Hieroglifă egipteana

O hieroglifă egipteană este un caracter al sistemului de scriere al Egiptului

antic ce conținea o combinație de elemente logografice, alfabetice și
ideografice. Prima propoziție descifrabilă alcătuită din hieroglife egiptene

datează din A doua dinastie (sec. al 23-lea î. Hr.)

Din secolul al 5-lea, ca urmare a creștinării totale a Imperiului Roman (care
cuprindea și Egiptul), cunoștințele despre sistemul de scriere hieroglific s-au
pierdut. Deși au mai existat tentative de interpretare a hieroglifelor, de-a
lungul evului mediu și a epocii moderne timpurii acestea au rămas
nedescifrate. Abia în anii 1820, Jean-François Champollion a descifrat
hieroglife egiptene pentru prima oară cu ajutorul Pietrei din Rosetta.
Sistem
Champollion avea ca definiție a sistemului hieroglific, "un sistem complex, o
scriere figurativă, simbolică și fonetică, în acelasi timp, într-un același text,
aceeași frază, uneori același cuvânt.”.

În funție de context, un același caracter poate avea un sens:

• figurativ (ideografic), caracterul exprimă ceea ce reprezintă el;
• simbolic, caracterul exprimă o idee diferită de ceea ce reprezintă el;
• fonetic, caracterul este utilizat ca și literă într-un cuvânt, fără altă
valoare în afara sunetului care îi corespunde în ansamblul de sunete al
cuvântului.

Aparitia hieroglifelor este considerată a fi către 3500 î.e.n. Inițial exclusiv

figurativă, având în jur de 700 de caractere, scrierea hieroglifică s-a îmbogățit
în timp, ajungând la nu mai puțin de 5.000 caractere în epoca greco-romană.
 Simboluri monoliterale

Simbol
Transliterare tradițională
Caracter
Observații

un vultur egiptean
3
numit aleph

o trust
ỉ
numit yodh

o pereche de trust
y
dublu yodh

râu (nu este sigur)

un braț
ʾ
numit ayin

sau

un puiut
w
numit waw

picker
b

preș din trestie

p

o viperă cu corn
f
o bufniță
m

un val
n

o gură
r

un adăpost din trestie

h

funie răsucită
h

o placentă
x

un animal belly cu coada

ẖ

un prosop împăturit
s

o balama de ușă

a garden pool
š

panta unui deal

ḳ or q

coș cu un mâner
k

un suport pentru vase

g
pâine
t

o frânghie
ṯ sau tj

o mână
d

Arta si religia
Arta egipteana s-a dezvoltat in stransa legatura cu religia si in special cu cultul
mortilor, element de baza al religiei egiptene.

Egiptenii credeau ca o parte a fiinite omenesti, numita “ka”, nu piere odata cu

trupul, ci continua sa traiasca, avand aceleasi nevoi ca si defunctul inainte sa
moara. Pentru ca aceasta parte sa se poata intoarce in trupul din care a plecat,
se luau masuri speciale pentru ca el sa nu se descompuna si sa nu
putrezeasca. In acest scop, trupurile mortilor erau imbalsamate cu diferite
substante si transformate in mumii.

Anubis, zeul egiptean asociat

cu mumificarea si ritualurile de inmormantare

Tot ca mijloace de prevedere se depuneau in morminte statuile defunctilor,

pentru a inlocui trupurile, in cazul in care acestea totusi se vor descompune,
si se construiau morminte masive, pentru a apara ramasitele funerare o
vreme cat mai indelungata. Aceasta practica a dus la dezvoltarea arhitecturii,
sculpturii si picturii cu caracter religios-funerar, care aveau drept scop,
potrivit cerintelor cultului, sa preamareasca inainte de toate pe faraoni,
socotiti zei, si aristocratia. Saracii nu se bucurau de acest cult deosebit, ci erau
ingropati direct in pamant, in cosciuge simple.

Impiedicata in dezvoltareea ei de nevoile stricte de cult si interesele de

consolidare a ordinii de stat, creatia libera din vechiul Egipt a fost limitata, iar
artistii au fost obligati sa respecte in operele lor regulile sau canoanele impuse
de religie. Aceste restrictii au dat artei egiptene un aspect caracteristic.

