Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3) Prana – (respiraţie). Este o energie universală care susţine viaţa. Ea vine prin
respiraţie. Această energie universală în acelaşi timp
este Brahman ceea ce înseamnă Dumnezeu.
Omul are o legătură directă cu Brahman, prin intermediul respiraţiei. De aceea,
toate şcolile indiene vor atrage atenţie asupra procesului de respiraţie.
Reîncarnarea sufletului omenesc are loc fie într-o fiinţă superioară, fie într-o
fiinţă inferioară. Aceasta este determinat de felul faptelor săvârşite de
om în viaţă.
La indieni toată natura vie este însufleţită. Teoria are câteva idei :
= trupul moare = sufletul nu moare (De lămurit:)
4. Mokşa (mukti) – este procesul de ieşire (sau eliberare) din cercul Samsarei.
5. Karman – (sau Karma) este o lege universală, care mai este numită soarta;
o lege rigidă, care face ca sufletul să renască într-o viaţă
nouă, mai bună sau mai rea, după merit, în dependenţă de calitatea faptelor din
viaţa anterioară.
Care face ca sufletul să renască într-o nouă viaţă, într-o viaţă de fericire
sau de chinuri, după cum în viaţa anterioară a săvârşit fapte bune sau rele.
Legea karmei se aplică atât oamenilor cât şi animalelor.
(Factor sufletesc care determină renaşterea şi calitatea vieţilor succesive şi constă din
totalitatea faptelor unui om).
(cum sufletul se va renaşte în viaţa următoare: va fi mai fericit sau nu?)
(*extaz mistic = nişte plăceri spirituale, când trupul lui Atman se contopeşte cu
Brahman, când (unde) este o viaţă adevărată ).
( Exm. - narcotice = plăceri trupeşti )
aceasta este o reîncarnare a sufletului în sens pozitiv
există şi regresiv (prin comportarea oamenilor) - animale - plante (la europeni - iadul)
5
Nirvana– (cuvânt sanscrit care înseamnă evadare din durere) – este părăsirea
(eliberarea) de către suflet a corpului. Nirvana – este stare
supremă a spiritului (în budism). Prin Nirvana – este o viaţă adevărată.
Definită ca încetare a durerii, Nirvana este fericirea veşnică, o stare de absenţă,
repaus absolut sau nefiinţă, stare la care ajunge sufletul când nu mai este obligat
la transmigrare, adică să se reîncarneze în alte fiinţe, ca să-şi ispăşească greşelile
din viaţa trăită.
(omul nu mai doreşte nimic din cele pământeşti, singura sa dorinţă şi fericire – odihnirea în Brahman)
(Nirvana în diferite şcoli este privită diferit. În unele – este părăsirea corpului, iar în altele
– este atingerea unei stări sufleteşti de linişte).
_____________________________________________________________
Astfel, filosofia indiană este neomogenă. Deşi majoritatea sistemelor filosofice sunt
preocupate de eliberarea omului de suferinţe, ele se divizează în două orientări mari :
vedice (ortodoxe) şi antivedice (eterodoxe).
Orientările vedice actualizează conţinutul textelor filosofice sistematizate în Vede,
iar budismul, jainismul şi Lokayta (Cearvaka) se conturează în baza protestului social
împotriva castelor, a brahmanismului.
*Reîncarnare = sufletul locuieşte în trupuri omeneşti succesive. *Transmigrare = sufletul
locuieşte în trupuri succesive : – de omenii, de animale, de plante şi alte obiecte neînsufleţite.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Mahabharata este cea mai veche şi mai mare epopee sanscrită. Rod al geniului popular,
Mahabharata conţine texte referitoare la o multitudine de aspecte ale vieţii şi activităţii umane –
istorie, drept, filosofie, religie, ştiinţă, etică etc. Întreaga concepţie a Mahabharata este dominată
de doctrina filosofică a şcolii Samkhya şi de doctrina Yoga.
Cel mai important poem al literaturii filosofice indiene este considerat Bhagavad-Gita
(Cântarea Domnului), a şasea carte a Mahabharatei. Poemul este o sinteză a sistemelor filosofice
postvedice, şi a câtorva doctrine teologice. Poemul este „cartea sfântă” a Krişnaiţilor (Socet. Intern.
a conştiinţei Krişna, apărută în 1966 în S.U.A.). Conţine circa 100.000 de strofe, de 4 ori mai lungi
ca Biblia şi 7 ori mai lungi ca „Iliada” şi „Odiseia”.
7
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Castele, precum şi ritualul şi normele tradiţionale ale vieţii religioase, morale şi sociale indiene,
erau rânduite după legi fixe, cu o mulţime de prescripţii, expuse în Cartea Legii lui Manu.
Casta brahmanilor (brahman = „cel ce posedă puterea sacră”) – cea mai privilegiată. Ea este
formată din reprezentanţii păturilor religioase şi culturale indiene. Aceştia formulează legile şi
supraveghează respectarea tradiţiei. Îndeplinesc orice act religios, studiază Vedele şi le explică,
având un fel de monopol al puterii spirituale şi morale. Membrii castei erau întreţinuţi de stat.
Casta a doua se numeşte Kşatriya şi este cea a nobililor, a războinicilor, dintre care se alegeau
şi regii. Ei sunt de asemenea oameni culţi, dar nu au atribuţii religioase şi îndeplinesc însărcinări
administrative şi judecătoreşti. Au voie să citească Vedele, dar nu să le interpreteze. Totuşi din casta
Kşatriya s-au ridicat filosofi şi literaţi de mare valoare.
