Caracterizarea personajului Iona

IONA
de Marin Sorescu

Piesa de debut a lui Marin Sorescu în dramaturgie, Iona, va deveni prima parte a
trilogiei Setea muntelui de sare, fiind urmată de Paracliserul şi Matca. Această „trilogie a
nedumeririlor”, cum o numeşte însuşi autorul, a izvorât din lupta omului pentru cunoaştere,
din setea sa de absolut, din căutarea nepotolită a unei ieşiri din absurdul vieţii zilnice.
Într-un Extemporal despre mine, Sorescu defineşte trilogia drept o „carte de filosofie”,
care nu a luat însă forma tratatului sistematic, ci pe cea a teatrului de idei, în care sensul
simbolic covârşeşte reprezentarea realistă.
GENEZA
În Biblie, profetul Iona este pedepsit pentru nesupunere la porunca divină, fiind închis,
ca într-o carantină, trei zile şi trei nopţi în trupul unei balene. Pocăindu-se, Iona este eliberat.
De la această secvenţă biblică pleacă Marin Sorescu, redimensionând însă mitul,
desacralizându-l.
În spirit existenţialist, autorul vorbeşte în tragedia sa despre omul brutalizat de
existenţă, despre determinismul necruţător al circumstanţelor.
TEMA
Marin Sorescu pleacă de la metafora lui Nietzsche: „Solitudinea m-a înghiţit ca o
balenă”. Piesa Iona dă expresie strigătului tragic al individului însingurat care face
eforturi disperate spre a-şi regăsi identitatea („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”)
şi spre a-şi câştiga libertatea.
SUBIECT, CONSTRUCŢIE, SEMNIFICAŢII
Marin Sorescu a optat, în teatru, pentru o formă de simplificare detectabilă încă din
poezia sa – reducerea la esenţă. Şi totuşi, această opţiune nu conferă pieselor sale aerul unor
abstracţiuni reci, intelectualiste. Drumul persoanajelor sale, dezbărat inteligent de tuşe
caracterologice, incompatibile cu esenţializarea la care procedează dramaturgul, este lesne
sesizabil din meandrele sale; ceea ce se numeşte în teatru „conflict”, „intriga”- categorii
determinante pentru tipul dramaturgic comun de reflectare a realităţii- este, aici, conceput în
alt spirit.
Elementul de şoc pe care îl aduce Marin Sorescu constă nu numai în ineditul situaţiilor
dramatice. Drumul spre perfecţiune al personajelor sale nu este „dat”, în detalii bogate, expuse
programatic. El devine drum al cunoaşterii profunde, direct, esenţial, tulburator prin
simplitatea sa, aflat într-un perfect echilibru între seriozitatea riscului asumat şi ironia ca formă
a lucidităţii.
Personajul este construit, în dramaturgia postbelică, ca întruchipare a unei idei alegorice,
un simbol cuprinzător, nu o individualitate. Din mărturisirile autorului aflăm că Iona este omul
in condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii [...] omenirea întreagă este Iona. Având un
asemenea grad de generalitate, personajul nu poate fi caracterizat în manieră tradiţională şi nici
nu poate fi privit din punct de vedere comportamentist.
De asemenea, conflictul dramei este inedit, de natura dublă: Iona este in conflict cu
existenţa şi cu sine. Reeditând experienţa arhetipală, a predecesorului mitic, personajul caută
certitudini, iar căutarea lui se soldează, în primul rând, cu conturarea unei viziuni despre lume.
 Statutul personajului este atipic, iar reperele de factură socială, psihologică, morală etc.
par neîncăpătoare pentru un personaj construit să reprezinte alegoric singurătatea condiţiei
umane.
Ca personaj alegoric, Iona este chemat să întruchipeze umanitatea, în ceea ce are ea
fundamental şi definitoriu. Numeroase trăsături converg în acest personaj impresionant prin
tenacitatea de a învinge un destin potrivinic, prin iluzia că poate „păcăli” singurătatea, prin
voinţa niciodată înfrântă de a ieşi la lumină şi nu în ultimul rând prin inocenţa visului de a găsi
un punct de stabilitate în mijlocul etern mişcătoarei mări.
Trăsătura care pare a fi cea mai relevantă este revolta, eterna neîmpăcare cu ordinea
lumii şi cu sine. Mereu alimentată, fie din exterior, fie din interior, revolta hrăneşte personajul
şi îi dă forţa de a căuta soluţia radicală în existenţă.
Scena apariţiei celor doi pescari muţi îl prezintă pe Iona în plin efort de eliberare din
burta chitului şi îi prilejuieşte un elogiu la aresa solidarităţii umane. În virtutea acestui
sentiment, Iona îşi asumă misiunea eliberării colective, asigurându-i pe impasibilii pescari:
Lăsaţi pe mine. O scot eu la capăt într-un fel şi cu asta, nicio grijă! Simultan cu scoaterea
cuţitului pentru a despica burta peştelui, Iona rosteşte una dintre replicile care ar putea
caracteriza umanitatea în eterna ei dorinţă de libertate: Dacă nu există ferestre, ele trebuie
inventate. Revolta împotriva captivităţii şi a întunericului produce transformări radicale asupra
personajului: treptat, îi cresc unghiile, organele sunt înlocuite de unghii, până când şi în loc de
mine, sunt tot o unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu. O
unghie care sparge încălţămintea şi iese afară la lume ca o sabie goală. Scena luptei relevă
capacitatea omului de a se transforma el insuşi în armă a luptei pentru libertate, în expresia
revoltei extinse la proporţii cosmice.
În scena finală, soluţia pe care o găseşte personajul (justificatoare pentru subtitlul
tragedie) este gestul suicidal, de mare complexitate in relevarea viziunii despre existenţă a
autorului. Revoltat că drumul, el a greşit-o, deci că sensul căutării este eronat, personajul nu se
opreşte neputincios, ci găseşte tăria de a o porni în sens invers, spre sine. Dacă universul
refuză să mai dezvăluie omului vreo taină, dacă transcendenţa e goala şi captivitatea se
perpetuează la infinit, atunci soluţia finală nu poate fi decât „înăuntru”, în propriul microcosm.
Replica finală, Răzbim noi cumva la lumină, îi lasă cititorului impresia că pronumele la
numărul plural nu acoperă doar realitatea lui Iona şi a dublului său inventat, ci a întregii
umanităţi, a noastră, a tuturor.
Obsedat de absolut, de prinderea peştelui uriaş în năvodul său, personajul eponim al
dramei se transformă pe neştiute, în pescarul pescuit, victimă a propriului ideal. Descoperirile
arhetipului – Iona cel biblic – nu-i aduce salvarea, deoarece, în urma morţii lui Dumnezeu
(proclamatp de Nietzsche), omul se dizolvă în neant şi promisa Înviere se amână sine die.
În structura piesei, drumul personajului e construit simetric: primul tablou îl înfăţişează
în afara labirintului, iar al doilea şi al treilea în interiorul balenei, în alt spaţiu şi în alt timp.
Pentru a descrie această traiectorie, Marin Sorescu uzează de ironie, umor negru, absurd,
paradox, parabolă, alternează simbolul cu meditaţiile despre viaţă, moarte, oameni,
lucruri.