Betonul armat (beton si oţel) a fost inventat și dezvoltat concomitent de mai multe

persoane la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1854, J. L. Lambot a construit la Paris

ambarcațiuni din beton armat cu sârmă și plasă de sârmă, dar metoda nu s-a răspândit
până când un grădinar, Joseph Monier, a patentat metoda pentru manufactura
ghivecelor de flori în 1867. În 1854, un englez, William Wilkinson, din Newcastle a
început să construiască case din beton armat.
             Între 1850 și 1880, un francez, Francois Coignet, a construit case de beton
întărite cu bare de oțel în Anglia și Franța. În SUA, Taddheus Hyatt a inventat și
experimentat în anii 1870 bârne din beton armate cu oțel. Prima clădire din beton armat
din SUA este considerată a fi una construită de E.W. Ward în 1875 în orașul Port
Chester, New York.

            Oţelul, ca şi lemnul, este un material simetric, asta înseamnă că aproximativ,

rezistenţa la tensiune este egală cu rezistenţa la compresiune, însă aici intervine un
fenomen care se numeşte flambaj, adică din cauza lungimii barei de oţel, nu putem să
beneficiem decât de tensiune pentru că la compresiune bara se va îndoi relativ uşor.
            Cu un design atent al elementului de oţel se poate ajunge să se pună în valoare
şi partea de compresiune prin îndepărtarea părţii materiale de centrul profilului astfel cea
mai ineficientă formă de oţel, pe partea de compresiune este bara, iar cea mai eficientă
este ţeava. Când oţelul este o bară îi spunem armătură (striată sau nestriată), iar când
se urmăreşte găsirea unei forme care să sporească rezistenţa la compresiune îi spunem
profil.

            Oţelul ajută şi la compresiune prin faptul că formează împreună cu etrierii o

cuşcă pentru beton şi nu îl lasă se se dea la o parte nici după ce s-a sfărâmat, iar
clădirea va sta în picioare un timpul unui cutremur sau a unei explozii chiar dacă
elementul de beton este compromis.