Ordinea socială se baza pe unirea primelor două varne superioare, care împart între ele toată puterea.
Casta a treia, numită Vaişya („stăpânii casei”), oamenii liberi, este compusă din mici şi mari
proprietari, profesori, medici, agricultori, meşteşugari şi negustori. (producătorii de bunuri materiale)
Aceste prime trei caste sunt ale arienilor.
Casta a patra, numită Şudra (servii), este casta nearienilor, a băştinaşilor subjugaţi. Iniţial a fost
casta dravidienilor, la care se alătură nevoiaşii arieni. Se află dedesubtul primelor trei şi mult
distanţată de ele. Şudrii nu au nici un drept. Ei trebuie să asculte de membrii castelor superioare şi
să-i servească, împlinind cele mai umilitoare munci. Orice injurie (jignire) adusă de ei membrilor
unei caste superioare este pedepsită în legea brahmană (dharma) cu cele mai îngrozitoare chinuri.
Ei nu aveau voie să citească Vedele.
Din căsătoriile dintre un şudru şi membrii altor caste, căsătorii interzise de legea brahmană, s-au
format o serie de subcaste, a căror condiţie socială este foarte rea. Unui candala, care aparţine
subcastei ieşită din căsătoria unui şudra cu o brahmană, nu-i este permis, după legea brahmană, să
trăiască în sat, ci prin munţi, prin păduri, trebuie să se îmbrace în haine de morţi, să mănânce din
vase spurcate, să nu aibă alte podoabe decât din fier, să hoinărească ziua şi noaptea. El trebuie să
ducă la groapă morţii care n-au lăsat rude în urma lor şi tot el trebuie să execute pedepsele capitale.
Pe ultima treaptă a vieţii sociale indiene sunt cei „în afară de caste”, cei „care nu pot fi atinşi”,
numiţi de portughezi cu un termen general şi impropriu – paria. Între aceştia sunt consideraţi şi
„barbarii”, adepţii altor religii decât cele ale arienilor indieni, ca de exemplu, musulmanii şi creştinii.
Castele, fără să mai aibă astăzi existenţă legală, persistă încă în viaţa socială indiană în
virtutea tradiţiei, care s-a menţinut de-a lungul veacurilor. (Ist.rel.,211)
Sistemul de kaste. Este o trăsătură unică a religiei hinduse. Relatarea originilor castelor
este interesantă. Se spune că Brahma l-a creat pe Manu, primul om. Din Manu s-au născut patru
feluri de oameni, după cum a hotărât creatorul Brahma. Din capul lui Manu au ieşit Brahmanii,
cei mai buni şi mai sfinţi oameni. Din mâinile lui Manu au ieşit Kshatriyas, conducătorii
şi războinicii. Din coapsele lui Manu au ieşit meseriaşii care au fost numiţi Vaişyas.
Restul oamenilor au ieşit din picioarele (tălpi) lui Manu şi sunt cunoscuţi sub numele de Şudras.
Cu timpul sistemul castelor din India a devenit tot mai complicat, ajungând astăzi
să existe vreo 3000 mii de subcaste produse din divizarea celor principale. Şi toate acestea
sunt nişte grupe închise şi străine unele de altele, fără putinţă de a se amesteca şi colabora
împreună. (cu toate că această ordine socială a fost scoasă în afara legii de către guvernul
indian).
După concepţia vedică, toate aceste 4 varne sunt complet străine una de alta, fiecare
având soarta şi menirea sa. Ordinea şi rangul varnelor este ceva etern, pentru că rezultă
din divinitate.
8
2. Şcolile filosofice în India antică
Buddha – un om excepţional, s-a născut prinţ, într-o familie bogată a clanului Sakya, într-un
mic regat nepalez, Terai, din nord-estul Indiei, cu capitala în oraşul Kapilavastu. La naştere primeşte
numele personal Siddhartha („cel care şi-a ajuns scopul”), iar numele său de familie era Gautama.
Tinereţea lui a fost cea obişnuită pentru un tânăr nobil din epoca sa : viaţă îndestulată, studii,
căsătorie ... În istorie a întrat sub numele de Buddha („iluminatul”).
La şapte zile după naşterea lui Buddha mama sa Maya a murit, el fiind crescut de o soră a
mamei sale. La vârsta de 19 ani Buddha s-a căsătorit şi a avut, după vre-o zece ani, un fiu care a
primit numele Rahula.
În jurul vârstei de 30 de ani, când, se spune, urma să devină tată, descoperă prin intermediul
a patru întâlniri, mai întâi suferinţele care-i apasă pe oameni: bătrâneţea, boala, moartea, apoi o cale
spre speranţa unei eliberări, prin imaginea senină a unui călugăr care trăieşte în sihăstrie (singurătate).
Dezgustat de plăcerile vieţii, Buddha şi-a părăsit familia şi a luat drumul pribegiei, căutând să
dezlege în singurătate şi înfrânare marile probleme ale vieţii. A plecat de acasă noaptea, pe neştiute,
îmbrăcat în haina galbenă a călugărilor, şi s-a îndreptat spre regiunea muntoasă din est, unde trăiau
prin grote numeroşi eremiţi (sihaştri, pustnici) care se preocupau cu tot felul de practici ascetice.
