De ce tot pierde America războaiele?

Mai mulţi experţi americani de politică externă spun că

ultimele războaie au fost degeaba.
Distrugătorul de rachete USS Spuance, de tip Arleigh Burke în portul Seal Beach. Foto via
Flickr user DVIDSHUB

E timpul să recunoaştem: America e varză când vine vorba de războaie. Ultima dată când au
învins categoric inamicii a fost în 1945. Cu Coreea a fost egalitate, în Vietnam au pierdut, primul
război din Golful Persic a fost un succes parţial, adică Saddam Hussein a rămas la putere cu mult
mai mult decât George H.W. Bush, iar Afganistanul şi Irakul au fost nişte dezastre imense pentru
politica externă a Americii. SUA are mai multă putere militară la degetul mic decât orice alt
imperiu din istorie, dar se pare că nu-i în stare să transpună toată puterea asta într-o victorie.

Deşi SUA cheltuieşte peste 500 de miliarde de dolari anual pe războaie, aproape cât toate ţările
lumii laolaltă, se pare că nu primesc prea multe în schimb. Dacă orice alt program guvernamental
ar costa la fel de mult şi-ar avea tot atât de puţine beneficii cât Pentagonul, politicienii americani
s-ar înfuria. În loc să facă asta, bolborosesc „Mulţumim pentru serviciul militar" şi dau din umeri
când e vorba de bugetul uriaş al armatei.

Publicitate

Asta nu înseamnă câ nu câştigă bătălii. În Afganistan, imediat după 11 septembrie, am urmărit

din postura mea de cameraman de ştiri cum SUA a căsăpit talibanii într-un timp record. Când am
ajuns în ţară, talibanii controlau toate oraşele şi majoritatea zonelor rurale, iar Alianţa Nordică,
aflată în inferioritate numerică şi cu un deficit de arme, stăpânea doar câteva fâşii de pământ. Noi
toţi, jurnaliştii, ne gândeam că războiul avea să fie o bătaie de cap lungă şi obositoare, de cel
puţin patru-şase luni, chiar şi cu ajutorul dat de America.

Iar apoi, am început să auzim bombardamentele avionelor B-52. Câţiva soldaţi din Forţele
Speciale se infiltraseră în secret de-a lungul graniţei cu Uzbekistan. Imbrăcaţi în haine de
mujahedini, lunetiştii ăştia antrenaţi au mers călare pe armăsari arabi înspre linia întâi a
talibanilor şi au ordonat atacuri aeriene exacte asupra tancurilor şi tranşeelor inamice.
Comandanţii Alianţei Nordice indicau ţintele, lunetiştii îşi îndreptau laserele, avionele B-52
ţinteau şi, ca prin magie, tancurile antice ruseşti ale talibanilor se transformau în nişte grămezi de
metal în flăcări. În scurt timp, soldaţii talibani şi-au abandonat tranşeele şi-au dispărut. La nici o
lună după ce-au început bombardamentele, Alianţa Nordică a intrat în Kabul. Victoria a venit
mult mai repede decât ne aşteptam.

Dar oare chiar aşa stă treaba? După 14 ani, războiul american din Afganistan pare un dezastru.
Oamenii şi guvernul de acolo urăsc America, talibanii au preluat din nou controlul asupra ţării,
iar cantităţile de heroină exportate sunt mai mari ca niciodată. Războiul din Afganistan a devenit
cel mai lung conflict al americii, iar „victoria" aia de la-nceput pare acum doar un miraj.

Nici cu Irakul nu stau mai bine. În 2003, neoconservatorii s-au lăudat că invazia lor va
transforma Orientul Mijlociu. Au asigurat publicul sceptic că noul Irak va fi pro-american,
democratic, poate chiar şi pro-israelian, iar războiul se va auto-finanţa din creşterea profiturilor
din petrol. Democraţia se va extinde în Orientul Mijlociu şi toate problemele din regiune vor lua
sfârşit.
Charles Tripp, un expert în politica Irakului de la SOAS, University of London, spune că
neoconservatorii au realizat „exact opusul a ceea ce au crezut că o să realizeze. Cel mai mare
câştigător a fost Iranul. America nu mai dictează politica, pentru că Iranul controlează forţele
irakiene." Nicio stradă din Irak nu a fost numită după George W. Bush. Irakienii nu sunt
recunoscători că i-au eliberat de sub o dictatură brutală. În loc de asta, peste de 200 de mii dintre
ei au fost ucişi şi 1,4 milioane şi-au pierdut casele. Creştinii şi alte grupări minoritare au emigrat
sau au fost masacraţi, în timp ce ţara s-a transformat dintr-un teritoriu bine-integrat, în ghetouri
conduse de diferite secte. Dacă ar fi avut un glob magic în 2003, nici măcar Dick Cheney n-ar fi
militat pentru invazie.
Tancuri M1 A2 Abrams în timpul unui exerciţiu din Germania în 2014. Foto via US Army

America şi-a început şirul de înfrângeri acum 50 de ani. Pe 8 martie 1965, primele trupe
americane au ajuns pe ţărmul din Da Nang. Încrezuţi şi mândri, întâmpinaţi de fete vietnameze
cu ghirlande de flori, ei (şi restul lumii) au crezut că vor învinge cu uşurinţă inamicii
dezorganizaţi şi slab înarmaţi. Cu douăzeci de ani mai devreme, taţii acestor soldaţi tineri din
Marină căsăpiseră simultan forţele germaniei naziste şi marina militară imperială japoneză.
Acum, cea mai mare şi modernă armată din lume se lupta cu fermieri cultivatori de orez înarmaţi
cu AK-47. Ar fi trebuit să fie o luptă simplă.

După zece ani şi după moartea a peste 50 de mii de americani şi sute de mii de vietnamezi,
armata nord-vietnameză a înaintat până în Saigon, iar aliaţii americanilor s-au agăţat de tălpile de
lansare ale elicopterelor, disperaţi să scape. Deşi America a avut şi câteva bătălii câştigate cu
uşurinţă, precum Grenada, când vine vorba de conflicte majore, armata bine-antrenată, bine-
înarmată şi bine-hrănită a Americii a avut nişte rezultate patetice de la Al Doilea Război Mondial
încoace. Oare cu ce greşesc?

Soldaţii s-ar putea să deteste întrebarea asta. Veteranii din Vietnam pot să spună sus şi tare că n-
au pierdut. Luptă după luptă, americanii au nimicit armata nord-vietnameză şi Viet Cong-ul.
Chiar şi Ofensiva Tet, care i-a făcut pe americani să se opună războiului, a fost de fapt câmpul de
luptă victorios al forţelor americane. Soldaţii Viet Cong-ului au fost măcelăriţi cu zecile de mii şi
n-au jucat un rol prea important în restul războiului, iar armata nord-vietnameză i-a înlocuit pe
câmpul de luptă.

Dar, după cum explică Andrew Bacevich, profesor de istorie, colonel în armata SUA, veteran al
războiului din Vietnam şi critic al intervenţionismului american: „ca să ieşi victorios dintr-un
război, trebuie să faci mai mult decât să ucizi mulţi inamici." Viet Cong-ul a pierdut bătălia, dar
au câştigat războiul odată cu Ofensiva Tet. Americanii de acasă, care urmăreau cum Viet Cong-
ul capturase ambasada SUA din centrul Saigonului, au încetat să mai creadă declaraţiile
optimiste ale Pentagonului. Peste 18 mii de soldaţi americani au fost ucişi în 1968, iar americanii
au realizat că nu puteau să câştige războiul, cel puţin nu cu urmările aferente pe care nu erau
dispuşi să le suporte. Fără sprijinul populaţiei, o retragere a trupelor americane era inevitabilă, la
fel ca şi căderea guvernului sud-vietnamez.

Sa ne imaginăm un scenariu diferit. Să spunem că războiul din Vietnam n-a fost televizat, iar
America nu s-a împotrivit aventurii lui Johnson din Indochina. Dacă publicul ar fi încurajat
Pentagonul să trimită mai multe trupe ca să profite de victoriile noastre de pe câmpurile de luptă,
poate că America ar fi învins până la urmă armata nord-vietnameză şi ar fi păstrat regimul din
Saigon la putere. Pe scurt, ăsta e argumentul invocat de morocănoşii de dreapta. Soldaţii au
câştigat războiul, dar civilii fricoşi de-acasă l-au pierdut. Membrii infanteriei marine o să-ţi
spună că „puşcaşii marini câştigă bătălii, iar politicienii pierd războaie."

Da, dar dacă e un război pe care nu merită să-l câştigi? O asemenea victorie în Vietnam ar fi
costat vieţile a mii de americani şi o grămadă de bani. Dar când Saigonul s-a prăbuşit în 1975, n-
a avut niciun impact asupra cetăţenilor de rând din SUA. N-am rămas fără orez, iar comunismul
nu s-a extins în Indochina. Din orice punct de vedere strategic, Vietnamul de Sud n-a fost
important pentru interesele SUA. După acelaşi model, peste zece ani oare îi va mai păsa cuiva
din Kansas ce grupare se află la putere în Helmand sau Diyala?

Într-o democraţie cu o presă liberă, e greu să vinzi un război lung şi fără sens dintr-un teritoriu
îndepărtat. Controlul asupra unui teritoriu de la capătul celălalt al lumii nu-l va afecta pe
americanul de rând şi nici nu va aduce securitate sau prosperitate.
Instituţiile de politică externă ale americii nu recunosc prea des lucrul ăsta, dar SUA e de departe
cea mai sigură ţară din lume. Spre deosebire de China, Rusia, Israel, Iran, Congo sau Ucraina, nu
au niciun inamic în apropiere. Canada se învecinează la nord, Mexicul la sud, iar oceanele în est
şi-n vest. Anglia i-a supravieţuit lui Hitler, pentru că e o insulă. Rusia l-a nimicit pe Hitler,
pentru că se întinde pe-un continent. America intră în amble categorii. Experţii în politică externă
se prefac că teritoriile îndepărtate sunt vitale pentru securitatea SUA, dar, din fericire, populaţia
nu-i foarte convinsă.
Un soldat trage în timpul unui exerciţiu în Fort Riley, Kansas. Foto via US Army

Atunci, de ce mai mergem la război? În anii 2000, mulţi oameni de stânga care erau împotriva
războiului au crezut că America invadase Irakul pentru petrol. Asta e o viziune cam naivă:
Astăzi, China profită de pe urma producţiei de petrol irakian mai mult decât SUA, iar dacă Bush
şi-ar fi propus să obţină doar petrolul din Irak, n-ar mai fi trebuit să invadeze. Fiecare irakian cu
care am vorbit crede că, dacă i s-ar fi oferit o înţelegere lui Hussein, prin care să-şi dea în arendă
câmpurile petroliere companiilor americane în schimbul păstrării puterii, ar fi acceptat imediat.

„În 2002, America era al treilea cel mai mare importator de petrol din Irak," a spus Tripp.
„Saddam ar fi fost foarte bucuros să normalizeze relaţiile şi să crească producţia de petrol."

Dacă n-a fost vorba de petrol şi nici de arme de distrugere în masă, atunci de ce-au pornit un
război cu Irakul? Poţi să vorbeşti de faptul că Bush avea nevoie de-un război ca să câştige
alegerile din 2004 sau că Cheney îşi dorea să sporească profiturile companiei petroliere
Halliburton. Dar în cea mai mare parte, invazia a venit pentru că instituţiile de politică externă işi
doreau să şocheze şi să impresioneze restul lumii cu puterea armatei americane.

În 2002, jurnalistul de dreapta Jonah Goldberg a numit genul ăsta de gândire doctrina Ledeen,
după neoconservatorul Michael Ledeen, pe care Goldberg l-a citat cum a spus „La fiecare zece
ani, SUA are nevoie să distrugă câte o ţară mică şi de rahat, doar ca să le arate tuturor că suntem
şmecheri." Pentru susţinătorii războiului, Irakul în sine a fost un amănunt întâmplător, mai mult
un simbol decât un spaţiu real. Nici nu e de mirare că nu s-au obosit cu lucrurile mărunte.

Vietnam a fost primul război televizat. De atunci, confictele americane s-au făcut pentru TV.
Carierele politicienilor americani urcă şi coboară în funcţie de cât de bine pot să te zăpăcească,
aşa că realitatea de la faţa locului contează mai puţin decât felul în care situaţia e văzută acasă.
Aşa ajungi să ai cazuri în care administratori americani în Irak nu-s familiarizaţi cu regiunea şi
nu vorbesc arabă. Aşa te pricopseşti cu Hamid Karzai, liderul corupt şi incompetent ales de
americani în Afganistan. Un drapel pe care scrie „misiune îndeplinită" e un moment pe care poţi
să-l vinzi la TV, dar nu şi misiunea dificilă de a crea o birocraţie funcţională.
Soldaţi americani şi afgani într-o misiune din 2007 în Afganistan. Foto via US Army

Aveam 14 ani când am mers prima oară la război. Locuiam în Saigon cu taică-miu, un reporter
TV care transmitea informaţii despre războiul din Vietnam. Într-o zi, m-a dus în delta fluviului
Mekong ca să văd luptele. Ne-am suit într-un jeep împreună cu cameramanul şi sunetistul şi am
ieşit din oraş. Dacă războiul e un mix ameţitor de monotonie, testosteron şi teroare, ziua aia era
în mare parte monotonă. Am ars-o cu nişte soldaţi din armata sud-vietnameză pentru puţin timp,
după care am mers să căutăm nişte schimburi de focuri. Spre dezamăgirea lui taică-miu, n-am
găsit nimic în ziua aia care merita filmat, dar am văzut ceva ce nu voi uita niciodată. Era ca o
halucinaţie: în mijlocul junglei, pe lângă drumurile noroioase şi asfaltul făcut praf, era o
autostradă cu o intersecţie în formă de trifoi care ar fi arătat mai normal în Texas decât într-o ţară
din lumea a treia.

Se pare că o corporaţie americană primise un contract prin care să construiască drumuri pentru
armata SUA. Ştiau cum să construiască intersecţii în formă de trifoi la standarde înalte de
siguranţă şi sănătate şi fix asta au făcut, în mijlocul pustietăţii. Era ceva inutil şi inadecvat, dar se
potrivea cu ce ştiau să facă şi pentru asta au fost plătiţi. La câteva zile după ce am vizitat
avanposturile armatei sud-vietnameze, au fost ocupate de armata nord-vietnameză. Mă întreb ce
părere aveau nord-vietnamezii de intersecţia noastră imaculată. Mă întreb dacă puştii vietnamezi
o folosesc astăzi drept rampă de skate.

Intersecţia aia nu ne-a ajutat să câştigăm războiul, dar a creat nişte joburi şi a plătit nişte bani
unor firme. Uneori, astea par singurele motive adevărate pentru care ne trimitem trupele la
război. Aprope toate districtele SUA au o bază militară, o fabrică de arme sau vreun alt loc unde
ajung fondurile lor pentru apărare, iar asta face ca reducerea bugetului armatei să fie o măsură
extrem de nepopulară. Mulţi americani (inclusiv eu) au câştigat într-un fel sau altul de pe urma
războiului împotriva terorii. Irakienii şi afganii de rând, mai puţin. Dacă ei ar fi câştigat din asta,
lucrurile ar fi stat altfel acum. După cum spune Tripp: „Dacă oamenii ar fi avut parte de beneficii
directe, americanii ar fi putut să atragă mai mulţi susţinători de partea lor în ceea ce priveşte
ocupaţia, dar banii au fost cheltuiţi pe firme americane şi nu pe irakieni."

