520 12.

Elemente de fizica nucleului

12. ELEMENTE DE FIZICA NUCLEULUI

12.1. Caracteristicile nucleului atomic

Nucleul unui atom este încărcat cu întreaga sarcină electrică pozitivă a

atomului şi ocupă centrul acestuia concentrând practic toată masa atomului.
Nucleul este alcătuit din două tipuri fundamentale de particule stabile, protonul şi
neutronul, numite nucleoni.
Protonul are sarcina electrică + e , masa de repaus egală cu 1836 mase
electronice, numărul cuantic de spin 1/ 2 , iar momentul magnetic este
eh
μ P = 2,793 μ N , unde μ N = este magnetonul nuclear.
e
2m
Neutronul este o particulă neutră din punct de vedere electric, masa sa de
repaus este practic egală cu masa protonului, numărul cuantic de spin este 1/ 2 ,
iar momentul său magnetic este μ n = −1,91μ N .
Numărul de protoni din nucleu numit număr atomic Z , determină
numărul de ordine al elementului chimic căruia îi aparţine nucleul în tabelul
periodic al lui Mendeleev. Numărul total de nucleoni este denumit număr de
masă A , iar:
N=A−Z (12.1)

reprezintă numărul de neutroni din nucleu. Ţinând cont de aceste notaţii, orice
A
nucleu poate fi reprezentat sub forma Z X , unde X este simbolul elementului
chimic căruia îi aparţine nucleul. Un nucleu cu un număr de protoni Z şi de
neutroni N fixate se mai numeşte nuclid. Nuclizii cu acelaşi Z se numesc
izotopi, cei cu acelaşi A se numesc izobari iar cei cu acelaşi N se numesc
izotoni. Nuclizii cu aceleaşi numere N şi Z , dar având proprietăţi fizice diferite
 1
(de exemplu, stabilitatea) se numesc izomeri. Iată câteva exemple de nuclizi: 1H
4 8
este nucleul hidrogenului, He este nucleul heliului, Li este nucleul litiului,
2 3
12
C este unul din izotopii carbonului.
6
În natură se întâlnesc toate elementele cu numărul atomic Z cuprins între 1
(hidrogen) şi 92 (uraniu), cu excepţia a două elemente obţinute artificial:
techneţiu (Z = 43 ) şi promeţiu (Z = 61) . Elementele care au Z > 92 , numite
transuraniene, obţinute doar prin reacţii nucleare, sunt instabile şi au un timp de
viaţă foarte mic.
Până la mijlocul tabelului periodic al elementelor, nucleele au aproximativ
acelaşi număr de protoni şi neutroni dar, pe măsură ce Z creşte, numărul
neutronilor depăşeşte numărul protonilor, astfel încât la finalul tabelului lui
N
Mendeleev se ajunge ca = 1,6 .
Z
Masa unui nucleu, exprimată în unităţi atomice de masă (a.m.u), reprezintă
numărul întreg cel mai apropiat de raportul dintre masa atomului căruia îi aparţine
nucleul (se consideră că masa electronilor este neglijabilă în raport cu masa
nucleului) şi 1/ 12 din masa izotopului 12 C , care reprezintă tocmai unitatea
6
atomică de masă, 1amu = 1,66 ⋅ 10 −27 kg .
Constatându-se că nucleele au un volum bine delimitat şi acceptând că
nucleul are formă sferică, s-a ajuns, într-o primă aproximaţie, la o dependenţă a
razei nucleului R de numărul de masă A de forma:

3
R = r0 A (12.2)
unde r0 ∈ (1,2 ÷ 1,5 ) ⋅ 10 −15 m , este raza unui nucleon, considerat de asemenea
sferic.
Se poate astfel calcula o densitate medie a materiei nucleare luând
−15
r0 ≅ 1,4 ⋅ 10 m
ρ nucl. = A × 1amu 1amu ≅ 2 ⋅ 1017 kgm −3
= (12.3)
3 03 .
4πR 4πr

3 3
522 12. Elemente de fizica nucleului

Se poate observa cât de mare este densitatea nucleară în comparaţie cu

densitatea substanţei în genere. (Plumbul, de exemplu, are densitatea
3 −3
ρ = 13,9 ⋅ 10 kgm ).
r
Momentul cinetic total al nucleului, I , numit spin nuclear, reprezintă
suma vectorială a momentelor cinetice orbitale şi de spin ale tuturor nucleonilor
r
care compun nucleul. Cuplajul este de tip j − j , cuplându-se, mai întâi, momentul
r r r r r
cinetic orbital l şi de spin s pentru fiecare nucleon în parte, rezultând j = l + s
şi apoi prin însumarea tuturor momentelor nucleonice j se obţine spinul
r
nuclear I :
r r
I= ∑j. i
r
(12.4)

Nucleul are şi un moment magnetic dipolar μr I , asociat spinului nuclear I .

Orice nucleu prezintă o barieră de potential. În general, aceasta este o

groapă de potential de înălţime finită, mărginită de o barieră propriu-zisă a cărei
formă este determinată de tipul de particulă care părăseşte nucleul (proton,
neutron, particule α ). Pentru protoni şi particule α , bariera de potenţial este de
tip coulombian.
La formarea unui nucleu se eliberează o cantitate de energie ΔE numită
energie de legătură. Cu cât energia de legatură este mai mare, cu atât nucleul este
mai stabil.
Energia de legătură se calculează pornind de la defectul de masă Δm care
se înregistrează la formarea nucleului, calculat ca diferenţa dintre suma maselor
nucleonilor care compun nucleul, luaţi ca particule libere, şi masa nucleului
rezultat:
Δm = Zm p + (A − Z )m − M A X
n . (12.5)
Z
Atunci, conform relaţiei lui Einstein, energia de legătură a nucleului este:
ΔE = Δmc 2 . (12.6)

Dacă se defineşte energia de legătură per nucleon, ε :

ΔE
ε= (12.7)
A
şi se reprezintă funcţie de numărul de masă A (Fig. 12.1) se constată că aceasta
4 12 16
prezintă maxime pentru nucleele He, C, O , care sunt foarte stabile.
2 6 8

Fig. 12.1

Cea mai mare energie de legătură per nucleon se atinge în jurul valorii
A = 60 , ε max ≅ 8,8 MeV , iar până la sfârşitul tabelului periodic, aceasta scade
lent, până la aproximativ 7,6 MeV .
Pentru a putea înţelege mai bine proprietăţile nucleelor trebuie discutate
caracteristicile forţelor care acţionează între nucleoni, numite forţe nucleare.
Forţele nucleare, care asigură constituirea şi stabilitatea nucleelor, nu sunt
forţe de natură gravitaţională (forţa gravitaţională dintre doi nucleoni este de
−26
ordinul a 2 ⋅ 10 N ) şi deoarece acestea acţionează şi între particule fără
sarcină, (neutron – neutron) sau între un neutron şi un proton, forţele nucleare nu
pot fi nici de natură electrostatică. Se poate observa, de altfel, că doi protoni aflaţi
la o distanţă aproximativă de 10 −15 m se resping cu o forţă de ordinul a 2N . S-a
considerat deci că forţele nucleare sunt de o altă natură, iar interactiile dintre
nucleoni au fost numite interacţii tari.
Se poate estima care trebuie să fie ordinul de mărime al forţelor nucleare
folosindu-se relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg. Astfel, considerându-se
nucleonul localizat în interiorul nucleului, ceea ce revine la o nedeterminare în
poziţie de ordinul r0 = 10 −15 m , impulsul minim al nucleonului trebuie să fie de
ordinul h / r0 , ceea ce conduce la energia cinetică a unui nucleon,
(h / r0 )2
Ec ~ ~ 10 MeV . În aceste condiţii, energia potenţială a unui nucleon
2m p
524 12. Elemente de fizica nucleului

aflat în câmpul de forţe creat de ceilalţi nucleoni, trebuie să fie, în valoare

absolută, cu mult mai mare de 10 MeV astfel încât nucleonul să fie puternic legat
în nucleu.
Ştiind că energia potenţială a unui electron din atom este de ordinul eV , ne
putem da astfel seama că interactiile tari sunt cu mult mai puternice decât
interacţiile electromagnetice întâlnite la nivel microscopic.
Toate datele experimentale asupra nucleelor şi reactiilor nucleare au condus
astfel la stabilirea unor caracteristici ale forţelor nucleare, cele mai importante
dintre acestea fiind:
- forţele nucleare sunt forţe de atracţie independente de sarcina electrică;

