Emanciparea muncitorilor va fi opera muncitorilor înşişi!

Tribuna Socială
Buletin informativ al Asociaţiei pentru Emanciparea Muncitorilor,
organizaţie membră a Acordului Internaţional al Muncitorilor
august - septembrie 2008

MĂRIRE SALARIALĂ ISTORICĂ ÎN EDUCAŢIE !

Funcţionarii publici solicită şi ei o majorare cu 50% a salariilor,
ameninţând cu proteste!
Guvernul respinge aceste cereri şi, mai mult, refuză să onoreze chiar şi creşterea salarială
hotărâtă de Parlament pentru salariaţii din Educaţie, afirmând că nu sunt bani!
Ministrul Economiei şi Finanţelor, Vosganian, declară
că o astfel de mărire salarială “pune în pericol statutul de membru UE al României”
deoarece contravine politicilor impuse de Bruxelles ţării noastre!
ÎMPOTRIVA DIKTATULUI UNIUNII EUROPENE!
PENTRU O MAJORARE GENERALĂ CU 50%
A SALARIILOR TUTUROR BUGETARILOR!
Pagina 2 Tribuna Socială, august - septembrie 2008

MĂRIRE SALARIALĂ ISTORICĂ ÎN EDUCAŢIE !

Camera Deputaţilor a adoptat, marţi, 30 septembrie, în unanimitate, Ordonanţa privind creşterea cu 50% a salariilor
personalului din învăţământ. Deşi iniţial se arătase rezervat cu privire la aceasta măsură, Ministrul Educaţiei, Cristian Adomniţei,
prezent în plen, a votat şi el în favoarea creşterii salariilor profesorilor. Votul s-a desfăşurat în prezenţa reprezentanţilor sindicatelor
din învăţământ, aflaţi în lojile sălii de plen. Camera este for decizional în privinţa acestui act normativ. In aceeaşi şedinţă, deputaţii au
decis ca personalul didactic să beneficieze, cu ocazia ieşirii la pensie, de o indemnizaţie egală cu de şapte ori câştigul brut lunar
obţinut în ultima lună de activitate didactică. Indemnizaţia ar urma să fie încasată o singură dată, la momentul pensionării.
Sindicaliştii din educaţie s-au arătat mulţumiţi de votul în unanimitate al deputaţilor pentru creşterea salariilor cadrelor didactice
preuniversitare cu peste 50 la sută şi a profesorilor universitari cu 74 la sută, considerând că astfel va creşte calitatea actului
educaţional.
Se poate comenta mult asupra motivelor care au împins Parlamentul să ia această decizie. Se poate spune, de pildă, că măsura
luată ţine de politica demagogică a partidelor parlamentare, influenţate de apropierea alegerilor. S-ar putea ca aceasta să fie o parte a
adevărului. In esenţă însă, mărirea salarială obţinută de dascăli se datorează în primul rând mobilizării lor şi organizaţiilor care îi
reprezintă, cu toate păcatele acestora.
După ani şi ani în care lucrătorii din Educaţie au fost, alaturi de cei din Sănătate, la coada sistemului public de salarizare, s-a
creat o presiune a bazei asupra liderilor care anunţa o explozie. In ultimii ani au avut loc mai multe greve serioase, care au pus în discuţie
chiar derularea anului şcolar. De fiecare dată s-au găsit însă unul sau două sindicate care au spart frontul comun, iar acţiunile de protest au
dat faliment. Spărgătorii de grevă s-au văzut, ulterior, răsplătiţi de şefii lor din clasa politică în diverse feluri. Unii au ajuns chiar în
topurile de partid, precum Cătălin Croitoru, fost lider în învăţământul preuniversitar, paraşutat apoi în structurile de vârf ale PDL.
Acum, frontul comun intersindical a rezistat. Mai mult, liderii din învăţământ au ales un moment în care clasa politică era
fragilizată de apropierea alegerilor. Dascălii au ameninţat chiar că vor publica în şcoli liste cu numele parlamentarilor care vor vota
împotriva creşterilor salariale solicitate. Şi mişcarea a mers!!! Sperietura cea mai mare a fost reprezentată însă de posibilitatea unei greve
masive înainte de alegeri, care părea greu de evitat, mai ales în condiţiile unităţii sindicale care i-a surprins pe toţi.
Mărirea cu 50% a salariilor din învăţământ este doar un prim pas către deplina recunoaştere a importanţei muncii cadrelor
didactice. Lecţia acestui moment istoric ţine însă de altceva, şi anume de rolul pe care trebuie să-l recapete sindicatele în apărarea şi
promovarea drepturilor şi intereselor salariaţilor. S-a spus de multe ori, pe bună dreptate, că aparatele sindicale au trădat şi s-a trans
concluzia nu se mai poate face nimic pentru recuperarea sindicatelor din mâinile mafiilor politice sau economice care le conduc. S-a
dovedit însă că, sub presiunea oamenilor, liderii pot fi împinşi mult mai departe decât ar fi ei dispuşi să meargă şi că se pot obţine
victorii dincolo de aşteptări.

