Ministerul Educaţiei Naţionale

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAŞOV

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
(CIDIFR)

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICA

PROGRAM DE LICENȚĂ: INGINERIE MECANICA

METODE EXPERIMENTALE IN ING.

MECANICĂ I

suport de curs pentru învăţământ cu frecvenţă redusă

AUTORI: Prof.dr.ing. Ioan SZAVA

Drd.ing. Renata SZAVA
Dr.ing.Galfi BOTOND

Anul III – sem.1

2015-2016
 1

1. INTRODUCERE ÎN TEHNICA MĂSURĂRILOR

1.1 Noţiuni fundamentale
Entităţile tehnice (instalaţii, aparate, autoturisme, maşini unelte, vapoare, etc.), construcţiile civile
(case, blocuri, hale industriale etc.) sunt compuse din elemente. În raport cu dimensiunile lor,
elementele sunt grupate în următoarele categorii:
1o Unidimensionale, care au o dimensiune mare în raport cu celelalte două. În această
categorie sunt cuprinse: cablurile sau firele, care preiau numai forţe de întindere; bare propriu-zise,
care preiau eforturi de întindere cât şi de compresiune; grinzi şi arbori, care preia solicitări de
încovoiere, respectiv de torsiune.
2o Bidimensionale, care au două dimensiuni de acelaşi ordin de mărime, iar a treia mult
mai mică (grosimea). În această categorie sunt cuprinse: membranele, care transmit numai forţe de
întindere; şaibele (grinzi perete, pereţi de silozuri, diafragme verticale etc.), acţionate de forţe pe
contur situate în planul lor median; plăci sau dale, care au suprafaţa mediană plană, preluând forţe
exterioare normale pe planul median; plăci curbe, la care solicitarea este de încovoiere.
3o Tridimensionale, au cele trei dimensiuni de mărimi apropiate, cum sunt spre exemplu:
fundaţii masive; construcţii masive din beton, ş.a.
Modelarea elementelor structurale (structurilor) şi procesul de proiectare al lor cuprinde în general:
• Specificarea sau estimarea configuraţiei structurii. În această etapă se decide modelul fizic şi
matematic. Modelul fizic constă din forma structurii şi mediul lor înconjurător. Modelul
matematic este o ecuaţie sau un sistem de ecuaţii, dezvoltat ca mijloc pentru a reprezenta şi
prezice comportarea modelului fizic.
• Identificarea mediului în care structura trebuie să lucreze. Mediul se referă la forţele, care sunt
aplicate pe structură, mediul termic la care structura este supusă, efectele chimice şi electrice,
care ar putea influenţa comportarea structurii.
• Identificarea principiilor de bază fizice, care guvernează problema astfel, încât echilibrul static,
echilibrul energetic ş.a. să fie stabilite. În general sunt incluse: legile lui Newton (pentru
echilibru şi mişcare), respectiv este posibil să fie impuse principiile termodinamice (conservarea
energiei şi legea a doua a termodinamicii).
• Dezvoltarea unui model matematic pentru analiza răspunsului elementelor la acţiunile mediului.
Ecuaţiile care constituie modelul matematic se rezolvă prin aplicarea principiilor fizice şi
legilor matematice, sub formă matematică, pentru modelul matematic idealizat. Aceste ecuaţii
pot fi chiar simple, astfel un sistem de ecuaţii algebrice (la scrierea condiţiilor de echilibru static
al corpurilor) sau ecuaţii diferenţiale liniare sau neliniare (descrierea comportării corpurilor).
• Specificarea criteriului care să asigure mulţimea cerinţelor impuse structurii. Factorii care sunt
luaţi în consideraţie la proiectarea structurilor sunt: rezistenţă, rigidităţi sau flexibilităţii,
greutate mică, durată de funcţionare, rezistenţă la coroziune, cost mic, moduri de avarie, ş.a.
• Testarea, dacă este necesară. Este faza, în care se determină valabilitatea etapelor anterioare şi
se verifică, dacă se asigură următoarele condiţii:
1. o bună funcţionare, ceea ce înseamnă să îndeplinească condiţii de:
a. rezistenţă, adică să preia toate solicitările pe perioada de funcţionare;
b. rigiditate, adică valori limită pe care pot să le atingă deplasările punctelor, de
exemplu, săgeţile arbori, podurile rulante;
c. stabilitate - menţinerea formei iniţiale de echilibru sub acţiunea forţelor;
2. eficienţă, adică la un consum mic de material sunt satisfăcute condiţiile de funcţionare.
Se poate menţiona faptul că, orice element structural are următoarele caracteristici:
i. are o formă geometrică (în raport cu locul unde se utilizează) şi o mărime (dimensiuni),
care poate fi încadrată în una din categoriile de corpuri - bară, placă, corp masiv.
Elementele structurale au dimensiuni funcţionale (lăţimea unui pod rulant, lungimea unui
2
cablu de ascensor, lungimea unui arbore, etc.) şi calculate (dimensiunea cablului de
ascensor, diametrele arborilor, etc.)
ii. se află legată de elementele vecine sau de mediul exterior (condiţii de legătură – rezemare,
articulaţii sau încastrare);
iii. se găseşte sub influenţa unor surse care conţin:
a. forţe – acţiunea corpurilor vecine, a mediului asupra elementului;
b. variaţii de temperatură;
c. acţiunea unor câmpuri electrice, magnetice etc.
d. este confecţionat dintr-un material (materiale metalice, nemetalice, compozite
etc.) ale căror caracteristici sunt stabilite prin încercări mecanice.
Forţele exterioare sunt clasificate după:
1) mărimea suprafeţei pe care sunt aplicate elementului sunt:
• concentrate – forţe şi momente concentrate măsurate în N (newtoni) respectiv în N.m
(newtoni-metru). Exemple: transmiterea forţelor de la un corp la altul prin intermediul unui
corp sferic; cuplul reprezentat de două forţe opuse ca sens aplicate paralel;
• distribuite după o linie transmiterea forţelor de la un corp la altul prin intermediul unei role;
unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este N/m;
• distribuite pe o suprafaţă, unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este N/m2;
2) modificarea intensităţii forţelor în timp conduce la forţe:
• statice, atunci, când intensitatea forţei este constantă după ce a crescut lent de la zero la
valoarea nominală;
• dinamice care pot fi :
1. cu şoc (fig.1.1.1,a);
2. solicitări variabile, caracterizate de ciclul de variaţie al tensiunii.

a b c d e
Fig.1.1.1 Variaţia tensiunii, forţei, momentului în raport cu timpul; a. încărcare cu şoc, b. încărcări
statice; c. încărcare oscilantă (cu valori extreme periodice); d. încărcare oscilantă (cu valori extreme
neperiodice); e. încărcare oscilantă (cu tensiune medie variabilă)

Solicitările variabile sunt grupate:

• pulsante, când tensiunea variază între valoarea zero şi o valoarea maximă;
• oscilante, când tensiunile extreme prezintă acelaşi semn;
• alternante, când tensiunile extreme prezintă semne diferite/opuse;
• alternant-simetrice, când tensiunile extreme prezintă semne opuse, însă au o aceeaşi valoare
absolută, de exemplu, solicitările arborilor din cutiile de viteză;
• asimetrice, privind fie mărimea tensiunilor extreme (fig.1.1.1,d), fie a celei medii
(fig.1.1.1,e).

Răspunsul corpului solid la acţiunea cauzelor exterioare – cuprinde:

1. schimbarea formei şi dimensiunilor corpului, prin modificările distanţei dintre două puncte
şi a unghiului între două direcţii adoptate;
2. modificarea forţelor de interacţiune dintre particule;
 3
3. vibraţiile, reprezentând comportarea dinamică a unei structuri supusă la forţe (deplasări ale
punctelor după o sinusoidă);
4. distrugerea sau ruperea corpului, adică separarea corpului în două părţi.
1. Schimbarea formei corpului se caracterizează prin următoarele mărimi:
1) Deplasări ale punctelor, datorită deformării corpului, care pot fi:
1.a). liniare (de exemplu: deplasarea capătului liber al unei bare solicitată axial;
deplasarea colţurilor unui element de volum);
1.b). unghiulare sau rotiri (rotirea: unei fibre, a muchiilor unui element de volum,
sau a capătului liber al unei bare, respectiv pod rulant);
2) Deformaţii specifice care pot fi:
2.a). liniare (modificarea mărimii muchiilor elementului de volum);
2.b). unghiulare (lunecări), adică micşorarea sau mărirea unghiului drept între două
muchii.

2. Modificarea mărimii forţelor de interacţiune între particule care conduce la;

1). forţe interioare, egale cu modificarea forţelor de interacţiune dintre atomi sau molecule;
forţele interioare depind de mărimea forţelor, care acţionează asupra corpului;
2). Tensiunea, caracterizând repartizarea forţelor de interacţiune pe unitatea de suprafaţă
din interiorul corpului.

3. Vibraţii adică sistemul / corpul oscilează în jurul unei anumite poziţii de echilibru datorită
excitaţiilor date (fig.1.1.2).

Fig.1.1.2 Vibraţii forţate: a. cinematica excitaţiei; b. excitaţie dinamică; c. fenomenul de bătaie;

d. comportarea la rezonanţă; e. proces tranzitiv

4. Distrugerea sau ruperea corpului - Ruperea corpului este cauzată de deformaţiile excesive (care
au loc în materialele fragile) sau datorită oboselii (care au loc în cele ductile), instabilitate (flambaj,
umflare). Pentru a nu se produce distrugerea corpului, acţiunile de pe un corp nu trebuie să conducă
la depăşirea stării limită. Starea limită reprezintă un prag de trecere al materialului corpului de la
anumite proprietăţi mecanice la alte proprietăţi calitativ diferite. Vor putea reprezenta criterii de
evaluare:
• rezistenţa – evaluată prin tensiuni, care nu trebuie să depăşească anumite valori
numite tensiuni admisibile;
• rigiditatea - evaluată prin deplasări sau deformaţii, care nu trebuie să depăşească
anumite valori;
• flambajul- evaluat prin fenomenul de pierdere al stabilităţii formei geometrice
iniţiale de echilibru stabil;
4
• deformaţia plastică locală – datorită intensităţilor mari ale surselor;
• instabilitatea plastică – care apare la materiale cu deformaţii mari, la care, fără
să crească forţa la atingerea limitei de curgere, deformaţiile cresc, rezultând in
final pierderea stabilităţii;
• ruperea fragilă – intervine la materiale fragile, unde ruperea materialului se
produce înainte de apariţia deformaţiilor plastice.

