Probleme ridicate de punerea în practică a dispozițiilor de executare silită

Urmărirea silită mobiliară. Poprirea

Posibilitatea urmăririi silite a bunurilor mobile comune pentru acoperirea unei creanțe
împotriva unuia dintre soți

Expunerea problemei
În cazul în care, în domiciliul comun al soților, sunt identificate bunuri mobile, poate fi
aplicată măsura sechestrului și, ulterior, continuată executarea silită prin valorificarea bunurilor
mobile respective chiar dacă debitor în procedură este doar unul dintre soți, iar acesta și/sau
celălalt soț invocă existența unui drept de proprietate comună în devălmășie, fiind, în plus, în
măsură să producă înscrisuri justificative?
Întrebarea se ridică în contextul în care, chiar dacă, prin Noul Cod civil, s-a liberalizat regimul
matrimonial, punându-se la dispoziția soților soluții alternative la tradiționalul regim al comunității
legale – comunitatea convențională și separația de bunuri – , acest regim, fără a mai fi unul imperativ,
continuă și va continua să dețină o pondere covârșitoare în cadrul regimurilor matrimoniale.

Soluții posibile
a) aplicarea sechestrului este posibilă, dar procedura valorificării nu va putea fi urmată
decât după realizarea partajului și în funcție de rezultatul concret al acestuia
Argument : chiar dacă în materia urmăririi silite mobiliare nu există un text de lege
corespondent dispoziției de la art. 818 alin. (1)-(2) C.proc.civ. care face din existența unei proprietăți
devălmașe asupra unui bun imobil un impediment la continuarea, prin valorificare, a urmăririi
declanșate asupra imobilului comun în favoarea creditorului personal al unuia dintre soți, rațiunea
împiedicării prejudicierii intereselor și drepturilor legitime ale soțului străin de raportul execuțional
impune, și în ipoteza urmăririi asupra unui bun mobil aflat în devălmășie aceeași soluție. În caz contrar,
s-ar ajunge ca bunul mobil să fie adjudecat deși creditorul la stăruința căruia s-ar face adjudecarea nu
poate invoca niciun drept în raport cu unul dintre proprietarii bunului valorificat
b) este posibilă nu doar aplicarea sechestrului asupra bunului comun, ci și continuarea
procedurii execuționale prin valorificarea silită, chiar dacă debitor este doar unul dintre soți
 Argument: dispozițiile privind efectul, dilatoriu, până la soluționarea partajului, pe care
devălmășia asupra bunului imobil atunci când debitor este doar unul dintre soți, sunt de strictă
interpretare, regula, în materie de executare silită, fiind aceea a continuării procedurii atât timp cât
creditorul stăruie în executare, executarea nu a fost anulată ori, cel puțin, suspendată și nu este
incidentă o situație dintre cele cărora legea le recunoaște natura de impediment la executare.
În consecință, nu este întemeiată extinderea, prin analogie, a dispozițiilor art. 818 alin. (1)-(2)
C.proc.civ. la situația urmăririi bunurilor mobile comune la cererea creditorului personal al unuia dintre
soți.
Mai departe, se poate observa că inexistența, în materia urmăririi mobiliare, a unui text de lege
similar dispoziției de la art. 818 alin. (1)-(2) C.proc.civ. nu pare să fie rezultatul unei omisiuni, ci, mai
degrabă, a corelării dispozițiilor privind executarea silită cu cele cuprinse în reglementarea regimurilor
matrimonial.
Într-adevăr, dacă actele de dispoziție privind imobilele deținute în devălmășie sunt supuse
consimțământului expres al ambilor soți, potrivit art. 346 alin. (1) C.civ. (aplicabil actelor de dispoziție
asupra bunurilor imobile deținute în devălmășie prin excluderea, grație dispoziției art. 346 alin. 2 C.civ.,
a bunurilor mobile), bunurile mobile, dimpotrivă, pot fi înstrăinate, cu titlu oneros, de către unul dintre
soți, fără a fi necesar acordul celuilalt soț, acestuia din urmă rămânându-i numai un regres în daune-
interese (art. 346 alin. 2 C.civ. coroborat cu art. 345 alin. 4 C.civ.).
Cum executarea silită, în faza valorificării silite, produce efectele unei dispoziții juridice, cu
deosebirea că aceasta nu are loc cu consimțământul liber exprimat al proprietarului, devine explicabil de
ce legiuitorul nu a transformat devălmășia asupra bunului comun într-un impediment la valorificarea
silită a unui asemenea bun, chiar dacă urmărirea silită a fost inițiată la cererea creditorului personal al
unuia dintre soți.
Un temei și mai puternic în susținerea soluției posibilității trecerii la valorificarea bunurilor
mobile comune în pofida naturii personale a creanței îl oferă art. 752 alin. (3) C.proc.civ. care permit
soțului care nu are calitatea de debitor în procedură să se opună la aplicarea sechestrului numai cu
privire la bunurile în privința poate justifica, prin înscrisuri cu dată certă, un drept de proprietate
exclusivă, la cele care, în mod vădit ori prin destinația lor, fac obiectul unui asemenea drept ori la cele
necesare exercitării profesiei sau exploatării întreprinderii aparținând soțului nedebitor.

