IZVORUL IUBIRII – COPILUL

- Maria Montessori – fragment Mintea absorbanta

Cu prilejul evenimentelor noastre sociale organizăm totdeauna o adunare tipic montessoriană. Adesea,
studenţii îşi aduc rudele şi prietenii astfel încât se pot vedea sugari în braţe, copii mici, băieţi, fete, tineri,
femei, maturi, oameni cu diverse profesii şi liber-profesionişti, cei cu educaţie superioară şi cei fără, cu
toţii amestecaţi, şi nici unul dintre noi nu simte nici cea mai mică nevoie de a regla sau dirija aceste
grupuri. Această 268 eterogenitate dă întâlnirilor noastre o înfăţişare diferită de cele tipice altor domenii
de studii. Studenţii care frecventează cursurile noastre de instruire trebuie să aibă un anumit nivel de
educaţie, acesta fiind singura condiţie: între ei pot fi studenţi de la universitate şi profesori, avocaţi,
doctori, precum şi cei care le-ar putea fi clienţi sau pacienţi. În Europa, aveam, de obicei, studenţi din
toate părţile lumii, iar în America, unul dintre ei era anarhist. Dar, în ciuda acestui amestec total, n-a
existat niciodată vreo fricţiune. Ce a făcut ca acest lucru să fie posibil? Ei bine, a apărut deoarece eram
atraşi de un ideal comun. În Belgia - o ţară atât de mică încât ar putea fi plasată într-un colţişor al Indiei –
există două limbi, flamanda şi franceza. De asemenea, populaţia este divizată politic, iar această divizare
este complicată de diferenţele între catolici, socialişti şi alte grupuri politice. În mod obişnuit se întâmplă
rar ca oameni atât de divizaţi (fiecare legat prin loialitate de propriul său grup) să se adune împreună
într-o întâlnire. Şi cu toate astea, în cursurile noastre acest lucru s-a întâmplat totdeauna. Acest lucru a
părut atât de straniu încât până şi ziarele l-au remarcat. „De ani de zile” spuneau ele „ne străduim să
avem întâlniri la care să participe toate partidele, iar aici se întâmplă de la sine”. Aceasta este forţa
copilului. Oricare ar fi afilierile noastre politice sau religioase, cu toţii suntem aproape de copil şi cu toţii
îl iubim. Din această dragoste provine forţa de unificatoare a copilului. Adulţii au convingeri puternice,
adesea violente, care-i separă în grupuri şi, când se întâmplă să le discute, ajung cu uşurinţă să se înfurie.
Există însă un punct – copilul – asupra căruia toţi au aceleaşi sentimente. Puţini oameni îşi dau seama
cât de important este copilul datorită acestui fenomen. Haideţi să încercăm să înţelegem natura
dragostei. Să ne gândim la ce au spus profeţii şi poeţii despre ea, pentru că aceştia au dat cea mai bună
expresie măreţei energii care poartă acest nume. Ce este mai frumos şi mai înălţător decât aceste
cântări de mare emoţie din care izvorăşte întreaga viaţă? Nu tulbură ele chiar şi inimile celor mai barbari
şi mai cruzi dintre oameni? Chiar şi cei care aduc moarte şi distrugere pentru populaţii întregi se simt
mişcaţi de frumuseţea acestor cuvinte. Acesta e un semn că, în ciuda naturii acţiunilor lor, aceşti oameni
au păstrat acea energie în interiorul lor şi că, atunci când este trezită, vibraţia acestei energii le atinge
inimile. De-ar fi altfel, frumuseţea acestor expresii ar fi pierdută pentru ei; le-ar considera goale şi lipsite
de sens. Că ei simt această frumuseţe, se datorează faptului că, 269 oricât de puţină dragoste ar lucra în
vieţile lor, ei se află sub influenţa acesteia şi, inconştient, sunt însetaţi de ea. Dacă vrem să creăm
armonie în lume, e clar că ar trebui să ne gândim mai mult la asta. Ar trebui să-i studiem implicaţiile.