Studenţii ameninţă cu greve

Studenţii ameninţă cu greve în luna octombrie dacă Ministerul Educaţiei nu va rezolva solicitările lor legate de majorarea
burselor cu sută la sută, mărirea numărului locurilor în cămine şi decontarea cheltuielilor de transport. Reprezentanţii Uniunii Naţionale a
Studenţilor din România (UNSR) şi cei ai Uniunii Studenţilor din România (USR) au avut, fiecare, la sfârşitul săptămânii trecute, o
întâlnire cu toţi liderii din ţară şi au hotărât că vor recurge la grevă dacă nu li se rezolvă solicitările. Preşedintele UNSR, Gabriel Petrea, a
declarat, pentru MEDIAFAX, că studenţii pe care îi reprezintă vor intra în grevă în cea de-a două jumătate a lunii octombrie, până atunci
având loc pichete la sediul Ministerului Educaţiei, data exactă nefiind încă fixată. Şi preşedintele USR, George Păduraru, susţine că
studenţii vor ieşi în stradă dacă nu li se soluţionează solicitările.
Studenţii spun că vor face "tot ce se poate" pentru a se dubla cuantumul burselor şi pentru a se rezolva celelalte probleme, legate
de repartizarea locurilor în cămine şi de modul în care se decontează transportul în comun. Revendicarea privind bursele vizează
majorarea bugetului alocat în acest scop astfel încât studenţii să primească, lunar, minimum 550 de lei. "Nicio bursă nu trebuie să fie mai
mică decât salariul minim pe economie, astfel ca studentul să poată supravieţui", a precizat Gabriel Petrea. În prezent, bursa este între 220
şi 300 de lei, în funcţie de universităţi, iar după achitarea cheltuielilor de cămin studenţii mai rămân cu aproximativ 150 de lei pe lună,
ceea ce este insuficient, precizează Păduraru.
Comentariul ediţiei
Ai carte doar... dacă ai parte!
Situaţia în care se găseşte azi învăţământul românesc este una dezastruoasă. Deşi dreptul la educaţie este un drept fundamental al
omului, în România, ca de altfel în toate ţările capitaliste învăţământul reprezintă o marfă. Analfabetismul sau semianalfabetismul,
eradicate în perioada 1948-1989, a luat un mare avânt după 1989 din cauza faptului că, încetul cu încetul, şcoala a devenit un lux pentru
mulţi copii. Starea de înapoiere intelectuală foloseşte foarte bine sistemului capitalist deoarece face din muncitorul care nu îşi poate
cunoaşte drepturile, pentru ca nu ştie sa citească sau sa scrie, o unealtă mult mai uşor de manevrat şi mult mai docilă faţă de exploatatori.
Condiţiile de viaţă create de către sistemul capitalist, în care muncitorul de azi se zbate să poată trăi şi munci de pe o zi pe alta, îl
determină pe acesta să nu îşi mai trimită copiii la şcoală, ci, adesea, în slujba unui exploatator, creând astfel forţe proaspete pentru
exploatare.
Începând cu învăţământul preşcolar, unde părinţii sunt nevoiţi să dea şpagă pentru a putea să îşi înscrie copilul la grădiniţă şi
www.tribunasociala.org, e-mail: redactor@tribunasociala.org
Tribuna Socială, august - septembrie 2008 pagina 3
terminând cu studiile post universitare unde nu se poate absolvi daca nu dispui de câteva mii de euro, fără a mai pune la socoteală
”micile” atenţii, educaţia devine din ce în ce mai mult o marfă destinată celor bogaţi.
A început un nou an şcolar; un început de şcoală trist pentru foarte mulţi copii de muncitori. Un început de an în care părinţii, cu
destule eforturi financiare, au reuşit să-i trimită la şcoală. Dar, în unele cazuri, ceea ce se numeşte şcoală seamănă mai degrabă cu un grajd
de vite şi nu cu un loc în care sa capete cunoştinţe. Frigul şi mizeria au pus de mult stăpânire pe şcolile aflate în mediile sărace. Dar
problema cea mai mare în mediile rurale este desfiinţarea propriu zisă a unităţilor şcolare „nerentabile”. Din ce în ce mai multe şcoli
primare din satele izolate se închid. Copii (de 6-11 ani) dacă vor să înveţe să scrie şi să citească trebuie să parcurgă mulţi km până la cea
mai apropiată şcoală, plecând cu noaptea în cap, de multe ori în condiţii vitrege, trecând prin păduri cu urşi sau lupi, întorcându-se târziu
şi nemaiavând timp să-şi pregătească lecţiile, în situaţia în care mulţi dintre ei mai au şi sarcini în gospodăria părintească. Microbuzele
puse la dispoziţie pentru transportul şcolar ar putea fi o glumă bună dacă nu ar fi o tragică realitate. Dincolo de faptul că sunt foarte puţine
asemenea microbuze, unele nu funcţionează sau nu au combustibil, dar în cele mai multe cazuri, nici nu ar putea să existe un astfel de
transport în condiţiile în care nu există drumuri rutiere practicabile între acele localităţi izolate şi centrul de comună.
Învăţământul mai este în pericol şi din alte motive. El nu mai oferă perspective reale. Vechea zicală „ai carte, ai parte” nu mai e
valabilă. În plus, la finalizarea studiilor nu mai există repartiţii, ceea ce transformă masa absolvenţilor, iniţial, într-o masă de şomeri.
Apoi, în afară de câţiva „aleşi”, mulţi absolvenţi lucrează în slujbe inferioare pregătirii pe care o au. Ar mai trebui adăugat faptul că şi
calitatea propriu-zisă a educaţiei este în continuă scădere. Elevii, pentru a putea accede la nivelurile medii sau superoare sunt nevoiţi să
„se mediteze”, adică să plătească în privat studii de „reînvăţare” a materiilor. Bineînţeles, cei săraci nu au nicio şansă în acest sistem.
Ca şi în cazul sistemului de sănătate, se încearcă deschiderea de drumuri pentru învăţământul privat la care pot avea acces doar
persoanele cu mulţi şi foarte mulţi bani.
Condel Emilian

Vin alegerile, deci… ATENŢIE MĂRITĂ!

