Parlamentul European

Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului;

în 1962, sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979
Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg
Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este ales direct de
cetățenii UE, o dată la 5 ani.Parlamentul are trei roluri principale.
Rol legislativ
 Adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor Comisiei Europene.
 Ia decizii cu privire la acordurile internaționale.
 Ia decizii cu privire la extinderea UE.
 Revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative.
Rol de control
 Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE.
 Alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu. Poate recurge la
o moțiune de cenzură, obligând Comisia să demisioneze.
 Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul UE.
 Analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
 Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.
 Adresează interpelări Comisiei și Consiliului.
 Participă la misiuni de observare a alegerilor.
Rol bugetar
 Stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul.
 Aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).
Componență
Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu populația sa, dar în
practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”: nicio țară nu poate avea mai puțin de 6
parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus
președintele). Membrii Parlamentului European sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu
de naționalitate.Președintele, cei 14 vicepreședinți, și cei 5 chestori sunt aleși deceilalți deputați în
PE prin vot secret.
Președintele reprezintă Parlamentul atât în relația cu celelalte instituții ale UE, cât și pe
plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul Uniunii, conduce dezbaterile
parlamentare, deschide, suspendă și închide ședințele, adresează intrebări Consiliului și Comisiei
asupra rapoartelor, hotărăşte asupra admisibilităţii amendamentelor în şedinţa plenară,etc.
Vicepreședinții potînlocui președintele în anumite situații.
Chestorii au responsabilității administrative și financiare.
 Consiliul European
Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE)
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Baza formală a Consiliului European a fost pusă la Summit-ul de la Paris din 1974, care
ulterior a fost codificată în art.2 din Actul Unic European şi mai tîrziu în art.4 din Tratatul de la
Maastricht. În 1992, a obţinut statut oficial, iar în 2009 a devenit una dintre cele 7 instituţii ale
Uniunii Europene.
Rolul acestui Consiliu este de a oferi un impuls politic. Acesta nu exercită nicio funcţie
legislativă. Acesta defineşte priorităţile construcţiei europene şi indică direcţiile pe care trebuie să
le ia politicile europene.
Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a Uniunii. Acesta
reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările UE. Consiliul este una dintre cele 7
instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă sub formă de summituri (de obicei, trimestriale),
prezidate de un președinte permanent.
Atribuții:
 Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă acte legislative.
 Tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la niveluri mai joase de
cooperare interguvernamentală.
 Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de interesele strategice
ale Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării.
 Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță majoră la nivelul UE,
cum ar fi BCE și Comisia.
 Pentru fiecare chestiune, Consiliul European poate:
- să îi ceară Comisiei Europene să elaboreze o propunere
- să i se adreseze Consiliului UE.
Componență
Consiliul European este format din șefii de stat și de guvern ai țărilor UE, președintele
Consiliului European și președintele Comisiei Europene. Se reunește la convocarea președintelui
său, care este ales chiar de către Consiliu pentru un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi
reînnoit o singură dată.
Principalul rol al preşedintelui este de a îmbunătăţi coerenţa şi eficacitatea lucrărilor
desfăşurate în cadrul Consiliului European. Prin urmare: prezidarea şi animarea lucrărilor
Consiliului European; asigurarea pregătirii şi continuităţii lucrărilor Consiliului European;
facilitarea coeziunii şi consensului în cadrului Consiliului European, reprezintă Uniunea în relația
cu lumea externă.
Preşedintele trebuie, de asemenea, să prezinte către Parlamentul European un raport după
fiecare dintre întrunirile Consiliului European.În sfîrşit, preşedintele Consiliului European
îndeplineşte o funcţie diplomatică, prin sporirea vizibilităţii Europei
De obicei, se reunește de 4 ori pe an, dar președintele poate convoca reuniuni suplimentare
pentru a soluționa probleme urgente. Deciziile se iau în general prin consens, cu unanimitate sau
cu majoritate calificată în unele cazuri. Numai șefii de stat sau de guvern pot vota.
 Consiliul Uniunii Europene
Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Consiliul UE împreună cu Parlamentul European funcţia legislativă şi bugetară, precum
şi funcţia de definire şi coordonare a unor politici. Este un organism decizional cheie care
coordonează politicile economice ale UE şi joacă un rol central în politica externă şi de
securitate.
Atribuții:
 Negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza
propunerilor înaintate de Comisia Europeană.
 Coordonează politicile țărilor UE.
 Elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului
European.
 Încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale.
 Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.
Componența
Consiliul UE este alcătuit din 27 de miniştri ai guvernelor, reprezentînd fiecare stat membru
și sunt autorizaţi să adopte decizii obligatorii pentru statul pe care îl reprezintă. În funcţie de
tematica discutată în Consiliu participă miniştri de profil din cadrul guvernelor statelor membre.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai guvernului în Consiliu sînt miniştrii de afaceri externe, acest
Consiliu fiind denumit Consiliul de Afaceri Generale, care are cele mai multe şedinţe în decursul
anului.
Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeași persoană - Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitateToate celelalte reuniuni sunt prezidate
de ministrul de resort din țara care deține președinția UE în momentul respectiv.
Toate discuțiile și voturile se desfășoară în public. Deciziile pot fi adoptate doar dacă se
întrunește o majoritate calificată :
 55 % din țări (la numărul actual de 28 de state membre, aceasta înseamnă vot
favorabil din partea a 16 țări)
 reprezentând cel puțin 65 % din populația totală a UE.
Pentru a bloca o decizie este nevoie de cel puțin 4 țări, reprezentând cel puțin 35 % din
populația totală a UE.
 Comisia Europeană
Înființare: 1958
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct de vedere politic.
Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte legislative și cu punerea în aplicare a
deciziilor Parlamentului European și ale Consiliului UE.
În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică în
mod corect legislaţia europeană.
Comisia acţionează în calitate de „colegiu”, în conformitate cu orientările politice definite
de preşedinte. Acest principiu al colegialităţii se bazează pe egalitatea între membrii Comisiei în
participarea lor la adoptarea deciziilor instituţiei. Astfel, deciziile sunt adoptate după o deliberare
comună şi toţi membrii sunt responsabili în mod colectiv pentru acestea.
Componență
Conducerea politică este exercitată de o echipă formată din 28 de comisari (câte unul din
fiecare stat membru), în fruntea cărora se află președintele Comisiei. Acesta decide de ce domeniu
politic răspunde fiecare comisar.
Colegiul comisarilor este alcătuit din președintele Comisiei, cei șase vicepreședinți ai săi,
inclusiv prim-vicepreședintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate și 21 de comisari, fiecare responsabil pentru un portofoliu.
Funcționarea cotidiană a Comisiei este gestionată de personalul său (avocați, economiști
etc.), repartizat pe departamente numite direcții generale (DG), fiecare dintre ele ocupându-se de
un anumit domeniu de activitate.
Propune noi acte legislative
 Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative, pe care le
înaintează spre adoptare Parlamentului și Consiliului, având ca scop:
 protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni care nu pot fi abordate
în mod eficient la nivel național
 soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a cetățenilor.
Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene
 Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și Parlamentul.
 Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și Consiliu.
 Controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi.
Garantează respectarea legislației UE
 Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se asigura că legislația UE
se aplică în mod adecvat în toate statele membre.
Reprezintă UE pe scena internațională
 Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor internaționale, în special
în domeniul politicii comerciale și al ajutorului umanitar.
 Negociază acorduri internaționale în numele UE.
Curtea Europeană de Conturi
Înființare: Curtea de Conturi a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 ca
organ al UE şi şi-a asumat funcţiile în octombrie 1977.
Sediu: Luxemburg
În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi apără interesele
contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are misiunea de a îmbunătăți gestionarea
bugetului UE de către Comisia Europeană și de a raporta pe marginea situației financiare a Uniunii.
Componența
Este alcătuită din 27 reprezentanţi calificaţi ai statelor membre. Termenul mandatului este
de 6 ani, cu posibilitatea de a fi extins. Preşedintele Curţii este ales de către membrii acesteia
pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit. Preşedintele Curţii de Conturi:
stabileşte ordinea de zi; convoacă şi prezidează şedinţele Curţii; asigură buna desfăşurare a
dezbaterilor; se asigură de aplicarea deciziilor Curţii; se asigură de buna funcţionare a serviciilor
Curţii, precum şi de buna gestionare a diferitelor activităţi ale acesteia; desemnează agentul
responsabil să reprezinte Curtea în procedurile contencioase; reprezintă Curtea în relaţiile sale
externe, de exemplu în relaţiile cu celelalte instituţii şi organe de control ale UE.
Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, auditori, şi traducători şi
administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit. Ea efectuează 3 tipuri de audit.
Audit financiar - examinează conturile pentru a verifica dacă acestea reflectă cu acuratețe
situația financiară, rezultatele și fluxurile de numerar din exercițiul financiar încheiat.
Audit de conformitate - verifică dacă tranzacțiile financiare respectă regulile.
Audit al performanței - verifică dacă finanțarea UE își atinge obiectivele utilizând cât mai
puțin resurse, într-un mod cât mai economic.
Colegiul este principalul organ decizional al Curţii. Acesta este compus din cîte un
reprezentant al fiecărui stat membru al UE
Atribuții:
 Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au fost colectate
și cheltuite corect, dacă au fost utilizate în așa fel încât să producă valoare adăugată și dacă au
fost contabilizate corespunzător.
 Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE, efectuând inclusiv
controale la fața locului în instituțiile UE (în special în cadrul Comisiei Europene), în țările
membre și în țările care primesc ajutor din partea UE.
 Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate Comisiei Europene
și guvernelor naționale.
 Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către Oficiul European
de Luptă Antifraudă (OLAF).
 Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliul UE, pe care
Parlamentul îl examinează înainte de a decide dacă să aprobe sau nu modul în care Comisia
gestionează bugetul UE.