(
- forţele nucleare au o rază mică de acţiune ~ 1,5 ⋅ 10 −15 şi prezintă

m )
caracter de saturaţie;
- forţele nucleare depind de orientarea spinului nucleonilor;
- nu sunt forţe centrale; ele depind însă de distanţa dintre nucleoni r după
o lege de tipul r −n , cu n > 2 .
Conform ipotezei lui Yukawa (1935), forţele nucleare sunt forţe de
schimb, nucleonii schimbând între ei nişte particule instabile a căror masă este
cuprinsă între masa electronică şi masa nucleonică şi de aceea au fost numite
mezoni. Este vorba despre mezonii de tip π , numiţi pioni, care alcătuiesc un
+ − 0
triplet π , π , π .
Interacţiile de schimb ale nucleonilor pot fi reprezentate prin reacţii de tipul:
−
n10 → p11 + π
1 1 +
p →n +π
1 0
(12.8)
1 1 0
p →p +π
1 1 0
1 1
+π .
→ n0 n
0
Trebuie menţionat că mezonii π au fost puşi în evidenţă abia 12 ani mai
târziu de la data introducerii lor ca particule virtuale de către Yukawa, prezenţa
acestora fiind detectată în radiaţia cosmică de către Powell, Lattes şi Ochiallini. S-
+ −
a constatat că mezonii π şi π au masa de repaus egală cu 273 m e şi timpul de
⋅ π
viaţă de aproximativ 2,6 10 −8 iar mezonul 0 are masa de repaus egală cu
s
264 m e , timpul său de viaţă fiind mai mic 4 ⋅ 10 −16 s . Numărul cuantic de
de
spin al pionilor este s = 0 .

12.2. Modele nucleare

Studiile asupra proprietăţilor nucleelor şi fenomenelor nucleare, în general,

au condus la elaborarea unor modele nucleare pe baza cărora să se poată explica
unitar comportarea nucleelor.
Există două modele nucleare clasice mai importante: modelul nuclear în
picătură şi modelul păturilor nucleare precum şi un model care îmbină unele
din caracteristicile celor două, dar explică şi alte proprietăţi ale nucleului decât
acestea, şi anume, modelul generalizat al nucleului.
Modelul nucleului în picătură, conform căruia nucleul are o comportare
asemănătoare cu o picătură de lichid, se bazează pe următoarele proprietăţi ale
nucleului:
• Nucleul are un volum bine delimitat;
• Numărul de nucleoni din unitatea de volum, distanţa medie dintre nucleoni şi

densitatea materiei nucleare au aceleaşi valori pentru toate nucleele;

• Forţele de legătură dintre nucleoni sunt forţe cu rază mică de acţiune, ele
exercitându-se numai între un număr limitat de nucleoni;
• Nucleonii din stratul superficial exercită o tensiune superficială, la fel ca
moleculele din stratul de la suprafaţa unei picături de lichid.
Conform acestui model, nucleul este presupus a fi o picătură sferică de
lichid nuclear incompresibil şi care este încărcat electric cu sarcină pozitivă.
Pe baza modelului în picătură se pot explica apariţia energiei de legătură a
nucleului precum şi reacţiile nucleare, fisiunea şi fuziunea.
Nu se poate însă face nici un fel de evaluare asupra niveleleor energetice ale
nucleului. Pentru obţinerea acestora şi confruntarea rezultatelor cu experienţa s-a
elaborat modelul în pături.
Acest model are la bază aserţiunea că fiecare nucleon se deplasează într-un
potenţial mediu creat de toţi nucleonii. Acest potenţial este de forma unei gropi
526 12. Elemente de fizica nucleului

simetrice dreptunghiulare în cazul nucleelor grele şi parabolice în cazul nucleelor

uşoare.
Stările staţionare ale nucleonilor aflaţi în groapa de potenţial a nucleului
sunt caracterizate de un set de numere cuantice care sunt ataşate aceloraşi mărimi
ca în cazul atomului: energie, moment cinetic orbital, moment cinetic de spin
precum şi proiecţiile acestor momente pe o axă fixă. Aceasta revine la atribuirea
unui set de numere cuantice pentru fiecare stare staţionară a unui nucleon.
Momentele cinetice orbital şi de spin ale unui nucleon se cuplează conducând la
r
momentul cinetic total al nucleonului j şi apoi printr-un cuplaj j − j se obţine
r
momentul de spin al nucleului I .
Calculele conduc la concluzia ca nucleul este organizat în pături distincte de
energie, numărul maxim de neutroni şi protoni dintr-o pătură fiind, în ordinea
crescătoare a numărului păturii nucleare, dat de valorile: 2, 8, 20, 28, 50, 82,
126, numite numere magice. Rezultatul absolut remarcabil al acestui model este
faptul că nucleele pentru care Z sau/şi N iau valori din şirul numerelor magice,
au o largă răspândire naturală, fiind extrem de stabile. În schimb, nucleele pentru
care Z sau N diferă cu o unitate faţă de unul din numerele magice, sunt instabile
şi abundenţa lor naturală este redusă.
Datorită faptului că anumite date experimentale nu au putut fi explicate doar
cu ajutorul unuia din cele două modele anterior mentionate, s-a elaborat modelul
generalizat sau modelul unificat al nucleului.
După cum o arată şi numele său, acest model îmbină unele din
caracteristicile celor două modele, unele proprietăţi ale nucleului fiind explicate
cu ajutorul modelului în pături, în special comportarea nucleonilor din pătura
externă, care este de tip uniparticulă, cât şi unele particularităţi specifice
modelului în picătură (nucleul are un miez ai cărui nucleoni au o mişcare
colectivizată). Cu ajutorul modelului unificat a fost explicată apariţia nivelelor
energetice de rotaţie la nucleele cu pături externe incomplete, acestea fiind nuclee
care nu prezintă simetrie sferică, precum şi existenţa spectrelor de vibraţie la unele
nuclee.
S-au obţinut, de asemenea, estimări mai exacte ale spinilor nucleari precum
şi ale momentelor magnetice de dipol şi de cuadripol ale unor nuclee.
12.3. Transformări ale nucleului

Nucleele care îşi menţin structura şi proprietăţile o perioadă îndelungată de

timp sunt catalogate drept stabile.
Există însă nuclee care sunt instabile, fie în mod natural, caz în care avem
de-a face cu o transformare a nucleului care poartă numele de radioactivitate
naturală, fie instabilitatea nucleului este provocată de cauze externe, aşa cum este
cazul reactiilor nucleare.
Dacă instabilitatea nucleului se manifestă doar prin trecerea acestuia de pe
un nivel energetic pe altul, atunci avem de-a face cu procese de excitare sau
dezexcitare, după cum nucleul absoarbe sau emite o cantitate de energie. În cazul
acestor procese, nucleul îşi menţine identitatea reprezentată simbolic prin notaţia
A
ZX .
Toate procesele definite mai sus, numite, într-un cuvânt, transformări
nucleare, au loc cu conservarea mărimilor fizice care definesc sistemul alcatuit
din nucleele şi particulele implicate în proces, printre care enumerăm: energia,
impulsul, sarcina electrică, spinul. În cele ce urmează vom discuta radioactivitatea
naturală şi legile ei precum şi reacţiile nucleare.