Democrat-liberalii vor să desfiinţeze Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional! In acelaşi timp,
liberalii cresc salariile popilor, plătite din bani publici! Şi unii, şi alţii vor o Biserică mai prezentă în actul de
guvernare!
Clasei muncitoare nu îi este indiferent cine vin la putere. Anumite drepturi şi libertăţi pot fi mult mai greu de apărat, şi cu riscuri
mai mari, în cazul unei dictaturi, de pildă… Am văzut deja cum Traian Băsescu a trimis în puşcărie cinci lideri mineri, dintre care unul
şi-a lăsat viaţa acolo. Iată de ce trebuie semnalate de fiecare dată actele şi propunerile aberante ale politicienilor.
Partidul Democrat - Liberal se pronunţă, de pildă, pentru desfiinţarea CCM-ului la nivel naţional. „Ne interesează să flexibilizăm
forţa de muncă. Noi dorim să eliminăm doar Contractul Colectiv de Muncă la nivel naţional, nu şi la nivel de ramură sau întreprindere.
Vă asigur că Mugur Isărescu e foarte, foarte fericit cu acest lucru pentru că este în concordanţă totală cu politicile Băncii Naţionale“, a
explicat prim-vicepreşedintele Adriean Videanu. El a precizat însă că această temă este inclusă doar în doctrina socială, nu şi în programul
de guvernare, deoarece este încă un subiect de negociere cu sindicatele.
Ce va urma? Desfiinţarea sindicatelor? Nu ne-ar mira, ştiind poziţia Conducătorului de la Cotroceni cu privire la salariaţi si
organizaţiile lor.
Deja, s-ar putea să asistăm la desfiinţarea instituţiilor de stat din domeniul protecţiei sociale. Potrivit Mediafax, PDL-iştii vor ca
ajutoarele sociale să nu mai fie împărţite păturilor defavorizate prin Ministerul Muncii, ci prin intermediul Bisericii. Pentru asta vor trebui
modificate atât legislaţia care stă la baza organizării şi funcţionării Ministerului Muncii, cât şi cea privitoare la culte. Potrivit fostului
ministru democrat al Muncii, Gheorghe Barbu, deşi PD-L nu are în acest moment finalizată modalitatea tehnică prin care se va face acest
transfer de responsabilitate, în cazul în care democrat-liberalii vor câştiga alegerile, bugetul va cuprinde un capitol special prin care i se
vor aloca Bisericii bani pentru aceste ajutoare sociale. Biserica va deveni astfel un important jucător politic, transferându-şi una dintre
cele mai importante pârghii electorale.
PNL-iştii nu stau nici ei degeaba şi trag de Biserici într-un mod mai concret, cu bani adică… Aflăm din presă că Guvernul va lua
o serie de măsuri în favoarea Bisericii, printre care majorarea salariilor preoţilor după sistemul din perioada interbelică, a anunţat, luni, 29
septembrie, ministrul Economiei şi Finanţelor, Varujan Vosganian. “În perioada interbelică, salariile preoţilor erau similare cu cele ale
profesorilor. Am decis să reîncepem consultările cu bisericile din România, astfel încât să repunem pe rol situaţia existentă în perioada
interbelică, iar preoţii să poată fi salarizaţi în concordanţă cu gradul lor. Fireşte că bugetul nu asigură suma integrală, ea va fi diferită
ca procent - mai mare pentru parohiile sărace, ceva mai mică pentru parohiile mai numeroase, de obicei cele din mediul urban.“, a
declarat Vosganian. Ministrul Economiei şi Finanţelor a arătat că, în acest moment, preoţii primesc de la stat o sumă extrem de mică, ce
este comparabilă cu salariul minim pe economie, şi doar cei din parohiile foarte sărace primesc un mic supliment.
Vosganian vrea şi el să implice Biserica în actul de guvernare, şi nu gratis: “România este un stat laic, dar recunoaştem că
Biserica poate îndeplini în societate roluri care în mod tradiţional au fost atribuite structurilor instituţionale ale statului. Vom permite
prin lege alocarea de la buget a unor sume, astfel încât Biserica să devină parte a acestor sisteme, să poată avea în întreţinere
orfelinate, spitale, azile, aşezăminte educaţionale”, a explicat Varujan Vosganian.
O mult mai mare parte din banul public va ajunge deci la popi, atât ca salarii, cât şi către aşa-zise proiecte. Ce se va întâmpla mai
apoi şi pe ce căi o vor lua fondurile, e greu de bănuit. “Intortocheate sunt căile Domnului…”, nu-i aşa?