 Publică avize formulate de experți, menite să ajute factorii politici să ia cele mai bune
decizii pentru o utilizare cât mai eficientă și transparentă a fondurilor europene.
Banca Centrală Europeană (BCE)
Înființare: 1 iunie 1998 ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, care a fost lansată în luna
ianuarie 1999.
Sediu: Frankfurt (Germania)
Banca Centrală Europeană este o instituţie financiară in­vestită cu putere de reglementări şi
decizie în cadrul sistemului financiar comunitar.
BCE are dreptul exclusiv să autorizeze emisiunea bancnotelor în Comunitate. Ca instituţie
financiară, B.C.E. este dotată cu capital precum şi cu resurse proprii.
Componența
Președintele BCE reprezintă instituția la reuniunile europene și internaționale la nivel înalt.
BCE dispune de următoarele trei organisme decizionale:
Consiliul guvernatorilor este principalul organ decizional. Este alcătuit din Comitetul
executiv și din guvernatorii băncilor centrale din zona euro. Consiliul guvernatorilor:
 adoptă orientările şi ia dispoziţiile necesare îndeplinirii sarcinilor încredinţate S.E.B.C.
 stabileşte politica și obiectivele monetară a Comunităţii
 ratele directoare ale dobânzilor şi structura rezervelor în cadrul S.E.B.C.
Comitetul executiv gestionează activitățile cotidiene ale BCE. Este format din președintele
și vicepreședinte BCE și alți 4 membri desemnați de liderii țărilor din zona euro, pentru un mandat
de 8 ani.Astfel, comitetul:
 implementează politica monetară, în conformitate cu orientările şi deciziile adoptate de
Consiliul guvernatorilor;
 dă instrucţiunile necesare băncilor centrale naţionale;
 este responsabil pentru pregătirea reuniunilor Consiliului guvernatorilor
Consiliul general are mai ales un rol de consultanță și coordonare. Este format din
președintele și vicepreședintele BCE și din guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre.
Consiliului general:
 contribuie la îndeplinirea funcţiilor consultative ale B.C.E;
 contribuie la colectarea informaţiilor statistice;
 participă la redactarea rapoartelor de activitate ale B.C.E;
Atribuții:
 Fixează rata dobânzilor la care acordă credite băncilor comerciale din zona euro,
controlând astfel masa monetară și inflația.
 Gestionează rezervele valutare străine din zona euro, precum și cumpărarea și vânzarea de
valută pentru a echilibra cursurile de schimb.
 Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate corespunzător de către
autoritățile naționale și că sistemele de plăți funcționează corect.
 Garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european.
 Autorizează tipărirea de bancnote euro de către țările din zona euro.
 Monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta
pentru stabilitatea prețurilor;
 Banca Centrală Europeană (BCE) administrează Registrul bazei de date a instituțiilor și
companiilor afiliate (Register of Institutions and Affiliates Database) (RIAD).
Funcțiile BCE: funcţii consultative, funcţii statistice, funcţii monetare, funcţii de cooperare
internaţională.
Banca Europeană de Investiții (BEI)
Înființare: 1958 prin Tratatul de la Roma
Sediu: Luxemburg
Banca Europeană de Investiții (BEI) este un institut de finanțare al Uniunii Europene care
prin promovarea unei dezvoltări echilibrate a întregului spațiu comunitar contribuie la coeziunea
economică, socială și teritorială a UE. Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi și garanții
și fără a urmări un scop lucrativ, finanțarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei:
 proiecte care urmăresc punerea în valoare a regiunilor mai puțin dezvoltate;
 proiecte care urmăresc modernizarea întreprinderilor ori crearea de noi activități care sunt
rezultatul realizării sau funcționării pieței interne;
 proiecte de interes comun pentru mai multe state membre.
Aceste proiecte contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene:
dezvoltarea regională; crearea de întreprinderi; creșterea economică; îmbunătățirea mijloacelor de
comunicare; competitivitate; protecția mediului înconjurtor; ocuparea forței de muncă.
Componență
AcționariiCăutați traducerile disponibile pentru linkul precedent BEI sunt statele membre
ale UE. Deciziile sunt luate de către următoarele organisme:
Consiliul guvernatorilor este alcătuit din miniștri din toate statele membre. Acesta stabilește
politica generală de creditare a Băncii. Astfel, Consiliul:
 decide cu privire la majorarea capitalului subscris;
 decide cu privire la acordarea finanțării pentru investițiile care urmează să fie realizate total
sau parțial în afara teritoriilor statelor membre;
 aprobă raportul anual întocmit de Consiliul de administrație, bilanțul anual, precum și
contul de profit și pierderi;
Consiliul de administrație, prezidat de președintele BEI, este alcătuit din 28 de membri
numiți de statele membre și unul desemnat de Comisia Europeană precum și de 18 suplianți.
Consiliul de administrare controlează modul de administrare şi gestionare al Băncii. Acesta aprobă
operațiunile de contractare și acordare a împrumuturilor.
