Hemoragia reprezintă pierderea de sânge în afara sistemului vascular, prin distrugerea totală sau

parţială a unui vas de sânge. Cauzele hemoragiilor pot fi: traumatismele (contuzii, entorse, fracturi,
luxaţii, leziuni musculare), intervenţiile chirurgicale, diferitele boli (ulcer gastro-duodenal, tuberculoză
pulmonară etc.). În funcţie de momentul în care se produc, hemoragiile pot fi primare și secundare.
Articolul prezintă informații pe larg despre hemoragii și primul ajutor în caz de hemoragie.

În funcţie de tipul vasului care se rupe, se disting hemoragii arteriale hemoragii venoase şi
hemoragii capilare. Hemoragiile arteriale sunt cele mai periculoase, deoarece sângele ţâşneşte
ritmic şi cu forţă, ceea ce face ca în scurt timp să se piardă o cantitate mare de sânge, provocând
moartea. În foarte puţine cazuri aceste hemoragii se opresc spontan. Culoarea sângelui este roşu
aprins (sânge oxigenat). Vasul secţionat se observă în plagă (inel de culoare alb-gălbuie
permiţând stabilirea cu precizie a locului de unde curge sângele. Hemoragiile venoase sunt mai
puţin grave decât cele arteriale, deoarece sângele venos circulă la o presiune foarte redusă faţă de
presiunea din artere. Culoarea sângelui este roşu-închis (deoarece conţine hemoglobină redusă),
iar curgerea sângelui se face în valuri, inundând plaga. Dacă vasul secţionat nu este prea mare,
hemoragia se poate opri printr-un simplu pansament. Deoarece venele însoţesc întotdeauna
arterele, se poate întâmpla ca hemoragia să fie mixtă: arterială şi venoasă.

Hemoragiile capilare apar din cauza lezării vaselor de calibru mic din muşchi, piele etc., ceea ce
face imposibilă stabilirea vasului din care curge sângele. Sunt hemoragii mai puţin grave şi de
obicei uşor de oprit. Sângele este de culoare roşie (culoare intermediară între sângele venos şi cel
arterial deoarece sunt lezate atât capilarele arteriale, cât şi cele venoase) şi musteşte din plagă. În
cazul unor afecţiuni care interesează capilarele din anumite organe sau dacă plăgile au suprafeţe
întinse ori interesează zone foarte vascularizate, hemoragiile capilare devin periculoase pentru că
sunt greu de stăpânit.

După locul unde are loc sângerarea, hemoragiile se clasifică în hemoragii externe, interne şi
exteriorizate. Hemoragiile externe sunt hemoragiile în care sângele apare la suprafaţa corpului.
Au avantajul că sunt observate imediat, fapt care permite luarea unor măsuri urgente în vederea
opririi lor. Hemoragiile interne sunt hemoragiile în care sângele se scurge într-o cavitate închisă
(cutia craniană, cavitatea toracică, cavitatea abdominală, organe cavitare, stomac, intestin, vezica
urinară). Sunt mai grave deoarece nu pot fi observate imediat, diagnosticarea lor necesită
investigaţii clinice şi paraclinice efectuate de personal competent, tratamentul lor se face numai
într-un serviciu specializat.

Hemoragiiie exteriorizate sunt hemoragiile în care sângele se scurge într-un organ care comunică
cu exteriorul:

 epistaxis = sângerare nazală

 otoragie = sângerare din urechea medie
 rectoragie = sângerare la nivelul rectului
 uretroragie = sângerare din uretră
 hemoptizie = sânge provenit din plămâni, care se scurge prin cavitatea bucală
 hematemeza = hemoragie la nivelui stomacului în care sângele se exteriorizează prin
cavitatea bucală (vărsătura)
  melena = sângerare la nivelul tubului digestiv (stomac, intestin) în care sângele este
eliminat odată cu materiile fecale

În funcţie de momentul în care se produc, hemoragiile pot fi:

 hemoragii primare, care se produc odată cu lezarea vasului sangvin;

 hemoragii secundare, care apar la un anumit interval de la traumatism, prin erodarea
peretelui vascular de către un tub de dren, proces supurativ etc.

În funcţie de cantitatea de sânge pierdut, hemoragiile se clasifică în:

 hemoragii mortale în care pierderea de sânge depăşeşte 50% din volumul de sânge al
organismului;
 hemoragii mari în care se pierde aproximativ 20% din volumul total de sânge;
 hemoragii mijlocii şi mici, în care pierderea de sânge nu depăşeşte 20% din volumul
sangvin.

În concluzie, clasificarea hemoragiilor se poate face după diferite criterii, dar oricare ar fi forma
de hemoragie, ea pune în pericol viaţa individului, fie imediat prin pierderea unei cantităţi mari
de sânge, fie tardiv, prin posibilitatea repetării şi extinderii sau intensificării sale. De aceea, după
recunoaşterea hemoragiei, aceasta trebuie oprită cât se poate de repede, iar supravegherea şi
îngrijirea unei persoane cu hemoragie trebuie făcută cu o deosebită atenţie.

