Tancurile – trecut, prezent şi viitor

Nyisztor Sebastian
Podiuc Ionuț
Robu Ștefania
Petrișor Marian
1. Introducere Tulbure Petronela
Un tanc nu este un simplu vehicul în semnificaţia clasică a termenului,
ci mai degrabă un sistem armat. În timp ce un tanc înglobează dispozitive
din cele mai recente tehnologii, el atinge un excelent nivel prin fiecare
calitate tradiţională: mobilitate, protecţie, putere de foc.
Este un vehicul de luptă şenilat blindat, proiectat în primul rând să
angajeze forţele inamice prin trageri directe. Un tanc este caracterizat de
armament greu şi blindaj, ca şi de un mare grad de mobilitate care-i permit
să traverseze prin teren accidentat la viteze relativ mari. Deşi tancurile
necesită un suport logistic costisitor, ele se numără printre cele mai
impresionante şi multilaterale arme ale câmpului de luptă modern.
În timp ce tancurile sunt maşini de luptă puternice, rareori ele acţionează
singure, fiind organizate pe unităţi mecanizate blindate împreună cu alte
forţe. Fără un astfel de suport, în ciuda blindajului şi mobilităţii, tancurile
sunt vulnerabile la infanterie, mine, artilerie şi aviaţie. Tancurile sunt de
asemenea dezavantajate în teren împădurit sau localităţi care-i anulează
avantajele puterii de foc la mare distanţă şi limitează posibilităţile echipajului
să detecteze potenţialele ameninţări.
Tancurile au fost folosite iniţial în Primul Război Mondial pentru
trecerea peste tranşee şi s-au dezvoltat gradual asumându-şi rolul
cavaleriei pe câmpul de luptă. Denumirea tanc a apărut iniţial în uzinele
britanice care făceau carenele (şasiurile) pentru primele tancuri de luptă:
muncitorilor li s-a creat impresia că ei construiau vase şenilate pentru
armata britanică, de aici şi ţinerea secretă a producţiei de vehicule de luptă.
Evoluţia tancurilor şi a tacticilor blindatelor s-a întins pe mai multe
generaţii, evoluţie desfăşurată pe parcursul a peste un secol. Totuşi sistemele
de armament şi blindajul continuă să fie dezvoltate, multe naţiuni
reconsiderând nevoia pentru armament greu într-o perioadă caracterizată de
războaie neconvenţionale.
2. Scurtă istorie
Nimeni, în mod individual, nu a fost responsabil pentru dezvoltarea
tancului. Designul său îşi are originea în secolul al XVIII-lea.
Mai degrabă un număr de dezvoltări tehnologice graduale au adus
dezvoltarea tancului aşa cum o ştim până când forma sa finală a fost dată
de necesitatea armatei britanice – sau mai degrabă a marinei britanice, din
moment ce desfăşurarea iniţială în Primul Război Mondial a fost, poate
surprinzător, supravegheată de Marina Regală.
Fiind văzute deja maşini blindate Rolls Royce folosite de Serviciul
Marinei Regale în 1914 şi conştient de proiectele de creare a unui vehicul
de luptă şenilat, Primul Lord al Amiralităţii Winston Churchill a sprijinit
financiar Comitetul Navelor de Uscat pentru supravegherea dezvoltării
acestei noi arme. Primul prototip de tanc cu succes, poreclit Micul Willie,
a fost testat de armata britanică în 6 septembrie 1915. Deşi iniţial li s-a
atribuit termenul de nave de uscat de către Amiralitate, primelor vehicule
li se spunea familiar transportoare de apă, mai târziu s-a prescurtat în
rezervoare („tanks“) pentru păstrarea secretului. Cuvântul „tanc“ a fost
folosit pentru a da muncitorilor impresia că ei construiau containere de apă
pe şenile pentru armata britanică din Mesopotamia şi a fost făcut oficial în
24 decembrie 1915.
Primul tanc a devenit operaţional când căpitanul H. W. Mortimore din
Marina Regală a folosit Mark I în acţiunea de la Delville Wood în timpul
bătăliei de pe Somme în 15 septembrie 1916. Francezii au dezvoltat
Schneider CA1 transformând tractorul cu şenile Holt şi a fost prima oară
utilizat în 16 aprilie 1917. Prima folosire, în număr mare, în luptă cu
succes a tancurilor a avut loc în bătălia de la Cambrai în 20 noiembrie
1917.
Tancul va face, în cele din urmă, ca greutăţile trecerii tranşeelor să nu
mai existe şi mii de tancuri folosite pe timpul războiului de forţele franceze
şi britanice şi-au adus o contribuţie semnificativă în acest sens.
Primele rezultate ale tancurilor au fost marcate de probleme de
încredere (şi nerăbdare la nivelul comenzii) cauzând pierderi considerabile
în luptă. Desfăşurarea lor în grupuri mici a redus valoarea lor tactică şi
impactul, care rămânea totuşi formidabilă pe durata primelor ciocniri.
Forţele germane au suferit din cauza şocului şi lipsei contra-armelor, deşi
au descoperit (accidental) lovitura puternică antitanc prin folosirea
tranşeelor mai late pentru limitarea mobilităţii tancurilor britanice.
Schimbarea condiţiilor de luptă şi continua neîncredere a forţat
tancurile aliate să-şi continue evoluţia pe durata războiului producând
modele ca tancul lung Mark V, care putea trece obstacole mari, în special
tranşeele late, mai uşor decât multe din vehiculele de luptă blindate.
Pe timpul Primului Război Mondial, Germania a campat un mic
număr de tancuri, mai cu seamă capturate. Germanii au produs doar în jur
de 20 cu propriul lor model A7V.