Comitetul de direcție, organul executiv al Băncii, gestionează activitățile de zi cu zi.
Comitetul de direcție este format dintr-un președinte și din opt vicepreședinți, numiți pe o perioadă
de șase ani.
Atribuții:
 facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii, fără a urmări un scop lucrativ,
finanţarea proiectelor în toate sectoarele economiei;
 veghează ca fondurile sale să fie utilizate cât mai rațional posibil în interesul Uniunii;
 cooperează cu băncile naţionale ale acestora sau cu alte instituţii financiare desemnate de
băncile naţionale;
 urmăreşte toate contractele utile în vederea cooperării cu instituţiile bancare şi financiare
ale ţărilor în care îşi exercită operaţiunile;
 cooperează cu toate organizaţiile internaţionale cu activitate financiar-bancară;
 poate ceda creanțele sale pe piața de capital și poate, în acest scop, solicita de la debitorii
săi emisiunea de obligațiuni sau alte titluri;
 asigura servicii de asistență tehnică;
 contribuţia la consolidarea economică a regiunilor mai puţin dezvoltate din cadrul UE.
Comitetul Economic și Social European (CESE)
Înființare: 1957
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Comitetul Economic și Social European (CESE) este un organism consultativ al UE format
din reprezentanți ai organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor și ai altor grupuri de interese. CESE
transmite avize pe probleme europene către Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul
European, acționând, astfel, ca o punte între instituțiile europene cu rol de decizie și cetățenii UE.
CESE are un caracter consultativ şi are competenţa de a da avize instituţiilor comunitare, de
decizie asupra unor proiecte de interes comunitar. Consultarea sa este obligatorie într-o serie de
domenii: politica agricolă, socială, de transporturi, protecţia mediului, fonduri structurale,
securitatea muncii şi Piaţa Internă, totaodată el poate da avize şi în alte domenii.
Componență
Membrii CESE reprezintă angajatorii și lucrătorii, precum și grupurile sociale de interes din
toată Europa. Sunt desemnați de guvernele naționale și numiți în funcție de Consiliul UE pentru
un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit. Numărul membrilor din fiecare țară depinde de populația
țării respective.
CESE își alege președintele și doi vicepreședinți pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Membrii sunt repartizați în 3 grupuri:
 angajatori
 lucrători
 alte grupuri de interese (de exemplu, agricultori, consumatori).
Membrii săi lucrează pentru Uniunea Europeană, fiind independenți față de guvernele
naționale. Ei se reunesc de 9 ori pe an. Avizele se adoptă cu majoritate simplă.
Atribuții:
Le oferă grupurilor de interese posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile
legislative ale UE. CESE îndeplinește trei misiuni principale:
 garantează că politicile și legislația UE se adaptează condițiilor economice și sociale,
căutând un consens care servește binelui comun;
 promovează o Uniune participativă, oferindu-le organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor
și altor grupuri de interese posibilitatea de a se exprima, și menținând dialogul cu acestea;
 promovează valorile integrării europene, susține democrația participativă și organizațiile
societății civile.
Comitetul European al Regiunilor (CoR)
Înființare: 1994
Sediu: Bruxelles (Belgia)
Comitetul European al Regiunilor (CoR) este un organism consultativ al UE, format din
reprezentanți ai celor 28 de state membre, aleși la nivel local și regional. Prin intermediul CoR,
aceștia își pot exprima în mod direct opiniile cu privire la legislația UE care are impact asupra
regiunilor și orașelor.
Componența
Membrii CoR sunt reprezentanți aleși din cadrul autorităților locale sau regionale. Fiecare
țară își desemnează membrii. Aceștia sunt numiți de Consiliul UE pentru un mandat de cinci ani
care poate fi reînnoit. Numărul de membri din fiecare țară depinde de mărimea populației.
Membrii provenind dintr-o țară formează delegația națională care reflectă echilibrul politic,
geografic, regional și local al țării respective. Membrii sunt independenţi şi nu au un mandat
imperativ.
CoR numește un președinte din rândul membrilor săi pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Comitetul Regiunilor se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile
politice generale şi pentru a adopta avize. El a devenit în prezent un puternic mecanism de păstrare
a principiului subsidiarităţii.
Comitetul Regiunilor este organizat în 6 Comisii permanente, care se ocupă de diferite
domenii politice şi pregătesc avizele care urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare:
 Coeziune teritorială
 Politică economică şi socială
 Educaţie, tineret şi cultură
 Mediu, schimbări climatice şi energie
 Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe
 Resurse naturale
Atribuții:
CoR le oferă regiunilor și orașelor posibilitatea de a se implica oficial în procesul legislativ
al UE, asigurându-se că punctele de vedere și nevoile autorităților locale și regionale sunt
respectate.
 Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European trebuie să consulte CoR atunci
când elaborează acte legislative în domenii care intră în competența autorităților locale și regionale
precum sănătatea, educația, ocuparea forței de muncă, politica socială, coeziunea economică și
socială, transportul, energia și combaterea schimbărilor climatice.
