Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Drept

Referat
La disciplina: Istoria dreptului românesc

Tema: ,, Izvoarele dreptului în Dacia romană ”

Student: Caldare Ciprian

Profesor: Elena Arama

Chișinău, 2019
 Aplicarea dreptului roman in Dacia priveste acele norme de drept aplicabile cetatenilor
romani rezidenti aici, peregrinilor din aceasta provincie, precum si asa numitul Jus gentium, ce
reglementa raporturile dintre cetateni si peregrini.

Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetatenii romani rezidenti – normele

dreptului aplicabile pe intreg teritoriul imperiului, iar pentru celelalte categorii de locuitori ai
Daciei – cele mai importante categorii de izvoare de drept erau constitutiile imperiale si edictele
guvernatorilor.

Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare a normelor juridice

romane in conditiile adaptarii lor la necesitatile locale si imediate. Edictul avea doua parti:
a)dispozitiile referitoare la dreptul roman, aplicabile cetatenilor romani rezidenti in provincie;
b)edictul provincial (norme de drept local).

Dreptul roman s-a aplicat in raporturile dintre cetateni; in acest domeniu s-au
elaborat norme juridice noi prin edictele guvernatorilor din provincie, care statuau conditiile in
care va fi guvernata provincia; evident se tinea seama de constitutiile imperiale, valabile pentru
intreg imperiul, si de mandatele imperiale, in care se precizau instructiuni pentru guvernatorii
provinciali.

În raporturile dintre băștinași, s-a aplicat dreptul autohton (cutuma locală),

întrucât romanii tratau diferentiat populatia, in functie de cetatenie si statul juridic.

