(...) Acum şapte zile, la ora asta, am primit vestea.

Sufletul mi se întuneca şi se rupea în

bucăţele. Aveam impresia că trăiesc cel mai lung coşmar din care nu mă pot trezi, nu
puteam să deschid ochii şi să privesc în jur, strigătele mi le înăbuşeam în lacrimi, iar
corpul nu mă asculta cum trebuie. Mă gândeam la el, era ziua lui, câte trebuia să facem
în ziua aceea, câte trebuia să facem în anii următori, cât de fericiţi urma să fim
împreună. Copiii, cele mai de preţ daruri, rămâneau fără tăticul lor, iar eu fără omul de
care m-a lipit Dumnezeu pentru veşnicie. M-am gândit la Maica Domnului, la durerea ei
de pe Golgota şi am rugat-o să mi-l aducă înapoi. Acea noapte a fost lungă, mă trecea un
fior prin tot corpul, iar mintea îmi tot repeta ultimele cuvinte ale medicului de gardă.

Când s-au trezit copiii am plâns cu ei în braţe şi i-am strâns tare, ca să simt în fiecare
prezenţa tatălui lor. Doamne, cu adevărat moştenirea cea mai de preţ sunt ei, copiii, iar
în ochii lor nevinovaţi străluceşte Lumina! Mi-au spus ceva ce mi-a deschis inima, mi-a
schimbat direcţia spre care priveam şi mi-a dat puterea să-mi ridic ochii spre cer:
«Mami, de ziua lui, tati a primit Raiul!». Am simţit cum întunericul scade şi durerea se
îndulceşte, cum Dumnezeu trimite stropi din roua bucuriei să-mi adape sufletul, iar
întrebările mele primeau răspuns. Domnul S-a milostivit de mine şi m-a întărit ca să nu
cad cu totul în prăpastia disperării. M-a prins de mână şi m-a ridicat, şoptindu-mi tainic:
«omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori». A lucrat atât de minunat
prin toţi cei care ne-au sprijinit, încât am ajuns să spun şi eu: «Cu adevărat dragostea
este mai tare decât moartea!». Am simţit că toate lacrimile vărsate pentru noi sting
durerea şi fac să răsară nădejdea şi bucuria Învierii.

Dragii mei, Părintele a fost un om ales de Dumnezeu pentru misiunea sa ca preot. A iubit
de mic biserica, slujbele şi cântările bisericeşti. Era neobosit în slujirea lui Dumnezeu şi
a oamenilor. Îşi îndrepta adesea paşii spre mănăstiri pentru a se bucura de privegherile
de noapte şi cuvântul înţelept al duhovnicilor. El nu a fost doar al meu, ci al tuturor celor
pentru care s-a jertfit şi pe care i-a iubit. Pentru toate acestea şi pentru cele pe care nu
le ştie decât Domnul, a fost ales să primească mai devreme Odihna. Dragostea celor ce
l-au cunoscut stă mărturie şi îmi dă nădejde în mântuirea sa. Duhul de pace şi de bucurie
pe care l-am simţit zilele acestea, dragostea pe care ne-au arătat-o miile de oameni
cunoscuţi şi necunoscuţi, emoţia care a cuprins pe toată lumea şi alte semne de taină
mă fac să spun cu toată credinţa: «Unde îţi este, moarte, boldul tău?».

Vă mulţumesc din toată inima tuturor celor care aţi fost şi veţi fi alături de noi, mă simt
copleşită şi nevrednică de dragostea dumneavoastră, dar cred cu tărie că Părintele nu
va uita pe nimeni şi vă va pomeni pe fiecare în parte, aşa cum făcea când era printre noi.
Vă cer iertare pentru aceste cuvinte sărace, vă îmbrăţişăm şi-L rugăm pe Dumnezeu să
ne strângă în jurul Părintelui şi să ne mântuiască pe toţi! Amin! Hristos a înviat!

Pentru mine, mesajul de mai sus este cea mai frumoasă declaraţie de dragoste din toate
timpurile. O dragoste mai presus de tot ceea ce găsim în istorie sau în literatură. O iubire
ce încununează relaţia dintre doi oameni care au biruit toate obstacolele posibile,
inclusiv moartea, şi care s-au deschis total unul altuia. Pentru că pe cei doi – pe Părintele
Marius şi pe soţia sa, Petronela – i-a unit şi-i uneşte Însuşi Dumnezeu. Citind şi tot recitind
mesajul doamnei preotese, înţeleg mai deplin ce a vrut să zică Sfântul Apostol şi Evanghelist
Ioan prin acel: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Asta lipseşte din mai toate poveştile
cuplurilor celebre – Dumnezeu! El Singur este sursa adevăratei iubiri. O Iubire care nu apune
niciodată, ci stă răsărind mereu pe cerul inimii, până se vor umple toate de prezenţa şi de
lumina Lui cea neînserată.