Astfel, scârbit deja de existenţa sa de plăceri deşarte, el alege sihăstria şi, după mai mulţi ani
de căutari , optează pentru „Calea de mijloc”, care îl va face s-ă înţeleagă lucrurile aşa cum sunt:
iluzorii, trecătoare şi să descopere o metodă ce poate elibera definitiv fiinţa de patimi, de iluzii
aducătoare de suferinţă. Aceasta este Deşteptarea, şi din acest moment merită pe deplin titulatura
de Buddha – Cel Deşteptat – (din rădăcina sanskrită – budh = a se deştepta). La această
titulatură se adaugă aceea de Shakya Muni („singuraticul din Sakias”, adică „din trestii”), pe care a
primit-o după ce s-a hotărât să părăsească societatea umană.
Buddha se hotărăşte să răspândească învăţătura sa şi timp de 40 de ani va călători prin
valea Gangelui, explicându-şi doctrina, adunând în jurul său călugări şi adepţi laici. Ajuns la
o vârstă avansată şi considerându-şi misiunea împlinită, el dispare pentru totdeauna, înălţându-se
în Parinirvana (pali: parinibbăna,”stingerea totală”). Ultimele cuvinte ale maestrului ar fi fost : „Da,
eu vă spun : totul trece. Aveţi grijă de mântuirea voastră”. (Budiştii numără anii erei budiste începând
cu anul intrării lui Buddha în nirvana).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Budismul este o religie și o filosofie orientală. Budismul este singura religie al cărei
întemeietor nu se declară nici profetul unui Dumnezeu, nici trimisul său. În plus, respinge
însăși ideea unui Dumnezeu, ca Ființă supremă.
9
Religia budistă reprezintă una dintre cele trei așa numite religii ”universale”.
Buddha, în noua sa religie, înlătură pe Brahma, dumnezeul şi apărătorul
brahmanilor, şi tăgădueşte (neagă) chiar existenţa sufletului. În centrul învăţăturii
lui Buddha stă ideea despre patru adevăruri morale.
Budismul este o religie ciudată, este o religie fără Dumnezeu, dar cu un sfânt
(Buddha) şi „Cele patru adevăruri sfinte” (exprimate fie în sanskrită fie în pali) :
2. Cum se naşte suferinţa? – (Buddha atribuie suferinţei o cauză: setea, pofta, dorinţa).
Setea de plăceri a simţurilor şi de lăcomie, de satisfacţii materiale sau intelectuale
imediate, dar şi setea de existenţă şi de devenire, precum şi setea de inexistenţă.
( Adevărul despre cauza suferinţei )
4. Care este calea spre înlăturarea suferinţei ? – cei opt factori, legaţi între ei,
deoarece fiecare contribuie la dezvoltarea celorlalţi, şi care sunt grupaţi în
trei rubrici : ( Adevărul despre calea ce duce la nimicirea suferinţei )
Deci, cele patru adevăruri cu privire la lume, formulate de Buddha sunt : Viaţa este
o suferinţă; Suferinţa vine din plăcere; Plăcerea poate fi înăbuşită; Calea salvării este
Nirvana. Pentru a frâna şi a elimina din viaţă suferinţele este necesar să renunţi
la dorinţe. (cea mai importantă carte a budismului este Tripitaka)
Astfel, Buddha este un mântuitor în sensul că arată o cale, dar fiecare rămâne
liber s-o urmeze sau nu. Linia de conduită este propusă, nu impusă.
Cele patru adevăruri constituie moştenirea inestimabilă lăsată de Buddha şi
niciodată, de-a lungul istoriei sale, budismul nu va lepăda nici cea mai mică parte
din această învăţătură iniţială.
Budismul este mai puţin o formă de gândire cât o formă de viaţă, mai puţin o
filosofie cât o religie. Dintre şcolile budiste, cele mai răspândite sunt : – „yoga”
(sau „tantra”) – în China, şi „zen” – în Japonia. (budismul în Japonia a ajuns pe la 530 e.n.)
Budismul, care făgăduia tuturor o grabnică izbăvire de suferinţă, găsi un mare
răsunet în popor, dar şi o nemiloasă persecuţie din partea brahmanilor (ca şi la creştini).
_____________________________________________________________________
Budismul uneori este confundat cu jainismul, datorită apariției în acelașii spațiu și timp,
ca expresie a insatisfacției spirituale pe care a provocat-o brahmanismul oficial. Dar între
budism și jainism sunt deosebiri fundamentale, atât în plan doctrinal, cât și în cel al trăirii
religioase. Dacă religia budistă, în partea ei esențială, se întemeiază pe principii proprii, atunci
jainismul se datorește unor elemente teoretice al școlii Samkhia sau ale Vedantei.
Deosebirea se referă la ”rațiunea practică”, la viața morală : budismul se îndepărtează de
ascetism, în timp ce jainismul este de neconceput fără asceză. Astfel, se explică de ce jainismul
a rămas în granițele Indiei, în timp ce învățătura lui Buddha dispăruse de pe teritoriul de baștină,
răspândindu-se în Asia Centrală și de Est, devenind o religie cu statut universal.
11
Doctrina. Prima mare afirmaţie a doctrinei budiste este existenţa universală a suferinţei.
Suferinţa este indisolubil legată de existenţă. Dar nu este vorba numai de necazurile,
de suferinţele mai mărunte sau mai mari pe care le întâlnim în viaţă. Suferinţa are în budism un înţeles
mult mai profund şi mai general.
Orice existenţă are, după doctrina budistă, un caracter de „suferinţă” (duhkha), care culminează prin
boală, bătrâneţe şi moarte. Dar aceasta nu reprezintă decât un simptom, cauza este mai profundă. Viaţa
nostră este o continuă suferinţă din pricina fragilităţii, inconsistenţei, „caducităţii” (caduc = trecător,
şubred, pieritor) (anicca) a tot ce există. Tot ce ni se pare astăzi înfloritor mâine se veştejeşte şi moare.