Stadiul jurisprudenței
În practică, urmăririle silite asupra unor bunuri mobile nu sunt foarte frecvente, din cauza unor
2
impedimente specifice acestor bunuri (în special, bunurile corporale), însă se pare că tendința
executorului, atunci când aplică sechestrul asupra unui bun mobil comun este aceea, dacă urmărirea are
loc la cererea unui creditor personal, de a pune în vedere acestuia să realizeze partajul, prealabil trecerii
la faza valorificării silite. Cu alte cuvinte, executorul judecătoresc tratează ipoteza comunității asupra
bunurilor mobile în aceeași termeni cu aceea a comunității exercitate asupra bunurilor imobile.

Posibilitatea înființării popririi asupra veniturilor obținute în România de către un

debitor având domiciliul în străinătate

Expunerea problemei
Poate fi înființată poprirea asupra veniturilor obținute în România, inclusiv
disponibilități bănești deținute în conturi deschise la instituții de credit cu sediul în România, de
către o persoană fizică, cetățean român sau străin, dar domiciliat în străinătate ?
Întrebarea se ridică în raport cu dispoziția art. 782 alin. (1) C.proc.civ. care, ulterior modificării
aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 17/2017 pentru aprobarea O.U.G. nr. 1/2016, a
modificat competența teritorială a executorului judecătoresc, transformând-o dintr-o competență
alternativă – competența revenea executorului al cărui birou se afla în circumscripția curții de apel a
domiciliului/sediului debitorului poprit sau a terțului poprit – într-o competență exclusivă, criteriul,
unic, reprezentându-l domiciliul/sediul debitorului poprit.
Sublinierea este importantă întrucât, fiind întemeiată pe un text care evidențiază un conflict de
legi în timp, răspunsul la întrebare nu este relevant pentru toate procedurile de executare indiferent de
data începerii acestora, ci, față de dispoziția de drept tranzitoriu de la art. 25 alin. (1) C.proc.civ.
raportată la art. 622 alin. (3) C.proc.civ., numai pentru dosarele de executare silită formate pe baza
cererilor de executare silită depuse de creditor la executorul judecătoresc după data intrării în vigoare a
legii noi (adică a Legii nr. 17/2017).
Prin urmare, pentru procedurile de executare silită inițiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.
17/2017, rămâne aplicabilă soluția competenței teritoriale alternative, poprirea putând fi înființată
asupra veniturilor obținute în România, de către executorul judecătoresc al cărui birou se află în
circumscripția curții de apel unde este domiciliul/sediul terțului poprit, chiar dacă domiciliul debitorului
poprit nu se află în România.

3
 Din punctul de vedere al contextului procedural specific în care se ridică problema în discuție, ea
este, de cele mai multe ori, supusă analizei, pentru prima dată, în procedura prealabilă a încuviințării
judiciare a executării silite, dat fiind faptul că, de multe ori, debitorul cu domiciliu în străinătate nu are
bunuri mobile ori imobile în România. Pentru acest motiv, cererea de executare silită, înaintată spre
încuviințare instanței de executare, conține , explicit, solicitarea formulată de creditor în sensul inițierii
unei proceduri execuționale exclusiv în modalitatea popririi asupra veniturilor obținute în România de
către debitorul domiciliat în străinătate.
Evident, în raport cu faptul că orice critică de nelegalitate la adresa încheierii de încuviințare a
executării silite, inclusiv prin prisma necompetenței teritoriale a executorului judecătoresc poate fi
formulată de către debitor pe calea contestației la executare, cu valorificarea dispoziției privitoare la
nulitatea necondiționată a actelor de executare efectuate cu încălcarea normelor în materie de
competență teritorială a executorului judecătoresc (art. 652 alin. 4 C.proc.civ. coroborat cu art. 782 alin.
2 C.proc.civ.).