Singurul punct către care converg sentimentele de duioşie şi dragoste ale fiecăruia este copilul. Sufletele
oamenilor se înmoaie şi se îndulcesc când vorbesc despre copii; întreaga omenire împărtăşeşte emoţiile
profunde pe care le trezesc copiii. Copilul este izvorul dragostei. De fiecare dată când atingem un copil,
atingem dragostea. E o dragoste greu de definit; o simţim cu toţii, dar nici unul nu-i poate descrie
rădăcinile, nu poate evalua imensele consecinţe care decurg din ea, nu-i poate surprinde puterea de a
uni oamenii. În ciuda diferenţelor de rasă, religie şi poziţie socială, am simţit, în timpul discuţiilor noastre
despre copil, cum creşte între noi o uniune fraternală. Aceasta a învins timiditatea şi a înlăturat acele
reacţii de apărare totdeauna gata să izbucnească între doi oameni sau între grupuri de oameni în
treburile cotidiene ale vieţii. În vecinătatea copiilor neîncrederea se topeşte; devenim plăcuţi şi buni,
deoarece, când ne adunăm în jurul lor, ne simţim încălziţi de aceea flacără a vieţii care se află acolo, la
originile vieţii. La adulţi există un impuls de apărare care coexistă cu un impuls de iubire. Din acestea
două, cel fundamental este iubirea, celălalt fiindu-i supra-impus. Dragostea, ca aceea pe care o simţim
pentru copil, trebuie să existe în mod potenţial între oameni, pentru că există unitate umană şi nu există
unitate fără dragoste. Cât de straniu este să observăm că în timpuri ca ale noastre, când războiul a
produs distrugeri fără egal şi s-a întins cuprinzând cele mai îndepărtate colţuri ale pământului, când s-ar
presupune că a vorbi despre dragoste ar fi cea mai acră ironie, oamenii ţin să vorbească, cu obstinenţă
încă, despre ea. Se fac planuri de unitate viitoare, ceea ce înseamnă nu numai că dragostea există, ci şi
că puterea ei e fundamentală. Iar astăzi – când ar părea că totul s-ar adresa omului, „De ajuns cu acest
vis numit dragoste: să înfruntăm realitatea, care, aşa cum vedem, nu e decât distrugere; sau poate că nu
e adevărat că oraşele, podurile, femeile şi copiii au pierit cu toţii?” – noi continuăm să vorbim de
reconstrucţie şi dragoste. Despre dragoste vorbeşte Biserica dar şi duşmanii ei; radioul, presa, călătorii,
educaţii şi ignoranţii, bogaţii şi săracii, enoriaşii oricărei credinţe şi discipolii oricărei teologii; toţi, cu toţii
vorbesc de dragoste. 270 Dacă este aşa (şi n-ar putea exista o dovadă mai mare că forţa dragostei
există), de ce n-am studia acest fenomen extraordinar? De ce să fie discutat doar atunci când ura îşi face
de cap? De ce să nu fie un obiect de studiu şi analiză permanentă, astfel încât puterea ei să poată deveni
benefică? Şi de ce să nu ne întrebăm cum se face că nimeni nu s-a gândit vreodată să studieze această
energie primordială precum şi modul în care se combină cu celelalte forţe cunoscute? Omul şi-a dedicat
atâta inteligenţă studierii altor fenomene ale naturii; le-a separat şi le-a disecat şi a făcut nenumărate
descoperiri despre ele. De ce să nu cheltuim puţin din această vigoare pentru studierea unei forţe care
ar putea uni omenirea? Orice contribuţie capabilă să producă forţa latentă a dragostei şi să arunce
lumină asupra dragostei însăşi, ar trebui primită cu braţele deschise şi considerată de o importanţă
uriaşă. Am spus deja că profeţii şi poeţii vorbesc despre dragoste ca şi cum ar fi un ideal; dar nu e un
ideal, ea este, a fost şi va fi o realitate. Şi trebuie să ajungem să învăţăm că dacă simţim realitatea
acestei iubiri, nu e pentru că ne-a fost predată la şcoală. Chiar dacă am fi puşi să învăţăm pe de rost
zicerile poeţilor şi profeţilor, cuvintele lor nu sunt multe şi le-am fi uitat până acum în stresul şi vâltoarea