 Dacă nu este consultat, CoR poate sesiza Curtea de Justiție.
 Din momentul în care primește o propunere legislativă, Comitetul pregătește și adoptă un
aviz pe care îl transmite apoi tuturor instituțiilor europene relevante.
 De asemenea, CoR poate emite avize și din proprie inițiativă.
Ombudsmanul European
Înființare: prin TUE în 1995
Sediu: Strasbourg (Franța)
Ombudsmanul reprezintă un organ de control, care acţionează ca intermediar între cetăţean
şi autorităţile UE.
Ombudsmanul este ales de PE pentru un mandat de 5 ani. Mandatul Ombudsmanului este
egal cu perioada legislaturii şi poate fi reînnoit. Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină
independenţă. În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, el nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din
partea vreunui guvern, instituţie, organ, agenţie sau oficiu, iar pe durata mandatului său, el nu este
în drept să exercite nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
Ombudsmanul European investighează plângerile cu privire la cazuri de administrare
defectuoasă de către instituțiile și organismele UE. Plângerile pot fi înaintate de cetățeni ai statelor
membre sau de rezidenți pe teritoriul Uniunii ori de asociații și întreprinderi cu sediul în UE.
Ombudsmanul investighează diferite tipuri de administrare defectuoasă, de exemplu:
 comportament abuziv
 discriminare
 abuz de putere
 lipsa de informații sau refuzul de a furniza informații
 întârzieri nejustificate
 proceduri incorecte.
El efectuează investigaţiile din proprie iniţiativă sau în baza plîngerilor care i-au fost adresate
direct sau prin intermediul unui membru al PE. Astfel, Ombudsmanul constată încălcarea și el
sesizează instituţia, organul, oficiul sau agenţia europeană în cauză, care din momentul sesizării,
dispune de un termen de 3 luni pentru a-i comunica punctul său de vedere.
Uneori, este posibil ca Ombudsmanul să vă soluționeze problema informând, pur și simplu,
instituția vizată. Dacă este nevoie de mai mult, se fac toate eforturile necesare pentru găsirea unei
soluții amiabile. În caz de eșec, Ombudsmanul poate adresa recomandări instituției în cauză. Dacă
acestea nu sunt acceptate, Ombudsmanul poate redacta un raport special pe care îl înaintează
Parlamentului, iar acesta ia măsurile care se impun.
Ulterior, Ombudsmanul transmite un raport PE şi instituţiei în cauză, iar persoana care a
formulat plîngerea este informată cu privire la rezultatul acestor investigaţii. O dată pe an, îi
prezintă Parlamentului European un raport de activitate.
Ombudsmanul nu poate investiga:
a) plîngeri formulate împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din statele
membre (departamente guvernamentale, agenţii de stat, consilii locale), chiar dacă plîngerile
vizează aspecte europene;
b) activităţile tribunalelor sau ale organismelor de tip ombudsman existente la nivel naţional.
Ombudsmanul European nu primeşte cereri de apel la deciziile luate de aceste entităţi;
c) plîngeri formulate împotriva întreprinderilor sau persoanelor fizice.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)
Înființare: 1952
Sediu: Luxemburg
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se asigura
că aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre
guvernele naționale și instituțiile europene.
În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau
organizații care doresc să introducă o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că
le-a încălcat drepturile.
Componență
CJUE este formată din 2 instanțe:
Curtea de Justiție - se ocupă de cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele
naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în
principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile
comerciale.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din cîte un judecător pentru fiecare stat
membru. Curtea beneficiază de sprijinul a 8 „avocaţi generali” care au sarcina de a-şi prezenta
punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în faţa Curţii. Pledoariile lor trebuie să fie
imparţiale, independente şi susţinute public.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun acord, pentru un
mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei instanțe aleg un președinte,
pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub autoritatea
preşedintelui Curţii.
Atribuții:
Curtea pronunţă hotărîri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întîlnite frecvent
sunt:
- acţiuni pentru pronunţarea unei hotărîri preliminare – cînd instanţele naţionale îi cer
Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ European (interpretarea legislației);
- acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor – cînd guvernele nu aplică legislaţia
europeană (respectarea legislației);
- acţiuni în anulare – cînd se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele
europene sau drepturile fundamentale (anularea unor acte legislative ale UE);
- acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – cînd instituţiile UE nu acţionează pentru a
lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua(garantarea unei acțiuni din partea UE);
- acţiuni petiţionare – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva
deciziilor sau acţiunilor UE. Asupra acestor acţiuni Curtea se expune în ordine de recurs sau de
reexaminare (sancționarea instituțiilor UE).
În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător („judecătorul
raportor”) și un avocat general. Cazurile sunt evaluate în două etape:
Etapa scrisă - părțile dau declarații scrise în fața Curții.
Etapa orală - audierea publică, avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a
avocatului general, care le pot adresa întrebări. Judecătorii apoi pronunță verdictul.