Naşterea însăşi poate fi considerată ca începutul morţii. Grandoarea de o zi înseamnă decăderea şi
sfârşitul din ziua următoare. Totul curge, se transformă şi nimic nu are consistenţă.
„Inconsistenţa” (anatta), acesta este caracterul fundamental a tot ce ni se pare nouă că există,
nefiinţa, iluzia că ar exista ceva, când de fapt nu există nimic. Apariţia şi dispariţia lucrurilor din lume,
acest du-te-vino care ne face impresia că ar exista ceva în realitate, este o simplă iluzie, iar noi, fără să ne
dăm seama, credem în realitatea lucrurilor din lume, dorim să le avem, ne ataşăm de ele.
Luând însă iluzia drept realitate, ataşându-ne de lucruri care în fond nu există, strângem în braţe
un fum care se risipeşte la primul nostru gest. Şi cu cât ne ataşăm mai mult de lucrurile din lume,
cu atât mai profundă ne este deziluzia când simţim că tot ce am dorit mai mult nu ne dă satisfacţia
pe care o aşteptam, ci dimpotrivă ne dă sentimentul de vid, de nimicire a tot ce ni se pare că există.
Omul moare cu durerea în suflet, constatând că totul a fost o simplă iluzie.
Dar cauza profundă a suferinţei nu este numai aceea că lumea este o iluzie, ci şi aceea că însuşi
eul nostru are o existenşă părelnică, înşelătoare. Omul nu face vre-o excepţie în univers. El însuşi
este un agregat de elemente care la un moment dat se risipesc, fără să mai rămână ceva din el.
Un car este car atât timp cât elementele lui constituitive, roţile, osiile, loitrele, oiştea etc., formează
un tot. Când acestea s-au desprins unele de altele, carul nu mai există. Aşa este şi cu omul. El este
alcătuit din cinci grupuri de elemente. Cât timp acestea sunt asociate şi formează un tot, există un om.
În momentul în care ele se disociază, omul nu mai există. Nimic din om nu mai rămâne după moarte.
Ceea ce noi numim suflet nu are o existenţă reală.
Dar atunci cum putem explica reîncarnarea, pe care Buddha o admite totuşi? Dacă sufletul ca
atare nu există şi dacă nimic din ceea ce a format un om în viaţa aceasta nu trece în viaţa cealaltă,
atunci cum se face că totuşi apare în chip necesar un alt om asupra căruia apasă greutatea faptelor omului
din viaţa aceasta? Budiştii caută să dea aici tot felul de explicaţii greu de înţeles pentru mintea noastră.
Ei înşiră un lanţ de 12 cauze* care determină reîncarnarea. Una dintre cauzele cele mai importante
este „setea de viaţă”, care face ca omul să se ataşeze de lucruri din lume şi prin aceasta să provoace
o nouă reîncarnare. Dar setea de viaţă şi ataşamentul de lucrurile din lume provin în primul rând
din neştiinţă, din ignoranţa cu privire la caracterul iluzoriu al lucrurilor din lume, şi deci prima
cauză a reîncarnării, causa causarum am putea spune, este neştiinţa.
Dar, dacă este principala cauză care dă naştere vieţilor succesive, atunci cunoaşterea adevărului
opreşte renaşterea, opreşte şirul reîncarnărilor şi curmă în acelaşi timp şi suferinţa. Cel care a ajuns să-şi
dea seama că totul – universul şi propriul său eu – este o simplă iluzie, acela atinge starea de bodhi,
pentru el şirul reîncarnărilor s-a sfârşit, el intră în nirvana.
Dar ce este nirvana? În budism nirvana nu este un loc, nici o stare. Este, după definiţia lor, vidul
pur, dezagregarea individualităţii, sfârşitul oricărui proces sufletesc sau intelectual. Budiştii îi dau nume
ca : „nemurirea”, „ţărmul de dincolo”, „dezrobirea din durere”. Buddha însuşi nu a lămurit această
chestiune. Întrebat de discipolii săi dacă sufletul continuă să existe sau se nimiceşte în nirvana, Buddha
a răspuns: „A şti aceasta nu ajută cu nimic la luminarea sau mântuirea omului”. Iar altădată a spus:
„Eu condamn şi pe cel care crede în supraveţuirea în nirvana şi pe cel care neagă supraveţuirea în
nirbana”, lăsând să se înţeleagă că nu discută problemele inutile pentru mântuire.
În orice caz, nirvana este paradisul budist, paradis care constituie suprema ţintă a a străduinţelor
unui credincios budist. Ţinta aceasta poate fi atinsă încă în cursul vieţii, nu numai în clipa supremă a
morţii. Dar pentru aceasta este necesară o încordare a întregii fiinţe omeneşti, nu numai a intelectului.
Este nevoie de un efort permanent al voinţei şi de o muncă neîntreruptă.
Cel care izbuteşte să ajungă la dreapta concentrare a spiritului, după ce mai întâi a obţinut
cunoaşterea celor patru adevăruri şi înţelegerea totală a celor 12 cauze, acela atinge ultima treaptă a
perfecţiunii, bodhi. Acela este sfântul demn de veneraţie. Starea de bodhi, asemănătoare cu starea de
catalepsie* sau de somn hipotic, este ceva vecin cu moartea. După ce şi-a mântuit orice funcţie normală a
simţurilor, a învins orice dorinţă de viaţă şi orice bucurie a vieţii, sfântul budist, care nu mai are comun cu
viaţa decât respiraţia şi căldura vitală, a atins nirvana. În această stare, el capătă uneori puteri
miraculoase, aude glasuri cereşti, îşi vede toate existenţele anterioare, cunoaşte gândul oamenilor
şi se bucură de cea mai pură fericire şi pace. Odată cu moartea, sfântul va intra în adevărata nirvană,
adică va ajunge la stingerea totală a existenţei empirice.
