Politica de cruciada a domnilor romani in

secolele al XIV-lea si al XVI-lea

Elaborati un eseu despre politica de cruciada a domnilor romani in secolele al XIV-lea si al XVI-
lea avand in vedere urmatoarele:

Definitia notiunii de cruciada

Prezentarea politicii de cruciada dusa de 2 domni romani

Prezentarea tacticilor folosite de acestea in cruciadele tarzii

Mentionarea a 2 consecinte ale acestei politici

Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza
regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul.

Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a
procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o ideologie
creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor
"locuri sfinte", în principal Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul
religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al cărei rol, pe plan internațional,
se afirmă în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de
vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitulsecolului al XI-lea, o puternică atracție
asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare
a încheierii procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a instituirii ordinelor
cavalerești, a sporului demografic, precum și a unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime
etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât și celei
orășenești.

Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluție fericită. La
ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere
și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea
ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit
cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor. Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau
rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie.

In cazul tarilor romanesti, cruciadele s-au manifestat ca o politica externa avand ca scop
mentinerea granitelor tarilor dar si a suveranitatii politice nationale.

Primul domn care a dus o politica de cruciada a fost Mircea cel Batran (1386-1418). Bun
organizator, el a consolidat si desavarsit organizarea institutionala a statului,preocupandu-se de sporirea
avutiei tarii si de intarirea capacitatii de aparare. In politica externa a manifestat abilitate politica si
diplomatica. La inceputul domniei el a incheiat o alianta cu Polonia, pentru a preveni o actiune ostila din
partea Ungariei. Cand turcii au ajuns la Dunare, Mircea cel Batran si-a reorientat politica externa. El s-a
aliat cu Moldova lui Petru I Musat si cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, alianta indreptata
impotriva turcilor. Lupta antiotomana se declanseaza odata cu anul 1389 atunci cand domnul Tarii
Romanesti ii acorda sprijin militar cneazului Lazar al Serbiei in lupta de la Kosovo. Preluarea Dobrogei si
sprijinirea tarului de la Vidin a atras interventia militara a turcilor. Sultanul Baiazid I a condus personal o
mare armata impotriva domnului muntean dar a fost infrant in lupta de la Rovine (16-17 mai 1395). Dar
in Cruciada din 1396, crestinii sunt infranti la Nicopole. Dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, rolul de
aparator al crestinatatii la Dunarea de Jos a revenit lui Vlad Tepes, domnul Tarii Romanesti(1456-1462).
Fiind in intelegere cu Matei Corvin, domnitorul roman a refuzat plata tributului. Apoi l-a prins si l-a tras
in teapa pe pasa de la Vidin (Hamsa Beg), care trecuse Dunarea si incercase sa-l prinda intr-o cursa.
In iarna anului 1461-1462, Vlad Tepes a facut o incursiune fulgeratoare pe malul drept al Dunarii,
distrugand dispozitivul militar turcesc din zona. Reactia turcilor a fost imediata. Cu o armata numeroasa,
Mahomed al II-lea impreuna cu Radu cel Frumos au pornit impotriva lui Vlad Tepes. Domnul muntean s-
a retras pustiind totul pana la Zimnicea si eliberand Giurgiu. Astfel, in noaptea de 16/17 iunie 1462, in
apropiere de Targoviste, Tepes patrunde cu ostasii sai in tabara turceasca producand o mare panica.
Surprinsi, turcii incearca sa dea o batalie decisiva, mizand pe superioritatea lor numerica, dar neizbutind
acest lucru, sunt nevoiti sa se retraga la sud de Dunare. Campania initiata de sultan s-a incheiat ulterior
cu inscaunarea lui Radu cel Frumos, sprijinit de o parte dintre boieri. Sperand sa obtina ajutor de la
Matei Corvin, Vlad Tepes se retrage in Transilvania, dar cade victima unui complot si este inchis de
regele Ungariei la Visegrad.
In 1476, la cererea lui Stefan cel Mare Tepes este eliberat si reinscaunat domn pentru a continua
lupta antiotomana. Cateva luni mai tarziu cade victima unui nou complot pus la cale de Laiota Basarab.