Recunoaşterea unei hemoragii

În hemoragii există două grupe de simptome:

a) simptome locale de exteriorizare;

b) simptome generale.

În cadrul hemoragiilor mici, se iau în considerare numai simptomele locale de exteriorizare,

deoarece o cantitate mică de sânge pierdută nu se resimte la nivelul întregului organism (există
mecanisme de compensare). Totuşi, aceste hemoragii mici trebuie privite cu seriozitate, ele
putând să se repete mai ales dacă apar pe fondul unor tulburări de coagulare a sângelui.

a) Simptomele locale de exteriorizare se recunosc prin apariţia sângelui.

 Dintre hemoragiile externe, cele arteriale se recunosc după forţa cu care ţâşneşte sângele
şi caracterul pulsatil, sincron cu bătăile inimii.
 Hemoragiile venoase se revarsă încet, continuu, iar sângele are o culoare mai închisă.
 Hemoragia capilară este difuză, în cantitate moderată.
 Hemoragiile exteriorizate se manifestă sub diferite forme şi acestea au fost descrise
anterior.
b) Simptomele generale traduc starea de anemie acută şi reacţia de apărare a organismului. Ele
reprezintă singurele criterii de recunoaştere în cazul majorităţii hemoragiilor interne şi sunt
reprezentate de: paloare accentuată, ameţeli, frison, lipotimie, extremităţi reci, puls accelerat, dar
mic, tensiune arterială scăzută, hipotermie, oligurie, convulsii.

Orice hemoragie constatată trebuie raportată imediat unui medic. Oprirea unei hemoragii se
numeşte hemostază. Hemostaza poate fi spontană, provizorie şi definitivă.

Hemostaza spontană

Hemoragiile mai mici se opresc, de regulă, singure prin hemostaza spontană realizată prin
vasoconstricţie locală însoţită de coagularea sângelui la nivelul leziunii. Realizarea hemostazei
spontane are o importanţă deosebită în hemoragiile organelor cavitare. Se va aplica în regiunea
interesată o pungă cu gheaţă sau comprese reci, cu scopul de a favoriza vasoconstricţia.
Hemostaza provizorie se efectuează în hemoragiile externe, care nu se opresc spontan, are o
durată limitată şi trebuie urmată la scurt timp de hemostaza definitivă. Hemostaza provizorie se
realizează prin apăsarea arterei sau venei lezate, pe o suprafaţă osoasă subiacentă. Apăsarea
poate fi executată la nivelul plăgii prin tamponare, pansamente compresive sau la nevoie, cu
pumnul sau degetele.

Hemostaza definitivă se efectuează în spital în serviciile de chirurgie şi constă în:

 cauterizarea capetelor vasculare secţionate;

 tamponarea plăgilor;
 ligatura vaselor;
 pensarea cu pensă hemostatică permanentă.

Măsurile de prim ajutor în hemoragiile externe

 Se întinde accidentatul la orizontală, în decubit dorsal, cu capul mai jos decât trunchiul şi
extremităţile (poziţia Trendelenburg) pentru a favoriza circulaţia sangvină la nivel
cerebral.
 Se stabilește tipul hemoragiei (venoasă, arterială, capilară).
 Se efectuează hemostaza provizorie prin pansament compresiv sau compresie la distanţă,
în funcţie de mărirea hemoragiei şi localizarea ei.
 Dacă hemoragia este foarte puternică sau dacă salvatorul este izolat sau fără materialele
necesare şi trebuie să facă faţă unui număr mare de răniţi, precum şi în faţa unui membru
secţionat, se aplică garoul. Garoul poate fi improvizat dintr-un tub de cauciuc elastic
(preferabil) sau orice material flexibil, însă neelastic: cravată, fular, batic rulat pe
diagonală, ciorap etc. Garoul se aplică la rădăcina braţelor (la patru laturi de deget sub
axilă), pentru hemoragiile membrului superior, şi la rădăcina coapselor pentru
hemoragiile membrului inferior.

Aplicarea garoului se face fixând în zona traiectului arterei principale un rulou de tifon sau de
material textil, notând pe un bilet data şi ora când s-a aplicat. În hemoragiile venoase, garoul se
aplică dedesubtul plăgii.
– Garoul se strânge astfel încât să se oprească circulaţia, dar culoarea tegumentelor să se menţină
apropiată de cea normală.

– Garoul se menţine maximum 2 ore, slăbindu-l 1-2 minute la fiecare 20 minute – interval pentru
a se permite irigarea ţesuturilor, în acest timp hemostaza fiind asigurată prin compresiune
digitală la distanţă.

– Se iau măsuri urgente pentru a transporta rănitul la o unitate sanitară dotată corespunzător.

– Se aşază rănitul pe o targă, în decubit dorsal, fără pernă, şi se supraveghează tot timpul
transportului.