vieţii. Dacă oamenii cer cu vehemenţă dragoste, aceasta nu se întâmplă fiindcă au auzit vorbindu-se sau
au citit despre ea. Dragostea şi speranţa ei nu sunt lucruri care se pot învăţa; ele sunt parte din
moştenirea vieţii. În realitate, viaţa este cea care vorbeşte, nu doar profeţii sau poeţii. De fapt,
dragostea poate fi considerată şi sub alt aspect decât cel al religiei sau poeziei. Ea poate fi analizată din
punctul de vedere al vieţii însăşi. Aşa o vedem nu ca pe ceva imaginat sau dorit, ci ca pe o realitate a
unei energii eterne pe care nimic nu o poate distruge. Aş dori să spun câteva cuvinte despre această
realitate şi, de asemenea, despre zicerile profeţilor şi poeţilor. Această forţă pe care o numim dragoste
este cea mai mare energie a universului. Însă eu folosesc o expresie inadecvată pentru că e mai mult
decât o energie: e creaţia însăşi. Aş nimeri-o mai bine dacă aş spune: „Dragostea este Dumnezeu”. Mi-ar
place să fiu capabilă să citez din toţi poeţii, profeţii şi sfinţii, dar nu-mi sunt cunoscuţi şi nu i-aş putea cita
în diferitele lor limbi. Dar aş putea cita, probabil, unul pe care-l ştiu şi care, vorbind despre dragoste, se
exprimă aşa de puternic, încât astăzi, 271 după două mii de ani, cuvintele lui încă rezonează emfatic în
inimile creştinilor. „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragostea, sunt o aramă
sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele
şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragostea, nu
sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar de mi-aş da trupul să fie
ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”. (Paul către Corinteni, 1.13). Oricare dintre noi ar
putea fi iertat dacă i-ar zice apostolului, „Tu simţi aceasta atât de profund, încât, cu siguranţă trebuie să
ştii ce e dragostea. Trebuie să fie ceva extrem de minunat. Nu ne-o explici şi nouă?” Deoarece, când
încercăm să descriem acest cel mai suav dintre sentimente, descoperim că nu e lucru uşor. Putem găsi
cuvintele Sfântului Pavel oglindite în civilizaţia contemporană, nu-i aşa că putem muta munţii şi produce
miracole chiar mai mari? Nu-i aşa că putem vorbi în şoaptă şi putem fi auziţi la capătul pământului? Dar
toate astea sunt nimic fără dragoste. Am înfiinţat organizaţii uriaşe pentru a hrăni şi îmbrăca pe cei
săraci, dar dacă în ele lipseşte o inimă care să bată, sunt doar ca bătaia unei tobe, care se aude doar
pentru că e goală. Deci, care este natura dragostei? Sf. Paul, ale cărui cuvinte, citate mai sus, îi descriu
grandoarea, merge mai departe dar fără a furniza vreo teorie filozofică. El spune, „Dragostea este
îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se
umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău.
Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă
totul.” E o listă lungă de fapte, o descriere de imagini mentale, dar, în mod straniu, toate aceste imagini
amintesc de calităţile copilăriei. Ele par că descriu Mintea Absorbantă a copilului! Această minte care
primeşte totul, nu judecă, nu refuză, nu reacţionează. Ea absoarbe orice şi îl încarnează în omul care va
să vină. Copilul execută această muncă de încarnare pentru a realiza egalitatea cu alţi oameni şi pentru a
se adapta să trăiască cu ei. Copilul îndură răbdător toate lucrurile. El intră în lume, şi oricare ar fi
condiţiile în care se naşte, se formează şi se adaptează pentru a trăi acolo, iar adultul care urmează să
devină va fi fericit în acele condiţii. Dacă se întâmplă să vadă lumina zilei într-o zonă 272 toridă, se va
construi pe sine astfel încât nu va putea trăi fericit în în nici un alt climat. Fie că l-a primit deşertul, ori