Producţia de tancuri între 1916-1918

 Anglia Franţa Germania Italia SUA
Anul
Producţia de tancuri
1916 150 – – – –
1917 1277 800 – – –
1918 1391 4000 20 6 84

În al Doilea Război Mondial, revendicările infanteriei de a avea

tancurile aproape pe timpul atacurilor au avut efecte asupra designului
tancului britanic.
Cu noul concept stabilit al tancului, câteva naţiuni au conceput şi
construit tancuri între cele două războaie mondiale. Modelele englezilor
erau cele mai avansate, datorită interesului mare asupra forţei blindate pe
timpul anilor 1930. Franţa şi Germania nu s-au angajat în dezvoltarea
tancului pe timpul primei perioade interbelice, datorită situaţiei lor
economice şi respectiv a Tratatului de la Versaille. SUA au făcut o mică
dezvoltare pe timpul acestei perioade deoarece Cavaleria era superioară
Blindatelor şi a condus la absorbţia majorităţii fondurilor destinate
dezvoltării tancului. Chiar şi George S. Patton, cu experienţă în tancuri pe
timpul Primului Război Mondial, s-a transferat de la blindate la cavalerie în
această perioadă.
Câteva clase de tancuri erau comune pe parcursul acestei perioade,
majoritatea provenind din Anglia. Tancurile uşoare, cântărind de obicei sub
10 tone sau mai puţin, au fost folosite la început pentru cercetare şi aveau
montat un tun uşor care era folositor doar împotriva altor tancuri uşoare.
Mijlociul (sau tancurile crucişătoare cum erau cunoscute în Anglia) era
oarecum mai greu şi potrivit pentru deplasări pe distanţă mare cu viteză
superioară. În sfârşit, tancurile grele sau tancurile infanteriei erau foarte
blindate şi în general foarte încete. Ideea generală era să se folosească
tancurile grele în colaborare cu infanteria pentru a efectua pătrunderea,
blindajul lor permiţându-le să supravieţuiască armelor antitanc inamice.
Odată ce aceste forţe combinate spărgeau liniile inamice, grupuri de tancuri
crucişătoare erau trimise prin breşe, acţionând departe în spatele liniilor
pentru atacarea punctelor de comandă şi a căilor de aprovizionare. Acest tip
de acţiune a fost filozofia de luptă a formaţiilor de tancuri englezeşti şi
adoptată de germani ca o componentă majoră a conceptului de „blitzkrieg“.
Al Doilea Război Mondial a adus o serie de progrese în designul
tancului. Germania, de exemplu, iniţial a campat tancuri uşor blindate şi
dotate cu armament, ca Panzer I, care fusese destinat doar pentru instruire.
Aceste tancuri rapide şi alte vehicule blindate au fost un element critic al
războiului-fulger. Totuşi, ele au dus-o rău în lupta directă cu tancurile
britanice şi au suferit sever împotriva tancurilor T-34 ruseşti, care erau
superioare în blindaj şi armament. Până la sfârşitul războiului toate forţele şi-
au mărit puterea de foc şi blindajul tancurilor, de exemplu Panzer I avea doar
două mitraliere iar Panzer IV, „greul“ designului timpuriu de război german,
ducea un tun de 75 mm cu viteză iniţială mică şi cântărea sub 20 tone. Spre
sfârşitul războiului standardul tancului mijlociu german, Panther, avea
montat un puternic tun de 75 mm cu viteză iniţială mare şi cântărea 45 de
tone.
După al Doilea Război Mondial, dezvoltarea tancului a continuat în
mai mare măsură ca înainte, cu îmbunătăţiri pentru ambele clase mijlocie
şi grea. Misiunea tancurilor uşoare a fost limitată la recunoaştere, iar în
SUA ca sprijin aeropurtat, dar această clasă a dispărut în timp.