Soluții posibile
a) executarea silită nu este posibilă în modalitatea popririi înființate asupra veniturilor
obținute în România de către un debitor domiciliat în străinătate
Argument : în raport cu domiciliul debitorului poprit, unicul criteriu de determinare a
competenței teritoriale în materia popririi, este evident că nu poate fi identificat niciun executor
judecătoresc al cărui birou se află în România.
Reglementarea sancțiunii nulității necondiționate, ca sancțiune care exclude încercarea
intimatului-creditor de a obține respingerea contestației la executare cu motivarea că, prin suportarea
unor acte de executare emise cu încălcarea competenței teritoriale, debitorul-contestator nu poate
invoca, în mod real, vătămarea unui interes legitim, pe de o parte, și consecința aplicării unei asemenea
sancțiuni printr-o hotărâre pronunțată de instanța de executare, în unele cazuri, la o dată mult ulterioară
înființării popririi și, poate, recuperării creanței ca efect al unei asemenea popriri, pe de altă parte,
reprezintă argumente care atârnă greu în balanța luării unei decizii de asumare a preluării unei
asemenea proceduri execuționale, înclinând-o în favoarea soluției refuzului.
b) executarea silită, în datele anterior menționate, este posibilă
Argument : soluția de a nega executorilor judecătorești din România dreptul ca, la cererea
creditorului, să supună executării un activ patrimonial pe care debitorul domiciliat în străinătate îl
deține în România creează o veritabilă imunitate de executare, dar una favorabilă, prin ipoteză, unui
4
simplu particular, iar nu unui subiect de drept dintre cele prin excelență protejate, pe baza normelor de
drept internațional public, prin sistemul imunității de jurisdicție și de executare.
Avem în vedere faptul că, sustras acțiunii executorilor judecătorești al căror birou se află în țara
unde obțin veniturile, debitorii vor fi, fără doar și poate, scutiți și de ingerințele organelor de executare
din țara de domiciliu, întrucât normele de drept intern ale acelei țări nu pot permite acelor organe
efectuarea de acte de executare în afara teritoriului național.
Se poate aprecia că o imunitate de executare nelegitim creată apare ca fiind contrară exigențelor
accesului la justiție recunoscut de art. 6 CEDO, în dimensiunea particulară a accesului efectiv la o
procedură execuțională. Încălcarea exigențelor Convenției este cu atât mai flagrantă cu cât nu ne aflăm
în prezența unui deznodământ, de speță, în sensul eșecului satisfacerii creanței din cauze asumate ori
presupus a fi asumate de către creditor – insolvabilitatea debitorului, efectuarea procedurii execuționale
în condiții de nelegalitate ș.a.a. –, ci, practic, al unui blocaj generat de o normă internă insuficient de
cuprinzătoare pentru a da o soluție satisfăcătoare și conformă exigențelor art. 6 CEDO în ipoteza
particulară examinată (debitor domiciliat în afara statului unde obține venituri).
În susținerea acestui argument ar putea fi adusă și rațiunea modificării adoptate în privința
competenței teritoriale în materia popririi, soluția legislativă anterioară acestei modificări fiind una
care, dimpotrivă, permitea executorilor judecătorești români, mai exact celor al căror birou se afla în
curtea de apel de la domiciliul/sediul terțului poprit, să inființeze poprirea asupra veniturilor obținute
de la acel terț, de către un debitor domiciliat în străinătate.
Rațiunea, având o notorietate incontesabilă, a fost aceea de a asigura un echilibru pur intern,
între executorii judecătorești al căror birou se afla în circumscripția Curții de Apel București,
circumscripție unde este situat sediul majorității instituțiilor de credit și executorii judecătorești având
biroul în cirscumcripția altor curți de apel, concurați de cei dintâi inclusiv în proceduri execuționale
înterprinse, în modalitatea popririi, împotriva unor debitori al căror domiciliu se afla în circumscripția
acestor din urmă curți de apel.
Prin urmare, miza modificării adoptate, în materie de competență teritorială în cazul popririi, nu
a fost sub nicio formă crearea unei imunități de executare prin efectul domicilului debitorului care
obține venituri în România.
În raport cu o asemenea rațiune, este, o dată mai mult, dificil de acceptat ca tranșarea unei