În consecinţă, analizarea tipurilor de

Fig.1.1.3 Element structural solicitat la tracţiune in
starea a. iniţială şi b. iniţierea fisurii în dreptul
concentratorului
structuri, proiectarea şi realizarea lor
impun:
• stabilirea formei de încărcare şi
determinarea mărimii forţelor;
• stabilirea caracteristicilor meca-
nice ale materialelor;
• stabilirea dimensiunilor (func-
ţionale şi a celor calculate), formei
elementelor structurale;
• determinarea mărimilor de ieşire -
deplasări, deformaţii, tensiuni,
vibraţii etc.

Pentru analizarea elementelor structurale sunt folosite:

• metodele analitice şi numerice de calcul (cunoscute din Rezistenţa materialelor, Teoria
elasticităţii, Mecanica structurilor, Metodele numerice etc.) şi
• metodele experimentale (Tensometria electrică rezistivă, Metoda moiré-urilor,
Fotoelasticimetria, Interferometria holografică şi aceea Speckle, Metoda lacurilor casante,
etc.).
Metodele experimentale sunt utilizate pentru:
• verificarea caracteristicilor mecanice ale materialelor, a dimensiunilor elementelor
structurale, determinarea mărimilor pentru forţele exterioare care solicită corpul, ş.a.;
• determinarea mărimile pentru răspunsul elementelor (deplasări, deformaţii, tensiuni, vibraţii
etc.), când sunt supuse la acţiuni exterioare (la mărimile de intrare - forţe, caracteristici
mecanice ale materialelor, forma corpului şi legăturile lui cu elementele vecine etc.);
• utilizarea datelor experimentale la verificarea mărimilor determinate teoretic şi numeric
(MEF, Metoda elementelor de contur ş.a), cât şi la validarea prototipurilor.

Bibliografie
[1.1]. Beitz,W., Kuttner, K.-H. Bubbel handbook of mechanical engineering. Springer – Verlag
London Limited 1994.
[1.2]. Ciofoaia, V., Curtu, I. Teoria elasticităţii corpurilor izotrope şi anizotrope. Reprografia
Universităţii, Braşov, 2000.
[1.3]. Doebelin, O.,E. Measurement systems – Aplication and design. McGraw – Hill Publishing
Company. New York, 1990.
[1.4]. Mocanu, R.D. ş.a. Analiza experimentală a tensiunilor.Vol.I şi II. Editura Tehnică, 1977.
[1.5]. Petrican, M., Curtu, I. Sperchez, Fl., Mitişor, Al., Paraschiv, N., Aplicaţii ale tensometriei în
industria lemnului. Editura Tehnică. Bucureşti, 1980.
2. ELEMENTE DE TEORIA ELASTICITĂŢII
2.1 Introducere
Se consideră un corp solid (de exemplu, o bară, placă sau masiv) de o anumită formă aflat în
echilibru sau mişcare uniformă sub acţiunile exterioare (forţe de suprafaţă - forţe exterioare şi de
legătură, forţe de volum). Corpul (fig.2.1.1,a) are legături cu exteriorul, înlocuite prin forţele de
legătură R1 şi R2 (fig.2.1.1,b) şi este raportat la un sistem de coordonate cartezian xyz.

a b
Fig.2.1.1 Corpul solid acţionat de forţe; Fig. 2.1.2 Configuraţia Fig 2.1.3 Secţiune
a. forţe şi legături; b.corpul liber aflat în nedeformată şi deformată arătând forţele
echilibru a corpului interioare

Sub acţiunea forţelor (exterioare şi de legătură), corpul îşi va schimba forma şi dimensiunile. La
analizarea schimbării formei şi dimensiunilor corpului solid deformabil se pun următoarele
întrebări:

• cum sunt transmise forţele în interiorul corpului?

• care sunt deplasările punctelor unui corp şi deformarea lui?
Transmiterea forţelor în interior include stabilirea distribuţiei forţelor interioare şi stabilirea
rezultantelor care rezultă din aplicarea forţelor exterioare F, C şi p precum şi a forţele din reazeme.
Deformarea corpului se referă la diferenţa dintre forma şi mărimea corpului în general schimbată
prin aplicarea forţelor pe corp.
Răspunsurile la întrebările de mai sus sunt date de următoarele discipline:
1. Rezistenţa materialelor, care pe baza unor simplificări ale formei şi metodelor de calcul ale
corpurilor stabileşte relaţii simple de calcul uşor de aplicat în practică[2.1], [2.4-2.6], [2.11];
2. Teoria elasticităţii, care spre deosebire de rezistenţa materialelor, tratează deformarea
corpurilor după metode de calcul mult mai generale şi exacte indiferent de forma corpurilor,
natura materialului şi modul de încărcare[2.2], [2.3];
3. Teoria plasticităţii analizează tensiunile şi deformaţiile în corpuri supuse la deformaţii
plastice (calculul de rezistenţă după starea limită, calculul operaţiilor de prelucrare -
trefilare, forjare etc. - calculul la fluaj, etc.) [2.3].
4. Mecanica structurilor determină forţele interioare în fiecare element structural static
determinat şi nedeterminat după care continuă să asambleze întregul prin utilizarea
echilibrului local în fiecare nod de conectare.
5. Metodele experimetale determină starea de tensiune şi deformaţie la stucturi complexe, dar
şi verifică strările de tensiune şi deformaţie stabilite analitic sau numeric [2.9].
6. Metode numerice (metoda elementului finit, metoda elementelor de contur, metoda
diferenţelor finite) [2.8], [2.10], [2.12].
2
2.4 Formularea problemei
Orice corp solid deformabil care este acţionat de forţe îşi va modifica forma şi dimensiunile. Forma
iniţială a corpului, localizarea, tipul de reazeme (legături) şi forţele de încărcare sunt mărimi
cunoscute. Deformaţiile şi distribuţia forţelor interioare sunt cantităţi necunoscute. Formularea
problemei corpului solid deformabil furnizează stabilirea cadrului pentru a putea determina relaţiile
dintre forţele exterioare, forţele interioare şi deformaţii pe baza următoarelor idei:
1. determinarea distribuţiei forţelor interioare pe secţiuni duse în corpul solicitat;
2. descrie deformaţiile asociate cu diferenţa între configuraţiile nedeformată şi deformată a
corpului.
3. comportarea materialelor – relaţii între tensiuni şi deformaţiile corpului

2.4.1 Tensiune
Fie o secţiune imaginară dusă printr-un corp şi o suprafaţă mică conţinând punctul P (fig. 2.4.1,a).

a b c
Fig. 2.4.1 Secţiuni plane pentru definirea tensiunii într-un punct

Tensiune. Se defineşte tensiunea totală în punctul P pentru planul a cărei normală este n, raportul
dintre valoarea forţei elementare ∆F şi cea a ariei ∆A aferente (fig.2.4.1,a şi b), când aria tinde spre
zero, prin relaţia
∆F dF
pn ( P ) = lim = . (2.4.1,a)
∆Ax →0 ∆A dA
Tensiunea are dimensiunea F/L2 , iar în sistemul SI, unităţile de măsură a tensiunii sunt exprimate în
N/m2 sau în Pa (Pascali), unde 1 Pa = 1 N/m2 sau 1 MPa = 106 N/m2.
Starea de tensiune într-un punct este
definită pe un element de volum (fig.2.4.2)
raportat la un sistem de coordonate, de
exemplu cartezian xyz, ale cărui laturi tind
spre mărimea zero.
Componentele tensiunii de pe feţele
elementului (fig.2.4.2,a) se pot scrie sub
forma
σ x τ xy τ xz  τ xy = τ yx ;
  
a b Tσ = τ yx σ y τ yz  unde τ yz = τ zy ;
Fig. 2.4.2 Tensiunile pe un element cubic şi τ zx τ zy σ z  τ = τ ,
   zx xz
tetragonal
a. notaţiile componentelor tensiunii; sau
b. echilibrul unui element tetragonal.
 3

{σ } = {σ x σ y σ z τ yz τ zx τ xy }T (2.4.2)

unde prima relaţie reprezintă tensorul tensiunii; a doua relaţie exprimă simetria tensorului tensiunii
(legea dualităţii tensiunilor de forfecare) şi sunt obţinute din ecuaţiile de echilibru a momentelor
forţelor rezultante în raport cu axele care trec prin centrul de greutate al elementului de volum
(fig.2.4.2) şi care sunt paralele cu muchiile elementului şi axele sistemului de coordonate.

2.4.2 Deplasări şi deformaţii

Deformaţia corpului rezultă din diferenţa între configuraţia corpului nedeformat şi deformat.
Schimbările în formă şi dimensiuni ale corpului sunt definite prin următoarele mărimi:
1o. deplasări ale punctelor (fig.2.4.3 şi fig.2.4.4), de exemplu punctul A trece în poziţia A’, prin

{u( x, y, z )} = {u ( x, y, z ) v( x, y, z ) w( x, y, z )} ,
T
(2.4.3)

unde u, v şi w sunt componentele vectorului deplasării u (fig. 2.4.3 şi 2.4.4).