12.4. Radioactivitatea naturală. Tipuri de dezintegrări.

Familii radioactive. Legea dezintegrării

Radioactivitatea naturală desemnează orice fenomen de emisie spontană a

diferitelor particule de către nuclee. Procesul propriu-zis, prin care un nucleu
emite o particulă şi trece în alt nucleu mai stabil, se numeşte dezintegrare. Se
cunosc trei tipuri de particule emise de nucleele radioactive: α, β şi γ .
Dezintegrările α şi β conduc la schimbarea structurii nucleului, pe când radiaţia
γ preia doar excesul de energie din nucleu.
Dezintegrarea α constă în emisia de către nucleele grele, cu A > 210 , a
4
unei particule alcatuită din 2 protoni şi doi neutroni, notată 2 α . Particula α
4
reprezintă de fapt un nucleu de heliu şi de aceea se mai notează şi cu He .
2
528 12. Elemente de fizica nucleului

Emisia unei particule α este o transformare nucleară care poate fi

reprezentată prin formula de deplasare radioactivă:

A A −4 4
X→ Y+ α . (12.9)
Z X−2 2

Se consideră că particula α preexistă emisiei sale din nucleu, procesul de

emisie propriu-zis constând într-o tunelare a barierei de potenţial a nucleului.
Particulele α au în urma emisiei energii cinetice de ordinul MeV , dar fiind
particule grele (A = 4 ) , în urma ciocnirilor cu atomii substanţei pe care o străbat
ele îşi pierd rapid energia. Se poate spune deci că particulele α au o mare putere
de ionizare, şi în consecinţă, sunt foarte puţin penetrante.
În aer, de exemplu, parcursul R al unei particule α depinde într-o primă
aproximaţie, de energia cinetică a particulei după legea:

3/2
R(cm) ≅ 0,3E α (MeV ) . (12.10)

Se poate vedea că pentru E α de ordinul MeV parcursul în aer este de

ordinul centimetrelor (pentru E α = 1MeV , R = 0,3 cm ).
Dezintegrarea β constă în emisia de către un nucleu a unei particule care
− +
poate fi β , care este un electron sau o particulă β , care este antiparticula
asociată electronului, şi anume pozitronul.
Aceste procese se pot reprezenta, în principiu, prin formula de deplasare
radioactivă:
A X→ A Y + −
Z Z+1
A
Z (12.11)
X→ A +
Z−
Y+β .
Dezintegrările β − şi β +
sunt însoţite, în general, şi de alte procese la care
participă nucleul şi un electron din atom. Astfel, nucleul excitat rezultat în urma
unei dezintegrări β poate transmite surplusul de energie unui electron de pe
pătura periferică a atomului care este astfel expulzat din atom. Acest proces se
numeşte conversie internă. De asemenea, nucleul poate capta un electron de pe
pătura internă a atomului, procesul numindu-se captură K .
 Examinând relaţiile deplasărilor radioactive (12.11) şi ţinând cont de faptul
+
că energia nucleelor este cuantificată, se poate trage concluzia că particulele β şi
−
respectiv β sunt monoenergetice. Experimental, însă, s-a constatat că spectrul
−
particulelor β este continuu, acestea având orice energie cuprinsă între 0 şi
Eβ (Fig. 12.2).
max

Fig. 12.2

±
S-a presupus astfel că particulele β nu sunt singurele particule emise într-
o astfel de dezintegrare şi s-a emis ipoteza (Pauli, 1931) că acestea sunt însoţite de
nişte particule, botezate neutrini, care împart cu particula β energia rezultată în
urma dezintegrării.
Aceste particule, fără sarcină şi de masă practic nulă, sunt neutrinul
0 +
electronic, notat ν e , care însoţeşte dezintegrarea β :
A A + 0
X→ Y +β +ν (12.12)
Z Z−1 e
−
şi antineutrinul electronic ~νe , care însoţeşte dezinte-grarea β :
0

−
+ ~ν .
A A 0
X→ Y+β (12.13)
Z Z+1 e
Apariţia neutrinilor electronici este asigurată de existenţa proceselor de
transformare a unui proton într-un neutron şi invers:

1 1 + 0
p→ n + β + ν
1 0 e
(12.14)
−
+ ~ν .
1 1 0
n→ p + β
0 1 e
530 12. Elemente de fizica nucleului

Ulterior, descoperirea experimentală a neutrinilor electronici a validat acest

model. Trebuie să menţionăm că numărul de ioni produşi de o particulă β pe
2 3
unitatea de parcurs este în general, cu peste 10 ÷ 10 mai mic decât în cazul
particulelor α . Aceasta face ca particulele β , a căror energie este tot de ordinul
MeV , să fie mult mai penetrante decât particulele α , parcursul lor fiind în metale
de ordinul milimetrului, iar în aer de ordinul zecilor de centimetri.
Dezintegrarea γ . În majoritatea cazurilor, după o dezintegrare α sau β ,

nucleul rămâne excitat şi emite surplusul de energie sub formă de fotoni cu

energia de ordinul MeV , adică în domeniul γ al radiaţiilor electromagnetice.
Dezintegrarea γ se reprezintă prin legea de transformare:
A
X* →AX+γ (12.15)
Z Z

asteriscul indicând faptul că nucleul iniţial este excitat.

Radiaţia γ este extrem de puţin ionizantă dar foarte penetrantă faţă de
radiaţia α sau β , parcursul său în aer fiind de ordinul a 10 2
iar în plumb doar
m
de câţiva centimetri.
Familii radioactive. Nucleul rezultat în urma unei dezintegrări radioactive
poate fi, la rândul său, radioactiv şi prin dezintegrare să dea naştere unui alt
nucleu radioactiv ş.a.m.d. Se obţine, în acest fel, o familie radioactivă alcatuită
din nuclee instabile ce rezultă unul din altul, capul familiei dând numele acesteia.
Se cunosc trei familii radioactive naturale, independente una faţă de alta: familia
238
uraniului, având capul de serie izotopul U , familia thoriului, cu capul de
92
232 235
serie Th şi familia actiniului care începe cu Ac .
90 89
Există şi o familie radioactivă artificială, a neptuniului, care începe cu
237
izotopul obţinut artificial Np .
93
Legea dezintegrării. Dezintegrarea radioactivă este un act individual
caracteristic fiecărui tip de nucleu radioactiv în parte. Fiind dat un ansamblu de
nuclee radioactive de acelaşi tip nu se poate preciza când se va dezintegra fiecare
nucleu în parte ci doar care este probabilitatea ca un nucleu din ansamblu să se
dezintegreze în unitatea de timp. În acest sens dezintegrarea radioactivă este un
fenomen cu caracter statistic, iar probabilitatea de dezintegrare în unitatea de
timp, notată cu λ , este o caracteristică a fiecărui tip de nucleu radioactiv şi de
aceea ea se mai numeşte constantă de dezintegrare radioactivă.
Pentru a vedea cum variază în timp numărul de nuclee radioactive datorită
dezintegrării lor, să considerăm un ansamblu de N nuclee radioactive dintre care,
în intervalul de timp dt , se dezintegrează un număr de nuclee dN . Ţinând cont de
probabilitatea de dezintegrare în unitatea de timp λ :

dN
−
dt
λ= . (12.16)
N
se obţine: dN
= −λdt
N
şi presupunând că la t = 0,N = N0 , prin integrare obţinem:

N(t ) = N0 e −λ t . (12.17)

Aceasta este legea dezintegrării radioactive care ne arată cum variază în

timp numărul de nuclee nedezintegrate. Intervalul de timp după care numărul de
nuclee radioactive scade la jumătate, numit timp de înjumătăţire, T1/ 2 , se obţine
din condiţia
N(T1/ 2) = 0 ,
N