3. Tancurile – în prezent şi viitor

Fiind capabil să reziste celor mai aspre tensiuni ale luptei de mare
intensitate şi să atace cele mai întărite obiective, tancul este un puternic
mijloc putând să îndeplinească toate misiunile rezervate unităţilor forţelor
mecanizate indiferent de mediu, de tipul sau forma angajării (tradiţională,
chimică sau nucleară, mare sau mică intensitate).
Puterea de foc, mobilitatea şi protecţia sunt trei factori tradiţionali care
determină eficacitatea tancului. Efectul psihologic asupra soldaţilor inamici a
prezenţei impunătoare a tancului pe câmpul de luptă este numit „acţiunea-
şoc“.
Puterea de foc este capacitatea unui tanc de a nimici o ţintă. Aceasta
ia în calcul distanţa maximă de la care pot fi angajate ţintele, posibilitatea
de a angaja ţinte mobile, viteza cu care se poate ataca mai multe ţinte şi
capabilitatea de a nimici vehicule blindate sau infanteria adăpostită.
Mobilitatea cuprinde viteza şi agilitatea trecerii prin teren variat,
tipurile de teren care pot fi străbătute, dimensiunile obstacolelor, tranşeelor
şi apelor care pot fi traversate, abilitatea trecerii podurilor mici şi distanţa
străbătută înainte de realimentare. „Mobilitatea strategică“ cuprinde de
asemenea posibilitatea parcurgerii drumurilor cu viteză mare şi capacitatea
de a fi transportat pe calea ferată sau şosea. În mod normal mobilitatea
unui vehicul de luptă blindat este dată de următoarele caracteristici:
– puterea motorului;
– cuplul motor;
– raportul putere/greutate;
– viteza pe şosea;
– viteza în teren variat;
– autonomia pe şosea;
– autonomia în teren variat;
– greutatea (clasificare pentru trecerea podurilor);
 – presiunea la sol;
– lăţimea şanţului traversat;
– înălţimea obstacolelor trecute;
– unghiul de pantă la urcare;
–unghiul de pantă lateral;
– garda la sol;
– adâncimea vadului fără pregătiri;
– adâncimea vadului cu pregătiri (dacă diferă).
Protecţia reprezintă valoarea blindajului, tipul, cum este dispus şi care
părţi au mai multă protecţie (de exemplu, turela şi şenilele) şi care au o
protecţie mai redusă (de exemplu, spatele şi şasiul). Protecţia cuprinde de
asemenea profilul jos, zgomotul şi semnătura termală, contramăsurile
active şi alte metode de evitare a focului inamicului cât şi posibilitatea de a
continua lupta după loviturile primite.
Designul tancului este influenţat de compromisul între aceşti trei
factori – se consideră că nu se pot maximiza toţi trei. De exemplu, mărind
protecţia prin adăugarea blindajului vom mări greutatea şi prin urmare
micşorăm manevrabilitatea; mărind puterea de foc folosind un tun mai
mare micşorăm şi manevrabilitatea, şi protecţia (datorită micşorării
blindajului în faţa turelei). Compromisul este obţinut prin influenţa
combinaţiei factorilor, incluzând strategiile militare, bugetul, geografia,
voinţa politică şi necesitatea de a vinde tancul altor ţări.
Arma de bază a oricărui tanc modern este un singur tun. Tunurile de
pe tancuri au printre cele mai mari calibre folosite de artileria terestră, cu
numai câteva piese de artilerie depăşindu-le în calibru. Cu toate că,
calibrul nu s-a schimbat substanţial de la sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial, tunurile moderne sunt tehnologic superioare. Calibrele
comune curente sunt 120 mm pentru tancurile din vest şi 125 mm pentru
cele din est (moştenirea rusească şi chinezească). Tunurile de pe tanc pot
trage multe tipuri de lovituri, dar pentru folosirea curentă se limitează în
general la cele cu energie cinetică perforante (KE) şi explozive (HE).