şesurile mărginind marea, pantele munţilor ori câmpurile arctice îngheţate, el se bucură de toate, şi se
simte bine doar acolo unde s-a născut şi s-a hrănit la sân. Mintea Absorbantă primeşte orice, îşi pune
speranţe în orice, acceptă în mod egal sărăcia şi bogăţia, adoptă orice religie, prejudecăţile şi obiceiurile
compatrioţilor săi, încarnându-le pe toate în sine. Acesta este copilul! Şi de-ar fi fost altfel, rasa umană
n-ar fi realizat stabilitatea în nici o parte a lumii; civilizaţia n-ar fi progresat continuu dacă ar fi trebuit de
fiecare dată să o ia de la capăt. Mintea Absorbantă formează baza societăţii create de om, şi o vedem în
expresia copilaşului delicat care, prin virtutea dragostei sale, rezolvă tainicele dificultăţi ale destinului
uman. Dacă studiem copilul mai bine decât am făcut-o până acum, descoperim dragostea în toate
aspectele ei. Dragostea nu a fost analizată de către poeţi sau profeţi, ea este analizată de realităţile pe
care fiecare copil le relevă în sine. Dacă ne gândim la descrierea făcută de Sf. Pavel şi apoi ne uităm la
copil, suntem obligaţi să spunem, „În el se află tot ceea ce a fost scris. Aici e personificată comoara care
cuprinde orice fel de dragoste”. Prin urmare, în mod primordial, această comoară se află nu numai la cei
câţiva care o exprimă prin poezii şi religie, ci e prezentă în fiecare individ uman. E un miracol oferit
tuturor; pretutindeni descoperim personificarea acestei forţe măreţe. Omul pustieşte lumea prin
discordie şi conflicte violente iar Dumnezeu continuă să trimită această ploaie întineritoare. Astfel
ajungem să înţelegem cu uşurinţă că tot ce creează omul, chiar şi atunci când creaţia sa poate fi numită
progres, nu e nimic fără dragoste. Iar această dragoste, care e un dar adus de fiecare copil mic care vine
în mijlocul nostru – de şi-ar realiza toate potenţialităţile sau de s-ar dezvolta la adevărata sa valoare,
realizările noastre, deja atât de vaste, ar deveni infinite. Adulţii şi copiii trebuie să-şi unească forţele.
Pentru a deveni măreţi adulţii trebuie să devină umili şi să înveţe de la copil. Ciudat, nu-i aşa, că între
toate miracolele produse de om şi între toate descoperirile pe care le-a făcut, există doar un singur
domeniu căruia nu i-a acordat nici o atenţie; acela al miracolului pe care Dumnezeu l-a lucrat de la
începuturi: miracolul copiilor. 273 Dar dragostea e mult mai mult decât am spus până acum. În mintea
omului ea a fost înălţată de către fantezie, dar pentru noi nu e altceva decât un aspect al unei forţe
universale foarte complexe, care – denotată prin cuvintele „atracţie” şi „afinitate” – guvernează lumea,
ţine stelele pe orbitele lor, face ca atomii să se unească pentru a forma noi substanţe, ţine lucrurile
legate de faţa pământului. E forţa care reglează şi ordonează organicul şi anorganicul şi care se
încorporează în esenţa fiecăruia şi a tuturor lucrurilor, ca o călăuză spre salvare şi spre nesfârşirea
evoluţiei. În general, e inconştientă, dar, uneori, în viaţă îşi asumă atributul conştiinţei, iar când e simţită
în inima omului, el o numeşte „dragoste”. Toate animalele au periodic instinctul de reproducere care e o
formă de dragoste. Această formă de dragoste este o comandă a naturii, deoarece fără ea n-ar exista
perpetuarea vieţii. Aşa că o mică fărâmă din această energie universală este împrumutată pentru o clipă
formelor vii, astfel încât speciile să nu dispară. Ele o simt pentru o clipă şi apoi dispare din conştiinţa lor.
Aceasta ne arată cât de economică şi de chibzuită este natura în distribuirea dragostei; cât de preţioasă
trebuie să fie această energie pe care o dăruieşte în doze atât de mici, de parcă aşa i sa poruncit să facă.
