Sistemul digestiv

trimis la data: 2008-04-22

de catre: Mihaela Roxana
Raporteaza o eroare
Tractul gastro-intestinal asigurã aportul continuu de apã, electroliþi si substanþe nutritive necesare organismului. în vederea
realizãrii acestor functii, este necesarã: 1. deplasarea alimentelor prin tractul alimentar; 2. secretia sucurilor digestive si digestia
alimentelor; 3. absorbtia produsilor de digestie, a apei si a electrolitilor; 4. circulatia sângelui prin segmentele tubului digestiv în
vederea transportului substantelor absorbite; 5. controlul acestor functii prin intermediul sistemului nervos si endocrin.
Referate similare:

 Digestia la om

 Digestia

 Digestia - sistemul digestiv

 Igiena sistemului digestiv

 Bolile organelor digestive

10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Majoritatea substantelor întâlnite în alimente au o structurã chimicã complexã, diferitã de cea a constituientilor organismului, si nu pot fi
preluate ca atare din naturã. E suferã, în prealabil, transformãri mecanice, fizice si chimice. Totalitatea acestora reprezinsi digestia
alimentelor. Prin digestie, principiile alimentare sunt descompuse în molecule simple, fãrã specificitate biologicã, iar acestea pot fi
absorbite la nivelul mucoasei intestinale

În tubul digestiv existã enzime specifice pentru fiecare tip de substantã organicã Astfel, proteinele suferã actiunea enzimelor proteolitice
(proteaze), care le desfac pânã la aminoacizi. Glucidele cu moleculã mare sunt scindate de cãtre enzimele amilolitice (glicolitice) pânã la
stadiul de glucide simple. Lipidele sunt hidrolizate de cãtre enzimek lipolitice (lipaze).

DIGESTIA BUCALÃ

La nivelul cavitãtii bucale, cât si al altor organe digestive, existã o activitate motorie si una secretorie. Activitatea motorie a cavitãtii bucale
constã din masticatie si timpil bucal al deglutitiei. Masticatia este un act reflex involuntar, ce se poate desfãsura si sub control votat tar.
Organele masticatiei sunt oasele maxilare, mandibulare si dinþii (organe pasive), precum si muschii masticatori ai limbii si ai obrajilor
(organe active). Prin masticatie, alimer : introduse în cavitatea bucalã sunt tãiate si transformate în fragmente mai mici.
Rolurile masticatiei:
1. Fragmentarea alimentelor, ceea ce determinã:
a. facilitarea deglutitiei;
b. cresterea suprafetei de contact dintre alimente si enzimele digestive.

2. Amestecarea alimentelor cu produsul de secretie al glandelor salivare, ce are ca rezultate: a. initierea procesului de digestie a
amidonului sub actiunea amilazei salivare; b. initierea procesului de digestie a lipidelor sub actiunea lipazei linguale; c. lubrifierea si
înmuierea bolului alimentar.

3. Asigurarea contactului cu receptorii gustativi si eliberarea substantelor odorante care vor stimula receptorii olfactivi, aceastã stimulare
initiind secretia gastricã. Activitatea secretorie a cavitãtii bucale se datoreazã glandelor salivare . Saliva este secretatã, în principal, de trei
perechi de glande salivare: parotide (localizate lângã unghiul mandibulei; sunt cele mai mari si produc o secretie apoasã), sublinguale si
submandibulare (ultimele douã secretã o salivã ce conþine o cantitate mai mare de proteine, deci secreþia va fi mai vâscoasã). Glande
mai mici existã, practic, în toatã cavitatea bucalã; cele linguale secretã lipaza lingualã.