Fig.2.4.3 Corpul solid aflat în

Fig.2.4.4 Element de volum paralelipipedic, izolat din corpul
stare nedeformată şi deformată
solicitat în jurul punctului A.
2o. Deplasarea unghiulară sau rotirea φ a segmentului AB numită deplasare unghiulară (fig.2.4.3);
3o. modificări ale distanţei dintre două puncte (fig.2.4.3), respectiv a unghiului dintre două direcţii
ortogonale (de exemplu unghiul drept între AB şi AC sau unghiul drept între muchiile elementului):
l −l π
ε= f o, (2.4.4) γ = − ∠B' A' D ' . (2.4.5)
lo 2
unde lf este mărimea segmentului A’B’ (corp deformat) iar l – lungimea segmentului AB(corpul
nedeformat) .
Starea de deformaţie este descrisă de schimbarea formei şi mărimii unui element de volum
(fig.2.4.4). Tensorul deformaţiei (2.4.6,a), respectiv matricea coloană a deformaţiei (2.6.6,b), sunt
definite prin relaţiile

 1 1 
 εx 2
γ xy γ xz
2 
1 1 
Tε =  γ xy εy γ yz  , (2.4.6,a) {ε }T = {ε x ε y ε z γ yz γ zx γ xy }T , (2.4.6,b)
2 2 
1 γ 1
γ yz εz 
 2 xz 2 
4
unde ε x , ε y , ε z sunt deformaţiile specifice liniare ale laturilor elementului; γ yz , γ zx , γ xy lunecări
specifice (deformaţii specifice unghiulare) adică modificarea unghiului drept între două
laturi(muchii) ortogonale ale elementului de volum.

2.5 Ecuaţii diferenţiale ale teoriei elasticităţii

Ecuaţiile teoriei elasticităţii descriu comportarea corpului în vecinătatea unui punct şi cuprind 15
mărimi necunoscute: 6 componente (σx, σy, σz, τyz, τzx, τxy ) ale tensiunii; 6 componente (εx , εy , εz ,
γyz , γzx , γxz ) ale deformaţiei şi 3 componente (u, v, w) ale deplasării.
Determinarea celor 15 mărimi, menţionate mai sus, sunt stabilite de următoarele ecuaţii:
A. Ecuaţii statice,sau ecuaţiile de echilibru (ecuaţii Navier – Cauchy) ale elementului de volum
decupat din corpul solictat. Ele sunt compuse din trei ecuaţii reprezentând suma algebrică a
componentelor forţelor rezultante după cele trei axe ale sistemului de coordonate x, y şi z şi suma
momentelor forţelor în raport cu axele sistemului de coordonate (2.3.3) scrise sub forma

 ∂σ x ∂τ yx ∂τ zx
 + + + bx = 0;
 ∂x ∂y ∂z τ yz = τ zy ;
 ∂τ xy ∂σ y ∂τ zy 
 + + + b y = 0; (2.5.1,a) τ zx = τ xz ; (2.5.1,b)
 ∂x ∂y ∂z τ = τ .
 ∂τ xz ∂τ yz ∂σ z  xy yx

 ∂x + ∂y + ∂z + bz = 0.


unde bx, by şi bz sunt componentele forţei de volum.

B. Ecuaţii geometrice sau relaţiile între componentele deformaţiei şi proiecţiile deplasării pe cele
trei axe ale sistemului de coordonate (deducerea lor este dată în [2.1], [2.2], [2.3], [2.4], [2.5]. [2.8],
[2.11]). Forma relaţiilor deformaţii – deplasări este

 ∂u ∂v ∂w
ε x = ∂x ; εy = ;
∂y
εz = ;
∂z
 ∂v ∂w ∂w ∂u ∂u ∂v
(2.5.2)
γ yz = + ; γ zx = + ; γ xy = + .
 ∂z ∂y ∂x ∂z ∂y ∂x

C. Ecuaţii fizice sau relaţiile dintre tensiuni şi deformaţii. În limita elastică pentru corpuri izotrope
ecuaţiile fizice sunt cunoscute sub numele de legea lui Hooke. Ele sunt date prin:
- relaţii directe

1
[ ]
ε x = E σ x − ν (σ y + σ z ) ;

γ yz =
1
G
τ yz ;

E
[ ]
ε y = σ y − ν (σ z + σ x ) ;
1
γ zx
1
= τ zx ;
G
(2.5.3,a)

 z E z
[
ε = 1 σ − ν (σ + σ ) ;
x y ] γ xy
1
= τ xy .
G

în care E şi G reprezintă modulul de elasticitate longitudinală, respectiv transversală iar ν

coeficientul lui Poisson sau coeficientul de contracţie transversală.
- relaţii inverse (tensiuni - deformaţii):
 5
σ x = λεV + 2Gε x ; τ yz = Gγ yz ;

σ y = λε V + 2Gε y ; τ zx = Gγ zx ; (2.5.3,b)
σ = λε + 2Gε ; τ xy = Gγ xy .
 z V z

în care
Eν E
εV = ε x + ε y + ε z , (2.5.4,a) λ= , (2.5.4,b) G= = µ . (2.5.4,c)
(1 + ν )(1 − 2ν ) 2(1 + ν )

Ecuaţiile (2.5.1), (2.5.2) şi (2.5.3,a) sau (2.5.3,b) formează un sistem complet de ecuaţii ale teoriei
elasticităţii deoarece determină unic (vezi [2.2, 2.3, 2.5]) cele 15 necunoscute.
În raport cu condiţiile de contur date, sunt alese mărimi necunoscute principale iar ecuaţiile teoriei
elasticităţii, în număr de 15 ecuaţii, se reduc:
1. la trei ecuaţii în deplasări dacă se cunosc toate deplasările punctelor de pe contur corpului

 2 1 ∂ε V 1
∇ u + 1 − 2ν ∂x + G bx = 0;
  u = uo ;
 2 1 ∂ε V 1 
∇ v + + b y = 0; (2.5.5) şi  v = vo ; pe conturul corpului (2.5.6)
 1 − 2ν ∂y G w = w
∇ 2 w + 1 ∂ε V + 1 b = 0,  o,

 1 − 2ν ∂z G
z

2. la şase ecuaţii în tensiuni când sunt cunoscute forţele în toate punctele de pe contur iar
forţele de volum neglijate sau sunt de mărimi constante

 2 1 ∂ 2θ 1 ∂ 2θ
∇ σ x + 1 + = 0; ∇ 2τ yz + = 0;
 ν ∂x 2 1 +ν ∂y∂z σ *x l + τ *xy m + τ *xz n = p *x ;
 2 1 ∂ 2θ 1 ∂θ2

∇ σ y + = 0; ∇ 2τ zx + = 0; (2.5.7) τ *xy l + σ *y m + τ *yz n = p *y (2.5.8)
 1 +ν ∂ y2 1 +ν ∂z∂x τ * l + τ * m + σ *n = p * ,
 2 1 ∂ 2θ 1 ∂ 2θ  xz yz z z

∇ σ z + 1 + ν ∂z 2
= 0; ∇ 2τ xy +
1 +ν ∂x∂y
= 0;


pe tot conturul corpului .

3. la combinarea ecuaţiilor în deplasări (2.5.5) şi a ecuaţiilor în tensiuni (2.5.7) când pe o
porţiune din contur Su sunt cunoscute deplasările în puncte (2.5.6) iar pe restul suprafeţei Sp
forţele exterioare din dreptul punctelor (S = Su + Sp). Drept necunoscute sunt alese atât
tensiunile cât şi deplasările.

Soluţiile ecuaţiilor teoriei elasticităţii se obţin prin următoarele procedee:

• direct – constă în determinarea soluţiilor care conduc spre vectorul deplasării prin metode
analitice şi aproximative. Problemele tridimensionale au puţine soluţii analitice. Soluţiile
sunt sub forma de funcţii biarmonice când sunt neglijate forţele de volum. Funcţiile
biarmonice trebuie să verifice condiţiile de contur. Dacă sunt determinate deplasările,
componentele deformaţiei sunt obţinute prin derivatele parţiale (2.5.2) iar componentele
tensiunii prin aplicarea relaţiilor (2.5.3,b). În categoria metodelor analitice [2.2, 2.3, 2.4]
intră stabilirea unor soluţii particulare cu metoda separării variabilelor, transformata Fourier
sau Laplace etc.
• indirect sau invers când se admite o anumită stare de tensiune în corp şi se verifică dacă
satisface ecuaţiile teorie elasticităţii după care sunt determinate şi celelalte mărimi; Cu acest
6
procedeu sunt rezolvate problemele elementare ale teoriei elasticităţii – tracţiunea
/compresiunea barelor, încovoierea pură a barelor, torsiunea liberă a barelor [2.2];
• mixt constă în a cunoaşte o parte dintre mărimi şi determinarea celorlalte mărimi
necunoscute aproximativ.

2.6. Relaţii de transformare

Soluţiile ecuaţilor diferenţiale sunt determinate în general în sistemul de cooordonate cartezian xyz.
Acestea pot fi raportate la orice sistem de referinţă prin utilizarea relaţiilor de transformare.

2.6.1 Relaţii de transformare pentru tensiuni

Se pot stabili:
1. Tensiunea totală pn , pe un plan înclinat, dus prin corp, identificat de normala n = lni + mnj + nnk,
se determină cu relaţia:

pn = p nx2 + p ny2 + p nz2 , (2.6.1)

unde componentele carteziene ale tensiunii totale sunt:

 p nx = lσ x + mτ yx + nτ zx ;  p nx  σ x τ yx τ zx   l 
      
 p ny = lτ xy + mσ y + nτ yz ; (2.6.2,a)  p ny  = τ xy σ y τ yz  ⋅ m . (2.6.2,b)
 p = lτ + mτ + nσ  p  τ τ yz σ z   n 
 nz xz yz z  nz   xz

3. Componenta normală σ n a vectorului tensiunii pn, respectiv componenta de forfecare τ nt de pe

planul identificat de normala n(l,m,n), sunt definite cu relaţiile:

σ n = p n ⋅ n = l n2σ x + mn2σ y + nn2σ z + 2l n mnτ xy + 2mn nnτ yz + 2l n nnτ xz ; (2.6.4)

τ nt = p n ⋅ t = {p n }T ⋅ {t} = lt ⋅ p nx + mt ⋅ pny + nt ⋅ pnz =
= lltσ x + mmt σ y + nnt σ z + (lmt + lt m )τ xy + (mnt + nmt )τ yz + (lnt + lt n )τ xz = pn2 − σ n2 (2.6.5)

unde t(lt, mt, nt) este versorul vectorului tensiunii de forfecare τ nt .