12
După cum vedem, doctrina budistă vizează ca scop suprem mântuirea, dar o mântuire diferită de ceea
ce se înţelege prin acest cuvânt în creştinism. Căci mântuirea budistă exclude tocmai ceea ce este esenţial
în creştinism : ideea de Dumnezeu şi idea de suflet nemuritor. Este adevărat că Buddha pomenea uneori
de zei, considerându-i ca o clasă de fiinţe, dar nu le dădea nici un rol, nici la crearea nici la conservarea
lumii. De aceea nu este de mirare că s-a vorbit atât de mult despre „ateismul budist”.
Urmaşii lui Buddha însă nu s-au mulţumit cu ceea ce le-a explicat maestrul şi au transformat
budismul într-o religia propriu-zisă, cu un cult închinat lui Buddha însuşi. Obiectele rămase de la el au
devenit relicve sfinte, locurile pe unde a trăit sau numai a trecut el au devenit locuri de perelinaj, datele
însemnate din viaţa lui au devenit mari sărbători budiste. În felul acesta, astăzi nu se mai poate vorbi de
„ateismul budist”, ci de „religia budistă”.
Morala. Budismul şi-a însuşit principiile morale din cugetarea comună indiană. Pornind însă de
la principiul că existenţa este un rău, era firesc ca Buddha să ajungă la recomandarea unor
virtuţii negative, care au ca scop ultim anihilarea tuturor funcţiilor fizice şi sufleteşti. Există însă în
morala budistă o gradaţie a comandamentelor morale, făcându-se deosebire între virtuţiile recomandate
celor care se mulţumesc să-şi asigure o reîncarnare convenabilă într-o viaţă viitoare, şi virtuţiile
recomandate celor care voiesc să atingă desăvârşirea şi să intre în nirvana.
În general, cercetătorii budismului remarcă „răceala” moralei budiste. În morala budistă, sub forma
propovăduită de Buddha, fapta bună nu este izvorâtă din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele,
ca în morala creştină, ci din dorinţa de eliberare personală de balastul reîncarnărilor succesive. Idealul
sfântului budist este acela de a-şi atinge liniştea sufletească desăvârşită. Pentru aceasta, el îşi fixează
privirea asupra unui punct, caută să-şi potrivească respiraţia într-un anumit ritm şi îşi închide cât mai
mult cu putinţă porţile sufletului spre lumea din afară. În raporturile cu oamenii, sfântul budist
preferă „egalitatea sufletească” în locul iubirii.
Morala budistă nu pune deci accentul pe latura pozitivă a vieţii morale, ci pe cea negativă,
pe renunţare, pe abstinenţă, pe stingerea dorinţei de viaţă. Marea problemă în budism nu este aceea de
a fixa raporturile omului cu lumea, ci aceea de a face ca omul să scape de lume. Cu toată înţelepciunea
„căii de mijloc” recomandată de Buddha primilor săi discipoli, s-a putut spune pe bună dreptate că
„idealul vieţii budiste este călugăria”*.
În budism se pot distinge trei mari direcţii, trei „vehicole” sau mijloace de mântuire şi anume:
„micul vehicol”(hinayana), „marele vehicol” (mahayana) şi „vehicolul tantric” (vajrayana,
„vehicolul de diamant”).
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
*Cele 12 cauze, care se înlănţuiesc unele cu altele şi produc reîncarnarea, sunt următoarele: neştiinţa,
imaginaţia, conştiinţa, numele şi forma, cele şase simţuri (pipăitul, senzaţia, gustul, mirosul, auzul, văzul),
dorinţa, ataşamentul, existenţa, bătrâneţea, moartea, naşterea.
*Caracterul inuman şi antisocial al moralei budiste a fost scos în evidenţă chiar şi de unii reprezentanţi
ai budismului, care au condamnat pesimismul şi tendinţa ascetică a budismului, considerând că acestea
şi-ar fi având explicaţia în stările economice şi sociale din India de pe vremea lui Buddha, nu în
învăţătura şi viaţa lui Buddha însuşi.
______________________________________________________________________
În sec. III î.e.n., în timpul regelui Aşok (273-323), din dinastia Maurya, dinastie
descindentă dintr-un membru al castei şudra, budismul a fost proclamată religie oficială
în India.
În prezent budismul este răspândit – în afară de India – în Nepal (8,1%),
China (8,4%, în Tibet sub forma lamaismului), Coreea de Sud (36%), Mongolia (orientare
lamaistă, 96%), Japonia (69,6%), Thailanda (92,6%), Ceylon (Şri Lanka din 1972) (68,4%),
Myanmar (Birma) (87,2%), Cambodgia (84,7%), Vietnam (66,7%) şi în alte ţări.
Budismul are astăzi circa 500 mln. de adepţi ai săi.
Centrul budismului mondial („Federaţia mondială a budiştilor”) se află la Colombo,
capitala Republicii Şri Lanka. (În Franţa sunt 500 mii de adepţi ai budismului)
13
Jainismul – este unul dintre sistemele eterodoxe ale religiei şi filosofiei indiene,
apărut în sec. VI î.e.n. Întemeetor al jainismului este considerat
Vardhamana (549 sau 540 – 477 sau 468), care provenea dintr-o familie
înstărită de kşatrii. Mai târziu fiind numit Mahavira („marele erou”) şi Jina (Învingătorul),
de unde vine şi numele jainismului.
