Cerul înstelat sau cerul nocturn desemnează cerul vizibil în timpul

nopții. În astronomie desemnează cerul lipsit de nori vizibil în timpul

nopții.

Constelațiile sunt aranjamente stelare vizibile pe cerul nocturn. Alte

obiecte nocturne strălucitoare sunt planetele sistemului solar,
cometele, nebuloasele, galaxiile, supernovele. În secolul al II-lea d.Hr.
Ptolemeu a identificat 48 de constelații, multe alte fiind identificate
încă din perioada babiloniană.

În prezent sunt identificate 88 constelații. Numele constelației se referă

atât la aranjamentul propriu-zis al stelelor din ea, cât și la întreaga
regiune de pe cer pe care o ocupă aceste stele.

Bolta cerească, numită și sfera cerească, este împărțită la fel ca și

Pământul în două emisfere.

Emisferele cerești sunt câte o jumătate de boltă cerească care

înconjoară Pământul, ele fiind despărțite una de cealaltă prin ecuatorul
ceresc care desparte emisfera sudică de cea nordică; cupola cerului
văzută de la un anumit punct de pe Pământ este mărginit de linia
orizontului.

Galaxia noastră "Calea Lactee" e situată în zona centrală a bolții cerești

și apare ca un brâu des cu stele.

Bolta stelară diferă după anotimp, cu excepția unor stele numite "stele
fixe", care servesc în geodezie sau la orientare în navigația maritimă.
Constelațiile din emisfera nordică cunoscute azi au fost înregistrate de
către Hevelius în 1687.

Cerul în mișcare

Încă de pe vremea vechilor greci astronomii au numit cerul nocturn

"sfera celestă", pentru că, văzut de pe Pământ, el arată ca suprafața
unei sfere văzută din interior (bolta cerească), cu stelele prinse de ea.
Ecuatorul și polii tereștri sunt proiectate pe sferă pentru a forma un
ecuator celest și un pol nord și sud celest, figuri folosite la stabilirea
pozițiile stelelor pe cer.

Dat fiind că Pământul se rotește, stelele și constelațiile par să se

rotească pe cer în decursul unei nopți. Porțiunea din sfera celestă care
poate fi văzută de un observator depinde de poziția Pământului pe
orbită.

Cu toate că stelele se învârtesc permanent pe cer, poziția lor relativă

(unele față de altele) rămâne aproape neschimbată pe durata vieții
unui om, și chiar și mai mult. De aceea ele se mai numesc și „stele fixe”.
În realitate însă, și stelele așa-zise fixe își schimbă poziția relativă - dar
aceste schimbări devin observabile abia în decursul mileniilor. Spre
deosebire de „stelele fixe”, planetele sistemului solar parcurg pe cer
mișcări aparent neregulate, întortocheate, aceasta datorită apropierii
lor de Pământ și diversității lor de viteze și planuri de orbitare în jurul
Soarelui.
Deși constelațiile par plane, stelele lor se află la distanțe diverse față de
Pământ. De exemplu, stelele Betelgeuse și Mintaka din constelația
Orion se află una la 330 și cealaltă la 2.300 de ani-lumină. În timp, de-a
lungul mileniilor, constelațiile își schimbă treptat forma, pentru că
stelele își modifică poziția unele față de celelalte.

De ce nu vedem această mişcare?

Nu putem percepe această mişcare deoarece stelele sunt foarte

departe. Este la fel ca atunci când privim spre un avion. Dacă un avion
trece foarte aproape de noi pare a se mişca foarte rapid, iar dacă un
altul zboară la 10000 de metri el pare a se deplasa foarte lent, deşi
ambele au aceeaşi viteză. Stelele care se află la distanţe diferite de
Terra îşi vor dezvălui mişcarea de-a lungul unor perioade lungi de timp.
Asemenea celor două avioane, stelele mai apropiate de noi vor părea a
se mişca mai repede.

Aşadar, chiar se mişcă stelele?

Ei bine, mişcarea lor pe bolta cerească este o iluzie cauzată de rotaţia

Pământului în jurul propriei axe, la fel ca şi deplasarea Soarelui pe cer
pe timpul zilei. În acelaşi timp însă, toate stelele se deplasează cu o
viteză enormă (inclusiv Soarele şi planetele sale, printre care şi Terra),
gonind în jurul centrului galaxiei asemenea maşinilor de curse pe un
circuit.