2
adică:
N0 = N0 e −λT1/ 2
2
ceea ce conduce la:
ln 2 0,693
T = = . (12.18)
1/ 2
λ λ
Se observă că timpul de înjumătăţire T1/ 2 este o caracteristică a fiecărui tip
de nuclee radioactive în parte şi ne arată că indiferent câte nuclee radioactive de
un acelaşi tip ar cuprinde un ansamblu dat (desigur că numărul acestora trebuie să
fie foarte mare pentru a se putea aplica legea dezintegrării, care este o lege cu
caracter statistic) numărul acestora scade la jumătate în acelaşi interval de
timp T1/ 2 .
532 12. Elemente de fizica nucleului

Pentru fiecare specie de nuclee radioactive se defineşte timpul de viaţă

mediu τ , ca fiind timpul mediu după care un nucleu de un anumit tip se
dezintegrează: 1
τ= . (12.19)
λ
O mărime importantă care trebuie definită pentru o substanţă radioactivă
este activitatea Λ care este dată de numărul de dezintegrări care au loc în
unitatea de timp în substanţa respectivă. Ţinând cont de legea dezintegrării,
activitatea Λ este:
dN = λN = Λ 0 e−λ t
Λ =−
(12.20)
dt
unde Λ 0 = λN0 este activitatea substanţei la momentul iniţial.

Unitatea de măsură pentru Λ în SI este dezintegrarea/secundă numită

Becquerel (Bq) dar pornind de la activitatea unui gram de radiu

(3,7 ⋅ 1010 dez / s), s-a ales ca unitate specială 1Curie (Ci), ca fiind activitatea
unui gram de radiu, 1Ci = 3,7 ⋅ 1010 dez / s ; în practică se folosesc şi submultiplii

acestei unităţi:
1mCi = 3,7 ⋅ 10 7 dez / s, 1μCi = 3,7 ⋅ 10 4 dez

/s,

care sunt activităţi întâlnite uzual la sursele radioactive utilizate în laboratoarele

de fizică nucleară.
Urmărirea modului în care activitatea unei surse variază în timp conduce la
determinarea constantei de dezintegrare λ pentru tipul de nucleu din care este
preparată sursa. Se alege în acest scop un detector de radiaţii adecvat sursei care
va indica apariţia unui puls în urma interacţiei unei particule rezultate din
dezintegrarea unui nucleu şi care poate fi contorizat de o instalaţie de numărare
aferentă.
În acest fel, se determină numărul de pulsuri înregistrate în unitatea de timp,
care reprezintă viteza de numărare R care, în condiţii experimentale fixate, este
proporţională cu activitatea sursei şi, în conse-cinţă, prezintă aceeaşi lege de
variaţie în timp:
R(t ) = R 0 e −λ t . (12.21)
 Determinând viteza de numărare la diferite
momente de timp şi reprezentând grafic ln R(t ) în

funcţie de timp, se obţine o dreaptă (Fig. 12.3):

ln R(t ) = ln R(0 ) − λ ⋅ t (12.22)

Fig. 12.3
care are panta (− λ ) .
În final, prezentăm ca exemplu, schema de dezintegrare a unuia dintre
izotopii cei mai utilizaţi la fabricarea surselor γ radioactive folosite în
60
laboratoarele nucleare, şi anume izotopul 2 Co (Fig. 12.4)

Fig. 12.4

60 − 60
Izotopul 2 Co , printr-o dezintegrare β , trece în izobarul 2 Ni care se
află într-o stare 7excitată şi prin emisia consecutivă a doi fotoni γ , ajunge în final
60
în starea fundamentală stabilă; timpul de înjumătăţire al izotopului
2 C este
T1/ 2 = 5,3 ani .
Izotopii radioactivi sunt utilizaţi în multe domenii de activitate, printre care
enumerăm geologia şi arheologia (datarea rocilor şi a fosilelor organice), medicina
(scintigrafia, iradierea tumorilor maligne), industria (defectoscopia nedistructivă
ce utilizează radiaţia γ ), agricultura şi industria alimentară (stârpirea micilor

dăunători, sterilizarea alimentelor).

534 12. Elemente de fizica nucleului

12.5. Reacţii nucleare

O reacţie nucleară constă într-o ciocnire dintre un nucleu şi o particulă

(care poate fi şi un alt nucleu) în urma căreia rezultă un nou nucleu şi o altă
particulă.
Reacţia nucleară se poate scrie simbolic sub forma:
A+a→ B+b (12.23)

unde A este nucleul ţintă, şi a este particula proiectil, iar B şi b sunt nucleul,
respectiv, particula rezultate din reacţie.
O reacţie nucleară este caracterizată de energia de reacţie Q
calculează cu formula: care se

Q = [( M + m a ) − ( M B + m b ) ] ⋅ c .
2
(12.24)
A

Reacţia nucleară este exotermă dacă Q > 0 şi endotermă dacă Q < 0 .

Scrierea reactiilor nucleare sub forma (12.23) este similară cu cea utilizată la
reacţiile chimice dar o diferenţă importantă între cele două tipuri de reacţii este
dată de mărimea energiei de reacţie Q .
Ca exemplu, să considerăm reacţia nucleară în care un nucleu de fluor este
bombardat cu un proton:
19
F+ 1H→16 O+ 4 α + 6,52 MeV . (12.25)
9 1 8 2

Comparând această reacţie cu reacţia chimică în care un atom de fluor se

combină cu un atom de hidrogen conducând la obţinerea acidului clorhidric:
1 → HF + 0,38
F+ H (12.26)
2 keV
2
constatăm că în cele două cazuri energia degajată sub formă de caldură diferă cu
peste trei ordine de mărime.
Toate reacţiile nucleare sunt guvernate de legile de conservare a unor
mărimi fundamentale, printre care menţionăm sarcina electrică, numărul total de
nucleoni, energia, impulsul, momentul cinetic. Sunt şi alte marimi care se
conservă într-o reacţie nucleară dar nivelul tratării abordate aici nu ne permite
definirea acestora şi ca atare, nu le menţionăm.
 Reacţiile nucleare se clasifică după diferite criterii, printre cele mai
importante fiind: valoarea energiei particulelor care intră în reacţie, tipul acestor
particule precum şi caracterul transformarii nucleare care are loc în cadrul reacţiei.
Astfel, după primul criteriu menţionat, reactiile nucleare se clasifică în:
a) reacţii nucleare la energii joase (de ordinul eV); b) reacţii nucleare la
energii medii (până la câţiva MeV) şi c) reacţii nucleare la energii înalte (de
ordinul GeV).
După tipul de particule care intră în reacţie distingem:
a) reacţii nucleare cu neutroni; b) reacţii nucleare cu particule încărcate şi
c) reacţii nucleare cu fotoni γ .