Războiul e din ce-n ce mai puţin benefic. Ţările dezvoltate fac rost de resurse prin comerţ şi nu
prin cucerire şi pe măsură ce interesele noastre economice se împletesc tot mai tare, un război
între marile puteri ar fi de neconceput, dezastruos chiar şi pentru câştigător.

Dacă securitatea naţională SUA ar fi într-adevăr ameninţată, dacă Mexic ar încerca să

recucerească Arizona sau Canada ar invada Dakota de Nord, sunt sigur că America ar găsi
resursele necesare pentru a-şi învinge inamicii. Dar scenariile astea sunt doar fantezii. Niciunul
din războaiele Americii din ultima jumătate de secol n-a avut de-a face cu interesele cruciale
naţionale.

Bacevich vorbeşte despre nucleul problemei: „Cele mai mari greşeli au fost făcute de politicienii
care au angrenat armata în războaie inutile care nu se pot câştiga." Războaiele nu se pot câştiga
tocmai pentru că-s inutile.

Dacă victoriile din Vietnam, Irak şi Afganistan ar fi fost vitale pentru securitatea sau
prosperitatea Americii, electoratul ar fi fost dispus să rişte viaţa copiilor şi poate chiar să
plătească mai multe taxe. Dacă Irakul ar fi fost ceva mai mult decât un simbol pentru George W.
Bush, el şi administraţia lui s-ar fi gândit la costurile şi consecinţele invaziei. Un război bazat pe
impresionarea electoratului de acasă e sortit eşecului. Motivul fundamental pentru care America
nu poate câştiga războaie e că nu au motive s-o facă. Poate ar trebuie să se lase de sportul ăsta.
Comentariu: Războiul cibernetic ruso-
american stă să înceapă
SUA şi-au dat seama în mod corect că liderul Rusiei respectă doar forța. Însă după dezvăluirile
privind atacurile cibernetice americane împotriva țintelor rusești, Vladimir Putin va risposta,
afirmă Konstantin Eggert.

Războaie nemiloase duse în mediul virtual

Potrivit The Washington Post, recent infiinţata US Army Cyber Command a blocat complet
conexiunile online ale Agenţiei de Cercetare pentru Internet din Sankt Petersburg, cunoscută ca
fabrică de "trolli" a Kremlinului şi care s-a remarcat îndeosebi în ziua alegerilor americane de la
jumătate de mandat (midterm elections) din noiembrie.

Se spune că agenţia este finanțată de Evgheni Prigojin, un om de afaceri, miliardar, apropiat de

Vladimir Putin. Se crede, de asemenea, că el este principalul susținător al mercenarilor ruși din
estul Ucrainei, Siria și Africa.
Konstantin von Eggert Konstantin, DW

Această agenţie, care s-ar afla în spatele intervenției Rusiei în alegerile prezidențiale americane
din 2016, precum și al altor activități ilegale în mediul virtual occidental - a fost complet blocată,
ceea ce a provocat confuzie și panică în rândul conducerii sale.

Experții în securitate cibernetică din armata americană ar fi reușit să spargă conturile personale
de email și alte mesaje ale omologilor din unitățile militare rusești. Americanii au transmis
mesaje din care ruşii ar trebui să înţeleagă fără mult efort că, acum, ei sunt nu doar cunoscuţi, ci
şi observaţi de partea americană.

Putin a considerat multă vreme că Occidentul nu este neapărat slab, ci mai degrabă defensiv. El a
reușit întotdeauna să fie cu un pas înainte. În 2008, în Georgia. În 2014, în Ucraina. În 2015, în
Siria. Sau în 2016, în SUA.

Dacă informaţiile din Washington Post sunt corecte, atunci Casa Albă, recte Donald Trump a
decis să dărâme masa de joc, făcând o mişcare care ar trebui să-l pună pe gânduri pe liderul de la
Kremlin.

Puţin probabil ca acesta din urmă să se retragă. Ideea unei retrageri tactice este rareori, mai
degrabă niciodată, prezentă în mintea lui Putin. Acest lucru ar arăta slăbiciune. Putin vede lumea
în termeni foarte personalizați. El va considera mediatizarea atacului drept o umilință deliberată
din partea Washingtonului.
Omul de afaceri Evgheni Prigojin

Nu înseamnă că va ordona trupelor cibernetice să lovească instantaneu SUA. Puternicul lider rus
este adeptul unui război de tip asimetric, în care nu loveşte niciodată imediat și niciodată în
același fel. Apoi, deși Trump l-a surclasat pe Putin în calitate de campion mondial al gesturilor
imprevizibile, Putin încă se consideră un maestru al surprizelor geopolitice.

Ţintele lui Putin

O țintă cheie ar putea fi alegerile prezidențiale din Ucraina pe 31 martie. A semăna haos în țara
pe care a-i invadat-o deja va fi mai ușor de făcut decât în SUA. De asemenea, capacitatea
cibernetică a Ucrainei este semnificativ mai scăzută decât cea a Rusiei. Este de aşteptat să apară
știri false provocatoare care să vizeze sectorul bancar și sistemele de utilități.

Numărul doi pe listă: viitoarele alegeri pentru Parlamentul European. În pofida unui curent
eurosceptic de dreapta în declin relativ, Kremlinul va continua să-l susțină. La fel va proceda şi
cu unii parlamentari de stânga, mai puțin cunoscuți, dar siguri. Scopul lui Putin este de a avea un
Parlament European care să ajute la aprofundarea rupturilor existente în UE.

Și apoi există Marea Britanie. Promovarea Partidului Laburist al lui Jeremy Corbyn va fi cu
siguranță pe ordinea de zi, deoarece opiniile sale anti-NATO și disponibilitatea de a asculta
argumentele oficiale ale Rusiei îl fac cel mai dorit candidat al Moscovei.

De asemenea, Putin poate decide să testeze fiabilitatea infrastructurii NATO pe flancul estic și în
statele baltice. Din anumite motive, Moscova crede că aceasta este punctul sensibil al alianței, iar
umflarea muşchilor în această regiune nu va costa prea mult.

Banii, crimele şi războaiele cibernetice

În cele din urmă, SUA. Congresul american va aproba în curând sancțiuni noi în conformitate cu
un pachet de legi, „Defending American Security from Kremlin Aggression Act of 2018”, care
include un ansamblu de măsuri de presiune economică, politică şi diplomatică asupra Rusiei, ca
răspuns la acţiunile ostile ale acesteia.

Atacurile cibernetice ruseşti, spaima multor ţări occidentale

Acest pachet de legi are ca scop „apărarea securităţii SUA de agresiunea Kremlinului”, incluzând
noi sancţiuni financiare împotriva Rusiei, dar şi reafirmarea unui sprijin puternic pentru NATO.
Între ele se numără şi două legi care îl vizează direct pe Putin.

În primul rând, Congresul dorește ca toate departamentele relevante din SUA să facă publice
toate informaţiile pe care le au despre bogăția personală a președintelui rus.

În al doilea rând, dorește lansarea unei anchete conduse de SUA în legătură cu asasinarea lui
Boris Nemţov, unul dintre principalii oponenți ai lui Putin. El a fost împușcat în februarie 2015.
Presupuşii făptaşi au fost prinşi și condamnaţi, însă cei care au organizat și ordonat asasinarea
rămân necunoscuți.

Poliția și sistemul judiciar controlate de Kremlin au blocat cercetările suplimentare. Și, deși
există puține șanse ca FBI și CIA să poată descoperi adevărul, doar menționarea cazului este
echivalentă cu acuzația directă de complicitate la crimă adusă liderului.

În ambele situații, Putin va trebui să elaboreze un răspuns. O țintă evidentă ar fi alegerile

prezidențiale din SUA. E greu de imaginat că Rusia lui Putin nu va "participa" la alegerile
prezidențiale din SUA anul viitor. Primul război cibernetic din lume este abia la început.

« Arta Razboiului »

Din 1945 pîna în prezent: de la 20 la 30 de

milioane de persoane ucise de SUA
de Manlio Dinucci

Este o realitate, nu o analiza, nici macar o opinie: «ordinea internationala libera si deschisa»
promovata de Statele Unite de la 1945, a costat viata a 20 la 30 de milioane de oameni din
întreaga lume. Nici un presedinte, oricine ar fi, a reusit sa schimbe ritmul acestei masini de
ucidere.

Reţeaua Voltaire | Roma (Italia) | 20 noiembrie 2018

français  italiano  English  Português  Türkçe  Deutsch  Español  norsk  čeština 

În rezumatul ultimului sau document stategic – 2018 National Defense Strategy of the United
States of America (al carui text integral este un secret) – Pentagonul sustine ca «dupa cel de-al
Doilea Razboi Mondial, Statele Unite si aliatii ei, au instaurat o ordine internationala libera si
deschisa pentru a apara libertatea si popoarele de agresiune si de constrîngere», dar ca «în
prezent aceasta ordine este minata din interior, de Rusia si de China, care violeaza principiile si
regulile raporturilor internationale». Este o schimbare complecta a realitatii istorice.

Profesorul Michel Chossudovsky, director al Centre for Research on Globalization, aminteste ca

aceste doua tari, în ziua de azi clasificate ca fiind dusmani, sunt acelea care, atunci cînd erau
aliatii Statelor Unite în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, au platit victoria Axei naziste-
fasciste Berlin-Roma-Tokyo, cu cel mai înalt pret în vieti omenesti: Uniunea Sovietica cu
aproximativ 26 de milioane, si China 20 de milioane, în comparatie cu ceva mai mult decît 400
de mii din Statele Unite.

Cu acest preliminar, Chossudovsky, introduce asupra lui Global Research, un studiu documentat
de James A.Lucas, asupra numarului de persoane ucise de seria neîntrerupta de razboaie, lovituri
de Stat si alte operatiuni subversive efectuate de Statele Unite, de la sfîrsitul razboiului în 1945,
pîna în prezent: numar estimat între 20-30 de milioane de victime [1]. Duplul aproximativ al
numarului de morti al Primului Razboi Mondial, al carui centenar tocmai sa celebrat la Paris, cu
un “Forum al Pacii”.

În afara mortilor, exista ranitii, care de multe ori sunt lasati cu deficiente: cîtiva specialisti
estimeaza ca, pentru fiecare persoana care a murit în razboi, alte 10 au ramas ranite. Aceasta
înseamna ca, ranitii provocati de razboaiele americane ajung la sute de milioane.

La aceasta estimativa în studiu se adauga un numar inquantificabil de decese, probabil de sute de

milioane, provocate din 1945 pîna în prezent, prin efectele indirecte ale razboaielor: foamete,
epidemii, migratii fortate, sclavie si exploatare, daune aduse mediului înconjurator, furtul de
recursuri pentru necesitatile vitale, cu scopul de a acoperi cheltuielile militare.
Studiul documenteaza razboaiele si loviturile de Stat efectuate de Statele Unite în mai mult de 30
de tari asiatice, africane, europene si latino-americane. Acest lucru arata ca fortele militare
americane sunt direct responsabile pentru 10-15 de milioane de morti, cauzate cele doua mari
razboaie: cele din Coreea si din Vietnam, si cele doua împotriva Irakului. Între 10 la 14 de
milioane de morti au fost provocate de razboaiele “prin procura”, realizate de fortele armate
aliate, instruite si comandate de SUA, în Afganistan, în Angola, în Congo, în Sudan, în
Guatemala, si în alte tari.

Razboiul din Vietnam, care sa întins în Cambodgia si Laos, a provocat un numar de morti
estimat în 7,8 milioane (plus un numar enorm de raniti si leziuni genetice în organele de
reproducere, datorita dioxinei raspîndita de avioanele de razboi SUA).

Razboiul “prin procura”, în anii 80 în Afganistan, a fost organizat de CIA, care a antrenat si
înarmat, cu colaborarea lui Osama Bin Laden si din Pakistan, mai mult de 100.000 de
mujahidini, pentru a combate trupele sovietice cazute în “capcana afgana” (asa cum mai tarde a
definit-o Zbigniew Brzezinski, subliniind ca antrenarea mujahidinilor începuse în Iulie 1979,
cinci luni înainte de interventia sovietica din Afganistan).

Cea mai sîngeroasa lovitura de Stat a fost organizata în 1965 în Indonezia, de CIA: ea a furnizat
escadroanelor de moarte indoneziene, lista primilor 5.000 comunisti, si altii care urmau sa fie
ucisi. Numarul de persoane asasinate este estimat între o jumatate de milion si 3 milioane.

Aceasta este “ordinea internationala libera si deschisa” pe care Statele Unite, independent de cine
locuieste în Casa Alba, o urmareste pentru «a apara popoarele de agresiune si de constrîngere».

Uniunea europeana este forțată să participe

la razboaiele SUA
de Thierry Meyssan

De la Tratatul de la Maastricht, toți membrii Uniunii Europene (inclusiv țările neutre) și-au pus
apărarea sub suzeranitatea NATO, care este condusă exclusiv de Statele Unite. De aceea, atunci
când Pentagonul deleagă departamentul Trezoreriei, ca sediul economic al țărilor pe care dorește
să le zdrobească, toți membrii Uniunii Europene și ai NATO-ului sunt forțați să aplice
sancțiunile SUA.

Reţeaua Voltaire | Damasc (Siria) | 23 aprilie 2019

English  français  italiano  Türkçe  русский  ‫فارسى‬  Deutsch  Português  Español  ‫عربي‬  ελληνικά 
polski 
După ce și-a pierdut majoritatea în Camera Reprezentanților cu ocazia alegerilor de la jumătatea
mandatului, președintele Trump și-a găsit noi aliați în schimbul achitării de către procurorul
Mueller a acuzației de înaltă trădare [1]. El susține acum obiectivele generalilor săi.
Imperialismul SUA se întoarce [2].

În mai puțin de șase luni, fundamentele relațiilor internaționale au fost «reînnoite». Războiul pe
care Hilary Clinton promisese să-l declanseze a fost bine declarat, dar nu exclusiv prin forța
militară.

Această schimbare a regulilor jocului, fara echivalent de la sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial, a forțat imediat toți actorii să-și regândească strategia, și prin urmare, toate
dispozitivele alianței pe care se odihneau. Cei care vor întârzia vor plăti taxele.

Războiul economic este declarat

Războaiele vor fi întotdeauna mortale și crude, dar pentru Donald Trump, care era un om de
afaceri înainte de a fi președinte al Statelor Unite, cel mai bine este ca ele să devină cât mai
ieftine posibil. Deci, este necesar să se ucida mai degrabă prin presiuni economice, decât prin
arme. Știind că Statele-Unite nu mai comercializeaza cu cea mai mare parte a țărilor pe care le
atacă, costul financiar al acestor războaie (în adevăratul sens al termenului) «economice» este
într-adevăr, suportat de țările terțe, mai degrabă decât de Pentagon.