4. Trecerea de la un sistem de coordonate la alt

Fig.2.6.1 Cosinusurile direcţiilor pentru
transformarea tensiunii
sistem de cordonate, când sunt cunoscute
cosinusuri directoare ale unghiurilor dintre axe
celor două sisteme
l1= cos(x,x’); m1 = cos(y,x’); n1 = cos(z,x’);
l2 = cos(x,y’); m2 ) cos(y,y’); n2 = cos(x,y’);
l3 = cos(x,z’); m3 = cos(y,z’); n2 =cos (z,z’).
se efectuează cu relaţiile (2.6.4) şi (2.6.5).

5. Cosinusurile directoare care definesc direcţia vectorului tensiunii totale pn sunt:

 7
p nx p ny p nz
l p = cosθ x = ; m p = cosθ y = ; n p = cosθ z = . (2.6.7)
pn pn pn

Observaţie: Vectorul tensiunii normale σ n are aceeaşi cosinusuri directori ca şi versorul normal
n(l,m,n) la planul secţiunii.

6. Cosinusurile directoare ale vectorului tensiunii de forfecare τnt sunt:

p nx − σ n l p ny − σ n m p nz − σ n n
lt = ; mt = ; nt = . (2.6
τ nt τ nt τ nt

Tensiuni normale principale. Se poate arăta că valoarea maximă a tensiunilor normale au loc pe
plane unde tensiunea de forfecare este nulă iar vectorul tensiunii normale este perpendicular pe
plan. Aceste tensiuni normale sunt numite principale. Tensiunile normale principale, notate cu
σ 1 ,σ 2 ,σ 3 sunt rădăcinile ecuaţiei

σ 3 − I1σ 2 + I 2σ − I 3 = 0 , (2.6.9)
unde
I1 = σ x + σ y + σ z ; (2.6.10,a)
I 2 = σ xσ y + σ yσ z + σ zσ x − τ xy2 − τ yz2 − τ zx2 ; (2.6.10,b)
I 3 = σ xσ yσ z − σ xτ yz2 − σ yτ zx2 − σ zτ xy2 + 2τ xyτ yzτ zx . (2.6.10,c)

sunt invarianţii tensorului tensiunii.

Dacă se ţine cont că
σ3 – I1σ2 + I2σ – I3 = (σ – σ1)(σ – σ2)(σ – σ3) = 0,
atunci se poate arăta că invarianţii I1, I2 şi I3 pot fi exprimaţi în termeni de tensiuni principale
I1 = σ1 + σ2 + σ3; I2 = σ1σ2 + σ2σ3 + σ3σ1; I3 = σ1σ2σ3. (2.6.11)
Tensiunea tangenţială
σ −σ3
τ max = 1 . (2.6.14)
2

2.6.2 Relaţii de transformare pentru deformaţii

Componentele deformaţiilor specifice sunt determinate în raport cu un sistem de coordonate

adoptat, de exemplu cartezian. Dacă sunt stabilite componentele carteziene ale deformaţiei
(analitic, experimental) atunci se pot determina:

1. Deformaţia specifică liniară în direcţia definită de versorul n(ln,mn,nn) al fibrei AB (fig.2.4.3)

ε n = ln2ε x + mn2ε y + nn2ε z + ln mnγ xy + mn nnγ yz + nnlnγ xz . (2.6.17)

unde ln, mn şi nn sunt cosinusurile directoare.

2. Lunecarea specifică care exprimă variaţia unghiului dintre două direcţii, AC şi AB (fig.2.4.3)
datorită deformării corpului poate fi exprimată prin componentele carteziene ale deformaţiei sub
forma
8

γ nt = 2lnlt ε x + 2mn mt ε y + 2nn nt ε z + (ln mt + lt mn )γ xy + (mn nt + mt nn )γ yz + (nnlt + nln )t γ xz , (2.6.18)

unde t este versorul fibrei AC iar n versorul fibrei AB. Versorii n = lni + mnj + nnk, respectiv
t = lti + mtj + ntk .

3. Componentele εx’, εy’, εz’ , γy’z’, γz’x’, γx’y’ ale deformaţiei într-un punct al unui corp sunt definite
în raport cu sistemul de coordonate x’y’z’. Ele pot fi determinate în funcţie de componentele
deformaţiei εx, εy, εz, γyz, γyx, γxy în raport cu sistemul de coordonate xyz cu ajutorul relaţiilor
(2.6.17) şi (2.6.18) când sunt date de relaţiile (2.6.6) pentru cosinusurile directoare ale axelor noului
sistem x’y’z’ faţă de vechiul sistem xyz.;
4. lungirile specifice principale, ε1, ε2, ε3 pot fi determinate în mod asemănător [2.2, 2.3] cu
procedeul aplicat la tensiuni. Ecuaţia caracteristică

ε 3 − J 1ε 2 + J 2ε − J 3 = 0 , (2.6.20)
unde
J1 = ε x + ε y + ε z , (2.6.21,a)

J 2 = ε xε y + ε yε z + ε zε x −
4
(
1 2
)
γ xy + γ yz2 + γ zx2 ; (2.6.21,b)

1 1
εx γ xy γ xz
2 2
J3 =
1
2
γ xy εy
1
2
1
( )
γ yz = ε x ε y ε z + γ xyγ yzγ zx − ε xγ yz2 − ε yγ xz2 − ε zγ xy2 .
4
(2.6.21,c)
1 1
γ xz γ yz εz
2 2

are soluţiile ε1, ε2, ε3 .

Observaţie: În cazul materialelor izotrope, dacă se cunosc caracteristicile elastice ale materialului,
deformaţiile principale sunt determinate şi cu ajutorul ecuaţiilor fizice (legea lui Hooke
generalizată). Totodată, direcţiile tensiunilor principale coincid cu cele ale deformaţiilor principale.

5. Lunecările specifice sunt extreme în plane înclinate cu 45o faţă de direcţiile principale ale
lungirilor specifice, fiind egale cu

γ 12 = ±(ε1 − ε 2 ) ; γ 13 = ±(ε1 − ε 3 ) ; γ 23 = ±(ε 2 − ε 3 ) . (2.6.22)

2.7 Probleme plane

Corpurile plane constau din două plane paralele aflate la o distanţă constantă numită grosime.
Asociată acestei categorii de corpuri există o clasă particulară de probleme în teoria elasticităţii care
sunt numite probleme plane. Grosimea serveşte ca mijloc de clasificare a problemelor plane după
cum urmează:
1. problema este de tensiune plană când grosimea este mică în comparaţie cu celelalte; de
exemplu, consolele scurte pentru poduri rulante, colţurile de cadru, gusee la construcţii
metalice, diafragmele de rigidizare la construcţii mijlocii şi înalte în regiuni seismice,
diverse piese de organe de maşini, elemente pentru construcţii de vase, elemente de
rigidizare la aripi de avion, grinzi pentru silozuri etc. În acest caz există o starea plană de
tensiune şi o stare spaţială de deformaţie, adică
 9
σ x τ xy 0  εx (1 / 2)γ xy 0
[T ]σtp = τ xy σ y  [ ]
0 ; (2.7.1) Tε dp = (1 / 2)γ xy εy 0  ; ε z = −ν (σ x + σ y ) (2.7.2)
1
E
 0 0 0  0 0 ε z 

2. problema este de deformare plană când grosimea este foarte mare în comparaţie cu celelalte
dimensiuni ale solidului. De exemplu, ziduri de sprijin, găuri de tuneluri, coşuri de evacuare
a gazelor, baraje, tuburi cu pereţi groşi, role de sprijin, semispaţiul sub acţiunea încărcărilor
distribuite uniform după o direcţie, diverse piese pentru organe de maşini etc. În acest caz
există o stare spaţială de tensiune şi o stare plană de deformaţie

σ x τ xy 0   εx (1 / 2)γ xy 0
[T ]σdp
  [ ]
= τ xy σ y 0  ; (2.7.3) Tεdp = (1 / 2)γ xy εy 0 ; σ z = ν (σ x + σ y ) (2.7.4)
 0 0 σ z   0 0 0

În problemele de elasticitate plană deplasările, tensiunile şi deformaţiile depind de două variabile,

de exemplu x şi y. Problemele plane conţin opt mărimi necunoscute. Aceste sunt:

• 2 componente ale deplasării punctelor {u} = {u v} ;

T
(2.7.5)

• 3 componente ale deformaţie {ε} = {ε x ε y γ xy }T ; (2.7.6)

• 3 componente ale tensiunii {σ} = {σ x σ y τ xy }T . (2.7.7)

Ecuaţiile teoriei elasticităţii pentru probleme plane sunt:

a. Ecuaţii statice

 ∂σ x ∂τ xy ∂ ∂  σ 
 + + bx = 0; 0
 ∂x ∂y  ∂x ∂y    bx  0
x

 ∂τ ∂σ y
(2.7.8,a) 
∂
⋅ σ + =
∂   y  b y  0
, [L]T {σ } + {b} = {0} . ( 2.7.8,b)
 xy + + by = 0 0 τ 
 ∂x ∂y  ∂x ∂y   xy 

b. Ecuaţii geometrice

 ∂u ∂ 
ε x = ;  0
 ∂x  ε x   ∂x 
 ∂v    ∂  u 
ε y = ; (2.7.9,a) ε y  =  0 ⋅  , {ε } = [L]⋅ {u}. (2.7.9,b)
 ∂y γ   ∂y  v 
γ = ∂u + ∂v ,  xy  ∂ ∂
 xy ∂y ∂x  
  ∂y ∂x 

c. Ecuaţii fizice sau legătura dintre deformaţii şi tensiuni au forma:

c.1 pentru starea plană de tensiune (σz = 0)

σ x = 1 − ν 2 (ε x + νε y );

ε x = E (σ x − νσ y );
 1 E

 
ε y = (σ yx − νσ x ); (ε y + νε x );
1  E
(2.7.10,a) σ y = (2.7.10,b)
 E  1 −ν 2
γ xy = 1 τ xy = 2(1 + ν ) τ xy , τ = Gγ = E γ .
 G E  xy xy
2(1 + ν )
xy
10
c.2 respectiv pentru starea plană de deformaţie (εz = 0)