Izvoarele dreptului
Instalarea administraţiei romane a echivalat cu introducerea dreptului roman în Dacia,
alături de vechile obiceiuri juridice geto-dace. Trebuie precizat aici faptul că, potrivit concepţiei
juridice romane, după cucerirea provinciei au fost păstrate şi unele cutume locale, în măsura în
care acestea nu au intrat în contradicţie cu principiile generale ale statului roman. În acest fel, s-a
ajuns la aplicarea în paralel a ambelor sisteme juridice. Cele două rânduieli au parcurs însă un
proces de întrepătrundere şi de influenţare reciprocă, astfel încât în final a luat naştere un sistem
nou de drept, pe care îl putem numi daco-roman . În cadrul acestuia, conceptele şi instituţiile
juridice au dobândit noi funcţii şi finalităţi.
Anterior anul 212 d. Hr. (data edictului emis de împăratul Caracalla, prin care toţi
locuitorii liberi ai Imperiului au căpătat drept de cetăţenie romană), populaţia Imperiului roman
era împărţită în trei categorii de locuitori: cetăţeni , latini şi peregrini . Fiecare dintre aceste
1
categorii se bucura de un sistem de norme juridice cu caracter statutar, care le diferenţia între ele
şi le aşeza într-o ierarhie dominată de categoria cetăţenilor.
În ceea ce-i priveşte pe cetăţeni , aceştia erau prin excelenţă locuitorii Romei şi ai
coloniilor. Cetăţenii utilizau în relaţiile dintre ei dreptul civil ( jus civile , jus quiritium ). Acesta
reprezenta un set de norme juridice cu caracter exclusivist, care le asigura plenitudinea
drepturilor politice şi civile. În acest sistem intrau: dreptul de a încheia acte juridice a căror
valoare era recunoscută de statul roman ( jus commercii sau jus commercium ); dreptul de a
încheia o căsătorie recunoscută de statul roman ( jus connubii ); dreptul de a face parte din
unităţile militare de elită ale statului roman ( jus militiae ); dreptul de vot ( jus suffragii ); dreptul
de a candida la magistraturi ( jus honorum ).
Latinii erau locuitorii municipiilor şi satelor ( pagi sau vici ); uneori erau întâlniţi însă şi
în colonii. Latinii aveau un regim juridic inferior cetăţenilor. Ei se bucurau de regulă doar de jus
commercii , astfel încât puteau încheia acte juridice recunoscute de statul roman.
Peregrinii erau oamenii liberi care alcătuiau majoritatea populaţiei provinciale. În această
categorie intrau autohtonii şi străinii care nu aveau condiţia de cetăţean sau de latin. Statutul
peregrinilor era reglementat prin legea de organizare a provinciei ( lex provinciae ) şi prin
edictele guvernatorilor. Sistemul juridic roman diviza categoria peregrinilor în două categorii:
peregrinii obişnuiţi şi peregrinii deditici . Peregrinii obişnuiţi era locuitorii acelor cetăţi (sau
state) care, în momentul integrării lor în statul roman, şi-au păstrat personalitatea juridică; prin
urmare, după cucerire ei şi-au putut exercita pe mai departe drepturile, având capacitate juridică
conferită de dreptul lor naţional. Peregrinii deditici erau locuitorii cetăţilor (statelor) care în
momentul integrării în statul roman au fost desfiinţate din punct de vedere juridic şi
administrativ întrucât au capitulat fără condiţii. Ei nu se bucurau de drepturi politice; nu se
puteau folosi de normele proprii de drept decât în limitele fixate de către romani; nu puteau
obţine cetăţenia romană şi nu aveau voie să intre în oraşul Roma.