Tribunalul de Primă Instanţă
Înființare: prin Actului Unic din 1986
Sediu: Luxemburg.
Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri care îi sunt înaintate
spre soluţionare şi pentru a le oferi cetăţenilor o mai bună protecţie juridică, s-a înfiinţat
Tribunalul de Primă Instanţă, care se ocupă de acţiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi
şi anumite organizaţii, precum şi de cazurile care au legătură cu legislaţia în domeniul concurenţei.
Componența
TPI este compus din 28 judecători, cel puţin cîte unul pentru fiecare stat membru. Judecătorii
sunt numiţi de comun acord, de guvernele statelor membre, pentru un mandat de 6 ani ce poate fi
reînnoit. Judecătorii îl aleg dintre ei pe preşedintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani.
Aceştia numesc un grefier pentru o perioadă de 6 ani. Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină
imparţialitate şi independenţă. Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de
avocaţi generali permanenţi.
Atribuții:
Tribunalul de Primă Instanţă are competenţa de a judeca:
• acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor UE (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct
şi individual), precum şi împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun
măsuri de executare) sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii,
organisme, oficii sau agenţii. Este vorba, de exemplu, de o acţiune introdusă de o întreprindere
împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;
• acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
• acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în
domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping") şi la actele prin care
Consiliul exercită competenţe de executare;
• acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de
instituţiile UE sau de funcţionarii acestora;
• acţiuni ce au la bază contracte încheiate de UE, prin care se atribuie în mod expres
Tribunalului competenţa de judecare;
• acţiuni în materia mărcilor comunitare;
• recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene, limitate la
chestiuni de drept.
Deciziile Tribunalului pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la chestiuni de
drept, la Curtea de Justiție.
Tribunalul dispune de propriul său regulament de procedură. În principiu, procedura
cuprinde o fază scrisă și o fază orală.
Faza scrisă - părțile dau declarații scrise în fața Curții.
Faza orală - audierea publică, avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a
avocatului general, care le pot adresa întrebări. Judecătorii apoi pronunță verdictul.
Tribunalul Funcţiei Publice
Înființare: în anul 2004 în urma adoptării Deciziei Consiliului de la 2 noiembrie 2004 pentru
înființarea Tribunalului funcției publice al Uniunii Europene
Sediu: Luxemburg
Tribunalul Funcției Publice al Uniunii Europene este instanța Uniunii Europene care se
ocupă de disputele dintre Uniune și corpul de funcționari ai acesteia astfel, TFP este instanţa
specializată în materia contenciosului funcţiei publice al UE.
Componența
Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene este compus din 7 judecători numiţi de
Consiliu pentru o perioadă de 6 ani care poate fi reînnoită. Judecătorii TFP desemnează din rîndul
lor preşedintele, pentru o perioadă de 3 ani ce poate fi reînnoită. Judecătorii numesc un grefier
pentru un mandat de şase ani.
Tribunalul se pronunţă în primă instanţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi
funcţionarii săi, ceea ce reprezintă aproximativ 120 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul
instituţiilor Uniunii este compus din aproximativ 35 000 de persoane. Aceste litigii au drept obiect
relaţiile:
 de muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare
etc.)
 regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii
familiale etc.).
Tribunalul soluţionează de asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenţii şi personalul lor,
pentru care competenţa este atribuită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În principiu, procedura
cuprinde o fază scrisă şi o fază orală.
Faza scrisă - părțile dau declarații scrise în fața Curții.
Faza orală - audierea publică, avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a
avocatului general, care le pot adresa întrebări. Judecătorii apoi pronunță verdictul.
 Libertatea circulaţiei bunurilor
Libera circulaţie a bunurilor, în forma cea mai simplă de integrare economică, presupune
eliminarea barierelor tarifare şi nontarifare în calea comerţului dintre statele-părţi la zona de
comerţ liber. La momentul actual există 5 domenii în Tratatul de la Roma care reglementează
libera circulaţie a bunurilor:
a) taxele vamale sau taxele cu efect echivalent;
b) impozitarea;
c) restricţiile cantitative, precum şi cele cu efect echivalent;
d) ajutoarele de stat;
e) concurenţa.
Taxele vamale la import şi toate taxele cu efect echivalent sînt interzise între Statele
Membre. Această interdicţie se aplică şi cu referire la taxele vamale de natură fiscală.
Uniunea Vamală presupune şi „adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe”.
Principiul de bază al Uniunii Vamale este aplicarea similară a taxelor vamale faţă de toate
produsele originare din statele terţe şi transferul acestora către Comisie în calitate de sursă
importantă pentru finanţarea activităţii acesteia.
Nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre, direct sau indirect, impozite
interne de orice natură mai mari decît cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale
similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne
de natură să protejeze indirect alte produse.
Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri
cu efect echivalent, cu excepţia celor justificate pe motive de morală publică, ordine publică,
siguranţă publică, protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor etc.