  E (1 − ν )  ν
ε x = (σ x − ν 1σ y );
1 
σ x = (1 + ν )(1 − 2ν )  ε x + 1 − ν ε y ;
 E1   
E (1 − ν )  ν
ε y = (σ yx − ν 1σ x );
 1  
(2.7.11,a) σ y = ε y + ε x ; (2.7.11,b)
 E1  (1 + ν )(1 − 2ν )  1 −ν 
 1 2(1 + ν 1 ) τ xy = Gγ xy .
γ xy = G τ xy = E τ xy , 
 1 1 
unde
E ν
E1 = ; ν1 = . (2.7.12)
1 −ν 2 1 −ν

Tensiunile pe un plan înclinat (fig.2.7.1,c) cu unghiul φ între normală şi axa x, sunt date de relaţiile
1 1
σ n = σ x cos 2 ϕ + σ y sin 2 ϕ + 2τ xy sin ϕ cos ϕ = (σ x + σ y ) + (σ x − σ y ) + τ xy sin 2ϕ ;(2.7.17,a)
2 2
1
τ nt = −(σ x − σ y ) sin ϕ cos ϕ + τ xy (cos 2 ϕ − sin 2 ϕ ) = − (σ x − σ y ) sin ϕ cos ϕ + τ xy cos 2ϕ .
2
(2.7.17,b)
Unghiurile făcute de către planele principale sunt date de către soluţiile ecuaţiei trigonometrice

2τ xy
tg 2ϕ p = . (2.7.18)
σ x −σ y

Fig.2.7.1 Transformarea tensiuni pentru probleme plane

Tensiunile normale principale (fig.2.7.1,d), au loc pe feţele care nu există tensiuni de forfecare

σ x +σ y σ −σ y 
2

σ 1 , σ 2 = σ max , σ min = ±  x  + τ xy2 . (2.7.19)

2  2 

Dacă axele x şi y sunt orientate după direcţiile principale ale deformaţiilor principale
σ1 + σ 2 σ1 −σ 2 σ1 −σ 2
σ x, y = ± cos 2ϕ (2.7.20,a) τ xy = τ yx = sin 2ϕ . (2.7.20,b)
2 2 2
Deformaţiile pentru problema plană sunt determinate din particularizarea relaţiilor (2.6.17) şi
(2.7.18), (vezi lucrările [2.2], [2.3]). Ele sunt:
 11
εx +εy εx −εy
cos 2α + γ xy sin 2α , γ = −(ε x − ε y )sin 2α + γ xy cos 2α (2.7.22)
1
εα = +
2 2 2
Lungirile specifice principale sunt pe direcţiile

1 γ xy
α1, 2 = arctg , (2.7.23)
2 εx −εy

iar valorile lungirilor specifice principale sunt date de relaţia

εx +εy
ε 1, 2 = ±
1
(ε x − ε y ) + γ xy2 .
2
(2.7.24)
2 2
Alte aspecte privind calculele teoretice la corpuri deformabile sunt găsite în lucrările [2.1 – 2.12].

2. 8 Probleme
1. Pentru fiecare din următoarele stări de tensiune, tabelul 2.1, să se determine, a. Vectorul
tensiunii pe planul înclinat; b. Tensiunile pe planul înclinat; c.tensiunea de forfecare şi
direcţia sa pe planul înclinat.
Tabelul 2.1
σx[MPa] σy[MPa] σz[MPa] τxy[MPa] τyz[MPa] τzx[MPa] l m n
1 100 -70 50 -30 0 20 0,3579 0,6437 0,6764
2 80 40 -20 40 40 -30 0,5478 -0,4367 -0,7136
3 100 -70 50 -60 0 60 0,8 0,4 0,4472
4 90 -70 50 -30 0 60 -0,7539 0,5364 0,3794
5 70 40 50 -40 0 0 0,8954 0,2315 -0,3804
2. Pentru stările de tensiune, date în tabelul 2.2, să se determine: a: tensiunile principale;
b. direcţiile principale; c. tensiunea de forfecare maximă.
Tabelul 2.2
σx[MPa] σy[MPa] σz[MPa] τxy[MPa] τyz[MPa] τzx[MPa]
1 200 -170 150 -120 0 220
2 100 -70 50 -30 0 20
3 80 40 -20 40 40 -30
4 0 -17 25 -23 10 -19
5 150 -70 50 -30 0 -40

3. Pentru stările plane de tensiune, date în tabelul 2.3, să se determine: a. tensiunea normală
pe planul înclinat; b. tensiunea de forfecare pe planul indicat;

Tabelul 2.3
σx[MPA] σy[MPa] τxy[MPA] l m
1 150 70 -30 0,707 0,707
2 20 17 -45 0,5 0,865
3 0 -170 -130 0,865 0,5
4 50 -10 40 0,894 0,447

4. Pentru stările plane de tensiune să se determine: a tensiunile principale; b. direcţiile

principale; b.tensiunile de forfecare maxime.

σx[MPA] σy[MPa] τxy[MPA] σx[MPA] σy[MPa] τxy[MPA]

1 100 -70 -30 5 40 -30 20
2 100 -70 60 6 -100 170 130
12
3 120 80 -30 7 100 130 -80
4 -50 -70 50 8 90 -70 -60

5. Pentru mărimile componentelor tensiunii date în problema 1 se cer componentele

deformaţiei, dacă ν = 0,3 iar E = 2.105 MPa.

6. Pentru stările de tensiune date în problema 4, să se determine deformaţiile şi deformaţiile

principale, dacă ν = 0,3 iar E = 2.105 MPa.

Bibliografie
[2.1]. Bickford, B., W., Advanced mechanics of materials, Addison – Wesley Longman Inc.,
Menlo Park, California, 1998.
[2.2]. Ciofoaia, V. Curtu,I. Teoria elasticităţii corpurilor izotrope şi anizotrope. Reprografia
Universităţii, Braşov, 2000.
[2.3]. Ciofoaia, V., Talpoşi, A., Biţ, C., Teoria elasticităţii şi plasticităţii. Editura BRAVOX,
Braşov, 1995.
[2.4]. Ciofoaia, V., Ulea, M., Teoria elasticităţii şi rezistenţa materialelor, Reprografia
Universităţii „Transilvania” din Braşov, 1992.
[2.5]. Curtu, I. Crişan, R., Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii. Reprografia Universităţii
„Transilvania” din Braşov, partea I, 1997.
[2.6]. Curtu, I. Crişan, R., Biţ, C., Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii. Reprografia
Universităţii „Transilvania” din Braşov, partea II, 1998.
[2.7]. Curtu, I, Biţ, C.,Rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii. Reprografia Universităţii
„Transilvania” din Braşov, partea III, 2000.
[2.8]. Munteanu, M.Gh., Aldica, C., Radu, Gh.,N. Metoda elementului finit; suport de curs şi de
laborator. Reprografia Universităţii, Braşov, 1997.
[2.9]. Petrican, M., Curtu,I., Sperchez, Fl., Mitişor, Al., Parascan,N. Aplicaţii ale tensometrie în
industria lemnului. Editiura Tehnică, Bucureşti, 1980.
[2.10]. Reddy,J.N. An introduction to the finite element method. Maidenhead, McGraw-Hill Book
Company, 1984.
[2.11]. Száva, I., Rezistenţa materialelor. Editura Universităţii „Transilvania” din Braşov, 1999.
[2.12]. Zienkiewicz,O.C. Methode der finiten Elemente. Leipzig Fachbuchverlag. 1983.
 3. Aspecte fundamentale privind Metodele Experimentale de
determinare ale tensiunilor şi deformaţiilor

Calculele inginereşti presupun utilizarea unor date de intrare cât mai precise, atât
din punctul de vedere al încărcărilor, condiţiilor de fixare ale corpurilor, cât şi din cel al
caracteristicilor mecanice.
În acest sens, inginerul proiectant (dar şi cel de execuţie) trebuie să posede
cunoştinţe suficient de profunde din domeniul Metodelor Experimentale, care vizează
stabilirea pe calea experimentului a respectivelor caracteristici mecanice.
Totodată, o structură mecanică deja realizată trebuie să fie şi încercată (supusă
unor teste cât mai precise), în vederea efectuării unor verificări ale calculelor analitice
şi/sau numerice, deci a validării calculelor şi a ipotezelor de calcul utilizate.
Metodele Experimentale ale stărilor de tensiuni şi deformaţii, care se bazează pe
noţiunile de Rezistenţa Materialelor, ale Teoriei Elasticităţii, respectiv ale Teoriei
Plasticităţii, oferă o gamă largă de mijloace în acest sens.
Aceste metode experimentale pot oferi, fie starea de tensiune, fie aceea de
deformaţie (respectiv de deformaţii specifice), investigaţiile putând avea loc, fie în
condiţii de laborator, fie în cele uzinale.
Prezentul set de noţiuni doreşte să ofere informaţii primare teoretice, dar şi
practice, aplicative ale acestora, astfel încât cititorii să devine capabili în alegerea celor
mai adecvate metode experimentale în vederea atingerii scopului urmărit.
După cum este bine-cunoscut, în cazul general, materialele sunt departe a putea fi
considerate omogene şi izotrope. De aceea, investigaţiile experimentale trebuie să fie în
stare să ne ofere mai degrabă informaţii locale, legate de punct şi de direcţie, decât
globale (care sunt utile mai ales în cazul materialelor omogene şi izotrope).
Acest lucru devine cu atât mai adevărat, cu cât se vor face referiri la diferitele
categorii de materiale compozite.
După cum este bine-cunoscut, în cazul acestor materiale, cel mult de ortotropie se
poate vorbi, nicicum de izotropie!
O primă clasificare a metodelor experimentale se referă la cele locale (legate de
punct şi direcţie de investigare), respectiv totale (unde întregul câmp vizual aferent
corpului investigat este simultan monitorizat), denumite şi metode de câmp total (full-
field methods, adică de tensiuni sau de deformaţii).
Dacă facem o scurtă trecere în revistă a principalelor metode de investigare
utilizate la ora actuală (şi care ulterior vor fi analizate în detaliu), bazată pe referinţele
bibliografice anexate, atunci se pot evidenţia următoarele particularităţi (avantaje şi
limite) ale acestora.
Metoda Tensometriei Electrice Rezistive [6, 8, 11, 12] este o metodă
experimentală cu aplicabilitate largă, însă oferă doar informaţii locale, legate de punctul
de aplicaţie al mărcii tensometrice, respectiv de direcţia de orientare a reţelei acesteia.
Dacă se investighează un corp (o structură mecanică) realizat dintr-un material
considerat omogen şi izotrop, iar solicitarea conferă o stare omogenă mono-axială de

