REFERAT

Principiul recompensei in educatia copilului: Ce

recompensam de fapt?
Scriu acest articol din dorinta de a clarifica, pe cat posibil, ideea
de recompensare. Asta pentru ca, din experienta mea, parintii au
pareri impartite cand vine vorba de intarire pozitiva a
comportamentelor copilului lor. Multi dintre ei, din teama de a nu-si
„conditiona” copilul, prefera sa nu il recompenseze deloc. Altii
resping ideea de a oferi ceva copilului cand se comporta bine,
sperand ca dorinta de a se manifesta intr-o anumita directie va
aparea de la sine, la un moment dat, ca va intelege „ca e bine pentru
el”.
Bineinteles ca, oricat de pozitiv ar suna, recompensa are avantajele si
dezavantajele ei. Insa pentru a o aplica asa cum trebuie, este nevoie
de o clarificare a conceptului in sine, de „recompensa”, de spargere a
unor mituri, cum e acela ca recompensa inseamna sa conditionezi
sau sa „mituiesti” copilul.
Am sa incep, prin urmare, cu putina teorie. De la Skinner (parintele
behaviorismului) incoace tot auzim despre recompensarea (intarirea
pozitiva). Si tot de la el aflam ca recompensele sunt de doua
tipuri: pozitive si negative.
Recompensele pozitive sunt acele consecinte care vin imediat dupa
un comportament si ne invata sa il repetam pe viitor ( vecinul care ne
raspunde la salut, salariul primit la sfarsitul lunii, satisfactia vizionarii
unui film bun ).
Recompensele negative se refera la orice urmare negativa (aversiva)
pe care, daca o retragem in urma unui comportament, ne reda
confortul (atunci cand ne scoatem haina pentru a inlatura senzatia
de caldura excesiva, cand inchidem geamul pentru a nu mai simti
frig, cand ne acoperim urechile pentru a nu mai auzi sunete
stridente, sau cand deschidem umbrela ca sa inlaturam senzatia
neplacuta creata de ploaie).
Pana acum lucrurile sunt evidente. Tot ceea ce spunem sau facem
poate constitui o recompensa pentru o alta persoana. La fel, orice
gasim in mediu poate avea o valoare motivationala mai mare sau mai
mica pentru noi.
Dar ce are asta a face cu educatia copilului?
Adultii sunt de multe ori mediatori intre copil si mediu. Parintii
constituie cenzorul acestor stimuli, dar si un model pentru copiii lor.
Asadar, ei sunt datori sa le ofere atat modelul, cat si mediul adecvat
din care sa invete si in care sa se dezvolte.
Cum reactionam atunci cand copilul nostru are o reusita, ia o nota
buna sau ne surprinde placut cu un gest frumos? Dar cand devine
compliant si rabdator, organizat, sarguincios? Ne gandim ca sunt
lucruri firesti, datorate evolutiei (“deja e mare, incepe sa inteleaga”)
sau ne gandim cum sa ii intarim aceasta conduita, sa il invatam ce e
desirabil sa repete pe viitor?
Dar ce facem atunci cand apar comportamentele mai putin placute,
care de fapt ne creeaza disconfort, pentru ca apar chiar cand “nu
trebuie”?
Nu putine sunt situatiile in care piticii devin “capriciosi” si ne pun in
situatii dificile. Ca atunci cand nu vor sa accepte anumite conditii (sa isi
puna haina pe o vreme friguroasa, sa manance un anumit tip de mancare la
restaurant, sa isi faca temele pentru a doua zi sau sa stranga jucariile) sau cand
vor sa schimbe situatia deja existenta manifestandu-se zgomotos, prins plans
sau tantrum. De multe ori, parintii recurg la autoritate, la ridicarea tonului,
eventual la pedeapsa (gresit aplicata).
De multe ori avem tendinta sa luam ca si lucruri firesti comportamentele
adecvate, iar cand “abaterea” apare sa ne gandim la pedeapsa. Sau la un mod
de a opri acel comportament deranjant care poate determina oamenii din jur
sa intoarca privirea. Dar chiar atunci riscam sa cadem intr-o capcana ce
influenteaza considerabil comportamentul copilului pe termen lung.
