managementul devine o ştiinţă simbiotică prin joncționarea
mai multor disciplini.
Abordările specifice fundamentează şi susţin priorităţi naţionale, zonale, iar perfecţionarea
comportamentului productiv-economic este legată de gradul de educaţie organizaţională specifică.
Mai mulți savanți europeni consideră că managementul firmei rezidă din studierea proceselor şi
relaţiilor de management din interiorul entităţilor productiv-economice, în vederea descoperirii legilor
şi principiilor care le guvernează şi a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de
conducere, de natură să asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii.
În practică, există deja instrumente manageriale sofisticate, bine stăpânite, care oferă elemente
pentru exploatarea posibilităţilor eficiente de desfăşurare a activităţilor productiveconomice în firme.
Legea fundamentală a economiei manageriale este caracterizată de riscurile puse în balanţă cu
potenţialul de profit. În context, sunt necesare reguli manageriale şi tehnice pentru minimizarea
riscului şi maximizarea profitului.
Managementul poate provoca schimbări calitative în domeniul productiv- economic într-o
firmă.
Funcţia principală a managementului, îndeplinită prin manageri, este luarea de decizii care să
determine progresul întreprinderii în viitorul apropiat şi în perspectivă.
Managementul înseamnă arta de a valorifica talentul oamenilor, de asemenea, reflectă ordinea
îndreptată spre profitabilitate maximă în toate planurile.
Managementul soluţionează problemele teoretice şi asigură premise practice în procesul
fundamentării deciziilor de gestionare, respectiv administrare a resurselor. Pe această bază, se obţin
formule de gândire sistemică privind comportamentul firmelor şi persoanelor, folosind tehnici şi
metode de soluţionare a problemelor organizaţionale.
Complexitatea care se manifestă în toate domeniile societăţii moderne necesită pregătire
profesională pentru luarea de decizii, hotărâri spre a determina căile de avans spre o lume mai bună,
întemeiată pe echitate şi eficienţă. Firmele acţionează într-un mediu economico-social diversificat,
fiind puse în situaţia de formalizare a strategiilor şi tacticilor de funcţionare în condiţiile globalizării,
pe măsură ce se consolidează societatea informaţională şi se cristalizează cea bazată pe cunoaştere.
Într-un astfel de cadru, managerii şi economiştii în general, inclusiv cei din domeniul
financiar-contabil, al băncilor, din instituţii şi din sistemul productiv-economic sunt supuşi unei
duble provocări: prima se referă la necesitatea ca ei să aibă un substanţial statut profesional puternic
conturat, iar cea de-a doua cerinţă implică pregătirea de natură managerială, respectiv aceea de
organizator şi conducător prin cunoaştere.
Pentru a lua decizii este necesară acumularea orientată, direcţionată de cunoştinţe teoretice şi
practice, semnificativ structurate, dense şi reprezentative într-un domeniu sau altul. Ca atare, apare
necesitatea formulării unor metode noi, mai cuprinzătoare şi mai operaţionale de colectare, prelucrare
şi stocare a informaţiilor pentru decizii bazate pe cunoaştere.
Managementul, ca ştiinţă şi artă, se exprimă în continuare valoric şi pragmatic, prin aplicarea
principiilor şi regulilor sale fundamentale, cristalizate în timp.