Unele tancuri pot trage şi rachete. Tunurile cu ţeavă lisă (faţă de cele
ghintuite) domină tipurile din prezent. Armatele britanică şi indiană sunt
printre cele care resping ideea ca tancurile să fie înzestrate cu tunuri
ghintuite.
Tunurile moderne de pe tancuri sunt echipate cu jachete termale care
reduc efectul temperaturii neregulate a ţevii. De exemplu, dacă plouă,
ţeava se va răci mai repede către gura ţevii decât către baza ei sau o briză
de vânt din stânga poate cauza o răcire mai rapidă decât partea din dreapta
a ţevii. Această răcire neregulată a ţevii poate cauza o uşoară deformare şi
va afecta precizia tragerii.
 În mod normal, tancurile sunt dotate cu armament pentru lupta împotriva
infanteriei sau ţintelor unde folosirea tunului va fi cheltuitoare şi inadecvată.
În mod specific, acesta este o mitralieră de calibru mic (7,62 mm sau 12,7
mm) montată coaxial (jumelată) cu tunul la fel ca la tancurile româneşti.
Totuşi, câteva tancuri franţuzeşti ca AMX-30 şi AMX-40 au montat coaxial
un tun de 20 mm care are o rată mare de tragere şi poate distruge vehicule
uşor blindate. În plus, multe tancuri au montate pe cupolă o mitralieră pentru
trageri terestre sau apărare aeriană. În general, tancurile americane şi ruseşti
au mitraliere de 12,7 mm sau 14,5 mm dar şi tancul franţuzesc Leclerc este
de asemenea capabil să distrugă vehicule uşor blindate în lupta apropiată.
Unele tancuri şi-au adaptat rolul şi au armament deosebit ca
aruncătoare de flăcări. Aceste arme speciale pot fi montate pe şasiu.
Istoric vorbind, armamentul tancurilor folosea pentru ochire un simplu
aparat optic şi era mânuit cu mâna, cu estimarea gradului de deviere, sau
ajutat de un reticul. Distanţa până la ţintă era estimată cu ajutorul
reticulului (reperând pe aparatul de ochire al tunului când sunt aliniate
cadrele unui obiectiv cunoscut ca mărime, în cazul nostru un tanc). În
consecinţă, precizia era limitată de distanţă mare împreună cu mişcarea pe
timpul tragerii. În timp, aceste aparate au fost înlocuite cu telemetre
stereoscopice. Acestea au fost înlocuite în cele din urmă cu telemetrele
laser.
Multe tancuri moderne din armatele ţărilor industrializate folosesc
telemetrele laser, dar aparatele optice şi telemetrele stereoscopice sunt încă
folosite pe vehicule mai puţin sofisticate. Tancurile moderne au o varietate
de sisteme complexe care le fac mult mai precise. Giroscoapele sunt
folosite pentru stabilizarea tunului; calculatorul calculează unghiul şi
punctul de ochire, luând date de la senzorii pentru viteza vântului,
temperatura aerului, umiditatea, temperatura ţevii tunului, viteza ţintei şi
mişcarea tancului. Echipamentul de vedere pe timp de noapte cu infraroşu,
lumina amplificată şi camerele termale sunt de asemenea integrate pe tanc.
Indicatoarele laser ale ţintei pot fi folosite pentru marcarea obiectivelor şi
ghidarea muniţiilor. Ca şi rezultat, tancurile moderne pot trage destul de
precis în timp ce se deplasează.
Există câteva tipuri de muniţie destinate pentru distrugerea
blindajului, incluzând cele explozive plastice – HEP, explozive antitanc
HEAT şi cu energie cinetică perforantă – KEP. Pentru precizie loviturile se
„taie“ în ghinturile ţevii tunului sau pot fi stabilizate (APFSDS, HEAT-FS
etc.).
Unele tancuri, incluzând M551 Sheridan, T-72, T-64, T-80, T-90, T-84
şi PT-91 pot trage rachete antitanc ghidate (ATGM) prin ţeava tunului sau de
pe lansatoarele montate extern. Aceasta poate extinde distanţa de luptă a
tancului peste distanţa permisă de loviturile convenţionale, depinzând de