1
tensiuni şi deformaţii, atunci se va putea aplica marcă tensometrică cu o singură reţea
(dispusă evident pe direcţia de solicitare).
Dacă însă avem în urma solicitării un câmp neuniform de tensiuni şi deformaţii,
atunci trebuie utilizate mărci tensometrice cu reţele multiple (rozete cu două, trei,
eventual cu patru reţele), deoarece nici la nivelul punctului de aplicaţie al mărcii nu se
poate stabile starea de tensiune/deformaţie în mod corect. Aceste aspecte vor fi analizate
în mod detaliat în cadrul respectivului capitol.
O altă observaţie importantă este aceea, că aplicarea corectă a mărcii tensometrice
(locul şi direcţia de orientare a reţelei/reţelelor) presupune informaţii preliminare precise,
stabilite fie pe baza unei analize numerice anterioare (informaţii mai puţin precise!), fie
cu ajutorul unei alte metode experimentale complementare, de această dată: una totală
(full-field).
În concluzie, Tensometria Electrică Rezistivă este o metodă aplicabilă mai ales
atunci, când se doreşte monitorizarea (instantaneea, dar mai cu seamă: pe un interval lung
de timp), în nişte puncte şi direcţii aferente bine-stabilite, a stării de deformaţii specifice
de-a lungul unui proces de încărcare-descărcare a structurii mecanice.
Metoda Franjelor Moiré [3, 4, 5, 6, 10, 14] este o metodă de câmp total de
evaluare a deformaţiilor (şi a celor specifice), însă precizia ei depinde în mod hotărâtor,
atât de montajul optic aplicat, cât şi de pasul reţelei (reţelelor) utilizate. Odată cu
reducerea pasului reţelei, va creşte precizia metodei.
O altă îmbunătăţire semnificativă a precizie metodei este aceea a utilizării aşa-
numitelor reţele cu pas diferenţiat introdusă de M. Diruy în 1968. În acest caz pasul celor
două reţele (reţeaua obiect şi reţeaua martor/referinţă) diferă puţin, iar prin acest
procedeu se poate creşte precizia metodei chiar şi de 7...10 ori faţă de utilizarea reţelelor
cu pas identic.
Trebuie menţionat şi faptul că, în vederea evaluării câmpului de deformaţii (şi de
deformaţii specifice) din planul obiectului se va utiliza metoda bazată pe interferenţa
geometrică a franjelor (Geometric Moiré Fringe method), pe când la evaluarea celor după
direcţia normalei la suprafaţa obiectului: aceea a Metodei Umbrelor (Shadow Moiré
Fringe method), respectiv a Proiecţiei Reţelei (Fringe Projection method), în dependenţă
cu mărimea obiectului şi a reţelei de care dispunem.
Se poate concluziona faptul că, Metoda Franjelor Moiré reprezintă o metodă
relativ ieftină (cu preţ de cost relativ redus) şi relativ eficientă, mai ales, dacă dispunem
de un program de prelucrat franje; precizia ei, după cum s-a menţionat, depinde de
montajul optic şi de pasul reţelei utilizate.
Metoda Acoperirilor cu Straturi Fotoelastice Subţiri (The Thin Photo-elastic
Layer method), denumită şi Metode PhotoStress (după compania Vishay, care a
patentat-o) [5, 6, 7, 11, 15, 16, 17], reprezintă de asemenea o metodă de câmp total de
evaluare (de această dată) a tensiunilor. Ea este un caz special al Fotoelasticimetriei
Plane clasice, unde stratul subţire de material (având proprietăţi de birefringenţă
accidentală) este aplicat direct pe suprafaţa piesei analizate prin lipire; acest strat subţire
substituie modelul plan realizat din material cu proprietăţi de birefringenţă accidentală.
Metoda oferă informaţii mai apropiate de fenomenul real decât Foto-elasticimetria
Plană clasică, deoarece este urmărită deformaţia piesei reale, iar informaţiile furnizate se
referă, atât la diferenţa tensiunilor principale (prin intermediul familiei de curbe
izocromatice), cât şi la orientarea (direcţia) tensiunii principale σ 1 (prin intermediul

2
familiei de curbe izocline). Prin intermediul unor proceduri speciale suplimentare (cum ar
fi spre exemplu şi Analogia electrică sau iluminarea în lumină cu incidenţă oblică a
stratului fotoelastic), devine posibilă obţinerea celui de-al treilea set de informaţii (a
câmpului de izopache, o familie de curbe, care se referă la suma tensiunilor principale), şi
astfel devine posibilă o evaluare integrală a câmpului de tensiuni principale la nivelul
suprafeţei obiectului acoperit cu acest strat fotoelastic.
Metoda prezintă două dezavantaje majore:
• aceea a rigidizării nedorite, însă inevitabile, a corpului studiat, respectiv
• a inexactităţii rezultatelor prin faptul că, informaţiile furnizate se referă
doar la suprafaţa exterioară a stratului fotoelastic, unde tensiunile sunt
puţin mai mari decât la suprafaţa piesei reale.

Suplimentar, despre efectul rigidizării nedorite a corpului studiat se mai poate

menţiona şi faptul că, odată cu mărirea grosimii stratului fotoelastic de acoperire va creşte
şi sensibilitatea acestui strat (se vor obţine mai multe franje, deci evaluarea acestora
devine mai precisă), însă va creşte în mod inevitabil şi rigidizarea corpului, prin care ne
îndepărtăm de fenomenul real.
Metoda poate fi aplicată în condiţii de încărcare statică, cvasi-dinamică, respectiv
dinamică, prin intermediul unor dispozitive auxiliare, cum ar fi fotografierea rapidă,
respectiv utilizarea unei surse de iluminarea stroboscopică.
Reprezintă printre puţinele metode experimentale, care oferă direct câmpul de
tensiuni şi nu cel de deformaţii (sau de deformaţii specifice), însă ar o precizie relativ
redusă.
Cercetătorul modern trebuie să caute în consecinţă metode experimentale, care să
nu denatureze comportamentul iniţial al corpului, lucru realizabil numai prin intermediul
unor metode optice fără contact direct cu corpul. Aceste metode sunt trecute în revistă în
continuare.
Interferometria Holografică (Holographic Interferometry) [6, 7, 9, 11]
reprezintă poate cea mai precisă metodă experimentală din practica inginerească curentă.
Ea oferă prin evaluarea câmpului franjelor de interferenţă câmpul de deformaţii cu o
precizie de ordinul 10..15 nm, însă prezintă câteva dezavantaje majore şi anume:
• necesită o izolare antivibratorie deosebit de riguroasă (eliminarea unor
amplitudini de ordinul fracţiunilor de nanometri (!);
• acceptă într-o versiune primară monitorizarea unor câmpuri de deformaţii,
care nu depăşesc mărimea lui λ / 2 , unde λ reprezintă lungimea de undă a
sursei de lumină; dacă aceasta este un laser HeNe, atunci λ = 632,8 nm ,
deci practic deformaţiile maxime nu trebuie să depăşească cca. 300 nm ;
evident, prin tehnici speciale, acest interval poate fi extins, însă sistemul
devine mult mai scump;
• evaluarea câmpului de franje este de obicei dificilă, iar software-uri
destinate acestor evaluări nu prea sunt accesibile;
• materialul utilizat în experimente, adică plăcile fotografice speciale,
denumite plăci holografice, sunt deosebit de scumpe, iar la ora actuală
numai câteva companii din întreaga lume fabrică aşa ceva.
Printre avantajele metodei se pot menţiona:

3
 • este o metodă de câmp total de evaluare a deformaţiilor, iar în funcţie de
puterea sursei de iluminare (laser) permite monitorizarea concomitentă a
unor suprafeţe până la ordinul m 2 ;
• poate fi aplicată, atât în condiţii statice, cât şi dinamice de încărcare;
• la analiza vibraţiilor de peste 20...25 kHz devine printre puţinele metode de
investigare, sursele clasice de iluminare stroboscopice prezentând o inerţie
mult prea mare şi nu pot monitoriza fenomenul; evident, în aceste situaţii
se aplică fie montaje optice speciale sau surse de laser speciale (spre
exemplu; cu impulsuri gigantice, unde repetabilitatea acestor impulsuri şi
cu o putere suficient de mare permite această frecvenţă ridicată de
iluminare.

De-a lungul anilor a fost aplicată într-o serie de domenii ale ingineriei, însă la ora
actuală rămâne mai mult o metodă de laborator (cu excepţia monitorizării fenomenelor
vibratorii).
Alte două metode au fost introduse cu succes în curând (cam din 1990) şi care
practic substituie chiar şi Interferometria Holografică în marea majoritate a aplicaţiilor
inginereşti curente.
Aceste metode ultramoderne sunt:
• Holografia Granulară (ESPI), respectiv
• Corelarea Digitală a Imaginilor (DIC/VIC).

Holografia Granulară şi Shearografia (Electronic Speckle Pattern

Interferometry (ESPI) and Shearography ) [6, 7, 9] reprezintă de asemenea o metodă
de câmp total de evaluare a deformaţiilor şi a deformaţiilor specifice, însă reprezintă
versiunea industrială a Interferometriei Holografice (poate fi aplicată în condiţii uzinale
de măsurători, deci pe teren).
Deşi este o metodă având o precizie puţin mai mică, decât aceea a Interferometriei
Holografice (de cca. 20 nm ), însă datorită aplicabilităţii sale în condiţii de măsurători pe
teren, ea a devenit un bun înlocuitor al primei.
Prezintă aceeaşi limitare a deformaţiilor maxime (care nu depăşesc mărimea lui
λ / 2 , unde λ reprezintă lungimea de undă a sursei de lumină, adică a diodelor laser
utilizate), însă software-ul permite „măsurători în cascadă”, prin care acest domeniu
poate fi extins cu succes şi fără nici o dificultate.
Metoda poate fi aplicată în condiţii statice, cvasi-dinamice şi dinamice de
încărcare, singura condiţie în acestea din urmă ar fi achiziţionarea unor seturi de imagini
dinaintea şi după finalizarea solicitării.
Practic nu necesită consumabile şi nici pregătiri speciale ale corpului investigat.
Prelucrarea datelor obţinute este deosebit de uşoară şi simplă.