În relaţii dintre ei, precum şi în relaţiile cu cetăţenii sau latinii, peregrinii utilizau normele
de drept ale ginţilor ( ius gentium ). Dreptul ginţilor era o diviziune a dreptului roman mult mai
evoluată şi mai simplă în comparaţie cu dreptul civil. Aceste caracteristici se datorau faptului că
nu avea la bază formulele solemne şi gesturile ritualice specifice dreptului civil, ci doar libera
manifestare a voinţei persoanelor. În acelaşi timp, în relaţiile dintre ei, peregrinii puteau utiliza
normele dreptului cutumiar local acceptate de către statul roman.
 Instituţii juridice.
În epoca romană, izvoarele principale ale dreptului au fost două:dreptul geto-dac, exprimat
în vechile cutume scrise şi nescrise şidreptul roman scris. Raportul dintre cele două genuri de drept
estedefinit prin faptul că dreptul roman a avut caracter oficial, de stat, fiindimpus ca atare pe tot
teritoriul aflat sub controlul organeloradministraţiei de stat romane, în vreme ce normele dreptului
geto-dacau fost tolerate doar în măsura în care nu contravenea dreptuluiroman. Ştiind că
majoritatea populaţiei locuia în mediul rural este depresupus că aici exista un spaţiu mai larg de
acţiune pentru dreptulautohton. Această situaţie nu a fost specifică Daciei romane, ci s-a întânit şi
în alte provincii.
În al doilea rând trebuie observat că dreptul roman, impus din 106 în Dacia ca un sistem
logic, coerent, a evoluat de la un împărat la altul,uneori chiar pe durata unei domnii. Ne vom referi
însă numai la celemai importante izvoare şi instituţii de drept care au avut relevanţă în Dacia
romană.
Izvoarele dreptului roman importante pentru perioada 106-271 aufost constituţiile
imperiale, senatus - consultele, legile şi edictelepretoriene (edictia, decreta, mandata şi rescripta).
Pentru locuitorii Daciei, Constituţia Antoniana a lui Caracalla din anul 212 a avut o însemnătate
aparte, deoarece prin ea s-a acordat cetăţenie peregrinilor, adică majorităţii populaţiei autohotone.
Statutul persoanelor fizice a fost definit, din 106 până în 212 deacţiunea unor norme
juridice diferite pentru fiecare din cele treicategorii de oameni liberi: cetăţenii romani, latinii şi
peregrinii.
Principala instituţie a dreptului roman a fost proprietatea asupra pământului. În provincia
Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu, ea a îmbrăcat două forme: proprietatea provincială şi
proprietatea quiritară ( dominium ex jure quiritium ).
Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincii (incluzându-i
aici chiar şi cetăţenii romani). Dreptul pe care îl exercitau asupra terenurilor nu era însă unul
complet; locuitorii exercitau asupra lor doar posesia şi folosinţa, întrucât titularul dispoziţiei era
statul roman ( ager publicus ). Întrucât pământurile nu le aparţineau în mod absolut, deţinătorii
de proprietăţi provinciale trebuiau să plătească un impozit funciar prin care recunoşteau dreptul
superior de proprietate al statului. Cu toate acestea, terenurile stăpânite se transmiteau pe cale
succesorală şi între vii, prin intermediul actelor (conform dreptului ginţilor). Pământurile mai
puteau fi dobândite şi prin efectul unei forme de uzucapiune. Termenele de prescripţie erau de 10
ani pentru cei prezenţi şi de 20 ani pentru cei absenţi. Efectul era acela că după expirarea
perioadei prevăzute de lege, deţinătorul de facto al terenului devenea proprietar de drept.