1.4. Şcoli principale de management

Şcolile de management sunt strâns legate de nivelul dezvoltării socio-economic în perspectivă
istorică, în ţări, regiuni şi pe plan mondial. În principal, sunt identificate:
1. Şcoala tradiţionalistă. Principalii protagonişti sunt H. Ford, F. Taylor, H. Fayol, H. Gilberth ş.a.,
care au demonstrat necesitatea folosirii unor metode raţionale în organizarea şi conducerea
proceselor industriale. Sunt aduse contribuţii la definirea funcţiilor conducerii.
2. Şcoala clasică are ca dată de apariţie şi durată perioada cuprinsă de la începutul secolului XX
până în deceniul al cincilea. Reprezentanţii principali sunt: Henry Fayol, Frederick Taylor, Jakles
Mooney. Meritul acestei şcoli se regăseşte în contribuţia decisivă la constituirea ştiinţelor
managementului, precum şi la inducerea viziunii economice a managementului.
3. Şcoala comportamentului social, având reprezentanţi ca Simon, March, H. Leavitt, D.
McGregor ş.a. Școala şi-a focalizat preocupările pe factorul uman şi pe implicarea acestuia în
procesele productive.
4. Şcoală sistemică reprezentată de P. Druker, L. Newman, E. Dale, O. Gelinier a determinat
reconsiderarea principiilor economice. Controlul resurselor şi contabilitatea dobândesc roluri tot
mai active în organizare şi conducere.
5. Şcoala relaţionistă (psihosociologică) a fost conturată mai ales în ultima jumătate a secolului
XX şi are ca reprezentanţi pe Elton Mayo, Max Weber, Douglas Gregor.
6. Şcoala cantitativă abordează preponderent aspectele de natură cantitativă, neîmpiedicând însă
luarea în consideraţie a elementelor calitative umane. Această şcoală este reprezentantă de
specialişti precum A. Kaufman, J. Starr, F. Kornay şi alţii.
7. Şcoala sistematică reprezintă practic o sinteză a şcolilor precedente, fiind relativ tânără şi cea
mai aplicativă. Metodele şi tehnicile folosite sunt puse în slujba unor analize echilibrate de
management şi a funcţiilor acestora. Ca reprezentanţi ai acestei şcoli se pot aminti F. Kast, H.
Simon, J. Forrester.
8. Şcoala operaţională reprezentată de Tinbergen, Kaufmann, Forestes se manifestă o dată cu
dezvoltarea tehnicilor de conducere, fiind introdus un mod nou de tratare a incertitudinii în
contextul internaţionalizării şi dinamizării afacerilor. Tehnicile statistice şi alte numeroase metode
matematice, precum şi folosirea calculatoarelor electronice au generat noi posibilităţi de analiză
cantitativă şi calitativă a actului managerial.
9. Şcoala managementului modern promovează concepte noi de susţinere a mecanismelor
economico-sociale. Managementul crizelor şi cel pentru tranziţii susţin implementarea tendinţelor
de globalizare productivă şi economico-socială.
Managementul modern, potrivit lui M. Dumitrescu are următoarele caracteristici importante:
– globalizare şi viziune de perspectivă;
– luarea în considerare a factorului social şi a perspectivei de viitor; – sprijin pentru
accelerarea proceselor economice;
– probleme de mediu ambiant soluţionate prin organizare şi conducere; – inducerea
unor noi procese de învățămînt;
– noi raporturi între manageri şi revoluţia managerială.
Toate aceste școli au fost prezentate în timp prin diverse lucrări, care au avut impact
semnificativ asupra managementului.
În anul 1911, la New York, este publicată lucrarea lui Friedrich W. Taylor, intitulată
„Principiile Managementului Științific”, iar Emerson Harrington elaborează cartea denumită „Cele
12 principii ale eficienței”, urmată de „Liderismul industrial, locuri de muncă, salarii, profit și
organizarea muncii” editate de acelaşi autor, la New York, între anii 1912-1915. Henry Fayol este,
în 1916, autorul cărţii intitulată „Administrare generală și industrială”, publicată la Paris.

1.5. Modernizarea managementului în timp

Apariţia primului calculator electronic (după anul 1940, tip ENIAC) deschide o nouă perioadă
cu oportunităţi de abordare a rezolvării unor probleme cu complexitate mai ridicată. Calculul
electronic, computerizarea proceselor de producţie, respectiv a managementului, au urmat în timp,
până în prezent, modificînd fundamental conţinutul şi intensitatea economiei.
În anul 1958, a fost elaborat conceptul planificării în reţea, fiind urmărite posibilităţile de
coordonare a acţiunilor în timp, respectiv examinarea timpului de desfăşurare a proceselor.
În anul 1961, s-a instituit analiza simultană şi corelată din punct de vedere al timpului şi
consumului de mijloace şi cheltuieli, reunită sub forma metodică PERT-CONSUM.
 Elemente concrete de management (organizare şi conducere) s-au exercitat din cele mai vechi
timpuri în toate domeniile de activitate, situaţia fiind vizibil mai semnificativă ca oricând în era
contemporană.
Iniţial, procesul era de dirijare a oamenilor, mai târziu, de dirijare a forţei de muncă şi a
mijloacelor de producţie, pentru atingerea unui obiectiv.
Totuşi, conceptele cele mai consistente referitoare la organizarea muncii s-au cristalizat în perioada
1910-1970.
Ca practică, managementul are vechime, însă disciplina şi domeniul de studiu sunt
recunoscute la sfârşitul secolului XIX, cu toate că organizaţiile din perspectivă istorică pot fi
considerate la fel de vechi ca şi omenirea.
Forţa care a stimulat interesul pentru management a fost revoluţia industrială, care a început
în Anglia, însă ideea că managementul poate să contribuie la performanţa organizaţiei, respectiv a
firmei apare în America.
Dezvoltarea managementului nu înregistrează niveluri distincte, întrucât modelul dezvoltării
însăşi cuprinde o diversitate de căi şi abordări succesive.
Managementul modern reprezintă sinteza dintre ştiinţă, practică şi artă, o stare de spirit ce
reflectă un anumit mod de a accepta noutatea, a căuta, a vedea, a dori.
Managementul previzional se referă la elaborarea strategiilor de dezvoltare a firmelor,
materializate în planuri pe termen lung sau mediu.
Managementul dinamic se bazează pe prospectarea viitorului, pe studii şi previziuni de
lungă durată, în care prezentul devine un loc de a pregăti viitorul.