Ultima metodă experimentală, care merită să fie în atenţia inginerilor, este aceea a
Corelării Digitale a Imaginilor (Digital Image Correlation sau Video Image
Correlation DIC sau VIC) [16, 17].
Ea reprezintă o metodă fără contact direct cu obiectul studiat şi totodată una de
câmp total de evaluare a deformaţiilor şi a deformaţiilor specifice.

4
 În acest caz, domeniul deformaţiilor monitorizabile este cuprins între 0,5 µm şi
câtva cm, fără a schimba montajul optic iniţial.
Printre avantajele sale incontestabile se pot menţiona şi următoarele:
• Este o metodă deosebit de flexibilă, putând fii aplicată, începând de la piese
minuscule (de obicei monitorizabile sub microscop), până la cele de ordinul
câtorva m2;
• Fiind o metodă fără contact direct cu corpul investigat, poate fi aplicată cu
succes (şi fără schimbarea semnificativă a montajului optic iniţial) la o gamă
largă de materiale (izotrope, ortotrope, anizotrope, materiale compozite,
ţesuturi umane moi şi tari, lemn, metal, etc.);
• Oferă informaţii, cu precizia sus-menţionată şi pe întregul câmp
monitorizat/vizualizat al corpului, nu numai asupra câmpului de deformaţii
3D, dar şi asupra deformaţiilor specifice aferente;
• Metoda poate fi aplicată cu aceeaşi uşurinţă în cazul solicitărilor statice, cvasi-
statice şi dinamice;
• Rezultatele oferite pot servi drept date de intrare pentru modelări numerice
viitoare, deoarece software-ul permite suprapunerea peste zona monitorizată a
unei reţele similare cu cele de la metodele numerice, iar câmpul de deformaţii
şi de deformaţii specifice de la nivelul acestor noduri pot fi extrase in format
Excel spre analize ulterioare;
• Nu necesită consumabile scumpe, iar datele sunt achiziţionate prin intermediul
a două camere video având rezoluţie relativ redusă.

După părerea şi experienţa anterioară a autorilor, ultimele două metode

(ESPI/Shearography şi VIC) practic pot substitui cam într-o proporţie de 90..95%
metodele clasice anterior menţionate, atât în ceea ce priveşte precizia, cât şi eficienţa
monitorizării.
Evident, în cazuri speciale, unde sunt impuse monitorizări deosebit de riguroase
(cum ar fi spre exemplu: starea unor diguri, poduri, clădiri, stâlpi de susţinere ale unor
magistrale de fluide, etc.), utilitatea metodelor clasice, cum ar fi spre exemplu şi aceea a
Tensometriei Electrice Rezistive, nu poate fi contestată.

O metodă aparte de control nedistructiv, dar şi de evaluare a stării de tensiune a

unor structuri mari (cisterne, rezervoare, poduri, conducte, etc.) este Metoda Emisiei
Acustice.
Această metodă se bazează pe aşa-numitul efect Kaiser, care rezidă în principiu în
următoarele:
• Sub acţiunea unei sarcini (încă neatinsă în stările anterioare ale structurii), zonele
cu defecte încep să emite semnale acustice (deci devin active din punct de vedere
acustic);
• Încetarea acestei activităţi acustice (deci ne-emiterea unui semnal acustic) până la
atingerea unei sarcini ce depăşeşte cele anterioare, se numeşte efectul Kaiser.

Spectrul emisiilor acustice este în domeniul frecvenţelor cuprinse între

100 kHz ....1 MHz , iar monitorizarea unor structuri, având dimensiuni mari, este unul
dintre

5
6
 1

3. EXTENSOMETRE MECANICE ŞI MECANO - OPTICE

3.1 Generalităţi
Extensometrele reprezintă cele mai vechi soluţii de amplificare ale deplasărilor şi deformaţiilor cu
ajutorul unui sistem de părghii. Ele măsoară variaţia distanţei dintre două puncte de pe suprafaţa
unui corp solid deformabil (denumită bază de măsurare lo) cu mijloace mecanice şi optice.
Extensometrele se compun din trei părţi:
• vehiculul care preia şi transmite deformaţia ∆lo a bazei de măsurare lo;
• sistemul de amplificare compus din angrenaje sau sisteme de pârghi;
• sistemul de citire sau de înregistrare al deformaţiei.
Clasificarea extensometrelor este dată în raport cu modul de transferare al informaţiilor despre
deplasări şi deformaţii la dispozitivul de citire în următoarele categorii:
• extensometre fără transferarea mărimii (fig.3.1.1,a şi b);
• extensometre cu transferare mecanică (fig.3.1.1,d şi c);
• extensometre cu transferare mecano – optică (fig.3.1.1,c).

Fig. 3.1.1 Clasificarea extensometrelor

Elementele componente: 1. suportul extensometrului cu falca fixă; 2. piesa de ghidare cu falca
mobilă; 3. scală; 4.ceas; 5.pârghie; 6. oglindă; 7. lunetă; 8.riglă gradată

După principiul fizic, extensometrele sunt: mecanice şi mecano – optice.

3.2. Extensometre mecanice

Cel mai cunoscut, extensometru mecanic este ceasul comparator. Sistemul de amplificare este
format dintr-un angrenaj roată dinţată-cremalieră. Dacă el este montat astfel, încît baza de măsurare
l să fie fixă, atunci se utilizează schema din figura 3.2.1, iar pentru evitarea influenţei aşezării
excentrice a sarcinii N (adică a încovoierii suplimentare) se utilizează montajul în perechi
reprezentat în figura 3.2.2, unde arcurile a şi b asigură contactul permanent al ceasurilor
comparatoare d cu piesa analizată. În figura 3.2.3 este prezentat un extensometru amovibil, avînd
sistemul de amplificare realizat cu ajutorul pîrghiei p. Aceasta amplifică semnalul (deplasarea
relativă a reperelor a şi b) şi transmite la ceasul comparator c. O altă variantă de amplificare cu
ajutorul pîrghiilor (extensometrul cu pîrghie simplă ) este redată în figura 3.2.4.
2
De bara rigidă b este fixat la un capăt reperul ( cuţitul ) fix c, iar la celălalt capăt, într-un locaş
adecvat, se sprijină reperul mobil a. Acul indicator f , fixat de reperul mobil, amplifică la scara
n
K = 1 = 50 alungirea reală ∆l . Aparatul este utilizabil numai în condiţii statice şi pentru
n2
stabilirea unor alungiri mari, cum ar fi acelea aferente limitei de curgere.
O gamă variată de extensometre, avînd rapoarte de amplificare de pînă la 3000, sunt prezentate în
lucrările [3.3] şi [3.5].

Fig. 3.2.1 Ceasul comparator Fig. 3.2.2 Montajul “în perechi” a ceasului
comparator

Fig. 3.2.3 Extensometru amovibil Fig. 3.2.4 Extensometru cu pârghie simplă

Există mai multe feluri de fixare a extensometrului pe piesă. În figura 3.2.5 sunt prezentate diferite
moduri de fixare a extensometrului: a. cu muchie tăietoare; b. suport tub cu bilă şi gaură; c. suport
cu cap sferic – gaură sferică; d. suport conic cu gaură conică; e. înşurubarea extensometrului; f.
sudarea extensometrului.

a b c d e f
Fig.3.2.5 Tipuri de suporturi ale extensometrelor

3.3 Extensometre mecano - optice cu oglinzi

 3

Cel mai cunoscut aparat de acest gen este aparatul cu oglindă Martens ( fig.3.3.1), unde, de reperul
mobil a este fixată oglinda d, care proiectează fasciculul luminos incident pe scala gradată k.
2⋅ L
Rezultatul măsurătorii, amplificat la scara K = ≈ 500 , se va citi cu ajutorul lunetei n. Şi în
h
acest caz, pentru evitarea influenţei nedorite a încovoierii, se poate utiliza montajul dublu
(fig.3.3.2). Pentru stabilirea deformaţie se utilizează relaţia ε = hF/2loL. Dacă oglinda plană c se
înlocuieşte cu una concavă, se va obţine modelul Martens-Hesse [3.5], la care citirea se efectuează
fără lunetă ( doar cu ochiul liber ). Acest model prezintă printre altele şi următoarele avantaje :
• citirea se face fără lunetă, deci poate fi urmărită simultan de mai mulţi observatori ;
• utilizarea ei este mai simplă ;
• pot fi folosite şi în zone greu accesibile ;
• poate fi utilizat şi în regim dinamic cu o frecvenţă de pînă la 15 Hz.
Alte modele de extensometre mecano-optice sunt analizate în lucrările [3.2], [3.3], [3.4] şi [3.5].