www.tribunasociala.org, e-mail: redactor@tribunasociala.org

Pagina 4 Tribuna Socială, august - septembrie 2008
Votul “uninominal” – o nouă manevră antidemocratică!
Prin legea nr. 35 din 13 martie 2008, s-a stabilit modul de alegere al deputaţilor şi senatorilor, stabilindu-se „votul uninominal”
în locul „votului pe liste”, cum a fost până acum. În primul rând această denumire de „vot uninominal” este ea însăşi incorectă. Prin noua
lege nu se modifică „votul”, care reprezintă opţiunea unui alegător, şi nici măcar sistemul de vot, care rămâne (cel puţin teoretic) unul
universal, direct şi secret. Ceea ce se modifică, în fapt, este tipul de scrutin, trecându-se de la scrutinul pe liste la scrutinul uninominal.
S-a lansat o imensă propagandă, potrivit căreia prin acest nou sistem „de votare”, s-ar asigura curăţirea clasei politice de elementele
necinstite şi demagogice, dar examinând legea cu atenţie, nu putem să nu observăm că departe de a avea ca efect acest obiect al curăţirii,
în realitate, pe lângă numeroasele imperfecţiuni pe care le conţine, legea constituie o serioasă barieră pentru milioane de cetăţeni de a-şi
avea în Parlament reprezentanţi care să le acopere interesele.
Se poate observa că pentru cetăţenii români domiciliaţi în afara graniţelor ţării se prevede în art. 21, litera f din lege, constituirea
a numai 4 colegii uninominale, pentru votarea deputaţilor şi a două pentru senatori. Faţă de milioanele de cetăţeni care domiciliază în
străinătate, pe care în special mizeria i-a alungat din ţară, numărul colegiilor este evident prea mic.
O altă inadvertenţă este că potrivit art. 15, litera c, potrivit căruia Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinarea privind propria
activitate, dispoziţii similare, fiind şi pentru birourile de circumscripţie şi de secţie. Este un principiu elementar că nimeni nu poate să fie
judecător în propria sa cauză, ca atare ar fi fost normal ca întâmplările să fie rezolvate de instanţele judecătoreşti. Pct.3 din art. 13
limitează dreptul de a cere anularea alegerilor numai la competitori. Logic ar fi ca acest drept să îl aibă şi observatorii acreditaţi.
Secţiunea a 3-a a capitolului 4 al legii se ocupă de cărţile de alegător, iar art. 28 aliniatul 7 prevede că exercitarea dreptului de vot
se face numai pe baza actului de identitate şi a cărţii de alegător, dar la fel cum s-a întâmplat şi anterior, deşi alegerile se apropie, nu se
vede că s-ar întreprinde ceva pentru confecţionarea şi distribuirea respectivelor cărţi.
O dispoziţie vădit antidemocratică şi care afectează păturile cele mai sărace a populaţiei este aceia potrivit căreia la depunerea
fiecărei candidaturi, trebuie să se facă dovada constituirii unui depozit în Contul Autorităţii. Suma desigur că este lipsită de importanţă
pentru îmbogăţiţii perioadei de tranziţie dar este enormă, imposibil de achitat pentru românii de rând, mai ales pentru cele peste 4
milioane de oameni care trăiesc sub pragul sărăciei, conform cifrelor oficiale. Este adevărat că legea prevede că depozitul trebuie achitat
nu de candidaţi ci de către partidul care îi propune, dar un partid al oamenilor săraci n-ar avea nici o şansă ca să plătească această sumă
exorbitantă. Culmea este că, deşi a fost sesizată să se pronunţe în legătură cu încălcarea libertăţilor constituţionale prin această prevedere,
Curtea Constituţională a considerat-o perfect legală.
Pentru cei fără posibilităţi, art. 38, pct. 3 mai introduce o nouă piedică în exercitarea campaniei electorale, vorbind de tarife
pentru timpul acordat atât la posturile de televiziune şi radio publice, cât şi private, tarife al căror cuantum nu este prevăzut în lege, dar
desigur că numai redus nu va fi.
Art. 42, pct. 16 dă dreptul să suspende votarea pentru motive temeinice, dar nu le precizează, ceea ce creează posibilitatea unor
abuzuri, prin aprecieri voit sau din neglijenţă eronate.
Art. 43, pct. 3 prevede că împotriva refuzului Autorităţii Electorale Permanente, de a acorda acreditarea reprezentanţilor
organizaţiilor care au ca obiect principal de activitate respectarea drepturilor omului în calitatea de observatori ai alegerilor sau acreditarea
reprezentanţilor presei la alegeri, se poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, a cărei hotărâre este definitivă şi irevocabilă,
neexistând deci dreptul la recurs, ceea ce împiedică corectarea unor hotărâri nelegale sau netemeinice ale acestei curţi. Faptul că se judecă
contestaţia în procedură de urgenţă de către o instanţă aflată în capitala ţării, constituie o piedică pentru observatorii sau reprezentaţii
presei în a exercita această contestaţie prin participarea la judecarea ei.
Art. 47 stabileşte un prag electoral de 5% din numărul voturilor valabil exprimate, pentru ca un partid sau o alianţă electorală, ca
să poată fi reprezentate în Camera Deputaţilor sau în Senat, dar spre deosebire de trecut, mai adaugă un nou prag electoral, anume pentru
a fi reprezentat în Camera Deputaţilor sau în Senat, un partid sau o alianţă electorală trebuie să obţină primul loc ca număr de voturi, în 6
colegii electorale, uninominale pentru Camera Deputaţilor şi de 3 colegii uninominale pentru senat. Voturile exprimate pentru partidele
care nu au obţinut cumulativ cele două praguri electorale se repartizează proporţional cu numărul de voturi obţinute partidelor care au
depăşit cele două praguri electorale. În acest fel voturile celor care au votat (şi) împotriva unui partid, pe care l-au considerat nedemn de
a-i reprezenta, ajung tocmai să servească acelui partid spre a avea mai mulţi deputaţi sau senatori, decât aceia la care ar avea dreptul prin
votul acelora care i-au votat.
Legea se încheie prin prevederea unor contravenţii şi infracţiuni în cazul în care se împiedică desfăşurarea normală a procesului
electoral, dar practica alegerilor anterioare ne arată că aceste dispoziţii sunt pur formale, fiindcă la noi legile există mai mult pe hârtie, nu
şi în realitate, cei bogaţi fiind scutiţi de rigorile lor (oricum, înseşi îmbogăţirea numai prin mijloace legale nu a fost realizată şi, de altfel,
nici nu ar fi posibilă).
Dacă la primele alegeri electorale, după 1989 a mai existat posibilitatea pătrunderii unor reprezentanţi ai păturilor defavorizate în
Parlament, pe măsura trecerii timpului, prin dispoziţii tot mai restrictive, aceştia nu au mai putut pătrunde, ajungându-se astfel la situaţia
ca să nu mai existe vreun reprezentant real a acestora nici in Senat şi nici în Camera Deputaţilor.
La piedicile puse în lege pentru cei săraci şi oprimaţi, pentru a-şi putea apăra drepturile se adaugă, şi alte piedici reale, cel mai
important impediment constituindu-l enormele cheltuieli care trebuie făcute pentru susţinerea propagandei electorale. Competiţia
electorală nu se desfăşoară nicidecum în condiţii egale, guvernanţii având posibilitatea să ofere pomeni electorale temporare, ce sunt rapid
anulate după alegeri, mai ales prin efectul inflaţiei, dar care pentru alegătorul neinformat, care din lipsă de mijloace materiale nu îşi poate
cumpăra cu regularitate măcar un ziar, reprezintă momeli de captare a votului. Se va putea ajunge astfel să avem un Parlament plin de

www.tribunasociala.org, e-mail: redactor@tribunasociala.org

Tribuna Socială, august - septembrie 2008 pagina 5
manelişti sau de fotbalişti, în general de oameni cu notorietate, dar şi cu bani, care însă nu au nimic în comun cu politica şi, cu atât mai
puţin nu au legătură problemele maselor.
Actuala lege electorală anihilează posibilitatea de a fi reprezentată în forul legislativ o mare parte a populaţiei. Unul din efectele
votului uninominal putând fi acela că un partid poate să aibă cel mai mare număr de voturi la nivelul întregii ţări, dar să nu beneficieze de
nici un mandat. Doar trimiterea reprezentanţilor claselor muncitoare în Parlament ar putea să frâneze tendinţa lor de a ajunge la cele mai
înalte culmi ale deţinerii de cât mai mult capital. Ceea ce, actualul Parlament, format el însuşi din îmburgheziţi sau lachei ai acestora, în
nici un caz nu doreşte.
Jurist N. Boroiu