În funcţie de caracterul transformării nucleare, se disting două categorii de

reacţii nucleare mai importante: reacţia de fisiune şi reacţia de fuziune.
Reacţia nucleară de fisiune este caracteristică nucleelor grele a căror
instabilitate este determinată de conţinutul mare de protoni, care determină o
creştere importantă a forţelor de respingere coulombiene, dar şi de numărul mare
de neutroni.
Pe baza modelului în picătură, se consideră că fisiunea nucleară este
precedată de deformarea nucleului care se alungeşte şi care se rupe apoi în două
fragmente de mase comparabile.
Cea mai cunoscută reacţie de fisiune, şi prima din punct de vedere istoric,
235
este reacţia de fisiune a U . Această reacţie se produce în urma cooptării de
9
235
către nucleul de U a unui neutron lent, având drept fază intermediară
formarea nucleului compus 236 care apoi se desface în două nuclee şi 2 sau 3
U
neutroni conform reacţiilor:

235 1 236 140 93 1

U n U Xe Sr 3 n
92 + 0 → 92 → 54 + 38 + 0
(12.27)
235 1 236 92 137 1
U n U Zr Te 2 n .
92
+ 0
→ 92
→ 40
+ 52
+ 0
Fragmentele de fisiune sunt β radioactive şi printr-un lanţ de transformări
trec în final în nuclee stabile, ca de exemplu:
536 12. Elemente de fizica nucleului

92 T1/ = 17 h 97 T1/ = 74 m in
Zr ⎯⎯ ⎯2 ⎯ ⎯ → Nb ⎯⎯ ⎯2 ⎯ ⎯ ⎯ →
87
Mo
40 β− 41 β− 42

(12.28)

137 T1/ = 1m in 137 T1/ = 0,3 m in

Te ⎯⎯ ⎯2 ⎯ ⎯ → I ⎯⎯ ⎯2 ⎯ ⎯ ⎯ →
52 − 53 −
β β
T1/ = 0,3 m in T1/ = 3,8 m in
⎯⎯ ⎯ 2
⎯ ⎯ ⎯ →137 Xe ⎯⎯ ⎯2 ⎯ ⎯ ⎯ →
− 54 −
β β
T1/ = 3,8 m in T1/ = 30a ni
⎯⎯ ⎯2 ⎯ ⎯ ⎯ →137 Cs ⎯⎯ ⎯2 ⎯ ⎯⎯
→137 Ba
− 55 56
β β−

Reacţiile de fisiune sunt reacţii exoterme cantitatea de energie degajată în

8
fiecare proces de fisiune fiind de aproximativ 10 eV . Această energie este
preluată sub formă de energie cinetică de către fragmentele de fisiune şi de către
neutronii rezultaţi din reacţie, care apoi o disipă în substanţa pe care o străbat.
Neutronii rezultaţi în urma unui act de fisiune pot genera, în anumite condiţii, noi
acte de fisiune ajungându-se la producerea unei reacţii de fisiune în lanţ. În
aceste condiţii, reacţia de fisiune se autoîntreţine, ajungându-se la eliberarea unei
cantităţi de energie extrem de mari prin fisiunea completă a unei cantităţi de
substanţă fisionabilă date. Astfel, s-a calculat că prin fisionarea completă a unui
235
gram de 9 U se eliberează o cantitate de energie de aproximativ 30 Mwh
.
Desfăşurarea controlată a unei reacţii de fisiune are loc într-un reactor
235
nuclear, primul reactor nuclear folosind drept combustibil 9 U fiind realizat de
Enrico Fermi în 1942. Controlul reacţiei se realizează cu ajutorul unei substanţe,
numite moderator, care preia o parte din energia neutronilor ducând la încetinirea
(termalizarea) acestora. Puterea reactorului este reglată cu ajutorul unor materiale
care absorb neutronii şi care se introduc controlat în miezul reactorului.
Un alt tip particular de reacţie nucleară îl constituie reacţiia de fuziune.
Aceste reacţii, caracteristice nucleelor uşoare, sunt reacţii puternic exoterme, ele
7 9
desfăşurându-se la temperaturi extrem de mari, de ordinul a 10 ÷ 10 K , fiind
numite reacţii termonucleare. La asemenea temperaturi, substanţa fuzionabilă se
află în stare de plasmă, care este un amestec de nuclee şi electroni liberi, nucleele
având, la aceste temperaturi o energie suficient de mare încât străpungerea
barierei de potenţial este asigurată şi reacţia să fie astfel amorsată.
Reacţiile termonucleare se realizează în stelele din Univers, în particular în
Soare, pe baza a două cicluri termonucleare mai importante: ciclul proton – proton
şi ciclul carbon – azot. Într-una din variantele ciclului proton – proton, un nucleu
de heliu se formează din 4 nuclee de hidrogen:
1
H+ 1H→ 2 H + e + ν e
+
1 1 1

2
H+ 1H→ 3 He + (12.29)
γ
1 1 2

2 3 He →21 H+ 4 He .
2 1 2
Energia totală eliberată pe ciclu este de aproximativ 25 MeV . Într-una din
variantele ciclului carbon – azot, din 4 nuclee de hidrogen rezultă în final un
nucleu de heliu, iar nucleul de carbon, care joacă rolul unui catalizator, se
regăseşte la finalul ciclului:

1 12 13
H+ C→ N
1 6 7

13 13 +
N→ C+e +νe
7 6

1 13 14
H+ C→ N+γ
1 6 7
(12.30)
1 14 15
H+ N→ O+γ
1 7 8

15 15 +
O→ N+e +νe
8 7

1 15 12 4
H+ N→ C+ He .
1 7 6 2

Ciclul carbon – azot este însoţit, de asemenea, de degajarea unei mari

cantităţi de căldură şi este caracteristic stelelor mai fierbinţi decât Soarele, în
interiorul căruia temperatura este de aproximativ 1,5 ⋅ 10 6 K , şi căruia îi este
caracteristic ciclul proton – proton.
538 12. Elemente de fizica nucleului

Este de remarcat că pe măsură ce reacţia de fuziune autoîntreţinută într-o

stea avansează în timp, cantitatea de substanţă fuzionabilă scade treptat până la un
prag critic sub care autoîntreţinerea nu mai este posibilă şi reacţia termonucleară
încetează iar steaua se stinge.
Dificultatea majoră a realizării experimentale a unui reactor nuclear bazat pe
reacţia de fuziune constă tocmai în imposibilitatea întreţinerii controlate a reacţiei
pe o perioadă suficient de lungă de timp astfel încât aceasta să intre în regimul de
autoîntreţinere.
Date fiind, însă, rezervele imense de elemente uşoare în natură (hidrogen,
deuteriu) precum şi numeroasele experimente realizate (puţine fiind însă
raportate) care, deşi sofisticate, par a fi simplu de realizat, suntem îndreptăţiţi să
credem că sursele de energie ale viitorului se vor baza pe reacţii de fuziune.
Iată câteva exemple de reacţii de fuziune posibil a fi utilizate în acest scop:

2
H+ 2 H→ 3 He+ 1n + 3,2 MeV
1 1 2 0

6
Li+ 1n→ 3 H+ 4 He + 4,8 (12.31)
MeV
3 0 1 2

13 1 14
C+ H→ N + 8,2 MeV .
6 1 7
 PROBLEME REZOLVATE

1/ 3
12.1. Ştiind că raza nucleelor este dată de formula empirică R = r0 A , unde
−13
r0 = 1,2 ⋅ 10 cm este raza unui nucleon şi A este numărul de masă al unui
nucleu, să se estimeze:
a) concentraţia nucleonilor în nuclee;
b) densitatea materiei nucleare;
c) distanţa medie dintre nucleoni.

Rezolvare:
a) Concentraţia nucleonilor – numărul de nucleoni din unitatea de volum –
se obţine împărţind numărul de nucleoni din nucleu la volumul nucleului:
A A A 3 3 44 nucleoni
= = = = ≈ 1,4 ⋅ 10 .
V 4πR 3 4πr 3 A 4πr03
0 ( )
4 ⋅ 3,14 ⋅ 1,2 ⋅ 10 −15 3 m3
3 3

b) Densitatea materiei nucleare este

m A ⋅ m N = n ⋅ m N = 1,4 ⋅ 10 ⋅ 1,66 ⋅ −27 ≈ 2,3 ⋅ kg m
−3
.
ρ= =
V V 44 10 10
17

unde mN - masa unui nucleon – s-a luat aproximativ egală cu 1 u.a.m.

c) În nucleu fiecărui nucleon îi revine volumul V/A şi deci distanţa medie

dintre nucleoni este
V 3 1 −15
d=3 = ≈ 2 ⋅ 10 m.
A n
540 12. Elemente de fizica nucleului

12.2. Să se determine, din considerente statistice, impulsul limită al nucleonilor în

1/3
materia nucleară dacă raza nucleelor verifică relaţia R = r0 A , unde
−15
r0 = 1,2 ⋅ 10 m este raza unui nucleon.

