Sisteme de acționare specifice jocurilor sportive

în învățământul primar

În realizarea educației fizice sistemele de acţionare sunt elemente „cheie” fără de care
procesul de învățare nu poate exista. În acest context este necesar să explicăm noţiunea de
„sistem de acţionare” care se referă în principal la exerciţiul fizic sau o combinaţie de exerciţii
fizice.
Sistemele de acţionare ale educației fizice sunt instrumentele cu care se „operează”, se
acţionează în lecția de educație fizică.
Realizarea obiectivelor educației fizice presupune utilizarea unui număr mare de exerciţii
(mijloace de acţionare specifice educației fizice) de diferite tipuri aplicate în anumite condiţii
igienice (denumite mijloace asociate) precum şi folosirea unor dispozitive, instalaţii şi
echipament utilizate în cadrul unor metode sau combinaţii de metode, toate acestea constituind
mijloacele antrenamentului sportiv sau instrumentele sale specifice care au ca scop optimizarea
efectelor exerciţiilor şi a deprinderilor tehnice.
Nu poate exista lecție de educație fizică fără exerciţii fizice, mai precis mijloace de acţionare
orientate spre un scop precis.
Sinonimul exerciţiului fizic este „exerciţiul”, prezent şi în alte ştiinţe (matematică, fizică,
muzică, limbi străine, etc.) şi reprezintă principala grupă de instrumente didactice. Ele, logic, nu
pot lipsi din tehnologia predării şi însuşirii conţinutului disciplinelor respective.
Aceste exerciţii, prezentate în manuale şi culegeri metodice, sunt concepute în structuri
precise, cu rol de a uşura pătrunderea treptată, pe etape raţional concepute, în problematica
disciplinelor respective.
Exerciţiile sunt „modele” consacrate şi standardizate ce au influenţe atât pe plan formativ cât
şi pe plan informativ „înarmându-i” pe subiecţi cu instrumente necesare corelării relaţiilor
existente între diferite fenomene, lecţii de antrenament.
În educaţia fizică exerciţiile fizice se constituie în mijlocul specific de bază, respectiv mijlocul
de acţionare de bază. Ele sunt modelele operaţionale cele mai frecvente, cu care se lucrează,
se „operează” în scopul realizării obiectivelor antrenamentului sportiv şi bineînţeles a educaţiei
fizice la diferitele sale niveluri. Ele structurează, într-o îmbinare optimă, influenţele instructiv-
educative programate de conducătorul activităţii.
Pornind de la cea mai generală accepţiune a exerciţiului, ca noţiune I. Şiclovan („Teoria
educaţiei fizice şi sportului”, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1979, pagina 131) îl defineşte ca
fiind: repetarea sistematică şi conştientă a unei acţiuni în scopul formării sau perfecţionării unei
priceperi sau deprinderi.
Multe din notele acestei accepţiuni, desigur particularizate, precizează acelaşi autor, se
potrivesc, sunt valabile şi pentru exerciţiul fizic:
- şi exerciţiul fizic este o acţiune, însă cu caracter preponderent corporal;
- exerciţiul fizic este repetat în mod sistematic şi conştient (deci deliberat conceput şi aplicat în
mod voluntar în scopu realizării obiectivelor stabilite în activitatea motrică respectivă.
În didactica domeniului nostru, exerciţiul fizic este considerat ca fiind cel mai important
instrument în proiectarea procesului de instruire.
Citându-i pe Dragnea A. şi colaboratorii (2006) putem spune că: exerciţiul fizic face parte din
tehnologia predării şi a însuşirii conţinutului educaţiei fizice
În educaţie fizică şi în sportul de performanţă, exerciţiile fizice se constituie în mijlocul specific
de bază, respectiv mijlocul de acţionare de bază.
Putem afirma că exerciţiile fizice sunt modelele operaţionale cele mai frecvente, cu care se
lucrează, se ,,operează” în scopul realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportului la diferitele
sale niveluri.
Şiclovan I. (Teoria educaţiei fizice şi sportului, 1979) defineşte exerciţiul fizic astfel: o acţiune
preponderent corporală, efectuată sistematic şi conştient, în scopul perfecţionării dezvoltării
fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor.
Totodată, acelaşi autor, mai dezvoltă o definiţie a exerciţiului fizic: repetarea sistematică şi
conştientă a unei acţiuni în scopul formării sau perfecţionării unei priceperi sau deprinderi.
Multe din notele acestei accepţiuni, desigur particularizate, precizează Şiclovan I., se potrivesc,
sunt valabile şi pentru exerciţiul fizic:
- şi exerciţiul fizic este o acţiune, însă cu caracter preponderent corporal;
- exerciţiul fizic este repetat în mod sistematic şi conştient (deci deliberat conceput şi aplicat în
mod voluntar în scopul realizării obiectivelor stabilite în activitatea motrică respectivă.
În Terminologia Educaţiei fizice şi sportului (Ed. Stadion, Bucureşti, 1974), exerciţiul fizic este
definit ca fiind: actul motric repetat sistematic care constituie mijlocul principal de realizare a
sarcinilor educaţiei fizice şi sportului.
Exerciţiul fizic nu trebuie înţeles numai ca o repetare stereotipă, ci ca o posibilitate de adaptare
permanentă la condiţiile interne şi externe. În acest context, Dragnea A. şi Bota A. (1999) susţin
că: exerciţiul fizic nu presupune doar o repetare sistematică, ci şi posibilitatea de a construi, de
a asambla, pe baza mişcărilor învăţate, o conduită motrică proprie subiectului care a asimilat
anumite cunoştinţe motrice, pe care le exteriorizează apoi sub forma comportamentului motric.
Într-o accepţiune mai generală, Mârza Dănilă Dănuţ (Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, 2006)
spune că exerciţiul fizic reprezintă: acţiunea motrică voluntară, deliberat concepută şi sistematic
repetată, în cadrul unui proces educaţional, organizat sau nu, în scopul realizării unor obiective
specifice.
În altă accepţiune, acelaşi autor, consideră exerciţiul fizic ca fiind un: instrument didactic în
vederea înfăptuirii sistematice a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.
După părerea autorilor Ghenadi. V, Grapă F. şi Balint Gh. (2002), conceptul de „exerciţiu fizic”
şi-a modificat sensul şi conţinutul în ultimii ani, devenind o activitate foarte complexă, uneori
ieşind din sfera influenţelor formativ-educative şi migrând spre sfera materială a practicanţilor şi
managerilor lui.