LIBERTATE
PENTRU LIDERII
MINERI ÎNTEMNITAŢI! LIBERTATE
PENTRU CONSTANTIN CREŢAN, DORIN
LOIŞ ŞI VASILE LUPU! ADEVĂRUL
DESPRE MOARTEA LUI IONEL CIONTU!
In cele ce urmează, publicăm o selecţie din
însemnările lui Constantin Creţan de după arestarea
sa.

O poveste dramatică,
din temniţele „democraţiei”
româneşti
(mărturii necenzurate)
2004 – septembrie – CONDAMNAREA
Eram în boxa acuzaţilor la Înalta Curte de Apel şi Justiţie a
României alături de colegii mei lideri mineri Miron Cozma, Ciontu
Ionel (decedat în condiţii suspecte în detenţie în ianuarie 2007),
Dorin Lois, Lupu Vasile şi Romeo Beja, care au fost condamnaţi
pe nedrept de regimul ticălos anti-muncitoresc de la Bucureşti.
Aproape că nu auzeam nimic, gândurile mă stăpâneau cu putere
având de faţă pe tovaraşii mei din mişcarea internaţională (Acordul
Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor şi Asociaţia pentru
Emanciparea Muncitorilor din Romania). Deodată vocea
preşedintelui m-a făcut să tremur, deoarece în acele clipe mă
gândeam la familia mea (la cei patru copii şi soţie) la minerii mei
şi la toţi cei asupriţi şi nevoiaşi. Am tresărit şi am zâmbit prosteşte
văzând în faţa mea călăii dictaturii anti-muncitoreşti care ne prigoneau de ani de zile şi ne cercetau abuziv sperând că poate vom ceda
psihic sau că vom renunţa la lupta noastră pentru dreptate socială. Am strigat tare: "Domnule preşedinte în faţa legilor dumneavoastră
dictate politic sunt nevinovat atât eu cât şi colegii mei deoarece suntem condamnaţi la comanda politică a regimului fanariot al lui Emil
Constantinescu şi a clicii lui politice care au dus Romania în pragul disperării şi sărăciei". Zgomotul vocii mele fără control m-a
înfricoşat şi tremurând am încercat să zâmbesc dar am observat că şi colegii mei şi în special Miron Cozma tremura şi îşi muşca buzele.
Cu tot zâmbetul meu forţat şi replica mea revoluţionară, fără teamă, procurorul se uita la noi cu milă şi a repetat pentru a nu ştiu câta oară
că procurorii anchetatori militari şi-au făcut datoria (doar pentru noi şi nu pentru Ion Iliescu, generalul Chiţac, Stănculescu, Gigi Becali şi
alţii). Nu am rezistat şi i-am făcut incompetenţi pentru că mi-au atribuit funcţii pe care nu le am la diferite organizaţii sau că am 22 de
copii şi le-am spus din nou: "Domnule Procuror sunt condamnat politic atât eu cât şi colegii mei. Noi nu am ucis pe nimeni, ci doar ne-
am respectat mandatul de lideri sindical încredinţat de mineri, de ce nu-i condamnaţi pe toţi cei peste 160.000 de mineri pe care guvernul
i-a dus în foamete şi sărăcie distrugandu-le locurile de muncă.”
A luat cuvântul şi Miron Cozma care a cerut să se respecte protocolul de la Cozia şi a cerut procurorilor şi judecătorilor să-şi
respecte jurământul dat şi să nu acţioneze la comandă politică. „Condamnarea noastră, a acelora care reprezentam minerii, la comanda
politică de la Bucureşti, pentru noi, înseamna de fapt condamnarea tuturor minerilor şi a oamenilor nevoiaşi care şi-au cerut dreptul lor
la muncă şi la un trai decent".
Nu ştiu ce mai putea salva avocatul Viorel Dumitrescu consiliat de către un avocat din mişcarea muncitorească internaţională,
recunoscut deoarece l-a aparat în proces şi pe cunoscutul dizident ceh şi apoi preşedinte al Cehiei Havel. În mintea mea, blestemam
www.tribunasociala.org, e-mail: redactor@tribunasociala.org
Pagina 6 Tribuna Socială, august - septembrie 2008
regulile justiţiei umane care spune că fiecare
efect are o cauză, dar în cazul nostru cauza era a
muncitorilor şi tuturor asupriţilor. Cu toate că
avocatul nostru a expus viaţa acuzatilor Creţan
sau Cozma ca să combată neadevărurile debitate
de către procurorii militari care aveau date
deasupra conştiinţei mele, neadevăruri care
aveau să ne ducă la ani grei de temniţă pentru
toţi cei şase lideri de sindicat, Înalta Curte de
Casaţie şi Justitie nu a facut altceva decât de a fi
de acord cu hotararea Curţii de Apel Bucureşti
care ne-a condamnat la cinci ani de închisoare,
iar pe Miron Cozma la 10 ani de inchisoare, de
către un fost poliţist (miliţian în regimul
Ceauşescu). Cu toate că în hotărâre se
recunoaşte că a fost o mişcare socială în 1999 ca
urmare a măsurilor guvernului de a închide
perimetrele miniere fără alternative şi că se dă
dreptul istoricilor, organizaţiilor sindicale să
studieze aceste mişcări sociale, noi am fost
acuzaţi de subminarea puterii de stat.
De ce am ajuns infractor la comanda
justiţiei politice, eu, acela care nu am comis
Constantin Creţan, la prezidiul niciodată infracţiuni? Pentru ca mafia căreia
Conferinţei Europene de la Paris, din 2004 m-am opus, aflată în guvern, ministere,
administraţie şi sindicate să continue să
jefuiască toată industria minieră şi economia ţării ajungând ilicit superbogaţii României, prin crimă organizată şi înfometarea
muncitorilor.
Viaţa mea a fost o permanentă luptă pentru dreptate şi voi lupta în continuare cu destinul în ciuda tuturor acelora care au sperat că,
decapitând mişcarea muncitorească prin condamnarea noastră, vor îngenuchea truditorii acestei ţări. Eu am fost educat de părinţii mei cu
o cultură morală şi spirit de dreptate şi cinste. Tatăl meu a fost muncitor minier, iar mama mea agricultor. În acele clipe în faţa acuzării,
gândul mă ducea la supunere aşa cum o făceam în faţa părintilor mei. În primii mei ani de viaţă, mama se ocupa permanent de educaţia
mea şi noi toti cei cinci fraţi eram harnici, aducându-ne contribuţia la tot ce însemna munca în gospodaria noastră. Când greşeam mai
primeam cate o mustrare şi de multe ori plângeam ore în şir părându-mi rău că am greşit faţă de parinţii mei. În faţa justiţiei şi a
acuzatorilor vedeam deja copilaria mea şi eram tentat să-mi recunosc "vina", dar nu am izbucnit în lacrimi aşa cum o făceam când eram
copil, ci aveam în mine o latură a răzbunarii care îmi dădea credinţa că cei din faţa mea ar merita să fie exterminaţi... Dar am revenit din
vise şi nu voiam să plâng... Uram judecatorii, procurorii şi toti politicienii din această ţară. Ţară care sângerează toată din cauza sistemului
capitalist instaurat dupa 1989. Îmi venea în minte copilaria mea fericită, tinereţea mea, obiceiurile satului meu, lupta mea pentru dreptate
socială, suferinţa care urma pentru cei şase condamnaşi şi, nu în ultimul rând, suferinţa mea pentru cei dragi ştiind că tatal lor este
condamnat, la fel ca elementele nocive ale societăţii aflate în detenţie, fără a avea nici o vină. Garantez că toate acestea m-au întarit şi voi
rezista cu gândul la Clasa muncitoare şi la cei dragi.
Constantin Creţan
Penitenciarul de Maximă Siguranţă TG-JIU, celula 28
Condamnat politic
22 iulie 2008