Fig. 3.3.1 Extensometrul de tip Martens Fig. 3.4.1 Extensometru pneumatic tip SOLEX
a. reperul mobil; b.şină de măsurare; c.piciorul B. cameră; R. reductor de presiune; C. ţeavă;
fix; d.piciorul mobil; k. riglă gradată;lo. lungime D.ţeavă; F. conductă E. orificiu de evacuare;
de măsurare; n. lunetă. a.cuţit mobil; b. cuţit fix;p. pârghie

3.4 Extensometre pneumatice

Funcţionarea lor se bazează pe schimbarea de stare a gazului, care la aparatul firmei SOLEX
(fig.3.4.1) este aer. Aici, aerul comprimat trece prin reductorul de presiune R în ţeava C având o
secţiune suficient de mare, care, fiind scufundată în apă până la o adâncime H, oferă prin
intermediul presiunii p1 această corespondenţă (a înălţimii coloanei de apă). Ţeava C comunică prin
intermediul camerei B atât cu ţeava D, prevăzută cu scala gradată, cât şi cu furtunul F. Presiunea p2
din ţeava D corespunde înălţimii h a coloanei de apă. Diametrele orificiilor de intrare în camera B,
respectiv de ieşire prin orificiul E sunt d1 , respectiv d2 . Deplasarea ∆l relativă a reperului mobil a
faţă de cel fix b, solidarizat de cadrul S al dispozitivului, produce modificarea poziţiei iniţiale e0 a
pîrghiei P faţă de orificiul de evacuare E. În lucrarea [3.5] se demonstrează faptul că, în afara
f
multiplicării mecanice K m = 2 a alungirii ∆l în raport cu articulaţia O, mai există şi o amplificare
f1
pneumatică K p şi astfel se obţine în final o amplificare K = K m ⋅ K p , care asigură o sensibilitate
ridicată de ordinul a 5 ⋅ 10−5 la un gabarit mic. Astfel, aceste aparate pot fi utilizate şi în locuri greu
4
accesibile, respectiv în zonele cu mari concentrări de tensiune. Alte aparate, de performanţe ridicate
sunt prezentate în lucrările [3.3], [3.4] şi [3.5].

3.5 Extensometre cu coardă vibrantă

Aceste aparate utilizează proprietatea modificării frecvenţei oscilaţiilor proprii de la p0 la p a unei
corzi de oţel (care este traductorul) odată cu schimbarea stării sale tensionate. Se demonstrează
relaţia fundamentală [ 3.5] :

∆ 0,4 ⋅ l 0δ 2
ε= = ( p − p02 ) , (3.5.1)
l0 E

unde : ε este deformaţia specifică liniară, mărime adimensională ;

N ⋅ s2
δ - densitatea oţelului corzii utilizate, în ;
mm4
N
E - modulul de elasticitate longitudinal al oţelului corzii, în ;
mm 2
p - frecvenţa proprie a corzii, după ce a suferit o modificare a lungimii sale cu ∆l , în Hz .

Sensibilitatea acestor aparate permite cu uşurinţă evaluarea unor deformaţii specifice de ordinul a
10-6, iar odată cu reducerea lungimii corzii, această sensibilitate creşte în mod substanţial [3.2].

În principiu, pe structura analizată se fixează

dispozitivul din figura 3.5.1. Datorită rigidităţii
mult inferioare a corzii de oţel faţă de tija ei de
susţinere, practic întreaga modificare ∆l a
Fig. 3.5.1 Extensometru cu coardă vibrantă lungimii bazei de măsurare l 0 va fi preluată de
coardă, care se va tensiona mult mai mult decît piesa analizată.
Astfel, frecvenţa proprie a corzii suferă modificări însemnate chiar şi la variaţii relativ mici ale
lungimii l 0 . În consecinţă, chiar la o determinare cu o precizie relativ redusă a frecvenţei proprii,
metoda oferă o precizie şi o sensibilitate sporită faţă de alte metode.
În vederea reducerii efectului variaţiei de temperatură se recomandă confecţionarea coardei dintr-un
material cu un acelaşi coeficient de dilatare termică liniară ca şi piesa analizată.
Printre avantajele metodei cu coardă vibrantă se mai pot menţiona :

• transmiterea semnalului electric aferent frecvenţei proprii nu este influenţată de pierderile

din lanţul înregistrator ;

• prezintă o constanţă a caracteristicilor sale (a frecvenţei sale proprii) timp îndelungat şi

de aceea se recomandă utilizarea ei în măsurătorile de lungă durată.
Traductor de forţă cu fir vibrator [3.3]. O metodă pentru determinarea forţei este bazată pe formula
clasică din fizică sau cursurile de vibraţii pentru frecvenţa proprie p a unei corzi de lungime L şi
masă pe unitatea de lungime m1(fig.3.5.2), care este tensionată de forţa F ce trebuie măsurată

1 F
p= . (3.5.2)
2 L m1
 5
Principiul de măsurare este analog, întrucât frecvenţa p variază continuu cu forţa F. Totuşi
frecvenţa este măsurată uşor cu numărătoare digitale, astfel că traductorul este descris ca un aparat
digital.

Dezavantajul principal este dat de

sensibilitatea la temperatură (variaţia lui L) şi
neliniaritatea relaţiei p/F. Temperatura şi
problemele neliniarităţii de mai sus au fost
depăşite de proiectarea unui sistem cu un
senzor folosit ca regulator. În timp ce
vibraţia care excită sistemul trebuie să
furnizeze în orice senzor (fir) compensarea
pierderilor de frecare şi să menţină vibrarea
firului la o amplitudine maximă. Firele sunt
amplasate în câmpul unor magneţi
permanenţi. Pe această cale, magneţii servesc
ca traductoare viteză – tensiune şi traductoare
de curent – forţă, care acceptă un curent de
ieşire oscilant de la amplificator şi produce
Fig.3.5.2 Traductor de forţă cu fir care vibrează
vibraţia care excită forţa din fir. Când forţa de
1. fire; 2. magneţi permanenţi; 3. contor digital;
măsurat este nulă, o masă de referinţă mr
4. Sistemul feedback cu circuit punte pentru a
aplică o forţă Fo în fiecare fir şi cauzează
menţine vibraţia firului; 5. masă de referinţă
vibrarea firelor la aceeaşi frecvenţă, p1/p2 = 1.

Raportul frecvenţelor proprii p1/p2 nu este influenţat de creşterea temperaturii. Semnalul de ieşire
p1/p2 devine liniar cu Fi dacă se aplică printr-un fir la un unghi α o anumită parte din valoarea ei
firelor, astfel că o creştere a lui Fi, creşte F1 dar şi F2. Unghiurile α şi β permit să se regleze relaţia
între ∆F1 şi ∆F2 pe întreg domeniul. Analiza arată că formula pentru F1 şi F2 sunt de forma:

F1 = F0 + k1Fi; F2 = F0 – k2 Fi, (3.5.3)

unde k1 şi k2 pot fi reglate prin folosire unghiului α şi/sau β. Atunci rezultă

p1 F0 + k1 Fi
= . (3.5.4)
p2 F0 − k 2 Fi

Funcţia (F0+k1FI)/(F0-k2FI) în raport cu Fi este neliniară cu pantă crescătoare în timp ce rădăcina

pătrată are o pantă descrescătoare; astfel ambele neliniarităţi nu se anulează dar sunt opuse. Prin
alegere lui k1 şi k2 se găseşte că raportul p1/p2 devine liniar cu Fi, cu o aproximare apropiată.

3.6 Extensometre acustice

Acestea funcţionează pe baza aceluiaşi principiu ca şi extensometrele cu coardă vibrantă. În esenţă,
aparatul constă dintr-un fir pretensionat, fixat între doi suporţi montaţi pe piesa analizată. Un
înregistrator magnetic generează un semnal prin care firul va fi pus în vibraţie. Acelaşi înregistrator
transformă vibraţiile mecanice ale firului în impulsuri electrice. Existenţa unui fir (deci şi a unui
semnal) etalon permite evaluarea modificărilor frecvenţei firului deformat odată cu piesa analizată.
Printre avantajele acestor aparate se numără şi volumul său relativ mic, respectiv o utilizare facilă.
6
Şi în acest caz se recomandă utilizarea unui fir avînd coeficient de dilatare termică liniară identică
cu aceeea a piesei studiate.

3.7 Extensometre cu repere materializate

Aceste aparate se utilizează atunci, când trebuie să fie efectuate măsurători în multe zone distincte
ale structurii cu un singur aparat şi la intervale mari de timp. În acest sens, pe piesa analizată sunt
fixate, la distanţe riguros egale, repere (de obicei bile), a căror poziţie relativă se verifică în mod
periodic cu ajutorul unui extensometru, cum este şi acela de tip Pfender (fig.3.7.1). Acest aparat
prezintă cadrul a, pe care este fixat reperul ( piciorul ) fix c, precum şi reperul mobil e împreună cu
pîrghia p de amplificare a semnalului. Semnalul astfel amplificat ajunge la palpatorul I al ceasului
comparator d, iar pîrghia de blocare k asigură fixarea pîrghiei de amplificare d în timpul citirii
deformaţiei produse între reperele materializate. În figura 3.7.2 sunt prezentate fazele măsurării cu
ajutorul acestui tip de extensometru. În prima fază, aparatul (blocat – pârghia k nu este acţionată) se
aşează pe bile. În a doua fază, aparatul se apasă uşor pe cele două bile, se blochează pârghia d cu
ajutorul pârghiei k. Aparatul indică valoarea deformaţiei. În faza a treia, lăsând blocată pârghia,
comparatorul se ridică şi se citeşte valoarea deformaţiei.

a b c
Fig. 3.7.1 Extensometru cu repere
materializate Fig. 3.7.2 Fazele măsurării cu extensometrul cu
a. carcasă; b. suport; c. suport fix; d. repere materializate. a. aşezarea aparatului pe bile;
pârghie cotită; e. suport mobil; f. ceas b.măsurarea deformaţiei; c. citirea.
comparatot; g. h. cilindru de amortizare; i.
mâner k. opritor
Histograma unor asemenea măsurători permit evaluarea bună a comportamentului structurii de-a
lungul unor perioade însemnate de timp.

Bibliografie

[3.1]. Apostolescu, N., Taraza, D., Bazele cercetării experimentale a maşinilor termice. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
[3.2]. Buzdugan, Gh., ş.a. Manualul inginerului mecanic, vol.II, Editura Tehnică, Bucureşti,1973.
[3.3]. Doebelin, E.O.,Measurement systems. Application and design. McGraw-Hill Publishing
Company, New York. 1990.
[3.4]. Mocanu, D.R. ş.a. Analiza experimentală a tensiunilor. Vol.I şi II. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1977.
[3.5]. Rohrbach, C., Handbuch fűr experimentalle spannugsanalyse. VDI Verlag GmbH
Dűsseldorf, 1989.
[3.6]. Hütte, Manualul inginerului. Fundamente. Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.