Astfel, Statele Unite tocmai au decis să asedieze Venezuela [3], Cuba [4] și Nicaragua [5].

Aceste acte sunt prezentate de comunicatori drept «sancțiuni», fără ca sa știm ce drept are
Washingtonul ca să le ia, pentru a ascunde adevaratele războaie pentru a ucide.

Ele sunt referite explicit în «Doctrina Monroe» (1823), conform careia, nici o putere străină de
pe continentul american, nu poate interveni acolo, în schimbul careia Washingtonul, nu va
interveni în Europa Occidentala. Doar China, care se simțea vizată, a remarcat că America nu
este proprietatea privată a Statelor Unite. Mai mult decât atât, toată lumea știe că această doctrină
a evoluat rapid pentru a justifica imperialismul american în sudul continentului («Corolarul
Roosevelt»).

În prezent, sancțiunile SUA afectează cel puțin douăzeci de țări: Bielorusia, Birmania, Burundi,
Coreea de Nord, Cuba, Federația Rusă, Irak, Liban, Libia, Nicaragua, Republica Arabă Siriană,
Republica Bolivariană a Venezuelei, Republica Centrafricană, Republica Democrată Congo,
Republica Islamică a Iranului, Serbia, Somalia, Sudan, Sudanul de Sud, Ucraina, Yemen și
Zimbabwe. Este o hartă foarte precisă a conflictelor conduse de Pentagon, asistată de
Departamentul SUA al Trezoreriei.

Aceste tinte nu sunt niciodată în Europa Occidentala (așa cum specifica «Doctrina Monroe»), ci
numai în Orientul Mijlociu, Europa de Est, Bazinul Caraibelor și în Africa. Toate aceste zone au
fost listate începând din 1991 de către președintele George Bush tatal în a sa Strategie de
securitate națională, ca fiind destinate să facă parte din «Noua Ordine Mondială» [6]. Având în
vedere că nu au putut sau nu au vrut sa o faca, ele au fost sancționate în 2001 de secretarul
Apărării Donald Rumsfeld, și de consilierul său pentru transformarea forței armate, amiralul
Arthur Cebrowski, și condamnate haosului [7].

Expresia «războiul economic» a fost folosit timp de decenii, pentru a desemna o concurență
exacerbată. Nu este vorba despre acest lucru astăzi, ci despre un adevărat război pentru a ucide.

Reacțiile țintelor și reacțiile necorespunzătoare ale Aliatilor

Sirienii, care au câștigat un razboi militar de opt ani, împotriva mercenarilor jihadisti ai NATO-
ului, sunt descumpaniti de acest război economic care impune o rationalizare stricta a energiei
electrice, a gazului și a petrolului, și care provoacă închiderea fabricilor care tocmai se
redeschideau. Cel putin pot fi mulțumiti de faptul că Imperiul nu le-au provocat aceste două
forme de război, simultan.

Venezuelanii descoperă cu groază ce înseamnă acest război economic, și realizează că atît cu

aventurierul Juan Guaido, cît si cu președintele Nicolas Maduro, ei vor trebui sa lupte pentru a
conserva un Stat (adică un Leviathan capabil sa îi protejeze [8]).

Strategiile Statelor-țintă sunt ele însele zdruncinate. De exemplu, nu mai fiind capabila de a
importa medicamente pentru spitalele ei, Venezuela a semnat un acord cu Siria, care era înainte
de războiul din 2011, un foarte important producător și exportator în acest domeniu. Fabricile,
care au fost distruse de Turcia și de jihadiști, au fost reconstruite în Alep. Dar atunci cînd au
venit să le redeschidă, trebuie să le închidă din nou, din cauza lipsei de energie electrică pentru a
functiona.

Multiplicarea teatrelor de război - și deci a pretinselor «sancțiuni» - începe să pună probleme

serioase aliaților Statelor-Unite, dintre care Uniunea Europeana. Aceasta a primit foarte rau
amenințările de sechestrare purtate companiilor sale care au investit în Cuba, și amintindu-și de
acțiunile întreprinse pentru a-i închide piața iraniană, a reacționat amenințând la rândul său de a
sechestra tribunalul arbitral al OMC . Deci, după cum vom vedea, această revoltă a Uniunii
Europene este sortită eșecului, deoarece ea a fost anticipată, acum 25 de ani, de Washington.

Uniunea Europeană a fost prinsă în capcană

Anticipând reacția actuală a Uniunii Europene, îngrijorată de imposibilitatea de a face comerț cu

oricine dorește, administrația lui Bush tatăl a elaborat «Doctrina Wolfowitz»: a se asigura că
europenii din Europa de Vest și Europa Centrală sa nu aiba o apărare independentă, dar numai
autonomă [9]. Acesta este motivul pentru care Washingtonul a castrat Uniunea Europeană la
naștere, impunîndu-i o clauza în Tratatul de la Maastricht: suzeranitatea NATO - vorbesc aici
despre Uniunea Europeană, nu despre Piața comună.

Să ne amintim sprijinul continuu al Uniunii Europene pentru toate aventurile ulterioare ale
Pentagonului în Bosnia-Herțegovina, Kosovo, Afganistan, Irak, Libia, Siria și Yemen. În toate
cazurile, fără excepție, ea sa aliniat în spatele suzeranului ei, NATO.

Această vasalitate este de altfel, singurul motiv pentru care Uniunea Europei Occidentale (UEO)
a fost dizolvată, și pentru care președintele Trump a renunțat la dizolvarea organizației militare
permanente a Alianței Atlantice: fără NATO, Uniunea Europeană și-ar lua independența,
deoarece este la ea însasi - și nu la Statele Unite – ca tratatele se referă.

Cu siguranță, tratatele stipulează că toate acestea trebuiesc sa fie făcute în conformitate cu Carta
Organizației Națiunilor Unite.

 Dar, de exemplu, la 26 martie 2019, Statele Unite au pus la îndoială rezoluțiile pe care le-au
aprobat cu privire la suveranitatea Golan-ului. Ei și-au schimbat parerea fără pre-aviz, provocând
de fapt prăbușirea Dreptului internațional [10].

 Un alt exemplu: Statele Unite au luat pozitie săptămâna aceasta în Libia pentru generalul
Khalifa Haftar - pe care președintele Trump la sunat pentru al asigura de sprijinul sau, a
dezvăluit Casa Albă, pe 19 aprilie - împotriva Guvernului creat de ONU [11] și vedem ca unul
câte unul membrii Uniunii Europene, îi urmeaza pasul.

Este imposibil ca, în virtutea tratatelor sale constitutive, UE să se elibereze de NATO, și deci, de
Statele Unite, și să se afirme ca o putere în sine. Protestele împotriva pseudo-sancțiunilor decise
ieri împotriva Iranului și astăzi împotriva Cubei, sunt condamnate la eșec.

Contrar credintei populare, NATO nu este guvernat de Consiliul Atlanticului de Nord, adică de
Statele membre ale Alianței Atlantice: atunci când, în 2011, Consiliul, care aprobase o actiune
vizînd sa protejeze populația Libiei de crimele presupuse lui Mouamar Kadhafi, sa declarat opus
unei «schimbari de regim», NATO-ul a dat asaltul fără sa-l consulte.

Membrii Uniunii Europene, care nu formau decît un singur bloc cu Statele-Unite în timpul
Războiului Rece, au descoperit cu stupefactie ca ei nu au deloc aceeași cultură ca aliatul lor de
peste Atlantic. În timpul acestui interludiu, ei uitasera de asemenea propria lor cultură europeană,
cît si «excepționalismul» american, și credeau greșit că erau cu totii de acord între ei.
Fie că vor sau nu, ei se gasesc acum co-responsabili în războaiele Washingtonului, inclusiv, de
exemplu de foametea din Yemen, rezultatul operațiunilor militare ale Coaliției saudite și
sancțiunile SUA. Ei acum trebuie să aleagă între a aproba aceste crime și să participe, sau sa se
retraga din Tratatele europene.

Globalizarea sa terminat

Comerțul internațional începe să se reduca. Nu este vorba de o criză trecătoare, ci de un fenomen

de bază. Procesul de globalizare, care a caracterizat lumea de la dizolvarea URSS-ului pîna la
alegerile din 2018 ale SUA, sa încheiat. Este imposibil începînd de acum, să se exporte liber
oriunde în lume.

Doar China dispune de această capacitate, însa Departamentul de Stat al SUA este în curs de a
elabora modalități pentru a-i închide piața latino-americană.

În aceste circumstanțe, dezbaterile asupra avantajelor respective ale comerțului liber și

protecționismului nu mai au motiv sa existe, deoarece nu mai suntem în pace și nu mai avem de
ales.

Identic, clădirea Uniunii Europene, care a fost proiectata într-un moment în care lumea era
împărțită între două blocuri ireconciliabile, a devenit total inadaptabila. În cazul în care nu vor să
fie îmbarcați de Statele Unite în conflicte care nu sunt ale lor, membrii săi trebuie să se elibereze
de Tratatele europene și de comandamentul integrat al NATO.

Astfel, este complet irelevant să se abordeze alegerile europene opunând progresistii și

naționalistii [12], nu mai este deloc subiectul. Progresistii afirmă voința lor de a construi o lume
guvernată de Dreptul internațional ca sponsor al lor, Statele-Unite vor să-l elimine, în timp ce
unii naționaliști, precum Polonia lui Andrzej Duda, se pregătesc pentru a servi Statele-Unite
contra partenerilor lor din Uniunea Europeana.

Doar unii britanici au presimțit clătinarea actuală. Ei au încercat să părăsească Uniunea, dar nu
au reușit să convingă parlamentarii lor. «A guverna, înseamna a anticipa» se spune, dar cea mai
mare parte dintre dintre membrii Uniunii Eurtopene nu au văzut nimc venind.

Thierry Meyssan
„Trebuie să ne pregătim să luptăm în războaie fără ajutorul SUA!“ 13 ianuarie 2020, 10:07
Citesc mai târziu download pdf print article Articol Comentarii 71 citeste totul despre: marea
britanie nato statele unite razboi +4 (14 voturi) 47 share 1 Live Aboneaza-te la newsletter
Abonare „Trebuie să ne pregătim să luptăm în războaie fără ajutorul SUA!“ Soldat britanic
FOTO EPA-EFE Marea Britanie trebuie să fie pregătită pentru a lupta în viitoare războaie fără a
avea SUA ca principal aliat. Asta este senzaţionala afirmaţie făcută de secretarul Apărării Ben
Wallace într-un interviu publicat de Sunday Times. De acelasi autor Cine se duce să facă pace în
Libia? Siria redivivus, dar altfel şi pe ... Cât de jos pot aluneca relaţiile dintre aliaţii din NATO?
Riscul unei ... Mesajul teribil venit din mijlocul zonei de conflict despre războiul c... Un
avertisment de o asemenea gravitate încât a stârnit o adevărată furtună la nivelul comentatorilor
specializaţi în domeniul apărării şi securităţii care consideră, pe bună dreptate, că este vorba
despre cea mai dură evaluare şi sumbră predicţie asupra relaţiilor euro-atlantice profund afectate
de poziţii succesive ale Preşedintelui Trump. Ben Wallace a arătat că procesul de retragere
constantă a Americii din procesul de leadership global în perioada Donald Trump face ca UK să
fie obligată să-şi regândească raţionamentele pe care s-a bazat planificarea apărării din ultimul
deceniu. Chia mai mult, pentru ca lucrurile să fie cât mai clare pentru opinia publică din ţara sa şi
din Europa, Ben Wallace mărturiseşte că „nu-l lasă să doarmă noaptea“ perspectiva ca SUA să-şi
părăsească poziţia internaţională: „Sunt îngrijorat dacă SUA se retrag din rolul lor de lider pe
plan mondial. Ar fi ceva rău pentru întreaga lume şi pentru noi. Ne pregătim pentru ce e mai rău
şi sperăm la tot ce este mai bun.“ Şocant? Evident că limbajul neobişnuit de franc aparent
surprinde, dar chiar nu ar trebui să se întâmple aşa în contextul în care crizele succesive ale
ultimelor luni şi evoluţiile politice pe care le-au determinat arată că erau de aşteptat asemenea
mutaţii, chiar în spaţiul alianţelor tradiţionale puse la mare încercare tocmai de perspectiva ca
SUA să-şi continue retragerea din marile spaţii şi raţinamente de securitate pe care le dominase
indiscutabil peste jumătate de secol, lăsându-şi aliaţii cel puţin în poziţie de dezechilibru şi
obligându-i să-şi caute propriile lor soluţii de supravieţuire. Cum absolut toată lumea este
preocupată de ceea ce se petrece în spaţiul Orientului Apropiat, era firesc ca analiza lui Wallace
să cuprindă o referinţă specială pentru a-şi argumenta apoi analiza generală privind modificările
viitoare necesare în raportul de securitate UK-SUA. „În ultimul an avem retragerea SUA din
Siria şi declaraţia lui Donald Turmp despre Irak, atunci când a spus că NATO ar trebui să preia
problema şi să facă mai mult în Orientul Mijlociu.“ Ben Wallace, secretarul britanic al Apărării
Ce se modifică acum în mod fundamental, „este analiza din 2010 care spunea că Marea Britanie
va fi în permanenţă parte a unei coaliţii condusă de US. Nu este locul unde urmează să fim.“
Prezumţia nu mai este validă şi guvernul ar trebui să acţioneze în consecinţă în contextul în care
UK „este foarte dependentă de acoperirea aeriană americană şi de instalaţiile de supraveghere şi
recunoaştere. Trebuie să ne diversificăm propriile dotări“. Ben Wallace vorbeşte într-un context
special, cel care precede iminenta ieşire a ţării sale din UE dar şi răspunzând dorinţei multor
politicieni şi militari de a continua şi aprofunda relaţia cu domeniul început chiar cu participare
britanică, acela al unei identităţi europene de apărare şi securitate puternice şi distincte.
Echilibrând astfel relaţia cu SUA. Un context extrem de sensibil în care, spunea Wallace, forţele
armate trebuie să-şi asume un demers modern, subliniind că schimbările care vor urma trebuie
„să reflecte secolul XXI“, sugerând că infanteria, spre exemplu, ar putea fi înlocuită de „1000 de
hakeri“ sau cu specialişti mai bine antrenaţi pentru a face faţă noilor tipuri de ameninţări.
Concluzia lui Wallace: „Modul în care ne pregătim apărarea nu trebuie să fie dominat de
sentimentalisme. Trebuie să ştim cum să preluăm noiile tehnologii“. Este firesc ca toate aceste
afirmaţii să fi fost foarte interesante pentru presă, mai puţin obişnuită ca asemenea comentarii,
destul de uzuale în spatele unor uşi închise, să fie gândite ca parte a unui mesaj mult mai
complex care precede, de fapt, analiza exhaustivă asupra forţelor armate, cea mai importantă din
ultima perioadă, promisă de liderul guvernului conservator. Nu va fi simplu de făcut în acest
moment în care despre bani va fi vorba în primul rând, căci absolut nimeni nu ştie să estimeze
care vor fi cu adevărat urmările şocului BREXIT, mai ales că, în acest moment, nu există decât
indicaţii destul de generale asupra stadiului în care se află discuţiile despre Acordul comercial
între UE şi UK, elementul esenţial pentru definirea termenilor de evoluţie economică viitoare a
Marii Britanii. Şi mai există un punct nelămurit. Aş zice chiar din ce în ce mai nelămurit în
contextul accelerării manifestărilor publice care cer un referendum pentru independenţa Scoţiei.
Chestiune foarte importantă pentru orice definire a proiecţiei pe termen mediu şi lung a evoluţiei
diverselor componente ale domeniului apărării din UK. Este bine ştiută importanţa excepţională
pe care o ocupă în acest sistem locaţiile aflate în Scoţia, de la şantierele navale de la Rosyth şi
Govan on the Clyde, dar şi bazelele militare unde se află submarinele pe care sunt instalate
rachetele balistice intercontinentale cu încărcătură nucleară. Dar, cu siguranţă, va fi luată în
discuţie şi misiunea principală a forţelor militare ale UK care ar trebui, cum spune responsabilul
apărării, să se desprindă de raţionamentele sentimentale care au prevalat până acum şi să
introducă în ecuaţie viziunea unei independenţe crescute în toate domeniile. Răspunzând poate şi
unui nou tip de poziţionare politică? Foarte greu de glosat în avans pe această teme, căci ce avem
sunt doar indicaţii că nu numai Marea Britanie gândeşte acţiuni viitoare care să-i permită să
rămână în areale în care, istoric, are o tradiţie puternică şi în care interesele sale ar putea fi altele
decât cele impuse de americani. Poate să fie vorba, aşa cum sugerează unele informaţii pe surse
discrete, de dubiul britanic în a susţine necondiţionat viitorul plan politic american pentru
Orientul Apropiat, redesenat exclusiv în favoarea liniei de forţă SUA-Israel-Arabia Saudită. Va fi
greu de impus politic, poate va deveni realitate dacă va fi susţinut în teren de o coaliţie militară
care va presupune costuri mari şi pe termen destul de lung. Caz în care, dacă asta se va contopi
cu tema Maghrebului, soluţiile de rezolvare vor presupune cu siguranţă nu numai redefiniri de
concepte militare, dar şi de obiective finale între mai vechi sau mai noi prieteni. Cine şi de partea
cui va vrea să fie? În acest sens, atenţie la afirmaţia ministrului britanic căci, într-adevăr,
răspunsurile nu mai sunt automate cum au fost ele până acum.