3
 Proprietatea quiviritară era exercitată în Dacia numai de către cetăţenii romani şi numai
asupra unor terenuri care se bucurau de ficţiunea calităţii de sol roman ( ager romanus ).
Proprietatea quiritară se exercita în provincii numai ca urmare a extinderii sferei de aplicare a
dreptului italic ( jus italicum ) la nivelul unor comunităţi locale. În principal este vorba despre
coloniile din provincii, ale căror pământuri au fost asimilate cu cele din Peninsula Italică, astfel
încât ele au ajuns să facă obiectul proprietăţii quiritare. Având drept de proprietate deplină,
titularii dreptului de proprietate quiritară nu plăteau statului roman impozite funciare.
În afara proprietăţii asupra pământului, locuitorii provinciei Dacia au exercitat şi
proprietatea peregrină , care purta asupra celorlalte categorii de lucruri. Acest drept reprezintă o
creaţie a dreptului ginţilor şi avea rolul de a proteja bunurile locuitorilor lipsiţi de cetăţenie.
Interesul pentru aceste reglementări a apărut ca urmare a implicării masive a peregrinilor în
afacerile comerciale, afaceri în care erau parteneri cu cetăţenii romani. Numai că în condiţiile în
care peregrinii nu beneficiau de ius commercii (nu puteau încheia acte juridice valide), absenţa
unor reglementări care să îi protejeze punea în pericol atât proprietăţile peregrinilor, cât şi pe
cele ale cetăţenilor. Mijloacele juridice de protecţie create au reprodus modelul celor aplicate
societăţii romane. Astfel, peregrinilor le-a fost acordat dreptul de acţiune în revendicare, cu
privire la furt şi la paguba cauzată pe nedrept.
Regimul juridic al persoanelor se diferenţia în funcţie de statutul juridic al acestora. În
timp însă, odată cu înaintarea procesului de sinteză a acelor două sisteme de drept, aceste
diferenţe s-au estompat până la dispariţie. Iniţial însă, în relaţiile dintre peregrini se aplicau
normele de drept ale ginţilor şi normele juridice locale. În această situaţie erau căsătoria, adopţia,
înfrăţirea cu efecte juridice, statutul sclavilor, succesiunea prin testament, succesiunea fără
testament.
O reglementare foarte amănunţită şi evoluată a înregistrat materia obligaţiilor. Aceasta a
avut drept cauză principală dezvoltarea calitativă şi cantitativă a producţiei şi a schimbului de
mărfuri. În consecinţă, obligaţiile (mai ales cele contractuale, precum contractele de vânzare,
locaţiunea, asocierea împrumutul) au fost supuse unui regim juridic foarte complex în care s-au
împletit elemente aparţinând dreptului civil, dreptului ginţilor şi dreptului cutumiar autohton. În
acest fel o serie de reguli şi principii ale dreptului roman au fost deviate de la rosturile lor
iniţiale, căpătând în provincia Dacia funcţii şi finalităţi noi. Fenomenul se explică prin aceea că
normele dreptului roman, deşi au fost adoptate de către autohtoni în multe domenii, totuşi nu au
putut înlocui complet vechile obiceiuri juridice ale geto-dacilor. Mai mult decât atât, se poate
spune că normele locale au avut suficientă vigoare pentru a exercita o anumită influenţă asupra
dreptului roman. A rezultat de aici o restrângere a formalismului actelor juridice romane şi
generalizarea principiului bunei credinţe.
Cetăţenii romani, locuitori în colonii sau municipii aveauaproape aceleaşi drepturi ca
şi cetăţenii Romei, considerându-se că facparte dintr-unul din triburile capitalei imperiului. De
pildă cei din Napoca şi Drobeta “făceau parte” din tribul Sergia. Cetăţenii romani între ei aplicau
normele de drept civil roman, dreptul quiritar “extremde rigid, de formalist şi profund
exclusivist, inaccesibil latinilor şiperegrinilor”. Ei aveau jus civile (drepturile politice şi civile),
juscomercii (dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului roman), jus militae (dreptul de
a-şi face serviciul militar în legiuni), jus connubii(dreptul de a contracta o căsătorie legală
conform dreptului roman), jus sufragii (dreptul de a alege), jus honorum (dreptul de a candida la
o magistratură).
Latinii, locuitori în municipii, pagi şi vici, ocupau o poziţie demijloc faţă de cetăţeni şi
faţă de peregrini. Aveau jus comercii (deciaceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii), dar nu le
aveau pecelelalte, întrucât nefiind rude de sânge cu romanii erau consideraţilatini fictivi.
Peregrinii formau categoria cea mai largă, deoarece eraconstituită din autohtonii liberi şi
din străinii care nu erau nici cetăţeni,nici latini. Se îmărţeau în două categorii: peregrinii dediticii
şi peregriniiobişnuiţi. Peregrinii dediticii erau acei străini ale căror cetăţi fuseseră desfiinţate din
punct de vedere politic, care puteau intra în relaţii comerciale cu cetăţenii sau latinii conform lui
jus gentium. Ei nuputeau merge la Roma şi nu puteau obţine cetăţenia romană.Peregrinii
obişnuiţi erau cei ale căror cetăţi nu fuseseră desfiinţate dinpunct de vedere politic, având
capacitate juridică atât în limiteledreptului lor cutumiar, cât şi în limitele lui jus gentium.
Membrii oricăreia din cele trei categorii amintite puteau aveasclavi în proprietate. În
Dacia cuceritorii au introdus sclavajul clasic(caracterizat prin folosirea amplă a muncii servile în
agricultură,atelierele meşteşugăreşti etc.) însă într-un moment când acest tip desclavaj intrase în
declin comparativ cu sclavajul domestic, încâtrezultatul a fost doar o amplificare a acestuia din
urmă transformat însecolele următoare în colonat, treaptă spre formarea relaţiilor feudale.
Starea juridică a sclavilor proprietate a cetăţenilor romani erareglementată prin dreptul
roman, iar a sclavilor proprietate aperegrinilor prin normele lor, completate cu norme ale
dreptuluiroman. Indiferent de apartenenţă, stăpânii aveau drept de viaţă şi demoarte asupra
scalvilor lor, iar ceea ce dobândeau sclavii, dobândeaupentru stăpânii lor.
Şi în Dacia romană, ca şi în alte provincii sunt atestate eliberăridin starea de sclavie.
Sclavii publici reuşeau acest lucru fie prin îmbogăţire, fie prin obţinerea sprijinului unui om
influent care la rândulsău depunea diligenţe în acest sens pe lângă împărat. Sclavii aflaţi