Sculptura
Statuile faraonilor sau ale marilor
demnitari nu reprezintă trupul real ci mai
degrabă ele proiectează o imagine ideală a
unui om aflat într-o comuniune
permanentă cu zeii și deci aflat într.o stare
de har divin. De aici rezultă caracterul
solemn al statuilor egiptene, senzația de
măreție pe care aceasta o produce
privitorului. Deși artistul egiptean preferă
să reprezinte profiluri umane, atunci când
configurează chipul uman el respectă o
convenție impusă de credințele sale
religioase. Omul răposat trebuie să
privească fie spre apus, spre lumea de
dincolo — spre împărăția lui OSIRIS, fie
spre răsărit, spre lumea de aici—unde
răsare zeul-soare Ra. De-a lungul timpului
s-au lucrat în Egiptul antic poate zeci de mii
de statui de bronz, piatră, lemn, aur—
întotdeauna pictate.
Sculptura se manifestă sub forma basoreliefului, altoreliefului și a statuilor.
Canoanele impuse de religie și de cultul morților erau:
1. hieratismul: lipsa de expresivitate a chipurilor și reprezentarea statică a
trupurilor. Personajele au bărbia ușor ridicată, calota craniană lăsată pe
spate, ochii măriți și privirea îndreptată la infinit. Acest calm, liniște și lipsă
de expresivitate simbolizează detașarea personajelor de viața pământeană și
așteptarea judecății zeilor care să le confere dreptul la nemurire după
cântărirea faptelor bune și rele.
2. frontalismul: vederea din față, frontală, a personajelor, care sunt
reprezentate simetric.
3. supradimensionarea: zeii și faraonii sunt redați supradimensionați
față de celelalte personaje, pentru a se sublinia puterea și caracterul lor sacru.
Aceste 3 caracteristici îi dau artei egiptene antice o aură de mister, eleganță și
de necunoscut. La polul opus, arta grecească are o aură de cotidianitate. Pe
lângă arta egipteană antică, o aură de mister, eleganță și de necunoscut o au și
arta mayașă, arta africană și arta obiectelor descoperite la Sanxingdui.
Hieroglifele egiptene îi crează unei opere de artă (în special sculptură,
basorelief sau pictură) o atmosferă de mister și de măreție, ele arătând ca
niște incantații cu puteri supranaturale.

Pictura
Artistul egiptean acorda culorilor o semnificație anume, culorile fiind de fapt
simboluri religioase. Roșul era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea
zeului SETH, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și
totodată al dezordinii. Verdele, culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea
bucuriei și tinereții era închinată zeului OSIRIS, zeu al reînvierii și a
nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Tot astfel, culoarea neagră avea
aceeași semnificație — negrul fiind culoarea pământului fertil al Nilului –
fluviu, care, prin revărsările sale, asigura “reînvierea “ veșnică a Egiptului an
după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul era culoarea
cerului și a zeului acestuia AMON. Galbenul reprezenta aurul, un material
prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind
destinat numai în reprezentările zeilor și faraonilor. Albul—simbol al purității
și bucuriei era culoarea coroanei Egiptului de Jos.
Relieful care decorează pereții mormintelor, templelor sau coloanelor este
înlocuit treptat de pictura murală. Se practică tehnica frescei, iar scenele sunt
așezate în frize pe toată suprafața peretelui, de la sol la tavan. Tematica este
foarte bogată, de la scene din viața cotidiană (petreceri, dansuri, întreceri
sportive) până la ritualuri de cult sau de înmormântare.
Personajele sunt statice sau surprinse în diferite mișcări în funcție de acțiunea
desfășurată. Se încearcă o încadrare în peisaj și chiar o așezare pe etaje a
personajelor (perspectivă etajată) pentru a sugera adâncimea. Linia neagră
conturează accentuat formele, culorile sunt așezate în pete uniforme, fără
nuanțări care să dea impresia de volum.
În perioada Regatului de Mijloc se observă apariția unor elemente simbolice
sau magice și diversificarea paletei cromatice, folosindu-se, pe lângă culorile
primare, complementarele, contrastele de închis-deschis și griurile colorate.
În perioada Regatului Nou, când fresca ocupă locul dominant în decorarea
templelor, mormintelor și palatelor, se observă o modificare a culorilor care
devin mai transparente, chiar nuanțate, ceea ce conferă o picturalitate
nemaiîntâlnită până acum.
Figurină funerară ce o reprezintă pe Isis, ea datând din
aproximativ 1353 î.e.n. – 1336 î.e.n.