Citeste mai mult: adev.ro/q41c0o

ANALIZĂ Istoria și mizele conflictului Iran-

SUA: atacuri teroriste, operațiuni secrete și
Marele Satan
de Cătălin Gomboș     HotNews.ro
Sâmbătă, 6 iulie 2019, 10:03 Actualitate | Internaţional

AddThis Sharing Buttons

Share to Facebook
FacebookShare to TwitterTwitterShare to EmailEmailShare to Mai multe...
Mai multe...175

Conflict Iran-SUA
Foto: Wikimedia Commons
După ce Iranul a doborât o dronă americană, iar SUA au fost la un pas să bombardeze instalațiile
militare ale Teheranului, tensiunile dintre cele două țări au ajuns la un nivel fără precedent în ultimii 30
de ani. Președintele Trump a anulat ordinul de atac cu doar zece minute înainte de lansarea rachetelor,
dar o lume întreagă se întreabă acum în ce direcție se va duce totuși conflictul dintre SUA și Iran. Dar
ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă acum, trebuie să ne întoarcem puțin în istorie.
Este posibil ca toată povestea de acum să fi fost doar un bluff al lui Trump, a cărui tactică de negocieri este aceea de a ridica miza
până când partea cealaltă se arată dispusă să facă anumite concesii: pe aceeași linie a mers, cu mai mult sau mai puțin succes, și
în relația cu Coreea de Nord, un dosar în care în 2017 se vorbea insistent despre conflict militar, și în războiul comercial cu China
sau în negocierile cu Canada și Mexicul pentru un tratat succesor al NAFTA.

Dacă ținem cont de aceste dosare, ar fi plauzibil ca, de fapt, să nu fi fost nicio răzgândire și Trump să fi știut de la bun început că
nu va ataca Iranul. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că în Statele Unite există suficienți adepți ai unei linii dure față de Iran - așa-
numiții „hawks” - care vorbesc de ani de zile despre pericolul reprezentat de republica islamică pentru interesele americane și
aliații Washingtonului în regiune. Aceștia l-au convins deja pe Trump să retragă SUA din acordul nuclear și văd în acțiuni
precum doborârea dronei provocări care cer un răspuns dur.

Unii dintre acești „hawks”, inclusiv consilierul președintelui pe probleme de securitate națională, John Bolton, sunt aceiași care
au pledat și pentru invadarea Irakului în 2003.

Mexican standoff în Golful Persic

Indiferent dacă atacul din 21 iunie a fost sau nu un bluff, situația din Golf s-a apropiat periculos de mult de un "Mexican
standoff" în cel mai pur stil hollywoodian, fiecare mutare a părților trimițând cu gândul la armarea încă unui pistol și ațintirea lui
către adversar.

Statele Unite au început prin a se retrage din acordul nuclear, și-au suplimentat forțele din regiune și au lansat o serie de
avertismente privind disponibilitatea lor de a merge cât de departe este nevoie pentru a opri Teheranul. Acesta a răspuns prin
obișnuitul său limbaj belicos și prin acțiuni în care implicarea sa nu poate fi probată ușor, dar i se ghicește semnătura: sabotarea
câtorva petroliere în Golf, atacarea unor obiective diplomatice, militare și economice americane din Irak cu tiruri de rachete și
mortiere, nerevendicate de cineva, dar atribuite milițiilor șiite.

Pe deasupra, Iranul a anunțat că, treptat, va trece la îmbogățirea uraniului dincolo de limitele impuse de acordul nuclear - atât din
punct de vedere al cantității de uraniu, cât și al nivelului de îmbogățire. Asta nu înseamnă că va produce o armă nucleară (e
nevoie de ceva mai mult decât de niște uraniu îmbogățit pentru a o face) însă este un pas în acea direcție, fapt ce le dă apă la
moară celor care afirmă că Iranul vrea să obțină bomba atomică.

O armă nucleară iraniană este unul dintre cele mai mari coșmaruri pentru statele din regiune - în principal Arabia Saudită și
Israelul, care se simt direct amenințate - și pentru comunitatea internațională. Este exact motivul pentru care Iranului i-au fost
impuse sancțiuni economice severe de către comunitatea internațională.

Programul nuclear a fost vizat și de un adevărat război secret (nu și l-a asumat nimeni, dar toate indiciile arată că în spatele
acestuia s-au aflat Israelul, Statele Unite și, poate, alte țări occidentale) marcat, printre altele, de asasinate, sabotaje și atacuri
cibernetice.

Iranul a afirmat întotdeauna că programul său nuclear este unul civil, ba chiar ayatollahul Ali Khamenei a dat și o fatwa (edict
religios) care condamnă armele nucleare; până la urmă Teheranul a acceptat să negocieze și în 2015 a semnat un acord cu marile
puteri – Statele Unite, Federația Rusă, China, Franța, Germania și Marea Britanie.

Înțelegerea prevede, în mare, ridicarea sancțiunilor economice impuse Iranului în schimbul limitării activităților nucleare ale
acestuia: reducerea numărului de centrifuge, a nivelului de îmbogățire a uraniului și a cantității de uraniu îmbogățit aflat în
posesia Teheranului, asigurarea accesului la instalațiile iraniene pentru inspecții etc. Nu sunt interdicții definitive: pentru unele
din ele acordul este valabil doar câțiva ani.
Părerea cvasi-unanimă a observatorilor și inspectorilor este că Iranul și-a respectat angajamentele asumate prin semnarea
acordului nuclear și nici măcar Donald Trump nu a făcut eforturi prea mari pentru a demonstra contrariul. Doar premierul
israelian Benjamin Netanyahu a căutat să arate, cu doar câteva zile înainte ca Statele Unite să se retragă din acordul nuclear, că
Iranul a ignorant, de fapt, acordul și a căutat, în secret, să atingă capacitatea de a produce o bombă atomică, dar nu prea a convins
pe nimeni.

Problema - din punctul de vedere al administrației americane - nu e neapărat că Iranul nu respectă acordul, chiar dacă există și
unele suspiciuni în acest sens, ci că acordul este incomplet, parțial pentru că nu răspunde în vreun fel îngrijorărilor legate de
programul balistic al țării și de acțiunile acesteia în regiune, mai exact implicarea directă sau indirectă într-o serie de conflicte
(Siria, Yemen) și sprijinul pentru miliții armate și grupări desemnate drept teroriste cum este Hezbollahul.

Chiar și acum, rachetele iraniene sunt capabile să lovească un număr semnificativ de ținte strategice din Orient, inclusiv
câmpurile petrolifere din Peninsula Arabică și majoritatea bazelor americane din regiune; se crede însă că programul balistic al
Teheranului are ca obiectiv obținerea unor rachete cu rază de acțiune mult mai mare și acesta este, de altfel, și motivul pentru
care NATO a decis să instaleze scutul anti-rachetă din Europa, care are o importantă componentă la Deveselu.

Așadar, Washingtonul nu vrea doar să împiedice dezvoltarea unei arme nucleare iraniene, ci și să pună capăt ambițiilor
Teheranului în domeniul balistic și să limiteze sfera de influență iraniană – ceea ce, cel puțin deocamdată, este inacceptabil pentru
regimul ayatollahilor, iar de aici și disponibilitatea lor de a juca tare.

Hollywoodul a arătat de nenumărate ori că într-un „Mexican standoff” e de-ajuns un strănut ca toată lumea să înceapă să tragă,
ceea ce se poate întâmpla și în criza dintre Iran și SUA, iar aici armele nu-s de jucărie și morții nu se ridică veseli atunci când
regizorul strigă "Cut!”.

Să nu ne panicăm, însă, mai mult decât e cazul: da, riscul ca lucrurile să scape de sub control există, însă de-a lungul celor 40 de
ani care s-au scurs de când ayatollahii au venit la putere au mai fost perioade extrem de tensionate în care s-a mers chiar și mai
departe decât în aceste zile, fără a se ajunge, totuși, la război.

Turbulenții ani ’80: terorism islamic și război în Golf

Cel mai sângeros atac terorist care a vizat cetățeni americani înainte de 11 septembrie 2011 a avut loc în octombrie 1983 în
Beirut. Ismail Ascari, un cetățean iranian, a detonat camionul pe care îl conducea într-o bază a pușcașilor marini americani;
clădirea de patru etaje în care se aflau aceștia s-a prăbușit și 241 de militari și-au pierdut viața. Cu doar o jumătate de an înainte,
un atentat sinucigaș similar vizase ambasada Statelor Unite din Beirut iar 63 de persoane, între care 17 americani, fuseseră ucise.

Atentatele - care au marcat și începutul atacurilor sinucigașe comise de extremiști musulmani - au fost revendicate de Jihadul
Islamic, o grupare șiită-fantomă (a nu se confunda cu Jihadul Islamic palestinian, o altă organizație teroristă care este în
continuare activă), despre care s-a spus că ar fi fost un paravan pentru Hezbollah, care la vremea respectivă era în formare.
Numele cel mai des vehiculat în legătură cu atentatele din Beirut și Jihadul Islamic este cel al lui Imad Mughniyeh, unul dintre
fondatorii Hezbollahului, însărcinat ani de zile cu operațiunile externe ale grupării și cu relația acesteia cu forțele de securitate și
serviciile de informații iraniene.

Mughniyeh - care, printre altele, este considerat responsabil și pentru atentatele teroriste ce au vizat ambasada Israelului și
comunitatea evreiască din Buenos Aires, în 1992 și 1994 - a fost unul dintre cei mai căutați teroriști ai lumii până la asasinarea sa,
în 2008, la Damasc, cu ajutorul unei bombe. Asasinatul ar fi fost o operațiune a CIA, cu sprijinul Mossadului, lucru negat,
desigur, de ambele servicii de informații.

Iranul a fost considerat direct responsabil de atentatul de la baza pușcașilor marini de o instanță civilă din Statele Unite și de
Curtea Supremă americană, care a decis în 2016 ca familiile victimelor să primească despăgubiri de două miliarde de dolari; banii
au fost luați din conturile iraniene înghețate de Statele Unite.

Teroriști din grupări asociate Iranului - Jihadul Islamic, Hezbollah, partidul Da’wa - au fost implicați, în anii '80, și în alte atacuri
care au vizat interesele americane. Printre acestea se numără deturnări de avioane, răpiri ale unor cetățeni americani în Liban sau
atentatul cu bombă la ambasada Statelor Unite din Kuwait, în 1983.

Cu doar câțiva ani înainte, Iranul condus de șahul Muhammad Reva Pahlavi fusese unul dintre principalii aliați ai Statelor Unite
din Orient. Americanii îl ajutaseră pe șah să-și consolideze puterea și să impună un regim autoritar prin lovitura de stat din 1953,
orchestrată de CIA, în urma căreia a fost îndepărtat popularul premier naționalist Mohammad Mosaddegh. Legăturile au devenit
și mai apropiate pe măsură ce în lumea arabă (Egipt, Siria, Irak, Libia) au venit la putere regimuri militar-revoluționare mai
dispuse să coopereze cu Uniunea Sovietică decât cele pe care le înlocuiseră.

Washingtonul a sprijinit și eforturile de modernizare întreprinse de șah și i-a vândut acestuia cantități uriașe de armament care, pe
hârtie, au transformat armata iraniană în cea mai puternică forță a regiunii și una dintre cele mai mari și mai moderne din lume.

Sprijinul american pentru regimul Pahlavi a contribuit la ostilitatea revoluționarilor islamiști din 1979 (cărora li se adăugau
adepții lui Mosaddegh) față de Statele Unite. Atunci când Jimmy Carter a decis să-i acorde fostului șah permisiunea de a intra în
Statele Unite pentru a se trata de cancer, studenții islamiști au luat cu asalt ambasada americană din Teheran și au luat ostatici
zeci de diplomați și cetățeni americani; evident că totul s-a petrecut cu binecuvântarea noului regim de la Teheran.

Ostaticii au fost eliberați după mai bine de un an, dar în acel moment relațiile dintre Statele Unite (botezate de ayatollahul
Khomeini „Marele Șeitan”, unde „șeitan” are semnificația de „Satană” sau „șarpe”) și Iran erau compromise. Mai mult,
Khomeini și locotenenții săi au spus de la bun început că au de gând să își exporte revoluția islamistă și în alte țări musulmane,
ceea ce punea în pericol interesele americanilor și ale aliaților acestora în întregul Orient Mijlociu. În fața acestei amenințări,
Statele Unite și unele monarhii sunnite din Golf, în frunte cu Arabia Saudită, au mizat pe un inamic al Iranului: Irakul laic al lui
Saddam Hussein, care avea revendicări teritoriale față de Iran și o ideologie incompatibilă cu cea a republicii islamice.
Baghdadul a declanșat, în 1980, un sângeros război împotriva vecinului său, care avea să dureze până în 1988 și să se soldeze cu
sute de mii de morți în fiecare dintre cele două tabere. Statele Unite i-au acordat Irakului sprijin financiar, i-au furnizat informații
și i-au facilitat importuri de armament, iar la un moment dat chiar au ajuns la o confruntare directă cu Iranul.