Libertatea circulaţiei capitalului

În temeiul dispozițiilor prezentului art. 63 Tratatul privind funcţionarea U. E, sunt interzise
orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre
și țările terțe, precum și interzise orice restricții privind plățile între statele membre, precum și între
statele membre și țările terțe.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile referitoare la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau
provenind din țări terțe. Libera circulație a capitalurilor stă la baza pieței unice și completează
celelalte trei libertăți. De asemenea, aceasta contribuie:
 la creșterea economică, deoarece permite investirea eficientă a capitalului;
 promovează utilizarea monedei euro ca monedă internațională;
 întărind astfel rolul UE ca actor mondial.
 evoluția uniunii economice și monetare (UEM) și pentru introducerea monedei euro.
Circulaţia capitalurilor şi a plăţilor este liberalizată complet în raporturile dintre statele
membre. O serie de restricţii pot fi menţinute sau introduse în raporturile dintre statele membre şi
ţările terţe. Unele dintre aceste restricţii vizează numai circulaţia capitalurilor între statele membre
şi ţările terţe.
Trebuie reţinut astfel că transferul fizic de bancnote nu poate fi clasificat ca o deplasare de
capital atunci cînd transferul în cauză corespunde unei obligaţii de plată rezultînd dintr-o
tranzacţie, implicînd circulaţia mărfurilor şi a serviciilor.
 Constituie deplasări de capitaluri următoarele operaţiuni:
• Investiţiile imobiliare;
• Investiţiile efectuate în scopul constituirii sau extinderii activităţii unei societăţi (sau în alţi
termeni investiţiile legate de libertatea de stabilire);
• Operaţiunile privind achiziţionarea titlurilor de valoare;
• Plasamente financiare pe termen lung (constituirea unor depozite bancare în străinătate);
• Transferuri de capital în interes persoanal (donaţii, succesiuni, transferul economiilor dintr-
un stat în altul).

Libertatea circulaţiei persoanelor

Domeniul s-a dezvoltat treptat, prin clarificarea, în primul rînd, a prevederilor din Tratat ce
ţin de libertatea circulaţiei lucrătorilor, ulterior s-a transferat spre dreptul de stabilire al persoanelor
fizice şi juridice, după care a fost completat cu cetăţenia europeană.
La moment, domeniul liberei circulaţii a persoanelor este compus din:
• libertatea circulaţiei lucrătorilor, care implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv
de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea
şi celelate condiţii de muncă. Libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
a) de a accepta oferte reale de încadrare în muncă;
b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu
actele cu putere de lege şi actele administrative ;
d) de a rămîne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest Stat.
• libertatea de stabilire a persoanelor fizice şi juridice. Libertatea de stabilire presupune
accesul la activităţi independente şi la exercitarea acestora, precum şi constituirea şi administrarea
întreprinderilor.
• cetăţenia europeană, pe care o deţine orice persoană care are cetăţenia unui alt stat
membru. Cetăţenia UE nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează. Cetăţenia europeană
presupune următoarele drepturi:
a) libertatea de circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;
b) dreptul de a alege şi de a fi ales în alegerile locale şi cele din PE, organizate în statul
membru de reşedinţă;
c) dreptul la protecţie diplomatică şi consulară în statele terţe din partea reprezentanţilor
statelor membre;
d) dreptul de petiţionare la PE şi dreptul de a sesiza Ombudsmanul în oricare din limbile
oficiale ale Comunităţii, cu recepţionarea răspunsului în aceeaşi limbă.
• drepturile persoanelor care nu dispun de cetăţenie europeană.. În acest sens, se pot
distinge 3 categorii de cetăţeni străini cu regimuri diferite: membrii familiilor cetăţenilor UE;
cetăţenii străini cu care UE are acorduri speciale, ceilalţi cetăţeni străini.
• excepţiile de la libertatea de circulaţie a lucrătorilor şi libertatea de stabilire.

Libertatea circulaţiei serviciilor

Sînt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii,
în măsura în care nu sînt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a
capitalului şi a persoanelor.Serviciile cuprind în special:
 a) activităţi cu caracter industrial;
b) activităţi cu caracter comercial;
c) activităţi meşteşugăreşti;
d) activităţi prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Libertatea circulaţiei serviciilor este puţin mai complexă decît cazul circulaţiei bunurilor,
capitalului şi libertăţii de stabilire; serviciile au trei posibilităţi, comparativ cu celelalte libertăţi,
care dispun de mai puţine situaţii posibile:
a) atît prestatorul de servicii cît şi beneficiarul de servicii se află în statele lor, iar serviciul
se transmite prin diferite metode de comunicare.
b) prestatorul de servicii prestează serviciile prin călătoria în alt stat membru.
c) beneficiarul de servicii le primeşte prin a călătoria în alt stat membru.