Din Programul AEM

Continuăm, în acest număr, să publicăm extrase din programul Asociaţiei pentru Emanciparea
Muncitorilor, asa cum a fost adoptat el, în 1998, de Consiliul General al Asociaţiei. Aceste materiale sunt
supuse discuţiei permanente între militanţii şi simpatizanţii AEM. Nu ezitaţi să ne scrieţi părerile voastre.
“O NOUĂ DEFINIRE A CLASEI MUNCITOARE
Clasa muncitoare, ca orice vector social, se află, la rîndul ei, într-un proces de evoluţie. Din secolul trecut, de la momentul în
care Marx îşi formula ideile, structura clasei muncitoare se află într-o continuă dezvoltare, pe orizontală şi verticală, datorată modificării
structurii sistemului productiv al valorilor materiale, în principal din punct de vedere tehnologic. Dacă influenţa revoluţiei ştiinţifico-
tehnice asupra esenţei relaţiilor de producţie a fost nesemnificativă, acţiunea ei asupra raporturilor om-maşină a dus la o modificare
calitativă a nivelului de pregătire şi cunoştinţe al muncitorilor. De aici a rezultat diversificarea straturilor componente ale clasei
muncitoare.
www.tribunasociala.org, e-mail: redactor@tribunasociala.org
Tribuna Socială, august - septembrie 2008 pagina 7
Teoreticienii capitalismului se prevalează de eterogenitatea masei celor ce contribuie la producerea de bunuri, de bogăţie socială.
Ei susţin că anumite categorii de salariaţi din sistemul productiv, prin pregătirea lor superioară şi nivelul de trai mai bun ce decurge din
aceasta, au ieşit din clasa muncitoare şi formează o pătură aparţinînd clasei de mijloc, clasă în care ei mai includ, de pildă, micii
comercianţi şi cei ce practică profesiuni liberale. Este cert însă că, PRIN RAPORTURILE LOR CU MIJLOACELE DE PRODUCŢIE,
care tot nu le aparţin, aceşti salariaţi rămîn cu unicul capital dat de forţa lor de muncă. Ei sînt încă exploataţi, în beneficiul celor ce deţin
mijloacele de producţie. Din acest punct de vedere, ei FAC PARTE din clasa muncitoare.
O constantă a acestor vremuri este că progresul social decurge, în continuare, în mod direct, din producţia de bunuri. Dezvoltarea
acestei producţii înseamnă practic supravieţuirea umanităţii. Cei ce asigură funcţionarea sistemului productiv la toate nivelurile, au un rol
social determinant. Prin munca lor, umanitatea supravieţuieşte şi poate prospera. Spunem că această masă uriaşă de producători de bunuri
formează clasa muncitoare.
Prin responsabilitatea ce survine din rolul extrem de important al clasei muncitoare în crearea de bogăţie socială, această clasă
devine progresistă prin simpla ei existenţă. Apărarea teoretică şi practică a acestei existenţe este un act revoluţionar. Fiind singura clasă
necesară prin ea însăşi, prin rolul de care am vorbit mai sus, ea este singura pe care se poate baza modificarea esenţei societăţii. Ea are un
potenţial revoluţionar dat de faptul că, în cadrul capitalist, fiind exploatată în mod constant, sub diverse forme, are interesul de a distruge
acest cadru. Mai mult, fiind supusă unui proces de distrugere, odată cu acţiunile constante ce conduc, în această agonie a imperialismului,
la distrugerea sistemului productiv, supravieţuirea ei stă în necesitatea desfiinţării sistemului capitalist.
CLASA MUNCITOARE REZISTĂ
Chiar dacă masele de oameni ai muncii nu sînt conştiente de rolul determinant pe care îl au în raport cu supravieţuirea umanităţii,
potenţialul lor revoluţionar se manifestă în rezistenţa lor împotriva planurilor capitalului.
Acţiunile de dezindustrializare a unor zone dezvoltate din punct de vedere economic, precum cele din Europa de Vest, s-au lovit
de rezistenţa muncitorilor. Planurile de restructurare a sectorului carbonifer din Marea Britanie au condus la declanşarea grevei generale a
minerilor din 1984-85. Belgia, Grecia, Spania s-au confruntat, la rîndul lor, de mai multe ori, în ultimii ani, cu greve generale, ce au
paralizat viaţa economico-socială.
Reducerea costurilor legate de forţa de muncă prin reforma sistemelor de securitate socială au condus la manifestaţii uriaşe în
Franţa şi Germania. Sub conducerea principalelor sindicate franceze, două milioane de oameni au cerut, în stradă, abandonarea proiectelor
guvernamentale de fiscalizare a fondurilor Securităţii Sociale. Reforma aceluiaşi sistem, în Germania, a condus la declanşarea unor
proteste fără precedent, culminînd cu manifestaţia din iunie 1996, de la Bonn, cea mai mare de după cel de-al doilea război mondial.
Presiunile la care este supusă clasa muncitoare americană au convins de necesitatea creerii unui partid al muncitorilor. Naşterea,
prin Convenţia de la Cleveland, a unui Labor Party, în care sînt reprezentate aproape toate tendinţele din mişcarea muncitorească
americană, s-a constituit în cel mai important salt calitativ înregistrat în ultimii ani pe planul rezistenţei muncitoreşti.
Numărul crescînd al conflictelor de muncă de amploare din ţările fostei Uniuni Sovietice şi Europei de Est dovedesc că
muncitorii din aceste ţări s-au vindecat de iluziile pe care le adusese căderea Zidului Berlinului, iluzii potrivit cărora capitalismul va
rezolva problemele rămase în urma prăbuşirii dictaturilor staliniste.
Faptul că aceste proteste au rămas, în majoritatea lor, fără rezultat, faptul că ele au zguduit, dar nu au demolat agenţii
imperialismului din fruntea guvernelor se datorează crizei de direcţie prin care trece clasa muncitoare.”