Jainismul s-a răspândit in întreaga Indie, unde se păstrează şi până astăzi, dar nici
odată n-a ieşit peste hotarele ei.
( Doctrina jainistă este expusă în lucrarea Siddhanta, redactată
de cei 11 ucenici ai întemeetorului )
Învăţătura jainismului are la bază teoria despre tattve - esenţe care constituie
materialul iniţial din care este construită lumea. Principalele două tattve sunt:
adjiva (materia) şi djiva (sufletul), al cărui însuşire de bază (esenţa) este conştiinţa.
Materia are o structură atomară şi accesibilă organelor de simţire. Ea este dotată :
cu însuşiri (calităţi) palpabile, cu sunet, miros, culoare şi gust. Este predispusă la
schimbări, nu are nici început, nici sfârşit şi nu este un rezultat al creaţiei divine.
Reprezentanţii jainismului cred că omul cu ajutorul esenţei sale sufleteşti
poate controla esenţa materială şi o poate conduce. Numai omul singur hotărăşte ce
este binele şi răul şi la ce se referă tot, ce el întâlneşte în viaţă.
În concepţia jainistă, nu există un suflet unic, un zeu suprem. Sufletele, ca şi
materia, nu sunt create de nimeni, ele există întotdeauna. Sufletele trăiesc în lumea
corpurilor materiale. Spre deosebire de budism, jainismul admite eternitatea sufletului,
definind astfel Nirvana ca un stadiu în care sufletul îşi obţine fericirea eternă.
Dumnezeu (zeul) nu este privit ca Dumnezeu creatorul sau ca Dumnezeu
care intervine în treburile (viaţa) oamenilor.
Elementul de legătură dintre materie şi suflet îl constituie carma (o materie
fină, aşa-numita „materie carmică”). Unirea materiei neînsufleţite cu sufletul, pin
intermediul carmei, duce la apariţia individului.
14
Calea eliberării sufletului de samsara – este grea şi multifazică. Scopul constă
în eliberarea personală, deoarece omul se poate elibera numai el singur, şi nimeni
nu poate să-l ajute.
La baza ajivikăi se află ideea atomistică. Se susţine că există patru specii de atomi,
din care se formează cele patru elemente ale naturii: pământul, apa, focul şi aerul.
Toţi atomii posedă capacitatea de a se combina.
16
Sistemele filosofice care recunosc autoritatea Vedelor (ortodoxe)
Samkhya – este unul dintre sistemele ortodoxe ale filosofiei vechi indiene,
constituite prin sec. IV î.e.n. Întemeerea acestui sistem este atribuită
legendarului înţelept Kapila, însă prima expunere sistematică a învăţăturii aparţine
lui Işvarakrişna, în jurul sec. I e.n.
(face parte din sistemele hinduismului)
Prin unirea pracriti şi puruşa (a naturii şi a sufletului) apare individul (fiinţa vie)
şi Universul.
Orice fiinţă vie este compusă din trei părţi :
a) puruşa
b) corpul fin – care constă din intelect, organe de simţ şi sentimentele „Eu”-lui
c) corpul brut – alcătuit din elemente materiale şi piere odată cu moartea fiinţei
Conştiinţa este considerată nematerială, iar mintea ce apare din prakrity, apare
şi dispare în timp.
Yoga – (din sanskrită – unire, participare, concentrare, cugetare profundă) – este sistemul
filosofic şi religios, teoretic şi practic, care a elaborat o întreagă
complexitate de procedee pentru dobândirea unei stări sufleteşti deosebite.
Termenul „yoga” apare pentru prima dată în Upanişade, iar întemeetorul acestui
sistem este considerat Patanjali, autorul operei „Yoga-sutra” (ap. sec. II - I î.e.n.).
(are la bază tezele hinduismului) (= sutra – fir, adică călăuzitor)
Exerciţiile yoga au intrat în majoritatea religiilor Indiei (inclusiv în budism) ca una din căile „mântuirii”.
Procedeele fizice sunt prezentate drept o metodă universală de vindecare a tuturor bolilor şi de asanare
(curăţire, însănătoşire) uimitoare a organismului ( unele procedee ca, de exp., metoda respiraţiei este
folosită în gimnastica medicală ).
1. Cartea istoriei – (Şu ţin - înc. sec. X î.e.n.) - este o culegere de documente oficiale,
(documentelor) proclamaţii şi cuvântări a suveranilor şi miniştrilor,
descriere a evenimentelor istorice.
2. Cartea cântecelor – (Şi ţin - sec. XI-VI î.e.n.) - este o culegere de 305 mici poezii
(poeziilor) şi cântece populare care redau viaţa poporului chinez din vremea
aceea. Este şi o lămurire mistică a apariţiei triburilor şi a lucrurilor.
3. Cartea ritualurilor – (Li şu - sec. VI-I î.e.n.) - este o descriere a organizării drepte,
(rânduelilor) a ritualurilor politice şi religioase, a normelor activităţii sociale
şi familiale. Esenţial în această carte este comportarea cuviincioasă
în toate împrejurările.
5. Cartea schimbărilor – (In ţin - sec. XII-VI î.e.n.) - o culegere de texte cu caracter
(prefacerilor) filosofic. Ea conţine primele reprezentări despre lume şi om
În filosofia chineză.
În textele acestei cărţi se întrevede începutul trecerii de
la imaginea mitologică a lumii – la înţelegerea ei filosofică.