– Se încălzeşte bolnavul în mod progresiv, administrându-i băuturi calde şi încălzindu-i

extremităţile cu sticle sau pungi cu apă caldă.

– Dacă este posibil, se administrează oxigen.

– Este de dorit ca scoaterea garoului să fie făcută de medic, deoarece trebuie luate toate măsurile
necesare pentru a interveni prompt la primele manifestări ale şocului produs prin ridicarea
garoului.

Observaţii:

– Garoul nu se menţine mai mult de maximum 120 minute (risc de gangrenă).

– Nu se fixează garoul prin nod.

– Decomprimarea garoului nu se face niciodată brusc.

Măsurile de prim ajutor în hemoragiile interne

De cele mai multe ori, se instalează starea de şoc. Semnele de recunoaştere a unei hemoragii
interne au fost enunţate anterior. Dacă este conştient, rănitul se aşază în decubit dorsal cu
picioarele uşor ridicate dacă nu sunt fracturate. Dacă este inconştient, se aşază în decubit lateral.

Trebuie prevenită instalarea stării de şoc:

– accidentatul este mişcat cât mai puţin posibil;

– se scoate sau se slăbeşte orice parte a vestimentaţiei care apasă gâtul, toracele sau mijlocul
(cravată, curea);

– se acoperă accidentatul cu o pătură;

– nu se administrează nicio băutură pentru că orice creştere a debitului circulator accentuează

hemoragia;
– nu se lasă accidentatul nesupravegheat;

– obligatoriu, se transportă accidentatul la spital.

Exploatarea hemostazei primare

1.    Masurarea timpului de sangerare
a)    Metoda Duke stabileste timpul de sangerare mai mic de 4 minute. Peste 5 minute sangele
este patologic. Timpul prelungit de sangerare reprezinta o anomalie a hemostazei primare (timp
vascular plachetar al hemostazei) care poate insemna: afibrinogenemie, hemofilie severa,
supradozaj de medicatie anticoagulanta.
b)    Metoda Ivy urmareste timpul de sangerare prin incizia la nivelul antebratului, dupa ce s-a
aplicat brasarda unui aparat de tensiune, reglat la presiunea de 4 atmosfere coloana de mercur, iar
cheagul sa se formeze in mai putin de 8-10 minute. Metoda Ivy este superioara metodei Duke,
pentru ca evita vasomotricitatea locala, adica vasoconstrictia sau vasodilatatia.    

2.    Numerotarea plachetelor (metoda Piette)

Cifra normala a plachetelor este cuprinsa intre 200.000 si 350.000 mm³. O hiperplachetoza
(500.000) se observa frecvent la copii.

3.    Adezivitatea plachetelor in vivo (testul Borchgrevink)

Adezivitatea plachetelor in vivo este data de raportul X/ (trebuie X supra) numarul de plachete
aderate, care se face odata cu determinarea timpului de sangerare (metoda Ivy) supra numarul de
plachete in sangele capilar (X¹). Adezivitate = X trebuie supra X¹. 100 si trebuie cuprins intre 20
si 40%. Adezivitatea este scazuta sau crescuta in maladia Willebrand, in trombastenia
Glanzmann sau afibrinogenemie congenitala.

Explorarea coagularii 
Timpul de coagulare – retractia trombusului

Principiul: timpul de coagulare este timpul care se scurge intre contactul unui esantion de sange
cu o suprafata, si pierderea in masa a trombusului. De regula, reprezinta un test putin sensibil,
infidel, totusi important, deoarece arata timpul de retractie a trombusului si consumarea
protrombinei. 

Fiziologia hemostazei
Hemostaza cuprinde ansamblul de fenomene care concura la oprirea unei hemoragii, asigurand
obliterarea bresei vasculare. In procesul hemostazic se disting doua faze:

1. Faza vasculara plachetara (vasculo-plachetara) sau hemostaza primara, care reuseste sa

formeze un dop plachetar care opreste sangerarea.
2. Faza plasmatica, faza in care intervine coagularea, prin formarea unui cheag de fibrina
bine organizat.

Aceste doua faze sunt declansate simultan, fiind interdependente.

Coagularea plasmatica 
In procesul coagularii, in afara de fibrinogen, intervin 9 proteine plasmatice distincte, numite factori de
coagulare, si anume: protrombina (factor II), precursor al trombinei – proaccelerina (factor V),
proconvertina (factor VII), factori antihemofilici A (factor VIII) si B (factor IX), factor Stuart (factor X),
factor PTA (factor XI), factor Hageman (factor XII) si factor stabilizant al fibrinei (factor XIII). Fibrinogenul
este sintetizat in celula hepatica, dar in celula hepatica in mod egal si, obligatoriu, in prezenta vitaminei
K sunt sintetizati factorii VII, IX si X. Locul sintetizarii celorlalte proteine ale coagularii este necunoscut. In
afara acestor factori plasmatici, coagularea necesita prezenta ionilor de calciu si micelii fosfolipidice
(factor III plachetar) care intervin, se pare, printr-un efect de suprafata.