Acesta a avut loc în 1988, în contextul așa-numitului război al petrolierelor, când atât Iranul cât și Irakul au atacat sute de astfel
de vase. După ce o navă de război americană care escorta petroliere kuwaitiene a fost lovită de o mină iraniană, Statele Unite au
răspuns distrugând două platforme petroliere și o parte din flota iraniană din Golf. Incidentul a avut loc în 1988, cu câteva luni
înainte de sfârșitul războiului dintre Iran și Irak. Odată cu pacea dintre cele două, Golful a cunoscut o perioadă de relativ calm
până la invazia Kuwaitului de către Irak, când acesta a preluat rolul de inamic public numărul 1 în Golf. Avea să îl joace până la
invazia americană din 2003 și răsturnarea lui Saddam Hussein. Momentul a marcat și începutul celei de-a doua mari perioade de
tensiuni americano-iraniene.

De la Axa răului la Semiluna iraniană

La scurt timp după atacurile din 11 septembrie 2001, președintele american George W. Bush a proclamat războiul global
împotriva terorismului.

"Războiul nostru împotriva terorismului începe cu Al Qaida, dar nu se va încheia acolo. Nu se va încheia până când nu va fi
găsită, oprită și învinsă fiecare grupare teroristă cu ramificații globale”, a spus Bush, într-un discurs ținut în fața Congresului.

Patru luni mai târziu, tot într-un discurs în Congres, cel despre starea națiunii, Bush adăuga și actori statali la inamicii teroriști ai
Americii - Coreea de Nord, Iran și Irak - și afirma că acestea formau, împreună, o axă a răului și aveau în comun legăturile cu
rețelele teroriste și eforturile de a obține arme de distrugere în masă.

A fost începutul unei adevărate campanii propagandistice americane care avea să se încheie cu invadarea Irakului, în martie 2003
– asta în ciuda faptului că Washingtonul nu a putut să demonstreze vreodată că regimul lui Saddam Hussein ar fi avut legături cu
Al Qaida. Iar dovezile prezentate înainte de invazie la ONU de secretarul de stat Colin Powell cu privire la presupusul arsenal
irakian de arme de distrugere în masă au fost extrem de șubrede. De altfel, oricât au periat Irakul, americanii nu au găsit nimic.

Mulți dintre criticii Statelor Unite au fost convinși de la bun început că acestea doar căutaseră un pretext pentru a invada Irakul,
explicațiile fiind diverse, în funcție de teoriile în care credea fiecare - pentru a se pune mâna pe petrolul irakian, pentru a promova
agenda neo-conservatorilor din administrație, pentru că Bush ar fi vrut să se răzbune pe Saddam Hussein pentru tentativa de
asasinare a tatălui său, pentru că s-a declanșat o nouă cruciadă împotriva musulmanilor etc.

Toate aceste teorii se traduc, în ochii celor care le îmbrățișează, în termeni foarte simpli: o super-putere a invadat, neprovocată, o
altă țară pentru că a vrut și a putut.

O astfel de teorie este și mai plauzibilă într-o țară ca Iranul, cu tradiția sa de a privi Statele Unite ca Marele Șeitan. Pentru Iran,
invazia Irakului reprezenta și un motiv serios de îngrijorare cu privire la propria sa securitate: aproape că fusese încercuit de
forțele americane, prezente în Afghanistan, Oceanul Indian, Golf și Irak. În plus, fusese inclus în "axa răului”, iar prin cele două
războaie declanșate după 11 septembrie, Washingtonul arătase că vremea retoricii trecuse și este gata să își nimicească adversarii
odată ce i-a identificat.
Teheranul trebuia să spargă această încercuire și, în plus, să îi țină pe americani ocupați, iar terenul ideal pentru a face acest lucru
era Irakul. Majoritatea populației acestei țări (aproximativ 60%) era formată din șiiți, care fuseseră persecutați în timpul dictaturii
sunnitului Saddam Hussein. Islamiști șiiți irakieni (membri și lideri ai unor formațiuni ca Da’wa și Consiliul Suprem pentru
Revoluție Islamică în Irak, SCIRI) fugiseră în Iran pentru a scăpa de Securitatea lui Saddam (mukhabarat), iar unii chiar luptaseră
alături de forțele iraniene în timpul războiului din anii ’80.

Aceștia au devenit primii agenți de influență ai Iranului la Baghdad după căderea lui Saddam Hussein, iar pe lângă formațiunile
politice, care de atunci domină viața politică irakiană, au format și o serie de miliții armate (Organizația Badr, Asa’ib Ahl al Haq,
Kata’ib Hezbollah etc.) ce s-au implicat atât în conflictul inter-confesionale cu sunniții, cât și în atacurile împotriva forțelor
americane. De pregătirea și înarmarea acestor miliții s-a ocupat Forța Quds, unitatea de elită a Gărzilor Revoluționare care se
ocupă de operațiunile externe ale acestora. Comandantul forței Quds, Qassem Suleimani, a fost descris într-un excelent profil
scris acum câțiva ani pentru The New Yorker de Dexter Filikins, drept "the most powerful operative in the Middle East today” și
„the most powerful man in Iraq, without question”. El însuși se lăuda, într-un mesaj trimis generalului David Petraeus în vremea
când acesta comanda forțele americane din Irak, că este responsabil de politicile iraniene în Irak, Afghanistan, Liban și Gaza.

Pentagonul estimează că Iranul este responsabil pentru moartea a peste 600 de militari americani în Irak în perioada 2003 - 2011,
adică aproximativ 17% din totalul pierderilor suferite de Statele Unite; situația era atât de serioasă, încât s-au luat în calcul
inclusiv incursiuni armate pe teritoriul Iranului pentru a distruge bazele de antrenament și fabricile de mine – care erau concepute
în așa fel încât să treacă prin blindajul vehiculelor americane.

Influența iraniană în Irak s-a consolidat odată cu retragerea forțelor americane, care s-a încheiat în decembrie 2011. În timp ce
americanii părăseau Irakul, dincolo de graniță, în Siria, se intensifica războiul civil. Iranul, care era aliat cu regimul de la Damasc
(laic dar dominat de secta șiită a alauiților) a lansat o campanie masivă menită să garanteze supraviețuirea regimului lui Bașar al-
Assad: a trimis numeroși „consilieri” din Forța Quds și a mobilizat, de asemenea, Hezbollahul libanez și milițiile șiite irakiene.
Siria este o piesă esențială în așa-numita semilună iraniană, sau șiită, care mai include Iranul, Irakul și Libanul dominat de
Hezbollah și îi asigură Teheranului acces direct la Marea Mediterană și la teritoriile Hezbollah, precum și adâncimea strategică
necesară pentru a ieși din încercuirea SUA și a puterilor musulmane sunnite; nu trebuie uitat, însă, nici că, în mod tradițional,
puterile din podișul iranian, începând cu Imperiul Persan, au căutat să se extindă către Vest, prin Mesopotamia și Levant.

Un nou front s-a deschis odată cu explozia Statului Islamic și cucerirea vestului și nordului Irakului de către gruparea jihadistă, în
vara lui 2014. Iranul a mobilizat milițiile șiite irakiene pentru a-și sprijini clientul. În toți acești ani, comandantul forței Quds,
Qassem Suleimani, a părut a fi omniprezent: a fost rănit în Siria, unde își coordona oamenii, a fost fotografiat, în Irak, în prima
linie a frontului împotriva Statului Islamic, i-a forțat pe kurzi să dea înapoi atunci când, după înfrângerea jihadiștilor, au încercat
să își obțină independența față de Irak. Semiluna iraniană ajunsese la apogeu, iar amploarea influenței Teheranului poate
reprezenta un indiciu cu privire la costurile unui conflict total dintre Statele Unite și Republica Islamică.

Războiul regional care ar afecta întreaga lume

Spațiul aerian din regiunea Golfului este destul de încărcat, iar la momentul doborârii dronei americane - un prototip de
dimensiunea unui Boeing 737 - un avion civil se afla la doar 45 de mile nautice distanță. Imediat după incident, autoritatea
aeronautică americană (FAA) le-a interzis transportatorilor naționali să mai survoleze regiunea, iar în scurt timp și companii din
alte țări - inclusiv British Airways, Lufthansa și KLM - au adoptat rute ocolitoare. Nu este vorba nicidecum de un moft sau de o
prudență excesivă: confuziile pot apărea în zone de conflict, după cum arată cazul zborului MH17 al Malaysia Airlines, care a
fost doborât deasupra Ucrainei de o rachetă anti-aeriană lansată de separatiștii pro-ruși din Donbass. Un astfel de incident a avut
loc, de altfel, și în zona Golfului, în 1988: un Airbus A 300 operat de Iran Air, care se deplasa dinspre Teheran către Dubai, a fost
distrus de o rachetă lansată de crucișătorul american USS Vincennes. Toate cele 290 de persoane aflate la bord și-au pierdut
viața.

Perturbarea traficului aerian din regiunea Golfului reprezintă, însă, o problemă minoră pe lângă cele pe care le-ar genera un
război între Statele Unite și Iran. Pentru Statele Unite ar fi mult mai costisitor decât războiul din Irak, iar impactul unui astfel de
conflict ar fi unul global.

În primul rând, există potențialul unei crize energetice fără precedent de la embargoul impus de exportatorii arabi de petrol în
1973, atât în ceea ce privește prețul petrolului cât și disponibilitatea acestuia. Iranul ar putea să încerce să blocheze strâmtoarea
Hormuz, prin care trece aproximativ o treime din țițeiul exportat la nivel global – și ne putem închipui ce consecințe ar avea acest
lucru dacă ne gândim că doar recentele sabotaje din Golful Oman, unde au fost avariate două petroliere, au dus la o creștere a
prețului petrolului de 3%. Dincolo de Hormuz, Iranul poate ataca, prin aliații săi, petrolierele saudite din Marea Roșie, iar
câmpurile petrolifere din Peninsula Arabică sunt în raza rachetelor sale. De altfel, infrastructura saudită poate fi atacată, cum s-a
întâmplat recent, chiar și cu drone lansate de actori non-statali aliați cu Iranul.

Acești actori au arătat că pot să lovească (cu sau fără sprijinul forței Quds) dincolo de granițele Iranului: Hezbollahul a fost în
spatele unor atacuri organizate în Orient, America de Sud, Asia de Sud-Est sau chiar și Bulgaria, iar zecile de mii de rachete pe
care le are reprezintă o amenințare serioasă pentru Israel, pe care Teheranul s-ar putea să vrea să îl atragă în război pentru a
obține legitimitate în lumea musulmană. Saddam Hussein a încercat, fără succes, același lucru în 1991, când Israelul s-a abținut
să riposteze, ceea ce e puțin probabil că ar face și în cazul în care orașele sale s-ar afla sub un tir masiv de rachete. În afară de
Hezbollah, milițiile șiite din Irak și Afghanistan ar putea fi folosite pentru a ataca bazele și convoaiele americane din acele țări.

Un război la scară largă ar fi devastator și pentru Iran, care nu are cum să facă față marinei și mai ales aviației americane, net
superioare numeric și tehnologic, însă acestea ar putea suferi pierderi cauzate de rachete, vase de mici dimensiuni folosite ca
bombe în Golf și sistemele anti-aeriene rusești S-300 ale Teheranului. Mult mai dificilă și mai costisitoare pentru americani ar fi
o campanie terestră: Iranul este o țară uriașă, cu o populație de 80 de milioane de locuitori, iar platoul iranian este greu accesibil,
astfel că pierderile de vieți omenești ar putea fi de netolerat pentru publicul american.

Un război la scară largă între Statele Unite și Iran ar fi extrem de costisitor pentru ambele țări, lucru care, până acum, pare să fi
fost înțeles, atât de Washington, cât și de Teheran: în ciuda unor tensiuni constante în ultimii 40 de ani, care s-au manifestat
inclusiv prin ciocniri directe sau operațiuni clandestine, până acum s-a reușit evitarea unei escaladări. Nu înseamnă, însă, că
aceasta nu e posibilă. În ambele tabere există suficiente capete înfierbântate, iar o simplă estimare greșită a intențiilor și acțiunilor
celuilalt poate avea consecințe serioase. Pentru toată planeta.

SUA "Pivot în Asia" este un Pivot la război

O declarație a Consiliului de pace al SUA
Adresa URL a acestui post: http://bit.ly/1XWdCcF

Consiliul de pace al SUA condamnă recenta provocare navală din SUA în apele din Asia de Sud-
Est.

Publicul american și, chiar mai mult, mișcarea antiwar a Statelor Unite trebuie să înțeleagă
contextul mai larg al acestei provocări particulare.

În octombrie 27, 2015, o navă de război americană, USS Lassen, un distrugător îndrumat de
rachete, a navigat în mile 12 de la unul dintre insulele făcute de om în Beijing, în arhipelagul
Spratly. Aceasta este prima dată de la 2012 că SUA a contestat direct pretențiile Chinei față de
limita teritorială a insulei.

Comandantul naval al Chinei, amiralul Wu Shengli, a declarat omologului său american că un

incident minor ar putea declanșa război în Marea Chinei de Sud dacă Statele Unite nu și-ar opri
"actele provocatoare" în navigația în litigiu, și bogat în petrol submarin.

Statele Unite nu s-au arătat de acord, oferind argumente specifice că acțiunea sa navală sa bazat
pe dreptul internațional al mării, pe principiile "libertății navigației".

Mai multe astfel de provocări SUA în Asia poate fi de așteptat, deoarece acest incident nu a fost
un accident. Provocarea reflectă o politică stabilită în SUA, Pivotul în Asia.

Bugetul 2016 al președintelui Barack Obama pentru securitatea națională este o reflectare a
dorinței administrației de a menține rapid strategia sa pivotului Asia-Pacific, chiar dacă
amenințările mai noi precum creșterea statului islamic și agresiunea Rusiei în Europa impun noi
cereri de cheltuieli pentru diferite agenții din SUA.

Bugetul $ 4 al lui Obama pentru 2016 include miliarde de dolari pentru un set larg de programe
de apărare și încă un miliard de dolari 619 pentru toate agențiile de informații din SUA pentru a
răspunde atât provocărilor pe termen lung, cât și amenințărilor imediate care au apărut în ultimii
doi ani . Subliniind accentul pe Asia, secretarul de stat John Kerry, în depunerea bugetului
departamentului său, a numit pivotul în regiunea Asia-Pacific "o prioritate de vârf" pentru fiecare
dintre noi în administrația [lui Obama].

Iar la Pentagon, secretarul adjunct al Apărării, Bob Work, a declarat că accentul pus pe Asia
rămâne în fruntea celor cinci priorități ale armatei pentru anul următor.