21
Ideile principale a cărţilor sunt următoarele :
Yang – principiul alb (de natură masculină), analog cu lumina, cu Cerul, cu Soarele,
cu caldul, cu uscatul. Exprimă ideea de pozitiv, de acţiune.
În cartea „Marea regulă” lumea era considerată compusă din cinci elemente –
lemn, metal, apă, foc şi pământ. Aceste elemente nu conţineau în înţelegerea
cinezilor nimic mistic, ci erau elemente reale.
Adică lumea a apărut în mod natural şi are o anumită istorie în timp a transformărilor
datorate forţei interne. Astfel, într-o formă naivă avem aici elemente de dialectică,
adică înţelegerea că procesul de transformare a realităţii are loc prin lupta forţelor
contrare existente în formele materiei.
În „Cartea despre negativul supus” se vorbeşte despre „dao”, care înseamnă drum,
cale sau o legitate insistentă. Natura se consideră existentă în mod real şi poate
fi cunoscută. Aici se neagă faptul că în natură ar putea exista o voinţă supranaturală,
care să guverneze mişcarea lucrurilor. Se afirmă: „Conştiinţa se naşte din lucruri şi
moare tot în lucruri”.
22
Într-o altă lucrare – „Cartea celor 32 de înţelepţi” – se spune că „rădăcina vieţii
este moartea, iar viaţa este rădăcina morţii”, adică una creşte şi se hrăneşte din
cea opusă ei. Aici se neagă existenţa vreunui substrat misterios în perindările
vieţii şi morţii, zilei şi nopţii, care trec una în alta.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
23
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
Yang şi Yni, deci, sunt considerate două forţe primordiale ale existenţei. Lumea
este în echilibru între Yang şi Yni. Ideea despre Yang şi Yni ne demonstrează,
de asemenea, că materia este activă.
* * * * *
Conficianismul este o concepție conservativă care susține că idealul societății
chineze, în care domină echitatea și binele se află în trecut.
Confucius n-a lăsat nici o lucrare scrisă. Învăţătura lui s-a păstrat în formă de
conversaţii cu discipolii săi, conversaţii care au fost sistematizate de către discipoli
într-o operă vastă.
În concepţia confucianistă despre lume, „Cerul” şi „ordonarea cerească” ocupă un
loc central. Cerul este marele început, zeitatea supremă, care îşi impune voinţa omului.
Cerul este generatorul suprem.
Cerul este o parte a naturii, dar şi o putere spirituală superioară care determină şi
natura şi omul. După Confucius, destinul omului este determinat de „Cer”.
Cerul supraveghează mersul lucrurilor de pe pământ, are grijă de dreptate,
este însuşi soarta. Viaţa şi moartea este determinată de soartă, iar bogăţia şi nobleţea
depind de Cer. Deci situaţia că oamenii se împart în „nobili” şi „plebei” nu poate
fi schimbată.
Confucius mai menţionează două virtuţi cardinale : prietenia (yen) şi echitatea (yi).
Cei mai de vază reprezentanţi ai şcolii legiştilor au fost Huani Iu, Şani Ian
şi Hani Făi-ţze.
Însă aceste începuturi pot fi înţelese nu pe cale raţională, dar prin pătrunderea directă
cu ajutorul noţiunilor în natura existenţei. Lumea se află în permanentă mişcare şi
schimbare, se dezvoltă, trăieşte şi activează în mod spontan, fără vre-o cauză
oarecare.
Scopul gândirii, în opinia daosiştilor, constă în „contopirea” omului cu natura,
deoarece omul este o parte a naturii.
Întemeetorul acestei şcoli este considerat Lao-ţzi, însă cel mai de vază reprezentant
a fost Cjuan-ţzi (369-286 î.e.n.). (Lao-tze, în epoca Tan (sec. 7-9) a fost canonizat ca sfânt)
Ideea centrală a şcolii daosiştilor este învăţătura despre Dao – adică calea
a tot ce există, legea supremă în Univers, veşnica lege de apariţie spontană,
de dezvoltare şi dispariţie a Universului.
Lao-Tzi îşi exprimă îndoiala ca lumea să fie creată şi ordonată de vreo divinitate:
„Nu ştiu al cărui fiu este Dao, – zicea el, – putem socoti că acesta există înaintea
divinităţii. El este principiul generator al tuturor lucrurilor”.
Dao este esenţa tuturor lucrurilor, legea fundamentală a naturii şi a ordinii ei. Dao
este principiul de a merge spre dezvoltare, „calea” tuturor fenomenelor Universului,
a schimbărilor anotimpurilor, a zilelor şi nopţilor.
În concepţia lui Lao-Tzi, obiectele se nasc determinate de ciocnirea dintre Iang
şi Ini. Astfel apare Cerul şi Pământul, apoi Omul. Acestea sunt forţele ce creează totul
în lume.
Dao este compus din două părţi contrare : – Dao cu nume şi Dao fără nume.
Iniţial Dao este neant din cauză că n-are nume; dacă îi dăm nume se preface în Fiinţă.
Despre neant se poate vorbi numai negativ, adică nu există. Dacă există ceva,
aceasta este de acum Fiinţă. Neantul naşte Fiinţa.
Dao cu nume este tot ce este dat în organele senzoriale, adică ceea ce apare
şi dispare. Dao cu nume apare din Dao fără nume.