Compozitia salivei. Zilnic se secretã 800 - 1500 ml salivã, solutie apoasã ce contine electroliti si proteine. Concentratia electrolitilor si
osmolalitatea variazã cu debitul secretiei, dar, în general, comparativ cu plasma, saliva este hipotonicã; contine concentratii mai mari de
K+ si HCO, si mai mici de Na+ ºi CI". în salivã se gãsesc douã tipuri de proteine:

1. enzime: a amilaza salivarã (ptialina) si lipaza lingualã;

2. mucina, glicoproteinã ce lubrifiazã alimentele. Saliva mai contine substante bactericide (lizozim) si unii produsi de catabolism (uree, acid
uric); reprezintã si o cale de eliminare din organism a unor virusuri.
Functiile salivei:
1. Protectia mucoasei bucale prin: rãcirea alimentelor fierbinti, diluarea eventualului HC1 sau bilei ce ar regurgita în cavitatea bucalã,
îndepãrtarea unor bacterii.
2. Digestiv: saliva începe procesul de digestie al amidonului si al lipidelor, a amilaza produce digestia chimicã a amidonului preparat;
astfel, în prezenta ionilor de clor si a apei, amidonul este hidrolizat în trepte pânã la stadiul de maltozã. Aceastã enzimã va fi inactivatã de
pH-ul intragastric scãzut. Lipaza lingualã începe degradarea lipidelor, actionând atunci când acestea se gãsesc în cavitatea bucalã,
stomac si portiunilor superioare ale intestinului subþire.
3.Lubrifierea alimentelor usureazã deglutitia; umectarea mucoasei bucale favorizeazã vorbirea.
4. Excretia unor substante endogene si exogene.
5. Elaborarea senzatiei gustative prin dizolvarea substanþelor cu gust specific si suprafatã receptivã a analizatorului gustativ.

Ca urmare a transformãrilor din cavitatea bucalã, alimentele sunt omogenizate, imbibate cu mucus si formeazã bolul alimentar.
Deglutitia cuprinde totalitatea activitãtilor motorii ce asigurã transportul bolului alimentar din cavitatea bucalã în stomac. Este un act reflex
ce se desfãsoarã în trei timpi.

Timpul bucal (voluntar). în momentul în care alimentele sunt gata pentru a fi înghitite, ele sunt în mod voluntar împinse în faringe datoritã
presiunii pe care o exercitã limba prin miscarea ei în sus si posterior asupra palatului moale. De acum încolo, procesul deglutitiei devine în
întregime, sau aproape, un act automat si, în mod obisnuit nu mai poate fi oprit.
Timpul faringian. La intrarea în faringe sunt stimulate ariile receptoare de la acest nivel. Impulsurile de la acest nivel ajung la trunchiul
cerebral si initiazã o serie de contractii faringiene musculare automate, dupã cum urmeazã:
a. Palatul moale este împins în sus, închizând coanele,
b. Plicile palato-faringiene de pe fiecare parte a faringelui sunt trase medial, apropiindu-se unele de celelalte, formând o deschizãturã
sagitalã prin care alimentele trec în faringele posterior,
c. Corzile vocale sunt puternic apropiate, iar laringele este împins în sus si anterior de cãtre muschii gâtului. Aceastã actiune, combinatã
cu prezenta ligamentelor ce previn deplasarea în sus a epiglotei, determinã deplasarea posterioarã a epiglotei peste orificiul laringian.
Ambele efecte previn pãtrunderea alimentelor în trahee,
d. Deplasarea superioarã a laringelui mãreste deschiderea esofagului. In acelasi timp, cei 3-4 cm ai peretelui muscular al esofagului
posterior (sfincter esofagian superior sau sfincter faringo-esofagian) se relaxeazã, permitând astfel alimentelor sã se deplaseze liber din
faringele posterior în esofagul superior,
e. Concomitent cu ridicarea laringelui si relaxarea sfincterului faringo-esofagian are loc contracþia întregului perete muscular faringian,
începând cu portiunea superioarã a faringelui, contractie ce se propagã în jos ca o undã peristalticã rapidã, ce antreneazã succesiv
muschii faringieni mijlocii si inferiori, si, în continuare, esofagul, propulsând astfel alimentele în esofag. întreg procesul dureazã 1 - 2
secunde.