Libertatea circulaţiei capitalului

În temeiul dispozițiilor prezentului art. 63 Tratatul privind funcţionarea U. E, sunt interzise
orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre
și țările terțe, precum și interzise orice restricții privind plățile între statele membre, precum și între
statele membre și țările terțe.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile referitoare la circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe sau
provenind din țări terțe. Libera circulație a capitalurilor stă la baza pieței unice și completează
celelalte trei libertăți. De asemenea, aceasta contribuie:
 la creșterea economică, deoarece permite investirea eficientă a capitalului;
 promovează utilizarea monedei euro ca monedă internațională;
 întărind astfel rolul UE ca actor mondial.
 evoluția uniunii economice și monetare (UEM) și pentru introducerea monedei euro.
Circulaţia capitalurilor şi a plăţilor este liberalizată complet în raporturile dintre statele
membre. O serie de restricţii pot fi menţinute sau introduse în raporturile dintre statele membre şi
ţările terţe. Unele dintre aceste restricţii vizează numai circulaţia capitalurilor între statele membre
şi ţările terţe.
Trebuie reţinut astfel că transferul fizic de bancnote nu poate fi clasificat ca o deplasare de
capital atunci cînd transferul în cauză corespunde unei obligaţii de plată rezultînd dintr-o
tranzacţie, implicînd circulaţia mărfurilor şi a serviciilor.
Constituie deplasări de capitaluri următoarele operaţiuni:
 Investiţiile imobiliare;
 Investiţiile efectuate în scopul constituirii sau extinderii activităţii unei societăţi (sau în alţi
termeni investiţiile legate de libertatea de stabilire);
 Operaţiunile privind achiziţionarea titlurilor de valoare;
 Plasamente financiare pe termen lung (constituirea unor depozite bancare în străinătate);
 Transferuri de capital în interes persoanal (donaţii, succesiuni, transferul economiilor dintr-
un stat în altul).
 Recursurile
Pentru a îmbunătăți funcționarea Curții de Justiție a UE, care a cunoscut o creștere masivă a
numărului de cauze cu care este sesizată, Consiliul a adoptat astăzi un nou mecanism de filtrare a
recursurilor, prin modificarea Statutului Curții de Justiție a UE. Pentru a pune în aplicare această
modificare în practică, Consiliul a aprobat, de asemenea, mai multe modificări ale Regulamentului
de procedură al Curții.
Regulamentul convenit astăzi va introduce un nou mecanism de filtrare pentru recursurile
referitoare la deciziile anumitor agenții și oficii ale UE. Recursurile formulate în cauze care au fost
deja examinate de două ori, într-o primă fază de către o cameră de recurs independentă, iar apoi
de către Tribunal, nu vor fi admisibile în fața Curții de Justiție, cu excepția cazului în care se
demonstrează că acestea ridică o problemă semnificativă în ceea ce privește unitatea, consecvența
sau dezvoltarea dreptului Uniunii. Statisticile arată că, în practică, multe dintre aceste recursuri
sunt respinse ca fiind în mod vădit nefondate sau în mod vădit inadmisibile.
Se poate formula un recurs împotriva deciziilor Tribunalului. În acest caz, trebuie depusă o
cerere la grefier, care să conțină, printre altele, motivele și argumentele de drept justificative.
Cererea trebuie să solicite anularea, în tot sau în parte, a deciziei.
Cererea de recurs cuprinde:
 numele și domiciliul părții care formulează recursul, denumită recurent;
 indicarea deciziei atacate a Tribunalului;
 indicarea celorlalte părți din cauza relevantă care s-a aflat pe rolul Tribunalului;
 motivele și argumentele de drept invocate, precum și o expunere sumară a acestor
motive;
 concluziile recurentului.
Se face mențiune cu privire la data la care decizia atacată a fost notificată recurentului.În
cazul în care recursul nu este formulat cu respectarea alineatelor (1)-(3) ale prezentului articol,
grefierul stabilește un termen rezonabil pentru ca recurentul să îndrepte neregularitatea cererii. În
cazul în care, în termenul stabilit în acest scop, recurentul nu procedează la îndreptarea
neregularității, Curtea, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, decide dacă
nerespectarea acestei formalități determină inadmisibilitatea cererii pentru neîndeplinirea
condițiilor de formă.
Concluziile, motivele și argumentele recursului
Pe calea recursului se poate cere anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului, astfel
cum figurează în dispozitivul acestei decizii.
Motivele și argumentele de drept invocate identifică cu precizie aspectele din motivarea
deciziei Tribunalului care sunt contestate.
Concluziile în caz de admitere a recursului
Pe calea recursului se poate cere ca, în cazul în care acesta este declarat fondat, să se admită,
în tot sau în parte, concluziile formulate în primă instanță, fără a putea fi primite concluzii noi.
Recursul nu poate modifica obiectul litigiului dedus judecății Tribunalului.
Atunci când solicită ca, în caz de anulare a deciziei atacate, să se dispună trimiterea cauzei
spre rejudecare Tribunalului, recurentul indică motivele pentru care litigiul nu este în stare de
judecată în fața Curții.