dispute în interiorul profesiei prin care se asigură instrumentarea procedurilor execuționale să interzică
accesul creditorului la o modalitate de executare legitimă prin aceea că activul patrimonial în discuție se
află în România.
5
 Nu în ultimul rând, un argument care ar putea întemeia în drept soluția înființării popririi în
pofida situării în străinătate a domicilului debitorului poprit ar fi acela al completării dispozițiilor
speciale în materia competenței teritoriale în cazul popririi cu dispozițiile de drept comun aplicabile
competenței teritoriale în cazul urmăririi silite mobiliare.
Este adevărat că art. 782 C.proc.civ. apare ca o normă specială, derogatorie față de dispoziția art.
652 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., astfel încât, în cazul popririi, spre deosebire de cel al urmăririi silite asupra
bunurilor mobile, corporale ori incorporale, locul unde se află activul susceptibil de urmărire (venitul
obținut de debitor) nu prezintă relevanță.
Cu toate acestea, în măsura în care devine imposibilă aplicarea normei speciale, prin aceea că nu
poate justifica o competență teritorială în favoarea niciunui executor judecătoresc din România, deși o
asemenea competență este unica legitimă în raport cu împrejurarea că un organ de executare dintr-un
alt stat nu ar putea, din cauza situării activului urmăribil, să-și justifice propria competență teritorială,
trebuie să se recurgă, spre a acoperi lacuna relevată de situația de fapt particulară (debitor cu domiciliu
în străinătate) raportată la soluția rigidă prescrisă de norma specială (domiciliul debitorului ca unic
criteriu de determinare a competenței teritoriale a executorului judecătoresc), la dreptul comun, oferit
de textul art. 652 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
Acest din urmă text de lege oferă, în ipoteza urmăririi silite mobiliare, creditorului soluția
competenței teritoriale alternative, putând alege între executorul al cărui birou se află în circumscripția
curții de apel unde este situat domiciliul/sediul debitorului, pe de o parte, și locul situării bunului mobil
urmărit, pe de altă parte. Aplicabilă, în completarea normei speciale a art. 782 alin. (1) C.proc.civ., la
materia popririi, această dispoziție ar recunoște executorului judecătoresc al cărui birou se află în
circumscripția curții de apel unde este situat domiciliul/sediul terțului poprit competența de a înființa
poprirea asupra veniturilor obținute de către un debitor chiar dacă acesta din urmă este domiciliat în
străinătate.
Calificarea dispoziției art. 652 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. ca normă de drept comun pentru
competența teritorială a executorului judecătoresc în materie de poprire este justificată prin aceea că
poprirea ca atare este reglementată ca o modalitate particulară de executare silită, subsumată urmăririi
silite mobiliare; poprirea, practic, este o secțiune în cadrul urmăririi mobiliare.
Nu s-ar putea obiecta că, pe calea unui asemenea raționament, s-ar ajunge la golirea de substanță
a modificării aduse în 2017 în materie de competență teritorială în cazul popririi pentru că
recunoașterea competenței în favoarea executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripția

6
curții de apel unde se află domiciliul/sediul debitorului poprit se face ca urmare a valorificării unei
dispoziții plasate în materia urmăririi mobiliare și numai dacă este vorba de un debitor al cărui
domiciliu nu se află în România; în acest din urmă caz, competența teritorială exclusivă, în favoarea
executorului al cărui birou se află în circumscripția curții de apel unde este domiciliul acelui debitor,
rămâne aplicabilă.

Stadiul jurisprudenței
Ipoteza declanșării executării silite, prin modalitatea popririi asupra veniturilor obținute în
România de către un debitor domiciliat în străinătate, nu este una foarte frecvent întâlnită în practică.
Din câte avem cunoștință, la nivelul procedurii prealabile a încuviințării executării silite, instanțele de
executare nu au stopat cursul executării prin încheieri de respingere întemeiate pe nerespectarea
dispozițiilor privind competența teritorială exclusivă în materie de poprire. Nu este însă cunoscută o
orientare definită a instanțelor de executare învestite cu soluționarea unor contestații la executare
formulate pe un asemenea temei.