capabilităţile sistemului antitanc. Sistemul poate de asemenea furniza
tancului o puternică armă împotriva ţintelor aeriene încete ca de exemplu
elicopterele. Statele Unite au abandonat acest concept în favoarea
elicopterelor şi avioanelor antitanc cu rază mare de acţiune, dar statele
independente continuă să-şi doteze tancurile cu sisteme tun-rachetă.
Blindajul tancului este destinat să protejeze vehiculul şi echipajul
împotriva unor vaste tipuri de ameninţări. În general, protecţia împotriva
loviturilor perforante este considerată cea mai importantă. Tancurile sunt
vulnerabile la rachetele ghidate antitanc; minele antitanc, bombele de mare
calibru şi loviturile directe ale artileriei pot destabiliza sau distruge
blindajul. Tancurile sunt vulnerabile la ameninţările aeriene. Cel mai
modern tanc oferă aproape o protecţie completă la loviturile brizante ale
artileriei şi armelor antitanc uşoare ca lansatoarele de grenade. Un blindaj
destinat să protejeze împotriva ameninţărilor posibile din toate unghiurile
va fi de departe destul de greu ca să fie practic, deci când se proiectează un
tanc, foarte mult efort se consumă în găsirea echilibrului între protecţie şi
greutate.
Cele mai blindate vehicule de astăzi sunt tancurile, care reprezintă vârful
de lance al forţelor terestre şi sunt destinate să reziste rachetelor antitanc,
loviturilor perforante, ameninţărilor NBC. Tancurile israeliene Merkava au
fost proiectate ca fiecare componentă funcţională să poată fi blindată
suplimentar pentru protecţia echipajului. Blindajul extern este modular şi
poate fi înlocuit rapid.
Pentru eficienţă, cea mai blindată parte a unui vehicul de luptă este
partea din faţă: cu tunul având manta de protecţie şi placă blindată. Tactica
de luptă a tancurilor necesită ca acestea să lupte cu partea din faţă pe
direcţia de tragere, chiar dacă sunt în atac sau retragere.
Începând cu anul 1970, unele tancuri s-au dotat cu blindaj compozit,
un sandwich (stratificat) de numeroase aliaje şi ceramice. Unul dintre cele
mai bune tipuri de blindaj pasiv este blindajul Chobham dezvoltat de
englezi, care înglobează printre blocurile de ceramică şi straturile de
blindaj obişnuit, răşini prefabricate. Un tip de blindaj Chobham cu uraniu
sărăcit acoperă cele mai protejate tancuri M1A1 Abrams şi Challenger 2.
Mai multe tancuri sunt dotate cu lansatoare de grenade fumigene care
pot crea o perdea de fum, ca un scut împotriva observării inamicului, pe
timpul retragerii dintr-o ambuscadă sau un atac. Perdeaua de fum este
folosită foarte rar ofensiv, întrucât atacând prin ea blochează observarea de
către atacator şi dă inamicului un prim indiciu a unui atac iminent. Grenadele
fumigene moderne funcţionează în infraroşu la fel de bine ca în spectrul
vizibil al luminii.
 Unele tancuri au de asemenea generatoare de fum care pot crea fum
continuu, mai degrabă instantaneu, dar de scurtă durată faţă de grenadele
fumigene. În majoritatea cazurilor, generatoarele de fum funcţionează
injectând combustibil în ţeava de eşapament, pe care-l arde parţial, dar
creează suficiente particule pentru o perdea densă de fum.
Tancurile moderne sunt tot mai mult dotate cu sisteme pasive de
apărare ca dispozitive laser de avertizare, care activează o alarmă dacă
tancul este reperat cu un telemetru laser.
Alte sisteme de apărare pasive includ dispozitive radio de avertizare
care furnizează avertismente în cazul în care tancul este ochit cu sisteme
radar pe unde milimetrice sau alte unde scurte, folosite pentru ghidarea
armelor antitanc.