5
înproprietate particulară se eliberau pe cale testamentară sau prindeclaraţia proprietarului
înaintea guvernatorului provinciei.
Cei eliberaţi se numeau liberţi, fiind de fapt peregrini; de regulă îşipăstrau numele lor de
sclavi şi nu aveau deci cele trei nume specificecetăţenilor romani (prin excepţie, al treilea nume
era numele său desclav)
.Înafara persoanelor fizice, dreptul roman a reglementat şi situaţiapersoanelor juridice,
precum coloniile, municipiile, colegiile. Dreptul familiei în Dacia romană urma regulile specifice
categoriei sociale. Astfel, cetăţenii romani se ghidau după dreptul roman, având jus connubii.
Peregrnii care nu aveau acest drept, puteau contracta între ei o căsătorie conform legii lor, cu
excepţia peregrnilor dediticii,care se orientau după jus gentium (dreptul popoarelor).
Diplome militare descoperite în Dacia arată că împăratul acordaostaşilor fără cetăţenie
romană care se eliberau din armată nu numaicetăţenia, ci şi jus connubii, deci dreptul de a se
căsători legitim cu ocetăţeană romană, cu o latină sau o peregrină. În cazul căsătoriei îndrept
roman, copii care se năşteau intrau în puterea lui pater familias. Dacă un cetăţean roman se
căsătorea cu o peregrină care nu primise jus connubii, căsătoria nu era legitimă, iar copii care se
năşteau urmaucondiţia mamei.
Regimul bunurilor, definit prin dreptul de proprietate, a avut o însemnătate aparte. Prin
faptul cuceririi, pământul a trecut înproprietatea statului roman (ager publicus) proprietarii de
faptexercitând numai dreptul de posesiune şi dreptul de uzufruct. În Daciaca provincie imperială,
pământul a intrat în proprietatea împăratului.
Practic însă, locuitorii provinciei exercitau un drept real, întrucât lamoartea proprietarului
provincial pământul trecea în mâna urmaşilor. Transmiterea se putea face şi între vii, prin simpla
tradiţiune, un dreptla ginţilor. Această situaţie caracterizată prin dubla proprietate seatenuează
până la dispariţie după Constitutio Antoniana, pringeneralizarea cetăţeniei romane, încât
proprietatea de tip provincial tinde să se confunde cu proprietatea civilă. Urmarea cea mai
semnificativă a regimului instituit între 106 şi 212 a constat în plataimpozitului funciar ca formă
de recunoaştere a priorităţii dreptuluiimperial.
Cetăţenii romani având jus italicum (conform căruia pământul din provincii era asimilat
celui din Italia) aveau drept de proprietate quiritară, romană.
Peregrinii nu aveau acces la acest drept decât dacă li se acordase jus comercii. Fiind însă
parteneri de comerţ ai romanilor nu numai căproprietatea lor a fost ocrotită de statul roman, dar li
s-au acordatunele facilităţi specifice dreptului quiritar, de pildă acţiunea înrevendicare, acţiunea
cu privire la furt, acţiunea cu privire la pagubacauzată pe nedrept. În astfel de situaţii se
introducea ficţiunea căperegrinul este cetăţean roman.
 Succesiunea se efectua prin testament verbal sau scris, sau fărătestament (ab intestat),
peregrinii folosind testamentul verbal (numitmai târziu, în evul mediu “limbă de moarte”)
.Dezvoltarea puternică a producţiei şi comerţului în Dacia romanăa condus şi la formarea
unui sistem complicat de obligaţii şi contracte.Izvorul principal pentru studiul contractelor de
vânzare, locaţiune,asociere, împrumut este constituit de tăbliţele cerate (numite şitriptice),
descoperite lângă Alburnus Major (Roşia Montană) la sfârşitulsec. XVIII şi începutul sec. XIX şi
datate pe la anul 167 d. Hr. Sunttăbliţe de lemn de brad, legate câte trei, acoperite cu ceară, pe
caresunt scrijelite texte. Studiul lor a fost efectuat pentru prima dată demarele istoric german Th.