Internaţional

Delegaţie muncitorească la Comisia Europeană

Vineri, 12 septembrie, la Bruxelles, o delegaţie muncitorească internaţională compusă din militanţi muncitori şi sindicalişti din
Germania, Belgia, Danemarca, Spania, Franţa, Ungaria, Irlanda şi Suedia, a fost primită de Stéphane Ouaki, reprezentant al lui Vladimir
Spidla, comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi egalitate de şanse. Delegaţia a fost mandatată de conferinţa
de la Stockholm, din 25 mai, 2008, cu următorul mandat: “Cerem abrogarea sentinţelor Curţii Europene de Justiţie în cazurile Laval,
Viking şi Rüffert. Negăm dreptul instituţiilor europene de a repune în cauză drepturile şi garanţiile câştigate de organizaţiile muncitoreşti
în Suedia şi în oricare altă ţară”.
Incă de la început, delegaţia i-a prezentat reprezentantului domnului Spidla două chestiuni:
“Am venit să vă vedem pentru a vă cere abrogarea sentinţelor Curţii Europene de Justiţie în cazurile Laval, Viking şi Rüffert”.
La care răspunsul a fost: “Comisia Europeană trebuie să respecte judecăţile Curţii Europene de Justiţie. Suntem într-o situaţie
delicată, deloc comună, în măsura în care aceste sentinţe nu sunt primite în acelaşi mod în fiecare ţară. Nu putem abroga aceste
sentinţe, asta nu depinde de noi. Sarcina Curţii Europene de Justiţie este de a se baza pe tratate. Ea trebuie să interpreteze corpusul
juridic pe care îl dau tratatele şi directivele şi să dea o soluţie. Aceste soluţii fac jurisprudenţă şi au putere de constrângere pentru
toate instituţiile europene. Nu face parte deci din prerogativele Comisiei Europene să abroge o sentinţă a Curţii”.
“Contestaţi faptul că, aşa cum a fost cazul în afacerea Rüffert, din Germania, muncitorii – în acest caz polonezi – au fost privaţi de
aplicarea Contractului colectiv, aşa cum cere legea Landului? Contestaţi faptul că muncitorii au fost angajaţi cu 46% din salariul
convenţional?“
La care răspunsul a fost: “46% este jumătate din salariul convenţional, de acord. Dar nu este vorba de dumping social. Nu a
existat nicio discriminare.”
www.tribunasociala.org, e-mail: redactor@tribunasociala.org
Pagina 8 Tribuna Socială, august - septembrie 2008
Delegaţia a subliniat că judecăţile Curţii Europene de Justiţie se bazează pe articolele 43CE şi 49CE ale tratatelor existente şi pe
directivele europene.
Am decis să facem publice aceste răspunsuri. Le supunem mişcării muncitoreşti din întreaga Europă pentru ca fiecare să
poată să judece caracterul lor
inacceptabil. Argumentele Curţii Europene de Justiţie:
In numele a ce ar trebui să Cu privire la afacerea Rüffert (Germania):
renunţe mişcarea muncitorească la Directiva 96/71 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind
ceea ce lupta de clasă a obţinut în detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii, interpretată în lumina articolului 49 CE, se opune,
fiecare ţară? In numele a ce ar într-o situaţie precum cea din acţiunea principală , unei măsuri cu caracter legislativ, adoptată de o
trebui renuntat la contractele autoritate dintr-un stat membru, care impune autorităţii contractante să nu desemneze drept adjudecatari
colective, la statute, la Codurile ai contractelor de achiziţii publice de lucrări decât acele întreprinderi care, la depunerea ofertei, se
Muncii, la legile sociale pe care angajează în scris să plătească salariaţilor lor, în schimbul executării prestaţiilor respective, cel puţin
mişcarea muncitorească le-a remuneraţia prevăzută în convenţia colectivă aplicabilă la locul în care se execută acestea. (Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, 24 mai 2008 – C128)
edificat?
In numele a ce ar trebui să Cu privire la afacerea Laval (Suedia):
Articolul 49 CE şi articolul 3 din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului
acceptăm ca muncitorii să fie plătiţi
din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii trebuie să fie
cu 46% din salariu pentru aceeaşi interpretate în sensul că se opun ca, într-un stat membru în care condiţiile de muncă şi de încadrare în
muncă? muncă privind aspectele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf literele (a)-(g) din această
In numele a ce ar trebui ca directivă, cu excepţia salariului minim, figurează în acte cu putere de lege, o organizaţie sindicală să poată
organizaţiile muncitoreşti să încerca să constrângă, printr-o acţiune colectivă care ia forma blocării unor şantiere, precum cea din