Rezolvare:
Volumul maxim din spaţiul fazelor care corespunde nucleonilor din nucleu
3
4πp
este
3max
V
unde V este volumul substanţei nucleare.
3
Divizând acest volum cu h se obţine numărul de celule din spaţiul
fazelor, în fiecare putându-se afla simultan doi protoni şi doi neutroni cu spini
opuşi. Considerând numărul de protoni egal cu numărul de neutroni, avem
4πp 3 A
max
3 = 4,
3h
de unde, ţinând cont că
3 3
4 R 4πr A
π 0
V= = ,
3 3
obţinem h 9 −19 -1
p = 3 = 1,3 ⋅ 10 kg m s .
max 4r0 2
π

12.3. Se cere să se determine energia de legătură a unui nucleu având acelaşi

număr de protoni şi neutroni, dacă raza nucleului respectiv este de 1,5 ori mai
mică decât raza nucleului 27 Al .

Rezolvare:
Deoarece R = r0 A 1/ 3 se obţine

1/3
1/ 3
R z = r0 A z ; R Al = r0 A Al
unde A Al = 27 este numărul de masă pentru Al.
 Prin ipoteză:
1/ 3
⎛ ⎞
R Al 3 A
= = ⎜ Al ⎟ ,
de unde A z = 8 . Rz 2 ⎜⎝ A z ⎟⎠

Din enunţul problemei rezultă: A z − Z = Z , şi deci:

A
Z= =4.
2
8
Elementul este deci 4
Be .
Prin definiţie, energia de legătură este:
[
ΔE = Z m p + (A − Z ) m n − MN c . ] 2

Utilizând valorile:
m p = 1,007825 u.a.m.

m n = 1,008665 u.a.m.

MBe = 8,00531 u.a.m.

se obţine
E = (4 ⋅ 1,007825 + 4 ⋅ 1,008665 − 8,00531) ⋅
−11
(
⋅ 3 ⋅ 10 )
8 2
⋅ 1,6 ⋅ 10
− = 1,38 ⋅ 10 J = 86 MeV
27

238
12.4. Într-un minereu de uraniu raportul dintre numărul de nuclee de U şi
206
numărul de nuclee de plumb Pb este 3. Evaluaţi vârsta minereului, admiţând
206
că tot plumbul Pb reprezintă descendenţa finală a seriei de transformări
238 238 9
nucleare a uraniului U . Timpul de înjumătăţire al U este 4,5 ⋅ 10 ani.

Rezolvare:
Notăm:
No - numărul iniţial de nuclee,
NU - numărul de nuclee de uraniu,
NPb - numărul de nuclee de plumb
şi aplicăm legea dezintegrării radioactive:
542 12. Elemente de fizica nucleului

= NU + NPb . Rezultă NU = No e -λt

unde No
NU = (NU + NPb ) e

-λt
care, prin împărţire la NPb devine
ln 2
şi ţinând cont că λ =
T1/2

ln 2
⎛ ⎞
NU NU ⎠ - t
T
=⎜ + 1⎟ e 1/2
.
NPb ⎜⎝ N ⎟
Pb

Prin logaritmare se obţine

⎛ ⎞
NU ⎝ NU ln 2
ln = ln⎜ + 1⎟⎠ - t,
NPb ⎜ NPb ⎟ T1/2

de unde
⎛ NU ⎞ NU
ln ⎜ ⎟
+ 1 − ln
N
N
⎝ Pb ⎠ Pb ≈ 1,1⋅ 10 9 ani .
t= T1/2
ln 2

12.5. O cantitate de 1g de 88 Ra emite particule α cu puterea de aproximativ

226

418 J / oră. Ştiind că timpul de înjumătăţire pentru izotopul radioactiv dat este de
1622 ani, să se determine energia cu care sunt emise particulele α.

Rezolvare:
Fie formula puterii E E α ⋅ ΔN
p= =
t t
unde E este energia emisă în timpul t, E α este energia fiecărei particule α emise
şi ΔN – numărul de dezintegrări în timpul t. Se cunoaşte că
ΔN = No − N
12. Elemente de fizica nucleului 543
unde N = No e -λt este numărul de nuclee rămase nedezintegrate după timpul t.
 −x
Folosind formula de aproximare: e ≈ 1 − x , se găseşte
ΔN = No λt = N ln 2
t.
o
T1/2
Dar
m
N =
o NA
A
226
unde m este masa de Ra , A = 226 este numărul de masă şi
8
N A = 6,022 ⋅ 10 kmol −1
26 este numărul lui Avogadro.
Înlocuind în relaţia iniţială a puterii, se obţine:
m ln 2
N t
E
A α
A T
1/2
p=
t
de unde:
p A T1/2 −15
E = = 8,82 ⋅ 10 J = 0,06 MeV .
α
m N A ln 2

12.6. Se consideră dezintegrarea succesivă a două substanţe radioactive, cu

constantele de dezintegrare λ 1 şi λ 2 .

a) Să se găsească ecuaţia seculară:

λ1N1 = λ 2N2

cu condiţia ca de la începutul transformării să treacă un timp t care să respecte

relaţia T2 << t << T1 , în condiţiile în care T2 << T1 .
b) Folosind ecuaţia seculară, în cazul transformării 226 Ra în 222 Rn , să
se calculeze timpul de înjumătăţire al radiului dacă, după un anumit timp de la
6
începutul transformării, raportul maselor celor două substanţe este 10 / 6,5 ,
iar
timpul de înjumătăţire al radonului este 3,8 zile.

Rezolvare:
a) Dacă nucleele N2 care iau naştere ca rezultat al dezintegrării nucleelor
N1 , sunt la rândul lor radioactive, atunci pentru descrierea celor două transformări
succesive se scrie un sistem de două ecuaţii:
12. Elemente de fizica nucleului 545

dN1(t ) −λ N (t )
= 1 1
dt

dN 2 (t )
λ N (t ) − λ N (t ) .
= 1 1 2 2
dt
Rezolvarea acestui sistem duce la rezultatul
N1(t ) = N10 exp(− λ 1t )

N 2 (t ) = N 20 exp(− λ t ) + λ1N10 [exp(− λ1t ) − exp(− λ 2 t )]

2
λ 2 − λ1
şi N20 sunt valorile lui N1(t) şi N 2 (t) pentru t = 0 .
unde N10
Dacă T1 >> T2 ( λ 1 << λ 2 ) şi t << T1 , avem:

N1(t ) ≈ N10

N 2 (t ) = N 20 exp(− λ t ) + λ 1N10 [1 − exp(− λ2 t )]

2
λ2

Pentru N 20 = 0, ultima relaţie devine

N 2 (t ) ≈ λ 1 N10 [1 − exp(− λ 2 t )] .
λ2
În cazul t >> T2 ( λ 2 >> 1), avem
t λ

N2 (t ) = 1
N10 ,
λ2
sau
λ1N1 = λ 2N 2 .

b) Raportul maselor substanţelor este

mRa NRa ⋅ 226 10 6
=
mRn = ,
NRn ⋅ 222
6,5
de unde
 NRa 222 ⋅ 10 6
NRn =
226 ⋅ 6,5

Se scrie ecuaţia seculară: λ RaNRa = λ RnNRn sau

NRa NRn
=
TRa
TRn

de unde
6
NR 222 ⋅ 10
= ⋅ 3,8
T = T
Ra
NRn
Rn 226 ⋅ 6,5

TRa = 574.000 zile ≅ 1600 ani.