Timpul esofagian. Esofagul are, în principal, rolul de a transporta alimentele din faringe în stomac, iar miscãrile lui sunt organizate specific
în vederea acestei functii. în mod normal, esofagul prezintã douã tipuri de miscãri peristaltice: peristaltism primar si peristaltism secundar.
Peristaltismul primar este declansat de deglutitie si începe când alimentele trec din faringe în esofag; este coordonat vagal. Peristaltismul
secundar se datoreazã prezentei alimentelor în esofag si continuã pânã când alimentele sunt propulsate în stomac; este coordonat de
sistemul nervos enteric al esofagului.
Ce este aparatul digestiv? Componentele tubului digestiv, digestia

Ce este sistemul digestiv?

Aparat (sau tub) digestiv reprezinta totalitatea organelor cu ajutorul carora se face digestia.
Cunoscand alcatuirea si modul de functionare a sistemului digestiv, vom putea elucida unele dintre cele mai
raspandite prejudecati si vom intelege mai bine cum, unde si cand actioneaza elementele nutritive.
Gura si esofagul
Procesul de digestie incepe in gura prin maruntirea hranei si amestecarea ei cu saliva. O enzima din saliva numita
ptiaina incepe sa descompuna amidonul in zaharuri simple. Alimentele sunt apoi trimise catre fundul gurii si de acolo
patrund in esofag; fiind antrenate mai departe cu ajutorul asa-numitului peristaltism - miscari ritmice de contractare si
relaxare a peretelui muscular, cu rol de a impinge bolul alimentar de-a lungul tubului digestiv. Pentru a impiedica
regurgitarea alimentelor, adica reintoarcerea lor in gura, si in acelasi timp pentru a permite eliberarea anumitor enzime
necesare la un moment dat - fiindca o enzima nu poate implini actiunea alteia - traiectul digestiv este echipat cu
sfinctere situate in punctele importante de jonctiune.
Stomacul
Dupa cum multi dintre noi stiu deja, stomacul este cel mai incapator segment al traiectului digestiv, fiind asezat mai
sus insa de cat se crede in general. El ocupa spatiul dintre coastele inferioare, deasupra taliei; este un "sac" flexibil,
imbracat in muschi in continua miscare, schimbandu-si astfel fara incetare forma. Cu exceptia alcoolului, nici o
substanta ca atare nu este absorbita prin peretii stomacului. Alimentele ingerate in mod obisnuit la o masa parasesc
stomacul intr-un interval de trei pana la cinci ore. Materialele lichide, ca supele de exemplu, parasesc stomacul mult
mai repede; grasimile insa raman un timp mai indelungat. Un meniu obisnuit, compus din carbohidrati, proteine si
grasimi, este eliminat dintr-un stomac normal in trei pana la cinci ore. Glandele stomacului si anumite celule
specializate secreta enzime, acid clorhidric, un mucus si un anumit factor capabil sa faciliteze dizolvarea vitaminei
B12 si trecerea ei prin peretii intestinali in circuitul sanguin. Unui stomac normal ii este caracteristic mediul acid;
aceasta aciditate este asigurata de catre sucul gastric.
Pepsina:
enzima predominanta in stomac; asigura digestia carnii si a altor proteine, fiind activa numai in mediu acid.
Renina: produce coagularea laptelui.
Acidul clorhidric:
este produs ce celulele prezente in peretii stomacului si asigura mediul acid necesar digestiei. Stomacul nu este
indispensabil digestiei. Cea mai mare parte a procesului de digestie are in loc in afara stomacului.
Intestinul subtire
Aproape toate elementele nutritive sunt absorbite prin peretii intestinului subtire. In lungime de peste sapte metri,
intestinul subtire este segmentul in care are loc savarsirea procesului de digestie cu absorbtia tuturor elementelor