participe la repunerea în cauză a acţiunea principală, un prestator de servicii stabilit într-un alt stat membru să angajeze o negociere cu
drepturilor cucerite în cadrul privire la salariile care trebuie plătite lucrătorilor detaşaţi, precum şi să adere la o convenţie colectivă ale
fiecărei naţiuni din Europa? cărei clauze stabilesc, pentru uneledintre aspectele respective, condiţii mai favorabile decât cele care
Cât despre noi - indiferent decurg din actele cu putere de lege relevante, deşi alte clauze privesc aspecte care nu sunt prevăzute la
articolul 3 din directiva menţionată. (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 23 februarie 2008 – C51)
de punctul nostru de vedere asupra
legitimităţii instituţiilor Uniunii Cu privire la afacerea Viking Line (Finlanda):
Articolul 43 CE trebuie interpretat în sensul că acţiunile colective precum cele în cauză în
Europene - negăm dreptul Uniunii
acţiunea principală ,care urmăresc obligarea unei întreprinderi al cărei sediu este situat într-un stat
Europene şi al instituţiilor sale membru determinat să încheie o convenţie colectivă de muncă cu un sindicat stabilit în acest stat şi să
(Comisia Europeană, Curtea de aplice clauzele prevăzute de această convenţie salariaţilor unei filiale a întreprinderii respective stabilite
Justiţie, Banca Centrală, într-un alt stat membru, constituie restricţii în sensul articolului menţionat. (Jurnalul Oficial al Uniunii
Parlamentul European) de a repune Europene, 23 februarie 2008 – C51).
în cauză vreun drept în vreuna
dintre ţările noastre. Afirmăm că în faţa sentinţelor Curţii Europene de Justiţie, în faţa Tratatelor Europene care le stau la bază
(Maastricht, Amsterdam, reluate în proiectul tratatului de la Lisabona), mişcarea muncitorească are dreptul legitim să le opună apărarea,
menţinerea şi recucerirea tuturor drepturilor şi garanţiilor smulse de lupta de clasă în fiecare ţară.
Pentru abrogarea sentinţelor Curţii Europene!
Negăm dreptul instituţiilor Uniunii Europene de a repune în cauză vreun drept cucerit!
Negăm dreptul guvernelor noastre de a transpune aceste sentinţe în legislaţia naţională!
Refuzăm orice legislaţie supranaţională care repune în cauză drepturile noastre!
Pentru apărarea şi recucerirea tuturor drepturilor, cuceririlor şi garanţiilor noastre!
Pentru apărarea independenţei organizaţiilor noastre!
Noi, militanţi muncitori de toate tendinţele, partizani ai unei uniuni libere a popoarelor şi a naţiunilor libere din Europa, şi care
nu ne plasăm în concurenţă cu nicio organizaţie muncitorească existentă, decidem, pe aceste baze, să continuăm campania pentru
abrogarea sentinţelor Curţii Europene de Justiţie şi să convocăm în februarie 2009, o conferinţă muncitorească europeană deschisă tuturor
militanţilor, tuturor organizaţiilor, cu aceste cuvinte de ordine.
Semnatarii, militanţi muncitori şi sindicalişti din Germania, Belgia, Danemarca, Spania, Franţa, Ungaria, Irlanda şi
Suedia, au hotărât să şe constituie în comitetul de organizare al acestei conferinţe.

CINE SUNTEM NOI?

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor este o organizaţie largă, nepartizană, urmărind să strîngă laolaltă pe toţi cei ce se pronunţă pentru
apărarea drepturilor salariaţilor, indiferent de culoarea lor politică. ● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă pentru organizarea
independentă a salariaţilor, atît la nivel naţional cît şi internaţional, împotriva planurilor reprezentanţilor capitalului mondial de a instaura o “nouă ordine”
bazată pe exploatare, pe sărăcie şi război. ● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă pentru asistenţă medicală gratuită, pentru gratuitatea
învăţămîntului de toate gradele, pentru o adevărată protecţie socială, împotriva şomajului. ● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă
pentru apărarea proprietăţii sociale împotriva tuturor formelor de privatizare, împotriva tuturor formelor de fărîmiţare şi înstrăinare a avuţiei publice. ●
Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă pentru garantarea şi apărarea drepturilor tuturor minorităţilor, pentru dreptul tuturor popoarelor la
autodeterminare. ● Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se pronunţă pentru independenţa totală a organizaţiilor sindicale faţă de orice partide, faţă
de stat, patronat sau biserică.

www.tribunasociala.org, e-mail: redactor@tribunasociala.org