12.7. Fotonii γ care însoţesc dezintegrarea β −1 a nucleelor 27 A au energie

1
l
E γ =1,78 MeV. Se cere să se determine:

a) densitatea nucleului de 27 Al ;
27
b) energia de legătură a unui nucleon în nucleul de Al ;
27
c) raza nucleului de Al ;
d) înălţimea barierei de potenţial electrostatice pe care o au de învins particulele
β −1 (se consideră neglijabilă raza electronului);

e) să se scrie ecuaţia de dezintegrare şi să se determine structura nucleului final;

f) raza traiectoriei electronilor rezultaţi din dezintegrare, dacă aceştia pătrund într-
o cameră Wilson perpendicular pe câmpul magnetic constant cu inducţia
magnetică B = 1T în care se află camera;
g) perioada rotaţiei electronilor în câmpul magnetic considerat, ştiind că energia
lor este E β−1 = 100 MeV ;

h) ce grosime de Pb este necesară pentru a micşora de 16 ori intensitatea

fasciculului incident cunoscând coeficientul de atenuare liniară în Pb a radiaţiei
μ = 1,16 cm −1 .
12. Elemente de fizica nucleului 547

Rezolvare:
a)
M A u.a.m. 3A 1 3A 17 −3
ρ= = = ⋅ = = 1,3 ⋅ 10 kg ⋅ m

( )
V 4πR 3 4πN AR 3 A
3 4π R o 1/ 3 3 N
unde o
A A

−15
R o = 1,45 ⋅ 10
m
este raza unui nucleu şi N A - numărul lui Avogadro.
Se observă că densitatea nucleului nu depinde de natura acestuia.

b)

W [Z m
+ (A − Z ) m − M ]⋅ 931MeV
Wnucl leg p n Al
= = = 12,09 MeV
A A

unde:
M Al = 27,9829 u.a.m.; m p = 1,007825 u.a.m.; m = 1,008665 u.a.m.
n

c)

R Al
= ro ⋅ A 1/ 3 = 1,45 ⋅ 10 −15 ⋅ 271/ 3 = 1,45 ⋅ 10 −15 ⋅ 3 3
1/ 3
= 4,35 ⋅ 10 ( )
−15
m

d)
.
1 Z1 e Z 2
U=
e
4πε o R Al + R e
unde: Z1 = 13
Z2 =1
R Al = 4,35 ⋅ 10 −15 m
ε 0 = 8,856 ⋅ 10 −12 F / m .

Înlocuind, se obţine: U = 6,89 ⋅ 10 −13 V

 27 − 27
e) Al → β + X + γ . Nucleul rezultat este un izotop al Si şi are:
13 14
Z = 14 protoni
A – Z = 13 neutroni.

f) Egalând forţa centripetă cu forţa Lorentz:

2
m v
e e = e v eB
r
se obţine:
m v
e e
r=
eB
unde:

2E -
β
ve =
m
e
şi deci:
2E 2 E - me
m -
e β β −
r=
eB = ≅ 5,02 ⋅ 10 m.
me
eB

g) 2 πr
T=
v

Din
2
mv
=evB
r
se deduce:
v eB
=
r m

şi, atunci, perioada rotaţiei electronului devine:

2 πm
T= .
eB
12. Elemente de fizica nucleului 549

Se observă că perioada rotaţiei particulelor încărcate electric într-un câmp

magnetic constant nu depinde de viteza iniţială a acestora, ci numai de valoarea
inducţiei magnetice a câmpului.
Înlocuind, se obţine
2 π ⋅ 9,1 ⋅ 10
−11
−31

T= = 3,57 ⋅ 10 s.
-19
1,6 ⋅ 10 ⋅
1

h) I = I0 e -μx .
1 − μx μx
I
Înlocuind I = 0 , se obţine: =e , sau 16 = e , de unde
16 16

4 ln 2 4 ⋅ 0,693
x= = = 0,02 m .
μ 1,6 ⋅ 10
2

12.8. Să se demonstreze că procesul de formare a perechii electron-pozitron dintr-

o cuantă γ nu poate avea loc în vid.

Rezolvare:
Dacă presupunem că formarea perechii electron-pozitron din cuanta γ s-ar
observa în vid, atunci ar trebui satisfăcute teoremele de conservare ale energiei şi
impulsului după cum urmează:
2 2
m −c m +c
e e
E γ =E − +E + = + .
e e 2
v2 v
+
1− e− 1− e
2 2
c c
Deci rezultă:
E m −c m +c
γ e e
pγ = = + .
c 2 2
v − v
+
1− e 1− e
2 2
c c
548 12. Elemente de fizica nucleului
Pentru mărimea impulsurilor electronului şi pozitronului avem:
 m −v − m +v +
p e− = e e p e+ = e e
; .
2 2
v v
− +
1− e 1− e
2 2
Deoarece c c
m −c m +c m −v − m +V +
e e e e e e
+ > +
2
v − v 2+ v 2− v 2+
e e e e
1− 1− 1− 1−
2 2 2 2
c c c c
rezultă
pγ > p − +p +
e e
care este o inegalitate imposibilă deoarece vectorii p γ , p − şi p alcătuiesc un
e +
e
triunghi.
În concluzie, respectarea teoremei de conservare a impulsului presupune
că în procesul de formare a perechii electron-pozitron dintr-o cuantă γ mai trebuie
să participe o particulă.

9 12
12.9. Fie reacţia nucleară: Be + x→ C +n .
4 6
a) Să se identifice particula x.
b) Să se calculeze masa particulei notată cu x, dacă energia de reacţie este
Q = 5,64 MeV.
c) Să se calculeze energia de legătură a particulei x.
Se dau:
MC = 12 u.a.m.; m n = 1,008665 u.a.m.;
MBe = 9,012185 u.a.m.; m p = 1,007276 u.a.m. şi
u.a.m. = 931.478 MeV
2
c

Rezolvare:
9 A 12 1
a) Be+ x→ C+ n . Aplicăm teoremele de conservare ale masei şi
4 Z 6 0
sarcinii:
550 12. Elemente de fizica nucleului

9 + A = 12 + 1 , deci A = 4
şi
4+Z=6+0, deci Z = 2.
4
Rezultă că este vorba despre o particulă α .
2

b) Din Q = [(MBe + m α ) − (MC + m n )]c , rezultă:

2

Q + M C + m n − MBe 5,64
m = =( + 12 + 1,008665 − 9,12185)u.a.m. =
α 931.478
c2

= 4,0026 u.a.m.

c) Energia de legătură a particulei 4 α este:

2
(
E = Z m p + (A − Z ) m n − m α ⋅ c ) 2
(
= 2 m p + (4 − 2) m n − m α ⋅ c ) 2
=

2
= (2 ⋅ 1,007276 + 2 ⋅ 1,008665 - 4,0026) c u.a.m. = 27,27 MeV.

12.10. Să se calculeze energia de legătură corespunzătoare unui nucleon în nucleul

238
92 U , precum şi energia ce s-ar degaja la formarea a m = 10gr. U 238 din
protoni şi neutroni ? Se cunosc: mU = 238,07 u.a.m., m p = 1,00893 u.a.m.,
m n = 1,00812 u.a.m.

Rezolvare:
238
Energia de legatură în MeV a nucleului U
este:

[ ]
ΔW = Δm (u.a.m.) 931MeV = Z ⋅ m p + (A − Z ) ⋅ m n − M ⋅ 931 = 1851,85 MeV.
238
Energia de legătură corespunzătoare unui nucleon în nucleul de U este:
ΔW 1851,85
= = 7,78 MeV / nucleon .
A 238
238 va fi:
Energia degajată la formarea unei mase m = 10 g de U
 24
m ⋅ N ΔW = 46,86 ⋅ 10 MeV .
W t = N ⋅ ΔW =
A

32 131
12.11. Nucleele radioactive artificiale P şi I au timpii de înjumătăţire
TP = 14 zile şi TI = 7 zile. Considerând că la momentul iniţial numărul nucleelor
radioactive de iod este de 2 ori mai mare decât numărul nucleelor de fosfor, să se
calculeze după cât timp raportul dintre numărul nucleelor rămase ne dezintegrate
se inversează.