Ce dorim sa il invatam de fapt?
Cand oferim copilului “privilegiile” dorite de ei exact atunci cand apare
comportamentul nepotrivit, ce facem de fapt este sa ne recompensam negativ
propriul comportament (retragem stimulii neplacuti, cum sunt plansul sau
protestele acestora) si sa recompensam pozitiv exact aceste comportamente
ale lor, sa ii incurajam sa se manifeste la fel si pe viitor pentru a obtine acelasi
rezultat. Pe termen si mai lung, il invatam sa recurga la modalitati de
comunicare nefunctionale. Chiar daca pe moment lucrurile par rezolvate si asta
ne aduce o oarece satisfactie (“Gata, s-a linistit, a tacut, e cuminte.”) fiecare
astfel de situatie are o contributie considerabila in dezvoltarea copilului.
Daca tot suntem dispusi sa le oferim ceea ce ei cer, e indicat sa o facem pe un
fond pozitiv. Iata cateva exemple banale:
- pustiul incepe sa protesteze in supermarket pentru ca isi doreste inghetata si
i-o cumparam repede, facandu-l sa taca, astfel scapand de privirile intrigate ale
celor din jur. Solutie: identificam ceea ce isi doreste de la supermarket inca de
la plecare si ii cumparam acel ceva la sfarsit, ca recompensa pentru un
comportament adecvat.
- dupa o lunga sesiune de joaca, toate jucariile sunt raspandite prin toata
camera. Ne-am gandit sa il pedepsim, spunandu-i ca maine nu se va mai juca
cu ele. Solutie: Ii putem promite vizionarea desenului animat preferat, pentru
zilele in care si-a strans jucariile
- copilul protesteaza ca nu vrea sa isi faca temele pana nu isi termina nivelul la
jocul preferat de pe calculator. Oricat ii explicam ca e important sa isi faca
temele in timp util si ca mai tarziu va fi mai obosit, el nu pare sa inteleaga.
Asadar il lasam sa continue jocul. Solutie? Jocul la calculator poate fi inclus in
programul cotidian, dar ca recompensa dupa finalizarea temelor.
Atunci cand putem anticipa aparitia revoltei e bine sa ne pregatim.
E bine sa invatam dinainte copilul sa inteleaga ca apreciem atunci cand se
comporta bine, sa-i aratam cum un mod adecvat de exprimare ii poate aduce
privilegiile dorite. Sa ii intarim modalitati firesti de interactiune, sisteme
adecvate de comunicare, sa il invatam cum, printr-o atitudine pozitiva poate
obtine ceea ce ii place.
Cand retragem recompensa?
De aceea, intotdeauna vom avea ca scop final retragerea procedurii, in
exemplul nostru, a recompensei. Odata ce comportamentul pe care vrem sa il
predam apare din ce in ce mai frecvent si recompensa va deveni din ce in ce
mai intermitenta, va deveni o”surpriza” pentru copil. Atunci el va fi motivat de
probabilitatea unui privilegiu si nu conditionat de prezenta lui.
Dar oricat de tehnic ar suna procedura prezentata, nu trebuie sa uitam de
faptul ca personalitatea copilului este in plina formare si ca tot ce facem acum
va avea impact pe termen foarte lung asupra dezvoltarii acestuia. In ideea asta,
trebuie sa respectam ceea ce ii place copilului nostru, preferintele lui, dorintele
lui. E recomandat sa ii punem limitele si in acord cu confortul acestuia, chiar
daca uneori acest lucru nu coincide cu confortul propriu.
Unicitatea personalitatii copilului
Nu in ultimul rand trebuie sa luam in considerare riscurile ce pot aparea daca
aceste proceduri sunt aplicate gresit. Vrem sa il invatam ceva, nu sa il
conditionam sa se comporte adecvat doar in schimbul unor privilegii, iar atunci
cand ele dispar, sa dispara si comportamentele pozitive.