4. Concluzii
Arma Tancuri este una dintre cele mai adaptabile arme de luptă şi este
continuu dezvoltată pentru a întâmpina în întreaga lume provocările şi
potenţialele ameninţări.
Ultimele tancuri apărute demonstrează o tendinţă a creşterii
computerizării şi automatizării sistemelor. Designul tancului viitorului ca
tancul rusesc T-95 şi american MCS vor fi fără turele comandate manual,
cu echipajul într-un singur compartiment al cutiei blindate, de unde ei pot
manevra turela de la distanţă. Sistemul automat de încărcare poate trage
muniţia mai rapid şi într-o cantitate mai mare decât un încărcător uman, la
fel şi depozitarea muniţiei se poate face mult mai eficient de vreme ce nu
este nevoie de spaţiu pentru echipaj în turelă. Deoarece echipajul este într-
un singur spaţiu din cutia blindată, dimensiunea şi masa tancului pot fi
reduse. Proiectele constructive cu materiale compozite şi şasiuri uşoare pot
de asemenea reduce greutatea tancului care vor îmbunătăţi desfăşurarea
forţelor şi logistica.
Rolul esenţial al blindatelor este să ducă la bun sfârşit lupta de
apropiere, misiunile grele, să se apropie şi să nimicească forţele inamice
folosind puterea de foc, mobilitatea şi acţiunea de şoc (impactul asupra
moralului trupelor) sau să reducă voinţa adversarilor de a continua lupta.
Alte misiuni ale blindatelor mai pot fi:
– deplasarea către linia de contact;
– atacul fulger/în grabă;
– atacul plănuit/pregătit din timp;
– misiunile de acoperire/sprijin;
– apărarea într-un sector sau dintr-o poziţie de luptă;
– misiunile de întârziere în sector/hărţuire;
– ieşirea din încercuire.
 Tancurile reprezintă o armă rapidă şi energică. Ea este forţa decisivă
care în cele din urmă determină soarta luptei.

Bibliografie

1. Boştină, Simona, Obilişteanu, Georgeta, Limba Engleză –

terminologie militară şi NATO, Sibiu, Editura Academiei Forţelor
Terestre, 2003
2. Bowyer, Richard, Dictionary of military terms – Third Edition,
Macmillan, Bloomsbury Printed, 2004
3.http://en.wikipedia.org
4.http://www.army-technology.com/projects/abrams
5.http://www.globalsecurity.org/military/systems/ground/tank.htm
6.http://www.military-sf.com/tanks.htm
7.http://www.tiger-tank.com