Rezolvare:
Din legea dezintegrării radioactive găsim

ln 2
NP = N0 P ⋅ e − λP t − t
TP
= N0 P ⋅ e

NI = N0 I ⋅ e − ln 2 t
TI
.

Făcând raportul lor N − ln 2 t

+ N0 ln 2 t
P TP
= P ⋅e TI

NI N0 I

şi deoarece, din enunţ N0 I = 2 N0PI = 2 NI

NP
1
acesta devine: 1
− 1

⎞
ln 2 ⎟ t
2= e ⎝ TI TP ⎠ .
2
Astfel, rezultă:
2 2 TI TP = 28 zile .
t= =
1− 1 TP − TI
TI TP
552 12. Elemente de fizica nucleului

12.12. Un gram din cenuşă unui os găsit într-o săpătură arheologică produce
Λ = 5 dez. β/min. Ştiind că un gram din cenuşa unui os actual produce
Λ0 = 15 dez. β/min. şi că timpul de înjumătăţire al 14 C * este T = 5650 ani, se
6
cere
1) vârsta osului;
2) ecuaţia reacţiei de dezintegrare a 14
6C * şi viteza relativistă a
electronului emis dacă el are energia cinetică WC = 156 keV, iar masa de repaus
a electronului m 0 = 9 ⋅ 10 −31 kg.

Rezolvare:
1) Din legea dezintegrării radioactive
−λt
Λ = Λ0e ,
se obţine
⎛Λ ⎞ ⎛Λ ⎞
0 0
ln⎜ ⎟ ln⎜ ⎟
Λ
⎝ ⎠ Λ
⎝ ⎠
t= =T = 8951ani.
λ ln 2

2) Ecuaţia reacţiei de dezintegrare este

14 0 14
6
C → −1e+ 7 N ,

iar energia cinetică relativistă este

⎛ ⎞
⎜ ⎟
2 2 2 1
W = mc −m c = m0 c ⎜⎜ 2 − 1⎟⎟
c 0 ⎜ 2 ⎟
8 1− v
de unde rezultă v = 2,3 ⋅ 10 m/s. ⎝ ⎠
c

12.13. Din nucleele unui element A se formează prin dezintegrare nuclee ale unui
element B, de asemenea radioactiv. Constanta radioactivă a elementului A este
λ A , iar a elementului B este λ B . Care este legea de variaţie în timp a numărului

N A (0 )
de nuclee din elementul B, dacă preparatul conţinea iniţial numai nuclee
ale elementului A?
 Rezolvare:
Viteza de formare a elementului B este proporţională cu numărul de atomi
ai elementului B existenţi la un moment dat şi numărul atomilor existenţi din
elementul A, adică
d NB = −λ B NB + λ A
NA .
dt
Din legea dezintegrării radioactive avem:
-λ t
N A = N A (0 ) e A
,
încât ecuaţia diferenţială ce descrie viteza de formare a elementului radioactiv B
devine
d NB + λ B NB = λ N (0 ) e λ A t .
A A
dt -

Soluţia acestei ecuaţii este dată de soluţia generală a ecuaţiei omogene la

care se adaugă o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene. Ecuaţia omogenă:
dN
B
+ λ B NB = 0 ,
dt
are soluţia generală t
-λ
NB = C e B .
Soluţia particulară a ecuaţiei neomogene o căutăm de forma
NB = K e -λ A t .
Introducând această expresie în ecuaţia neomogenă obţinem
K = λ A N A (0 ).
λB −λA

Deci, soluţia generală a ecuaţiei neomogene este de forma

NB = C e - λBt λ N (0 ) e - λ A t .
+ A A
λB −λA
Din condiţiile iniţiale t = 0, NB (0 ) = 0 , rezultă pentru C expresia

C = −λ
A N A (0 )

λB −λA
şi în final
-λ t
λ A N A (0 )
() [ -λ t
]
NB t = e A -e B .
λB −λA
554 12. Elemente de fizica nucleului

12.14. Se consideră o succesiune de două dezintegrări radioactive A → B → C şi

se presupune că λ A << λ B . Să se arate că după un timp mult mai mare decât
durata medie de viaţă a celor mai stabile nuclee, raportul dintre cantitatea de
element A şi cea de element B, rămâne constant în timp.

Rezolvare:
Din problema precedentă se ştie că

NB (t ) = N A (0 )
B
λ A
A
-λ t
(
-λ t
e A -e B . )
λ −λ
e B Deoarece λ B >> λ A , e −λBt << e −λ A t , deci putem neglija factorul
−λ t

şi obţinem
λ
- λAt
NB (t ) = N A (0 ) A
e ,
λB −λA
sau
λ
NB (t ) = N A (t ) A
.
λB −λA
De aici rezultă: NB (t )
λA
= − λ A = cons tan t .
N A (t ) λ B

12.15. Un preparat conţine m = 10 mg 20 Ca 47 pur, care se dezintegrează după

schema:
47 47 −
20Ca → Sc + β + ~ν
21

47 47 −
21 Sc → 22Ti +β +
~ν .

47 47
Cunoscând timpii de înjumătăţire ai 20 Ca şi 21Sc , respectiv
47
TA =4,8 zile, TB =3,43 zile şi masa atomică a 20 Ca , M = 46,9694 u.a.m., să
se calculeze:
1) activitatea iniţială a preparatului;
 2) activitatea preparatului după t = 2 zile;
3) timpul t după care cantitatea de Sc atinge o valoare maximă.

Rezolvare:
47
1) Activitatea iniţială ce corespunde Ca este
Λ 0 = λ A N0A ,

unde
0,693 NA ⋅m
λ = , N0A =
A M
TA
cu N A = numărul lui Avogadro, m = cantitatea iniţială de substanţă, M = masa
atomică.
Astfel: NA ⋅
Λ = 0 ⋅ = 2,14 ⋅
m 14
0,693 10
M dez / s .
TA

2) După un timp t, activitatea totală va fi suma activităţilor celor două

47 47
substanţe Ca şi Sc :
= λ A N A (t ) + λ B NB (t ) ,
Λt

unde N A (t ) şi NB (t ) reprezintă numărul de atomi existenţi la momentul t.

Din problema anterioară, avem

N A (t ) = N0A e −λ A

N B (t ) =
A 0A
[e −λ A t
-e
−λB t

],
λ N
λB −λA
astfel că activitatea totală devine
−λ A
Λ t = λ A N0A e
t +
A 0A
λB [e −λ A t
-e
−λB t
]=
λ N
λB −λA
= Λ 0 e −λ A t

λ
+Λ0 B
[e −λ A t
-e

−λB t
]
λB −λA
556 12. Elemente de fizica nucleului

unde activitatea Λ 0 este calculată la punctul 1.

Numeric: 0,693 −1
λA = = 0,1445 zile
4,8

λ B = 0,693 = 0,202 zile−1 ,

3,43

încât rezultă
Λ t = 1,0345 ⋅ Λ 0 = 5970 Curie .

3) Timpul după care specia B atinge valoarea maximă este dat de

⎪ λ λ (N +N )−N λ2 ⎪
1 ⎧ ⎫
t= A B 0A 0B
0B B
ln ⎨ ⎬
λB −λA λ2 N0A
A
care pentru N0B = 0, devine ⎛λ ⎞
1 ln 1,4
t= ln ⎜ B ⎟ = = 5,85 zile .
λB −λA ⎜λ ⎟ 0,05 + 5
A
⎝ ⎠