Expansiunea otomana a continuat si in a doua jumatate a secolului al XV-lea. Interesati de

bogatele resurse ale Tarilor Romane si dornici de a-si asigura punctele de sprijin ale actiunii lor turcii au
vizat obtinerea suzeranitatii asupra Moldovei. Lor li se opune Polonia si Ungaria, puteri catolice cu
interese proprii in aceasta regiune. In acest context international extrem de complicat, Stefan cel Mare,
domnul Moldovei a reusit sa mentina echilibrul si sa asigure tarii sale o existenta politica autonoma.
La inceputul domniei, Stefan cel Mare a acceptat suzeranitatea regelui Poloniei. In anul 1467, Stefan il
invinge pe Matei Corvin, in lupta de la Baia.

Un obiectiv important al politicii lui Stefan cel Mare a fost inlaturarea suzeranitatii otomane.
Contextul era favorabil, deoarece otomanii se aflau in conflict si cu alte state. Stefan a incheiat astfel un
sistem de aliante cu Venetia si cu Polonia. Apoi a incetat sa mai plateasca tribut si a intrat in Tara
Romaneasca unde l-a inlocuit pe Radu cel Frumos cu Laiota Basarab, in ideea de a atrage acest stat in
coalitia antiotomana. Se ajunge astfel la confruntare deschisa cu otomanii. O armata puternica, condusa
de Soliman-Pasa, este trimisa in Moldova, dar este zdrobita de oastea lui Stefan, la 10 ianuarie, 1475, la
Vaslui.

Intelegand necesitatea luptei impotriva turcilor, Matei Corvin incheie un tratat de alianta cu
Stefan cel Mare, in iulie 1475.
Intre timp, sultanul a reusit sa ocupe o mare parte a teritoriului din nordul Marii Negre si sa-i
aduca pe tatari sub ascultare. In vara anului 1476, Moldova este supusa unei invazii fara precedent, fiind
atacata din doua parti. In aceste circumstante, moldovenii sunt infranti la Valea Alba Razboieni ;cetatile
insa rezista, permitandu-i lui Stefan sa-si refaca armata si sa continue lupta.

In 1484 Moldova primeste o grea lovitura cand, dupa un atac prin surprindere, turcii cuceresc
Chilia si Cetatea Alba, punctele cheie ale sistemului defensiv al tarii. Fara sperante de ajutor din partea
aliatilor, dupa ce Venetia, Ungaria si Polonia incheiasera pace cu turcii, Stefan a recunoscut
suzeranitatea otomana(1489). Stefan se reorienteaza in politica externa spre Ungaria, nerecunoscand
pacea cu Polonia din1485. Astfel ca in 1497 armata polona in frunte cu Ion Albert ataca Moldova. Stefan
obtine victoria dar in lupta este lovit de o sageata otravitoare care ii va cauza moartea. (2 iulie 1504).
Stefan aparator al crestinatatii a fost santificat dupa ce a fost inmormantat la manastirea Putna, ctitoria
sa.

Dupa moartea lui Stefan cel Mare si expeditia sultanului Soliman in Moldova, Tarile Romane au
intrat sub regimul dominatiei otomane. Regimul tributar a fost inlocuit cu un regim vasalic in care
dominatia politica era dublata de cea economica. Autonomia interna era redusa iar politica externa se
subordona Portii. Obligatiile financiare, mult diversificate, cresc in aceasta perioada.
 Pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Ţările Române cu otomanii ar putea fi
caracterizat drept conflict asimetric.

Strategia folosită este, de regula una defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjugată
uneori şi cu ofensiva, prin care se încearcă pătrunderea în teritoriul inamicului pentru a-i lovi acestuia
unele puncte nevralgice. Disproporţia de forţe i-a determinat, de regulă, pe români să evite bătăliile
decisive, preferând luptele de hărţuire, care ii împiedicau pe adversari să îşi valorifice superioritatea în
oameni. De asemenea, tactica „pământului ars", prin care se distrugeau recoltele, vegetaţia, locuinţele,
iar populaţia se retrăgea în locuri greu accesibile, avea drept scop crearea unui „gol
demograficoeconomic” prin care armata invadatoare era lipsită de posibilităţi de aprovizionare si de
obţinere de informaţii. Situaţia năvălitorilor putea fi şi mai mult înrăutăţită prin atacuri de noapte, de
tipul celui realizat de Vlad Ţepes împotriva taberei sultanului Mehmed al II-lea.

Luptele purtate de romani in secolele XIV-XV au avut nu doar o semnificaţie interna, aceasta a
permis conservarea fiinţei statale si a confesiunii religioase, ci si una Europeana. Expansiunea otomana
in aceasta parte a Europei a fost oprita pe linia Dunării iar forţele turcilor au fost uzate in lupte si i-au
împiedicat sa se concentreze in alte direcţii.