28
Dao fără nume este rădăcina lucrurilor, este începutul la toate lucrurile existente,
inclusiv a cerului şi a pământului. El nu este dat în organele senzoriale (nu-l putem
vedea şi auzi), dar anume acest Dao este mai principal. El crează, el este mama
lucrurilor, dar el este ascuns de noi. Cine îl cunoaşte ştie multe, ştie cauza apariţiei
lucrurilor. Însă pe acest Dao este imposibil să-l cunoască toţi, îl cunosc numai cei
înţelepţi, pe când ceilalţi îl cunosc pe Dao cu nume.
Dao fără nume este caracterizat : este începutul lucrurilor, este principalul,
este neînţelesul, este abisul (vid, neant, hău, pustiu).
Filosofia daosistă este cea mai puternică şcoală din China în trecut şi la
momentul contemporan. Pe baza acestei şcoli s-a format acupunctura în medicină.
Şcoala nominalistă – (lat. – nominas = nume, denumire).
(apr. 350-250 î.e.n.)
O învăţătură despre cunoaştere; s-a orientat spre rezovarea
problemelor ce ţin de limbajul realităţii. Scopul principal era de a cerceta
problemele legate de corectitudinea lucrurilor.
Gânditorii acestei şcoli atrăgeau atenţia asupra necesităţii lămuririi denumirii
lucrurilor reeşind din însăşi lucruri, şi nu pe baza numai a unor semne senzitive.
Suprafaţa = 3.280.483 km (28 de state federale, 6 ter. unionale şi 1 ter. naţional, Delhi)
Populaţia = circa, 1.200.000.000 loc. (dens. 326 loc/km, locul 17 în lume), spor natural – 16 %
Limbi oficiale = hindi şi engleza
Culte = hinduism – 73,7%, islamism – 12%, creştinism – 6,1% (protestanţi – 1,5%, catolici –
1,4%), animism – 3,4%, religia sikh – 2,2%, budism – 0,7%.
Despre populaţia cea mai veche a Indiei nu se ştie ceva sigur. Se presupune că ar fi fost
unele triburi (munda, colarieni), urmaşii cărora sunt prezenţi şi astăzi prin India centrală şi
pe insula Ceylon (Şri Lanka, din 1972).
Peste această populaţie străveche au venit, nu se ştie exact de unde, dravidienii, prin
mileniul al IV-lea î. Hr. (se presupune că dravidienii erau o ramură a rasei mediteraneene,
înrudiţi cu etruscii, minoenii din Creta, sumerienii etc.).
Dravidienii au întemeiat în India o interesantă civilizaţie, care a înflorit între anii 2500
şi 1500 î. Hr. (sau poate 3000 şi 2000 î. Hr.).
Peste populaţia dravidiană au imigrat, între anii 2000 şi 1500 î. Hr., triburi de limbă indo-
europeană, care îşi dădeau numele de arieni (aryas = „nobili”, „oameni liberi” sau „de aceeaşi
rasă”) şi care veneai dinspre Podişul Pamir.
Pătrunderea triburilor ariene a avut loc treptat. Acestea iniţial au populat malurile
fluviului Ind, din regiunea numită astăzi Punjab, apoi au pus stăpânire pe tot nordul Indiei,
supunând şi populaţiile dravidiene.
Mândria invadatorilor şi dispreţul lor faţă de băştinaşi n-au putut împiedica însă
amestecul de rase, care a modificat în oarecare măsură caracteristicile lor indo-iraniene şi a
dat naştere unei mari diversităţi lingvistice.
Astfel, în afară de limba sanscrită, există astăzi în India circa 220 de limbi şi dialecte
diferite, dintre care cele mai multe aparţin grupului limbilor indo-europene (bengali, hindi)
şi câteva formează grupul limbilor dravidiene şi munda sau colariene.
Din punct de vedere cultural, India a fost pentru popoarele din Asia ceea ce a fost
Grecia pentru popoarele din Europa : centru de largă iradiere culturală, îndeosebi sub
raportul speculaţiei filosofice, deoarece gândirea filosofică a format totdeauna preocuparea
de căpetenie a oamenilor de cultură indieni.
Sub raport religios, India a fost şi este un adevărat caleidoscop, aspectul de varietate
care caracterizează ţara şi poporul indian. Religiile Indiei sunt împânzite cu numeroase
sisteme şi secte. În ordinea cronologică aceste religii sunt : vedismul, brahmanismul,
jainismul, budismul şi hinduismul. De fapt, jainismul şi budismul sunt mai degrabă
mari secte ivite aproape concomitent în sânul brahmanismului în secolul al VI-lea î. Hr.,
iar hinduismul este vechea religie vedică, sistematizată în perioada brahmană şi adaptată
la noile împrejurări create de apariţia jainismului şi budismului.
Limba sanscrită este printre primele limbi indo-europene scrise. Considerată o limbă
clasică, este şi o limbă contemporană oficială a Indiei. În India există în jur de 200.000
de vorbitori fluenţi, toţi nenativi, ai acestei limbi.
Budismul este rezultatul căutării unei căi de eliberare a sufletului din ciclul regenerării,
de sustragere de la transmigrare. Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară
profetul lui Dumnezeu, nici trimisul său, şi care, în plus, respinge însăşi ideea lui Dumnezeu.
Școala a fost fondată în sec. VI î.e.n. Este o școală unde se pregăteau funcționari de stat.
După Confucius sunt oameni superiori. „Omul superior este nepărtinitor, caută să cuprindă
totul fără ….., iar cel inferior este îndreptat doar spre dreptatea lui, nu vede din întreg
decât o parte”.
Omul ales dispune de capacități sau virtuții, printre care sunt :
Respectul față de oameni
Curajul
Loialitatea
Cunoașterea căii de mijloc (măsura).
Despre învățătură :