În partea de sus a listei, Work a declarat reporterilor, sunt eforturile de a "continua să se

reechilibreze în regiunea Asia-Pacific". Continuăm să facem acest lucru.
Administrația Obama a declarat că bugetul Pentagonului este condus de revizuirea apărării
quadrienale 2014, un document strategic de o dată pe patru ani care a concentrat mai ales forțele
americane către regiunea Asia-Pacific ajutând aliații să dezvolte apărare pentru a face față
crizelor regionale proprie. Strategia solicită cheltuieli foarte mari pentru bombardierele cu rază
lungă de acțiune, noi avioane de luptă, cum ar fi F-35 Joint Strike Fighters și navele navale,
precum și eforturile de securitate cibernetică ". Împotriva altor amenințări, Bugetul de
securitate al lui Obama se leagă de pivotul Asia-Pacific, Gopal Ratnam și Kate Brannen,
revista Foreign Policy, februarie 2, 2015

Nevoia de "pivot" reflectă constrângerile impuse imperialismului american. Aceasta reflectă

declinul relativ al puterii americane. Fosta doctrină strategică a fost capacitatea de a duce două
războaie majore la o dată.

 Când reechilibrul față de Asia a fost confirmat oficial ca politică de administrare în

ianuarie 2012 prin lansarea de către Pentagon a unei noi politici strategice
orientare, (A se vedea Pivotul în Pacific? Administrația Obama "Rebalancing" către
Asia, martie 28, 2012, raportul pentru Congres pregătit pentru deputați și
comitetele de Congres, Serviciul de Cercetare al Congresului 7-5700
http://www.crs.gov R42448) impulsul de bază a fost clar: resursele de apărare nu mai
puteau sprijini strategia americană de lungă durată de a menține capacitatea de a lupta
simultan cu două conflicte majore - "standardul celor două războaie". (Pivotând din
Asia, LA Times, Gary Schmitt, Aug. 11, 2014)

Provocarea SUA este doar cel mai recent exemplu al Pivotului în Asia. Prin 2012, administrația
Obama a concluzionat că principala amenințare emergentă a fost China. Prin 2015, Pivotul spre
Asia devine realitate concretă, nu doar în Asia de Sud-Est. Câteva exemple:

 O nouă bază militară americană pe coasta Australiei de nord-vest. La începutul lui 2015
despre 1,150, marinarii americani au început să sosească în Darwin Australia, ca parte a
"pivotului" pe termen lung al armatei americane în regiunea Asia-Pacific. Numerele lor
se vor ridica la 2500.
 Complicitate americană în amestecarea rivalității asupra insulelor din Marea Chinei de
Sud. Înainte de ultima provocare, SUA își foloseau influența diplomatică în favoarea
afirmațiilor vietnameze împotriva chinezilor.
 Sprijinul SUA pentru eforturile primului ministru Abe de a relansa senzația militaristă
japoneză și presiunea americană de succes de a slăbi sau de a elimina articolul 9 al
constituției de pace japoneze 1945.
 Cultivarea americană a guvernului conservator Modi din India - cerând "parteneriat
strategic".
 Parteneriatul Transpacific inițiat de SUA, un tratat "comerț" al țării 12, negociat de SUA,
Singapore, Brunei, Noua Zeelandă, Chile, Australia, Peru, Vietnam, Malaezia, Mexic,
Canada și Japonia. Dar nu și China.
 Cu sprijinul Statelor Unite, Coreea de Sud construiește o bază navală de miliarde de
dolari pe insula Jeju din Coreea de Sud. Trebuie completat în 2015.
Nu numai provocările navale recente duc cu ea riscul războiului accidental. Ea are un alt efect
mai important, prin ridicarea nivelului de amenințare, prin crearea NATO, prin înfrângere, prin
cursa înarmărilor - Statele Statelor Unite forțate să facă divergențe de resurse pentru măsurile de
apărare și departe de construcția socialistă pașnică. China chineză, simțind deja presiunea, și-a
sporit bugetul militar, cheltuielile de război din SUA.

Statele Unite se confruntă cu dificultăți în a se extrage din războaiele din Orientul Mijlociu,
mărturisesc reintroducerea trupelor de teren americane în Irak și Afganistan după "trageri", și
acum trimiterea forțelor speciale americane în Siria. Nu este surprinzător faptul că pivotul este
dificil. Prin invazie și ocupație, prin bombardamente cu ajutorul dracului, prin sprijinul ascuns și
subtil al jihadismului, Bush și Obama au creat un vast val de turbulențe, colaps de stat și război -
din Tunisia și Libia în Africa de Nord, care se întind prin Asia Centrală până la granițele Chinei ,
și de la granița sudică a Turciei până la Cornul Africii. Statele SUA și UE au provocat războaie,
terorism și mizerie insuportabilă pe aceste meleaguri din Orientul Mijlociu și Africa.

În consecință, o migrație a victimelor disperate în Europa a fost pusă în mișcare. Nu este pentru
noi să judecăm un litigiu teritorial de lungă durată care implică China, Vietnam, Filipine,
Malaezia, Taiwan și Brunei. Statele imperialiste, cum ar fi Statele Unite, încearcă să rezolve
disputele teritoriale prin recurgerea la agresiuni, presiuni militare, amenințări și chiar război. Cu
toate acestea, în această dispută, China și Vietnam sunt state cu orientare socialistă. Progresivii
din întreaga lume vor susține astfel de state la un standard mai ridicat de comportament. Credem
că astfel de state ar trebui să se opună manevrelor americane de a reaprindă vrăjmășia
naționalistă între ele. Acestea ar trebui să preia conducerea în soluționarea litigiului, fie prin
negocieri inclusive cu bună-credință, fie prin căutarea unui arbitraj imparțial sub auspiciile ONU

Noi nu suntem pentru "pivotare" sau "reechilibrare". Singura "reechilibrare" demnă de nume nu
este una care schimbă intervențiile SUA și războaiele agresive din Orientul Mijlociu către Asia
de Est. În opinia noastră, "echilibrul" ar însemna o politică externă americană complet diferită -
care încheie cu totul intervențiile și agresiunea americană și care frânează puterea celor mai
întunecate forțe din țara noastră: companiile petroliere, băncile și complexul militar-industrial
sunt fundamentul acelei politici externe imperialismul american este din ce în ce mai nesăbuit și
curajos. Din motive întemeiate, observatorii au făcut referire la Statele Unite ca la o stare de
"război permanent și global". Această nouă provocare în Asia vine într-un moment în care,
urgent, mișcarea antiwar trebuie să se concentreze asupra pericolelor de război din Siria și
Ucraina, unde statele armate nucleare se confruntă reciproc.

SUA și China Populară sunt state înarmate cu nuclee. Prin urmare, va trebui să ne întindem
pentru a contracara această amenințare din ce în ce mai mare a războiului din Asia. Aproape cu
siguranță, există mai multe provocări.

SUA ar putea pierde războaiele cu Rusia şi

China, dacă bugetul apărării nu creşte
S.I. Catalin / 15 noi 2018 / 11:28

Statele Unite se confruntă cu o criză de securitate națională și militară și ar putea pierde un

război împotriva Chinei sau Rusiei, avertizează un raport al Congresului american
prezentat miercuri, transmite AFP. În raportul său, comisia parlamentară face o serie de
recomandări, printre care o creştere anuală de 3% până la 5% a bugetului apărării.

,,Superioritatea militară a Statelor Unite - coloană vertebrală a influenţei sale mondiale şi a

securităţii naţionale - s-a erodat la un nivel periculos", dezvăluie raportul comisiei parlamentare
asupra strategiei apărării naţionale.

,,Armata americană ar putea înregistra un număr inacceptabil de victime (...) în următorul său
conflict", continuă documentul. ,,Cu greu ar putea să câştige, dacă nu chiar va pierde, un război
împotriva Chinei sau a Rusiei", potrivit textului.

Statele Unite ar fi deosebit de vulnerabile dacă trupele lor ar fi "constrânse să lupte

simultan pe două sau mai multe fronturi", adaugă cei 12 foşti înalţi responsabili democraţi şi
republicani însărcinaţi să treacă în revistă capacităţile militare americane.

Raportul publicat de Congresul Statelor Unite poate fi accesat aici

Ei acuză o serie de "decizii şi disfuncţionalităţi politice din partea celor două principale
partide politice care au condus la "o criză de securitate naţională pentru Statele Unite".

Cu toate că bugetul Pentagonului depăşeşte în acest an 700 de miliarde de dolari, cu mult peste
ceea ce China şi Rusia alocă împreună pentru apărare, autorii documentului consideră că suma
este "clar insuficientă" pentru a atinge obiectivele stabilite de strategia de apărare naţională a
administraţiei Trump.

În raportul său, comisia parlamentară face o serie de recomandări, printre care o creştere anuală
de 3% până la 5% a bugetului apărării.

Probabilitatea unei situații de urgență a securității naționale este în creștere, spun autorii
raportului, iar Washingtonul nu se mișcă suficient de repede pentru a compensa
neajunsurile.

Iar aceste neajunsuri persistă, în ciuda faptului că președintele Donald Trump a crescut bugetul
militar la 716 miliarde dolari - chiar dacă SUA cheltuiesc acum de patru ori mai mult decât
China pentru armata sa și de 10 ori mai mult decât Rusia.

Pericolele ar fi deosebit de ridicate dacă armata Statelor Unite ar fi forțată să lupte pe două
sau mai multe fronturi în același timp.

Comisia a fost constituită prin proiectul de lege al Congresului privind cheltuielile pentru apărare
din 2017 și a fost însărcinată cu revizuirea priorităților geopolitice descrise în Strategia Națională
de Apărare a Departamentului Apărării din 2018, împreună cu alte amenințări cu care se
confruntă militarii, potrivit U.S.News.

Amintindu-ne de prăbușirea comunismului

Prima pagină | Ştiri şi evenimente | Amintindu-ne de prăbușirea comunismului
AddThis Sharing Buttons
Share to Google Bookmark
Share to FacebookShare to TwitterShare to PrinteazaShare to Mai multe...

Editorial de Adrian Zuckerman,

Ambasadorul SUA în România

La împlinirea a 30 de ani de la prăbușirea comunismului, America îi comemorează pe românii

care s-au sacrificat atunci când România a ales calea libertății, eliberându-se de tiranie. Așa cum
a menționat președintele Trump în mesajul său transmis în onoarea Zilei Naționale a Victimelor
Comunismului “ni-i amintim pe cei peste 100 de milioane de oameni care au murit din cauza
opresiunii comuniste… și ne reafirmăm angajamentul de a asigura pentru toți un viitor în pace și
prosperitate, bazat pe principiile fundamentale ale democrației —libertatea, dreptatea și un
profund respect pentru valoarea fiecărei vieți umane”.
Pe 9 noiembrie 1989, bărbați și femei hotărâți au pus în acțiune celebrele cuvinte ale
președintelui Ronald Reagan, dărâmând Zidul Berlinului — simbol al totalitarismului
abominabil — trimițând astfel un mesaj că democrația și statul de drept vor triumfa întotdeauna
în fața opresiunii și tiraniei. Acest spirit a pătruns în România, protestele răspândindu-se în toată
țara și aducând libertatea la care milioane de oameni aici și în străinătate au visat pe parcursul a
multe decenii de întuneric. Jertfa și viziunea poporului român au dus la o transformare
remarcabilă a țării.

Tranziția a fost dificilă, având în vedere daunele cauzate societății de un regim comunist pervers,
rău și crud. Până în 1989, românii suferiseră îndelung sub o asuprire inimaginabilă și o lipsire
materială impusă de acest regim. Cei care nu au experimentat acest nivel de austeritate și greutăți
nu pot aprecia pe deplin ceea ce înseamnă viața sub comunism —cu toate acestea, familia mea și
cu mine, putem. România nu și-a început tranziția spre democrație în condiții de concurență
echitabilă —a fost reținută de ravagiile și decadența comunismului.

Pe măsură ce reflectăm asupra trecutului, este oportun să sărbătorim progresul României. După
două războaie mondiale devastatoare, un regim comunist împovărător și o tranziție dificilă,
România s-a alăturat NATO și Uniunii Europene și a creat un parteneriat strategic cu Statele
Unite. Aceste realizări reflectă viziunea modernă a României: pro-europeană, transatlantică și
dedicată idealurilor și valorilor civilizației occidentale.

Dezvoltarea României în ultimii 30 de ani a fost remarcabilă și servește drept mărturie pentru
deciziile și sacrificiile curajoase ale poporului român. Cu toate acestea, libertatea nu este gratuită,
iar democrația necesită cultivare și atenție sporită. Ne-am angajat să colaborăm cu România
pentru a construi un viitor mai puternic și a o ajuta să-și atingă potențialul maxim.

Eradicarea flagelului corupției, care erodează instituțiile, subminează societatea și compromite

viitorul României, este cheia pentru o zi de mâine mai bună. Dezvoltarea piețelor libere,
concomitant cu promovarea investițiilor în domeniul sănătății, educației și infrastructurii, le
garantează tuturor românilor că se vor bucura de binecuvântarea prosperității dăruită de libertate
și democrație.

În ultimii 30 de ani, Statele Unite și România, împreună, au pus bazele succesului relației
transatlantice. Sunt mândru să spun că poporul român nu are un prieten mai bun decât poporul
american. Îi onorăm pe toți cei care au murit în lupta cu tirania și pe cei care s-au sacrificat
pentru un viitor mai bun — cauza libertății a fost întotdeauna de partea voastră. Americanii sunt
aici acum, vor rămâne aici și vom merge înainte împreună cu poporul român.

Cum au contribuit George Bush si Barack

Obama la razboaiele civile din lumea araba
by Vlad EpurescuJune 14, 20150413
Share0
In fiecare an, in ultima zi din luna mai, in SUA se sarbatoreste Ziua Eroilor. Anul acesta,
pentru prima data in ultimii 14 ani de Ziua Eroilor, SUA nu au mai fost implicate in nicio
operatiune militara terestra de mare anvergura.

Prezenta militara americana in Afghanistan, care odata numara 100,000 de trupe, s-a diminuat la
o zecime si ar putea sa dispara complet in viitorul apropiat. SUA are mai putini sodati si in Irak.
Chiar daca Pentagonul a anuntat ca va suplimenta efectivul militar din aceasta tara cu 460 de
trupe, americanii vor avea in Irak 3,500 de soldati, cu mult sub nivelul din 2007 cand, aici, SUA
trimitea 218,500 de soldati.

Criticii presedintelui Barack Obama il acuza pentru reducerea drastica a fortelor armate. Obama
s-a tinut de cuvant, insa, atunci cand le-a spus americanilor ca vrea sa dimunueze costurile uriase
ale acestor razboaie pe care SUA le-au intretinut in Orientul Mijlociu. Numai ca, retragandu-si
trupele, SUA au creat un vid care a condus decisiv la colapsul lumii arabe. Sustinatorii lui
Obama afirma ca presedintele american a luat o decizie foarte buna atunci cand a hotarat
retragerea trupelor din Orientul Mijlociu pentru ca SUA este principalul vinovat pentru
convulsiile create, dar nu prin retragerea militarilor, ci din cauza invaziei din 2003 urmata de
uciderea lui Saddam Hussein.