Momsen. Din cele 14 tăbliţe lizibile, patruconţin contracte de vânzare, trei contracte de muncă,
două contractede împrumut, un contract de societate, un contract de depozit, listacheltuielilor
pentru organizarea unui banchet, un proces verbal privinddesfiinţarea unei asociaţii funerare şi
un text cuprinzând obligaţia uneipersoane de a plăti o datorie.
O primă concluzie extrasă din studiul acestor documente este căele “nu sunt conforme
întrutotul nici cu cerinţele dreptului civil roman,nici cu dreptul ginţilor, ci are o fizionomie
specifică ca acte de drept daco-roman. În acest sens s-a dat ca exemplu un contract de împrumut
în care creditor este o femeie peregrină; ori conform dreptului romanfemeile nu puteau încheia
acte juridice în nume propriu. Actele devânzare în dreptul roman aveau forma unei simple
convenţii în carevânzătorul se angaja să predea lucrul şi să garanteze pentru evicţiuneşi vicii, iar
cumpărătorul avea obligaţia de a plăti preţul; ori actele menţionate aflate pe tripticele la care ne
referim conţineau părţi distincte cu clauze speciale pentru fiecare efect vizat în parte: o declaraţie
de cumpărare, o clauză privind preţul, o garanţie pentru evicţiune, o alta pentru vicii, o declaraţie
a garantului.
În acelaşi sens se menţionează prezenţa unei instituţii specificromane – mancipaţiunea, în
desfăşurarea contractului de vânzare. Ea presupunea îndeplinirea unor forme solemne de către
părţi – careobligatoriu trebuiau să aibă cetăţenie romană – de faţă fiind cel puţin 5 martori
cetăţeni romani, obiectul vânzării de provenienţă romană, uncântar de aramă şi canataragiul.
Deşi lipseau toate aceste condiţii sepretindea că este totuşi mancipaţiune.
O a doua concluzie este că multe din actele prezente în tripticesunt probatorii, servind
pentru a furniza dovada contractelor verbale încheiate. Dreptul roman clasic se aplica în Dacia
într-o formăsimplificată: “spiritul de promovare a tot ce era roman era în provinciimereu prezent,
dar mereu trunchiat de nevoile şi cerinţele vieţii sociale provinciale”. În materie de drept penal şi
procesual penal, statul roman eradirect implicat prin însăşi procedura de judecată. Cetăţenii
romani seadresau instanţelor, iar guvernatorul (ori legatul său) trimetea părţilecu formula
respectivă la un judecător. În anumite situaţii, guvernatorulputea judeca personal pricinile. Dacă
7
într-un litigiu cu cetăţeni romanise aflau şi peregrini, acestora li se acorda, pe durata procesului
calitatea de cetăţean roman. Guvernatorul avea jus gladii, dreptul de a condamna la moarte, cu
excepţia persoanelor aflate în postura de conducători ai populaţiilor supuse din imperiu, caz în
care acest drept revenea împăratului.
În ansamblu, dreptul roman a contribuit într-o mare măsură laromanizare. Tradiţiile
constituite atunci nu si-au epuizat niciodatăefectele istorice
 Bibliografie:
 https://ru.scribd.com/doc/57603161/Dreptul-in-Dacia-Roman

 Civilizaţia romană în Dacia, coordonator: Mihai Bărbulescu, Cluj-Napoca, 1997.

 Din istoria Transilvaniei , coordonatori: C. Daicoviciu şi M. Constantinescu, Vol. I,

Bucureşti, 1960.

 Enciclopedia civilizaţiei romane, coordonator: Dumitru Tudor, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982

 Istoria dreptului românesc , coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum

Vladimir Hanga, secretar ştiinţific şicoordonator tehnic Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1980, p. 83-94.***

 Istoria românilor , vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni , Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2001, p. 45-73.