nutritive. Mediul prezent in interiorul lui este alcalin, determinat fiind de secretiile peretilor intestinali. Mediul alcalin
este absolut necesar pentru finalizarea procesului de digestie si absorbtie. Intestinul subtire este structurat pe trei
segmente: duodenul, care porneste chiar de la orificiul de iesire a stomacului, jejunul (de aproximativ trei metri
lungime) si ileonul (pana la trei metri si jumatate lungime). Cand continutul lichid al intestinului subtire este antrenat
inainte prin miscari peristaltice, se aud anumite zgomote caracteristice care in mod obisnuit ne referim spunand ca ne
"ghiortaie" stomacul. De fapt, asa cum vazut, responsabil pentru aceste bolboroseli nu este stomacul, insa probabil ca
expresia va persista ca atare. Top
Intestinul gros ( Colonul)
Pentru a parcurge intesinul gros, substantele ajunse aici le trebuie 12-15 ore. Materialele care parasesc ileonul si
patrund in cecum (prima portiune a intestinului gros) au o consistenta lichida. Reintoarcerea lor in intestinul subtire
este impiedicata de un sfincter muscular aflat in punctul de jonctiune. Cu exceptia apei, prin peretii intestinului gros
sunt absorbite putine substante. Functia primara a colonului este cea de stocare si deshidratare. Pe masura ce apa este
absorbita, materialul lichid capata consistenta semisolida, fiindu-i necesare 12 pana la 15 ore pentru a realiza intreg
circuitul intestinal. Spre deosebire de stomac, intestinul gros contine o bogata flora microbiana. O buna parte a
materiilor fecale este constituita din bacterii, substante nedigerabile - in principa celuloza - si substante toxice
eliminate din sange prin pereti intestinali.
Ficatul
Ficatul este principalul organ in care se depoziteaza vitaminele solubile in grasimi. Ficatul este cel mai mare organ
masiv din corpul uman si cantareste aproximativ un kilogram si jumatate. Asemeni unei complexe uzine chimice, el
poate modifica aproape orice structura sau compozitie chimica, distrugand si anihiland o serie intreaga de molecule
toxice. Ficatul constituie totodata un rezervor de sange si un depozit pentru inmagazinarea vitaminelor A si D, precum
si a glicogenului (carbohidrat digerat) ce are rolul de a regla nivelul zaharului in sange. In ficat sunt prelucrate
enzime, colesterol, proteine, vitamina A (din caroten) si factorii ce asigura coagularea sangelui. Una din principalele
functii ale ficatului este aceea de a produce bila. Sarurile continute in bila contribuie la digerarea eficienta a
grasimilor, ele actionand asemeni detergentilor, emulsionand materiile grase. Top
Vezica biliara
Chiar si simpla vedere a mancarii poate goli uneori vezica biliara. Vezica biliara este un organ cu rol de depozitare,
lung de aproximativ 7 cm, care inmagazineaza bila, ii modifica structura chimica si o concetreaza putenic. Gustarea si
uneori chiar simpla vedere a mancarii poate determina golirea ei. Anumiti constituenti fluizi ai vezicii biliare tind
cateodata sa cristalizeze si sa formeze asa-numitii calculi biliari.
Pancreasul
Pancreasul este o glanda de aproximativ 15 cm lungime, situata in concavitatea formata din duoden. Celulele sale
secreta insulina, un hormon cu rol in arderea accelerata a zaharurilor din corp. Insulina nu este varsata in traiectul
digestiv, ci direct in circuitul sanguin. O functie importanta a pancreasului este fabricarea si secretia sucului
pancreatic ce contine unele din enzimele de baza necesare in procesul de digestie: lipaza care descompune grasimile,
tripsina - cu rol in descompunerea proteinelor - si amiliaza care hidrolizeaza amidonul.