Când vin pe lume puii, părinţilor li se reînnoieşte darul dragostei; o dragoste specială care-i face să-şi
hrănească progeniturile, să le ţină cald şi să le apere până la moarte. Iubirea mamei pentru pui o ţine
lângă ei zi şi noapte, neîntrerupt. Aceasta este forma de dragoste care asigură supravieţuirea, siguranţa
şi bunăstarea celor mici. Acest aspect special al energiei are o sarcină limitată: „Speciile trebuie îngrijite
şi apărate, şi tu trebuie să te dedici acestui lucru, până când puii nu mai au nevoie de ajutor.” Şi, ce
credeţi? Imediat ce puii s-au maturizat, această dragoste dispare dintr-o dată! Cei ce păreau până atunci
a fi uniţi printr-o legătură afectivă de nezdruncinat, se despart. Dacă se întâlnesc din nou se comportă ca
şi cum nu sar fi cunoscut niciodată, iar dacă puiul îndrăzneşte să ia o gură din hrana mamei, care înainte
nu-i refuza nimic, acum îl atacă cu ferocitate. Ce poate însemna asta? Înseamnă că mica rază de energie
care trece prin norii conştiinţei, care îi este împrumutată fiecăruia, este retrasă imediat ce şi-a îndeplinit
scopul. La om e altfel. Dragostea nu dispare odată cu maturizarea copiilor, şi, mai mult, ea trece dincolo
de hotarele familiei. N-am 274 aflat-o noi înşine, aici, gata să apară şi să ne unească, imediat ce un ideal
ne-a atins inimile? În omenire dragostea e permanentă iar consecinţele ei se fac resimţite dincolo de
viaţa individului. Pentru că ce altceva este organizarea socială care se tot extinde până când întreaga
umanitate va fi cuprinsă de ea, decât urmarea dragostei trăită de alţii în secolele trecute? Dacă natura
distribuie această energie pentru scopuri precise, dacă o cântăreşte cu atâta acurateţe când e vorba de
alte forme de viaţă, atunci generozitatea arătată omului nu poate fi lipsită de scop. Dacă, în toate
aspectele sale, această energie conduce la salvare, este inevitabil ca, atunci când e ignorată, să conducă
la pieire. Valoarea acestei raţii de energie care ne-a fost dată e nemărginită, e mai mult decât toate
cuceririle civilizaţiei de care omul e atât de ataşat. Acestea sunt doar expresii temporare ale aceleiaşi
energii, iar, după un timp, când noi cuceriri se vor suprapune lor, vor dispărea; dar energia însăşi va
continua să-şi dezvolte propriile finalităţi de creaţie, de protecţie şi de salvare, chiar şi după ce nu va mai
fi rămas urmă de om în univers. Dragostea este atribuită omului ca un dar direcţionat către un anumit
scop şi cu un motiv special şi, prin aceasta, se aseamănă cu cea împrumutată vietăţilor de către
conştiinţa cosmică. Ea trebuie preţuită, dezvoltată şi extinsă la maximum posibil. Dintre toate creaturile
vii, numai omul poate sublima această forţă pe care a primit-o şi o poate dezvolta din ce în ce mai mult.
Datoria lui este să o preţuiască. Ea ţine universul unit deoarece e o forţă reală, nu doar o idee. Şi tot cu
ajutorul ei omul va fi capabil să ţină împreună tot ce creează cu mâinile şi inteligenţa sa. Fără ea, tot ce
creează se va transforma (cum s-a întâmplat adesea) în dezordine şi ruină. Fără ea, pe măsura creşterii
puterilor omului, nimic din ce-i al lui nu va dăinui, totul se va prăbuşi. Acum putem înţelege cuvintele
Sfântului, că dacă dragoste nu e, nimic nu e. Dragostea e mai mult decât electricitatea care ne luminează
întunericul, mai mult decât undele eterice care ne transmit vocile prin spaţiu, mai mult decât orice
energie pe care omul a descoperit-o şi a învăţat să o folosească. Dintre toate lucrurile dragostea e cea
mai potentă. Tot ce pot face oamenii cu descoperirile lor depinde de conştiinţa celui ce le utilizează. Dar
această energie a dragostei ne este dată astfel încât fiecare să o aibă în el. Deşi cantitatea dăruită omului
este limitată şi difuză, ea 275 este cea mai mare dintre toate forţele care-i stau la dispoziţie. Acea parte
a ei pe care o posedăm în mod conştient e reînnoită de fiecare dată când se naşte un copil şi, chiar dacă
împrejurările dintr-un stadiu ulterior o trec în adormire, o vom căuta şi vom tânji cu ardoare după ea.
Prin urmare, trebuie să o studiem şi s-o folosim mai mult decât orice altă energie care ne înconjoară,
deoarece ea nu este împrumutată mediului, cum sunt celelalte, ci ne e dată nouă. Studierea iubirii şi a
utilizării ei ne va conduce la sursa din care izvorăşte, Copilul. Aceasta este calea pe care omul trebuie s-o
urmeze în întreprinderea şi preocupările sale, dacă, aşa cum ne-o arată aspiraţiile lui, doreşte să ajungă
la salvare şi la unirea ome