1.6. Principiile managementului în abordarea organizațională Managementul semnifică, în

principal, preocuparea pentru crearea şi menţinerea unui mediu interior dorit într-o firmă, astfel încât
să se ajungă la posibilitatea de a selecta şi executa sarcinile necesare atingerii obiectivelor planificate.
Procesul de conducere şi organizare presupune identificarea modului de armonizare a
acţiunilor individuale, pentru o contribuţie cât mai mare la realizarea
obiectivelor de grup. Se deduce că este strict necesară coordonarea eforturilor individuale.
Deaceea funcţionalitatea efectivă a firmei necesită în permanenţă o adaptare la sistemul de
management corelat la cerinţele existente atît în mediul intern al firmei, cît şi mediul extern.
În management prin principii se înţelege cursul şi metodele stilului de conducere ale
managerilor, care determină atitudinea lor faţă de procesul de producţie şi normele de comportament
în colectiv. Este destul de greu de realizat o prezentare completă a tuturor principiilor de management
de care trebuie ţinut seama în conducerea unei organizații, ne vom limita la cele mai importante, care
după părerea noastră pot în continuare să fie combinate astfel, încît să reprezinte un ghid de referinţă
în activitatea managerială.
Principiile managementului se localizează în teze fundamentale, care orientează abordarea,
explicarea şi soluţionarea problemelor de organizare şi conducere. Printre acestea, se enumeră:

a) Principii ale activităţii socio-economice:

1. diviziunea (separarea şi specializarea activităţilor);
2. corelarea autorităţii şi responsabilităţii (încredinţarea de autoritate atrage sporirea
responsabilităţii);
3. disciplina (disciplina ca necesitate);
4. munca în echipă (grupuri de muncă în jurul obiectivelor);
5. ordinea;
6. stabilitatea personalului în ocuparea funcţiilor;
7. unitatea de comandă (se primesc ordine sau dispoziţii de la un singur superior);
8. ierarhia (organigrame).
b) Principii rezultate din perspectiva sistematică-sistemică:
1. autonomia relaţională; 2.
atingerea obiectivelor;
3. descentralizarea şi echilibrul centralizare-descentralizare;
4. corelarea factorilor interni cu cei externi în procesul de dezvoltare.

c) Principii ale eficienţei socio-economice:

1. eficienţa;
2. orientare de perspectivă;
3. stimularea comunicării între factorii de decizie și angajați;
4. corelarea intereselor individuale cu cele generale de grup; 5. dreptatea (încrederea în măsurile
luate);
6. corelarea rezultatelor obţinute cu salarizarea personalului; 7.
iniţiativa (încurajarea salariaţilor).

O analiză de management este legată, în principiu, de modalităţile de abordare, respectiv, de

complexitatea şi conţinutul activităţilor, atunci când se exercită abordarea organizaţională. Dintre
tipurile de abordări de analiză managerială, se enumeră:
– abordare corporativă;
– comportamentul interpersonal;
– comportamentul de grup;
– sistemul de cooperare;
– sistemul tehnico-economic;
– teoria deciziei;
– abordarea de sistem;
– abordarea matematică (managementul matematizat, informatizat); – abordarea operaţională.