De fapt, sunt mai multi vinovati in ecuatia Orientului Mijlociu, nu numai George Bush si Barack
Obama. Radacinile dramei arabe sunt profunde. Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, secole
de dominatie coloniala infantila au produs o jalnica autoguvernare. Economiile arabe au fost
reglementate, subventionate si planificate atat de stangaci incat acestea au esuat in a oferi un
model de societate normal pentru cetatenii arabi. Liderii, lipsiti de legitimitate, si-au gasit
refugiul in nationalismul arab si au ajuns dependenti de coercitie si nu de consimtamant.
Populatii tinere, fara perspective, si-au gasit confortul in religie, in latura ei fanatica, pedaland cu
viteza catre grozavii precum Statul Islamic. Ani de zile SUA a gasit clienti in aceste state pe care
i-a sprijinit fara sa creeze o ordine normala.

Primavara araba din anul 2011 i-a alungat pe multi dintre liderii Orientului Mijlociu si a aratat ca
stabilitatea pe care George Bush a spulberat-o cu un cost enorm isi primise condamnarea.
Inactiunea lui Obama adaugat acel impuls decisiv care a produs aceasta catastrofa in desfasurare.
Razboaiele civile devoreaza Siria, Irak si Libia. Jihadistii Statului Islamic ucid in masa avand
scopul de a creea un califat. Iran si-a extins influenta regionala si, pentru a o contracara, Arabia
Saudita a unit o coalitie formata din state sunite pentru a-i bombarda pe rebelii shiiti din Yemen.
Afghanistan este un stat teribil de instabil iar tari precum Liban sau Iordania, care s-au ferit de
aceste convulsii sunt asaltate de refugiati. Intre timp, prietenii americanilor, Israel si monarhii
arabi, se simt abandonati.

Pe 2 aprilie, sase puteri mondiale (SUA, Rusia China, Marea Britanie, Franta si Germania) au
convenit cu Iranul sa isi restrictioneze capacitatea de a dezvolta arme nucleare timp de un
deceniu in schimbul relaxarii sanctiunilor economice. Daca masura aceasta va fi implementata,
atunci, sustine Obama, pe cale diplomatica s-ar putea rezolva una dintre cele mai mari amenintari
la adresa securitatii mondiale. Nu este insa foarte clar cum acest acord va afecta harababura din
Orientul Mijlociu. Aici sunt patru razboaie civile in plina desfasurare iar Iran, SUA si Arabia
Saudita sustin un mix complex de factiuni politice si nu numai.
Aceste conflicte reflecta multiplele disensiuni in ceea ce priveste religia, ideologia, etnicitatea si
lupta de clasa. Prapastia sectariana – acolo unde Iran ii suporta pe siiti si pe aliatii sai, in timp ce
sauditii ii sustin pe suniti – a devenit din ce in ce mai mare. Majoritatea zonelor sunite au fost
preluate de jihadistii Statului Islamic care controleaza parti bune din estul Siriei. In Siria,
presedintele Bashar Assad, care face parte din minoritatea etnica a alawitilor, privita ca o ramura
a islamului shiit, domina autoritar guvernul de la Damasc cu sprijinul Iranului si al
Hezbollahului. Rebelii sirieni sunt majoritatea suniti si fragmentati. In Yemen, legatura dintre
houthiti, adepti ai ramurii Zaydi a islamului shiit si Iran este cea mai clara. Aici, Arabia Saudita
si alte tari sunite au decis sa traga o linie rosie impotriva amestecului iranian.

America, de cealalta parte, se chinuie sa se imparta la toti. In Irak sustine guvernul de la Baghdad
impotriva Statului Islamic. In Siria acorda un sprijin caldut uneia dintre gruparile moderate ale
rebelilor. In Yemen furnizeaza informatii si acorda ajutor logistic pentru operatiunile militare
saudite. Iar acolo unde nu exista dispute intre shiiti si suniti sunt certuri intre ei, sunitii. In Egipt,
guvernul ui Abdel-Fattah al-Sisi este sustinut de Arabia Saudita si de Emiratele Arabe Unite
impotriva Fratiei Musulmane, care este sustinuta la randul ei de Turcia si de Qatar. Aceleasi
doua grupari sustin guvernele rivale din Libia.

Ar putea trece o generatie intreaga pana cand pacea se va asterne din nou in Orientul Mijlociu.
Pentru majoritatea arabilor, inclusiv presedinti si regi, lectia este ca puterea americana este la
apus. Multi spun ca SUA nu mai sunt capabile sa mentina echilibrul din acest butoi cu pulbere
insa acest lucru este o iluzie.
Pentru majoritatea americanilor, lectia invatata este ca outsiderii nu pot sa impuna ordinea lor in
mijlocul unui haos. Dar SUA joaca in continuare un rol vital si, chiar daca nu pot de unii singuri
sa rezolve problemele Orientului Mijlociu, absenta americanilor ar putea sa le inrautateasca.

barack obama

Masa rotundă ”SUA și ordinea mondială în

epoca post-Război Rece” – 23 Octombrie
2019
Acasă \ Noutăți \

MASĂ ROTUNDĂ

”SUA și ordinea mondială în epoca post-Război Rece” 

– 23 Octombrie 2019 –

 
Facultatea de Științele Comunicării și Relații Internaționale a Universității Titu Maiorescu
din București organizează, la începutul noului an universitar 2019-2020, masa rotundă ”SUA
și ordinea mondială în epoca post-Război Rece”, activitate la care sunt așteptați să participe
cadre didactice universitare, cercetători din domeniul științei politice și relațiilor internaționale,
diplomați, istorici, sociologi, specialiști în științele comunicării, doctoranzi, masteranzi și
studenți.

Sfârșitul Războiului Rece a însemnat dispariția sistemului bipolar de putere în arena

internațională și trecerea la un sistem unipolar, având SUA drept unica putere în politica
mondială. Astfel, SUA, bazându-se pe o strategie de politică externă centrată de promovarea
valorilor democrației liberale și pe dorința de a crește numărul statelor democratice la nivel
planetar, s-a impus ca stat lider în politica mondială în cele aproape trei decenii care au trecut
după dărâmarea Zidului Berlinului. Contestarea, mai cu seamă în ultimul deceniu, a rolului de
lider al SUA în lumea globală post-Război Rece de către unele state, cum sunt Federația Rusă și
China, deschide o nouă pagină în istoria recentă a relațiilor internaționale și îndeamnă la reflecții
privind viitorul relațiilor de putere în politica mondială.

Masa rotundă își propune abordarea unor teme diverse, cum ar fi:

 SUA – statul lider în sistemul de relații internaționale după sfârșitul Războiului Rece;
 SUA – cea mai mare putere economică și militară a lumii actuale;
 SUA și conflictele armate din diverse locuri ale lumii (războaiele din fosta Jugoslavie,
Primul și al Doilea Război din Golf, Războiul civil din Libia, Războiul din Afganistan,
Războiul civil din Siria etc.);
 SUA și interesele strategice din Orientul Mijlociu și zona Asia-Pacific;
 SUA – statul lider în cadrul Alianței Nord-Atlantice;
 SUA și Organizația Națiunilor Unite;
 Relațiile politice, economice și militare dintre SUA și Uniunea Europeană;
 Raporturile de putere între SUA, Federația Rusă și China, principalii actori statali ai lumii
globale;
 Atentatele teroriste împotriva SUA de la 11 septembrie 2001 și Războiul global împotriva
terorismului;
 Retragerea SUA, în epoca Donald Trump, din diverse tratate si acorduri internaționale –
acordul privind schimbările climatice, tratatul nuclear cu Iranul, tratatul privind forțele
nucleare intermediare (INF) etc.
 Democrația americană și influența acestui sistem de organizare politică la nivel global;
 Cultura americană și marea ei putere de seducție în lumea contemporană;
 Mass-media și politica externă a SUA;
 SUA și acțiunile de diplomație culturală și diplomație publică.

Masa rotundă se va desfășura în ziua de 23 octombrie 2019 la Universitatea Titu Maiorescu,

Corpul M, sala 204, începând cu ora 14.00. Persoana de contact: Lect. univ. dr. Eugen Lungu, e-
mail: eugenbuc2004@yahoo.com
 
Va aștept
 ăm, cu multă plăcere, să participați la acest eveniment științific!

iulie 18, 2019 | Noutăți |

Orientul Mijlociu, după cele două războaie

din Golful Persic (1980-1988 şi 1990-1991)
Petre Opris ianuarie 7, 2020 Analize, Global / Europa, Orientul Mijlociu
6 comentarii 4,252 Vizualizari

Diferendele tribale şi dinastice, care s-au perpetuat de-a lungul secolelor, au marcat puternic
Orientul Mijlociu. Animozităţile istorice şi culturale şi conflictele pentru controlul resurselor
naturale, în condiţiile menţinerii graniţelor trasate de puterile coloniale după primul război
mondial, au accentuat tensiunile existente. Nici chiar mişcările pro-arabe nu au reuşit, după anul
1950, să învingă obstacolele care stau în calea formării unui mare stat unic arab. Rând pe rând,
Egiptul, Siria şi Irakul au fost percepute ca o ameninţare majoră la adresa ţărilor din întreaga
zonă, ca urmare a orientării politice adoptate de liderii politici ai celor trei state. Mai mult decât
atât, majoritatea conducătorilor arabi au sprijinit, în anii 1990-1991, Forţa multinaţională
condusă de Statele Unite ale Americii împotriva regimului de la Bagdad, pentru înfrângerea
armatei irakiene şi eliberarea Kuweitului în luna februarie 1991.

Liderii statelor din Orientul Mijlociu nu au privit niciodată cu ochi buni amestecul S.U.A. şi al
Uniunii Sovietice în regiune, însă au căutat să utilizeze disputa dintre cele două superputeri
pentru a-şi întări propriile poziţii. Pe acest fond, atât diplomaţii americani, cât şi cei sovietici au
fost nevoiţi să înveţe adevărate lecţii de „dans cu lupii”, înainte de contactele lor cu
imprevizibilii conducători ai ţărilor din zonă. Şi, spre deosebire de reprezentanţii
Departamentului de Stat, emisarii Kremlinului au avut o problemă în plus de rezolvat: ateismul
Moscovei era în divergenţă cu puternicul sentiment religios existent la popoarele din Orientul
Mijlociu. Poate că şi din această cauză, liderii Arabiei Saudite, de exemplu, au fost mereu în
tabăra antisovietică. Ei au respins mereu, în numele credinţei lor şi a învăţăturii lui Mahomed,
orice orientare politică asemănătoare comunismului. Mişcările naţionaliste şi cele revoluţionare
au fost şi sunt considerate extrem de periculoase de către conducătorii saudiţi.

Pe de altă parte, intransigenţa religioasă a popoarelor din Orientul Mijlociu a provocat conflicte
armate extrem de dure: războaiele arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967, 1973; războiul dintre
Iran şi Irak (1980-1988); războiul civil izbucnit în Liban în 1975 şi invadarea aceluiaşi stat de
armata israeliană, în anul 1982. Alături de acestea, pot fi menţionate şi disputele de ordin
teritorial dintre: Siria şi Irak, Irak şi Arabia Saudită, Siria şi Liban, Arabia Saudită şi Yemen,
Siria şi Iordania, Egipt şi Libia, Algeria şi Maroc, Egipt şi Sudan.

Primul război din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declanşat în anul 1980, ca urmare a unor
neînţelegeri politice. Între fundamentaliştii iranieni şiiţi – care au ajuns la putere în 1979 şi l-au
alungat pe şahul Reza Pahlavi – şi liderul sunnit care se afla la conducere în Irak, situaţia s-a
tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv
Saddam Hussein în privinţa modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenţa unei
minorităţi şiite în sudul Irakului a amplificat temerile conducătorului de la Bagdad privind o
posibilă înlăturare a sa de către regimul de la Teheran. În consecinţă, Saddam Hussein a
declanşat o serie de represalii împotriva populaţiei şiite din Irak, fapt care a stârnit un val de
proteste în capitala Iranului.

A urmat o escaladare rapidă a tensiunii dintre cele două state, iar disputa teritorială a reprezentat
doar un ingredient în amalgamul de raţiuni politice care au condus la un război pustiitor şi inutil.

După opt ani de suferinţe impuse celor două popoare, fără să se înregistreze victoria militară
decisivă, între cele două părţi s-a încheiat un armistiţiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de
la Bagdad renunţa la pretenţia sa ca Irakul să aibă o suveranitate deplină asupra fluviului Shatt-
el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire în comun a estuarului acelui curs de
apă, care constituie în acelaşi timp şi o graniţă naturală între cele două state.

Scrisoarea pe care Saddam Hussein a adresat-o, la 14 august 1990, preşedintelui Iranului, după
ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiană, nu a făcut decât să confirme faptul că liderul de la
Bagdad accepta să respecte armistiţiul încheiat în anul 1988, să elibereze imediat prizonierii de
război iranieni şi să aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat în 1975. Din acel moment, a
fost uşurată şi activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer
Group), care urmăreau de doi ani aplicarea corectă a prevederilor acordului de încetare a focului.
Pe de altă parte, liderul irakian a profitat de situaţie, retrăgându-şi o parte din trupele sale dispuse
la frontiera cu Iranul pentru a-şi putea consolida regimul de ocupaţie din Kuweit. Totodată,
decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al cărui
mandat a expirat la 28 februarie 1991 şi nu a mai fost reînnoit de O.N.U.

Cu toate acestea, problemele dintre Iran şi Irak nu erau soluţionate complet. În cursul intervenţiei
Forţei multinaţionale împotriva armatei irakiene, pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein
a reuşit să trimită în Iran cea mai mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriană
evidentă a coaliţiei conduse de S.U.A. l-a forţat pe liderul de la Bagdad să încerce această
metodă, cu totul originală, pentru a-şi ocroti aparatele de zbor achiziţionate din Occident şi
Uniunea Sovietică, în timpul războiului iraniano-irakian.

Un proverb românesc („S-a făcut frate cu dracul până când a trecut puntea!”) poate fi folosit ca o
concluzie la situaţia în care s-a aflat, în acel moment, Saddam Hussein. Un număr de 115
avioane irakiene (24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23,
4 MIG-29) au reuşit să aterizeze în Iran, însă Teheranul a anunţat că pe aeroporturile sale se aflau
doar 22 de aparate care aparţineau Bagdadului. Atunci s-a presupus faptul că iranienii au oprit
celelalte avioane irakiene în contul despăgubirilor de război care li se cuveneau după conflictul
din 1980-1988. Până în prezent, nu am găsit explicaţii oficiale referitoare la motivele care au
condus la decizia respectivă şi nici amănunte privind soarta acelei flote aeriene.

O altă sursă majoră de tensiune dintre cele două state o reprezintă minoritatea şiită din Irak.
După înfrângerea suferită în Kuweit de armata irakiană, câţiva lideri ai comunităţii şiite din sudul
ţării au declanşat, în prima parte a lunii martie 1991, o revoltă împotriva sunniţilor conduşi de
Saddam Hussein. Răscoala a fost însă repede înăbuşită de unităţile Gărzii Republicane, loiale
liderului irakian. Cu acel prilej, au apărut discuţii privind un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar
fi acordat coreligionarilor săi din ţara vecină. Totul a rămas la stadiul de presupunere, însă acest
element de tensiune nu trebuie neglijat în momentul în care se analizează relaţiile dintre cele
două state, în actualul context internaţional.

De asemenea, nu trebuie să fie uitate legăturile autorităţilor de la Bagdadul cu comunităţile

sunnite din Iran, situate atât în nord-vest (la graniţa cu Irakul), cât şi în estul şi sud-vestul ţării,
precum şi problemele cu care se confruntau iranienii, după ce au primit un flux de refugiaţi
afgani în anii ’80. Mozaicul religios din regiune poate permite liderilor politici irakieni să
apeleze la populaţia afgană (în marea ei majoritate sunnită) împotriva Iranului sau a altor state
ale lumii. Aspectele privind finanţarea se pot rezolva uşor, utilizând veniturile obţinute din
vânzarea atât a produselor petroliere irakiene, cât şi a opiului afgan (cel mai mare producător de
opiu din lume este Afganistanul).

Şi dacă se urmăreşte astăzi modul în care şeicul Osama bin Laden îşi difuza mesajele sale
televizate antiamericane, precum şi felul în care au fost realizate acestea, putem distinge mai
multe elemente utilizate de propagandiştii irakieni în cursul războiului din Golf, din 1990-1991
(de exemplu: imaginea conducătorului unic, izbăvitor; frazele cu un impact mediatic foarte
puternic, de genul „un război religios între creştini şi musulmani”). Nu este nimic nou sub Soare
în Orientul Mijlociu.

Disputa irakiano-kuweitiană din anul 1990 a fost cauzată, la rândul său, de opiniile politice
divergente privind dreptul de control asupra resurselor de hidrocarburi din zonă. Mărul discordiei
l-a reprezentat preţul petrolului pe piaţa mondială. Cererile Bagdadului, de modificare a graniţei
dintre cele două state, au fost doar un simplu pretext, folosit de Saddam Hussein pentru a arăta că
este hotărât să impună kuweitienilor preţul care îi convenea. Dacă, în ianuarie 1990, barilul de
petrol se vindea cu 20,5 dolari, în luna iunie 1990 acesta valora doar 13 dolari. Discuţiile în
cadrul O.P.E.C. (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), dintre reprezentaţii grupului de
state care susţineau un preţ „înalt” (din care făcea parte Irakul) şi grupul de ţări adepte ale
preţului „scăzut” (în care se aflau Kuweitul, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită), nu au
reuşit să lămurească problemele. Regimul de la Bagdad invoca faptul că o scădere a preţului cu
un singur dolar pentru un baril de petrol îi reducea veniturile anuale cu un miliard de dolari. În
acest sens, ministrul de externe irakian, Tariq Aziz, a declarat, după invadarea Kuweitului: „În
bugetul de stat din acest an (1990 – nota P. Opriş) a fost prevăzută suma de 7 miliarde de dolari
pentru achitarea datoriilor, ceea ce reprezintă o sumă imensă, lăsându-ne cu un venit care
acoperă doar plata serviciilor de bază ale ţării noastre. Bugetul nostru se bazează pe un preţ de 18
dolari/baril, dar de când kuweitienii au început să inunde lumea cu petrol, preţul lui a scăzut cu o
treime. Când ne-am întâlnit din nou la Jidda, la sfârşitul lunii iulie, Kuweitul a spus că nu este
interesat de nici o schimbare. Suntem disperaţi acum şi nu ne putem onora notele de plată pentru
importurile de alimente. A fost un război al foametei. Când vă veţi utiliza puterea voastră
militară (a S.U.A. – nota P. Opriş) doar pentru a vă apăra?”.

Prin întrebarea din finalul declaraţiei, ministrul irakian a încercat să indice faptul că administraţia
americană ar fi săvârşit o agresiune asupra Irakului. Pe de altă parte, se pare că liderii kuweitieni
au evaluat greşit situaţia de criză în care se aflau şi, astfel, s-a ajuns la un deznodământ brutal al
diferendului dintre cele două ţări.

După încheierea operaţiunii militare „Furtună în Deşert”, la 28 februarie 1991, între Irak şi
Kuweit au fost stabilite contacte în scopul demarcării graniţei dintre cele două state. O comisie
O.N.U. s-a deplasat la faţa locului şi a început măsurătorile topografice, utilizând ca document de
bază acordul semnat la 4 octombrie 1963 de reprezentanţii ambelor ţări. În aprilie 1991 a sosit în
zonă şi comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza
activitatea la Khor Abdullah şi în zona demilitarizată dintre statele respective. Delimitarea
suprafeţei neutre s-a făcut plecându-se de la frontiera comună şi zona respectivă a inclus o fâşie
de teren irakian de 10 km lăţime, respectiv o porţiune de teren kuweitian, lată de 5 km, de-a
lungul întregii graniţe. Securitatea tuturor străinilor a fost asigurată până în luna iunie 1991 de
companii de „căşti albastre” austriece şi daneze din cadrul Forţei O.N.U. de menţinere a păcii în
Cipru (UNFICYP), precum şi de subunităţi fijiene, ghaneze şi nepaleze din cadrul Forţei O.N.U.
de menţinere a păcii în Liban (UNIFIL).

Efectuând măsurătorile topografice pentru marcarea frontierei, membrii comisiei O.N.U. au

ajuns la concluzia că irakienii au deţinut timp de 27 de ani o fâşie de teren care le aparţinea de
fapt kuweitienilor. Pentru a îndrepta acea greşeală, comisia a hotărât mutarea bornelor de graniţă
cu câteva sute de metri spre nord, respectiv spre nord-est şi est faţă de poziţia lor din anul 1989.
Bagdadul a protestat vehement, fiind îngrijorat de faptul că pierdea o porţiune din provincia sa
Rumalia, bogată în zăcăminte de petrol, şi o parte din singurul său port maritim, Umm Qasr.
Ministrul de externe irakian, Ahmed Hussein Al-Sammarei, a declarat imediat că noua frontieră
genera un nou punct de tensiune în regiune, iar în Adunarea Naţională irakiană s-au auzit voci
care susţineau că demarcarea internaţională a graniţei era doar primul pas făcut de conspiratorii
din S.U.A. şi Marea Britanie pentru dezmembrarea Irakului.

Pe de altă parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru că obstrucţiona activitatea

comisiei O.N.U. de delimitare a frontierei. Până la urmă, în 1992, la sfârşitul lunii iulie, s-a
admis ca puţurile de petrol aflate pe terenurile irakiene dintre Sawat şi Batin să aparţină
Kuweitului, iar portul Umm Qasr şi canalul navigabil Khar Zabheir să rămână în posesia
Irakului, pentru ca acesta să aibă acces direct la mare. Activitatea propriu-zisă de demarcare a
graniţei în teren s-a finalizat în luna noiembrie 1992, iar Organizaţia Naţiunilor Unite a
recunoscut noua frontieră. Este posibil ca pe viitor să apară noi discuţii pe această temă, însă
totul depinde de evoluţia relaţiilor dintre cele două state.

Potrivit unor analişti politici, administraţia George H.W. Bush a creat impresia, după încheierea
operaţiunii militare „Furtună în Deşert”, că nu mai doreşte să urmeze politica sa tradiţională în
Orientul Mijlociu. Speculaţiile care s-au făcut în luna martie 1991 pe această temă au fost
provocate de faptul că Washingtonul nu a mai propus, ca în trecut, un simplu plan de pace.
Preşedintele american a mers mai departe şi a susţinut ideea instituirii unui control strict al
cantităţilor de armament aflate în regiune. S-a crezut, în acel moment, că procesul politic de
pacificare se va transforma într-unul de supraveghere generală şi de plafonare a numărului de
arme deţinute de ţările arabe şi Iran, folosind probabil ca model Tratatul privind Controlul
Armamentului Convenţional în Europa, semnat, la Paris, în anul 1990 de statele aflate în
compunerea a două blocuri politico-militare rivale: NATO şi Organizaţia Tratatului de la
Varşovia.

Planul preşedintelui George H.W. Bush a fost privit cu suspiciune în capitalele ţărilor din
Orientul Mijlociu. Liderii acestora considerau că principalul beneficiar al propunerii Casei Albe
ar fi fost Israelul, datorită limitării forţei militare convenţionale a ţărilor arabe şi a Iranului şi a
adoptării principiului cedării de teritorii aflate sub controlul israelian, în schimbul respectării
păcii de către statele islamice.

Pe de altă parte, liderii arabi au acceptat ideea americanilor de impunere a unui control strict al
armamentului aflat în dotarea forţelor militare irakiene, considerate, în continuare, un mare
pericol potenţial în regiune, şi au susţinut poziţia categorică a şefului administraţiei de la Casa
Albă referitoare la aplicarea imediată şi în întregime a prevederilor Rezoluţiei 687 a Consiliului
de Securitate al O.N.U. Astfel, Saddam Hussein s-a văzut obligat să îi primească pe observatorii
internaţionali care au dorit să asiste la distrugerea celor mai periculoase arme aflate în arsenalul
armatei sale: 6 lansatoare fixe şi mobile a rachetelor sol-sol, 32 platforme de lansare, 52 rachete
sol-sol cu o rază de acţiune mai mare de 145 km (una „Scud” şi 51 „Al Hussein”), 23 de ogive
pentru rachete cu exploziv convenţional şi 30 cu încărcătură chimică. Totodată, regimul de la
Bagdad a furnizat Organizaţiei Naţiunilor Unite liste cu inventarul armelor chimice şi biologice
irakiene, conform prevederilor armistiţiului încheiat în februarie 1991. Aceste liste menţionau
existenţa în arsenalul Irakului a doi agenţi chimici paralizanţi, sarin şi tabun (aproape 800 de
tone), a gazului muştar şi a altor compuşi chimici. Cât priveşte programul de înarmare nucleară
irakian, acesta a continuat să rămână învăluit în mister, activitatea inspectorilor Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică (IAEA) în Irak fiind în mod repetat blocată de autorităţile
de la Bagdad.

În prima parte a lunii martie 1991, populaţia de origine şiită din sudul Irakului şi kurzii din
nordul ţării au declanşat o revoltă împotriva regimului instituit de Saddam Hussein. Deşi erau
demoralizate după înfrângerea suferită în Kuweit, forţele armate irakiene au intervenit în forţă şi
au reuşit să înăbuşe mişcarea şiiţilor, apoi au acţionat cu tancuri, artilerie grea şi elicoptere
împotriva rebelilor kurzi. Deoarece situaţia a devenit dramatică, o parte din populaţia de origine
kurdă s-a refugiat în regiunile muntoase din nordul Irakului, precum şi în Turcia şi Iran. Potrivit
unor ştiri difuzate de agenţia de presă IRNA, peste un milion de persoane se aflau masate la
frontiera irakiano-iraniană, începând din 3 martie 1991 şi încercau să ajungă în Iran. Deoarece
regimul de la Teheran se confrunta cu mari probleme create de aproximativ două milioane de
refugiaţi afgani, aflaţi pe teritoriul iranian, preşedintele Rafsanjani a cerut sprijinul comunităţii
internaţionale pentru rezolvarea situaţiei.

De asemenea, de-a lungul graniţei irakiano-turce se adunaseră deja, la mijlocul lunii aprilie 1991,
circa 50.000 de refugiaţi de origine kurdă, lipsiţi de hrană şi adăposturi. Organizaţia „Semiluna
Roşie” din Turcia, populaţia din zonă şi, mai târziu, societăţi umanitare din întreaga lume au
încercat să-i ajute pe acei refugiaţi kurzi, însă curând au fost copleşite de numărul mult prea mare
de cereri, situaţia devenind disperată. Guvernul de la Ankara a acţionat cu prudenţă, pentru a nu
produce convulsii în rândul populaţiei kurde care locuia în sud-estul Turciei, fiind conştient de
mijloacele limitate pe care le avea la dispoziţie pentru hrănirea, cazarea şi îngrijirea medicală a
refugiaţilor. Totodată, s-a solicitat insistent sprijinul comunităţii internaţionale, pentru a se evita
repetarea situaţiei din anul 1988, când statul turc a primit un val de 60.000 de kurzi din Irak, fără
să beneficieze de ajutoare din străinătate.

La începutul lunii aprilie 1991, după două săptămâni de discuţii, a fost acceptată ideea mutării
refugiaţilor înapoi în nordul Irakului, aceştia urmând să fie protejaţi de militari străini, pentru a
se preveni intervenţia unor forţe irakiene de represiune. Guvernul de la Ankara a reuşit, astfel, să
convingă comunitatea internaţională de faptul că era cazul să se revină la politica tradiţională
promovată de Turcia faţă de Irak, de susţinere a unităţii teritoriale irakiene. Recunoaşterea
dreptului kurzilor de a avea propriul stat în nordul Irakului ar fi provocat o nouă escaladare a
violenţelor în sud-estul Turciei, zona fiind locuită în majoritate de kurzi care doreau obţinerea
autonomiei teritoriale.

Preşedintele Turgut Özal a sugerat, la 7 aprilie 1991, ca O.N.U. să-i protejeze pe refugiaţii din
nordul Irakului. Consiliul de Securitate al O.N.U. a depăşit ezitările iniţiale privind implicarea sa
într-o asemenea problemă şi, la propunerea Franţei, a fost adoptată Rezoluţia nr. 688, prin care se
condamnau măsurile violente luate împotriva minorităţii kurde de regimul irakian. Acţiunile
respective au fost considerate de O.N.U. drept o ameninţare la adresa păcii şi securităţii
internaţionale.

Conform aceleaşi rezoluţii, aproximativ 17.000 militari americani, britanici, canadieni, francezi,
luxemburghezi, italieni, olandezi şi spanioli au declanşat, la 18 aprilie 1991, operaţiunea
„Provide Comfort” (Oferă confort), pentru crearea unei zone de securitate în nordul Irakului.
Departamentul Apărării al S.U.A. a anunţat, cu acel prilej, Congresul că era necesară
reanalizarea situaţiei financiare de la acel minister, deoarece nu fuseseră prevăzute cheltuieli
pentru desfăşurarea operaţiunii respective.

Regimul de la Bagdad a condamnat vehement acţiunea desfăşurată, sub auspiciile O.N.U., de

militarii Alianţei Nord-Atlantice în nordul Irakului, considerând-o un amestec în afacerile sale
interne, dar s-a abţinut de la atacarea taberelor de refugiaţi instalate pe teritoriul său. Unele surse
au afirmat că, până la sfârşitul lunii mai 1991, toţi kurzii s-au reîntors în Irak, iar efective militare
şi elicoptere germane au acordat sprijin populaţiei kurde care se refugiase în Iran.

Administraţia de la Washington a căutat să limiteze şi mai mult posibilităţile de ripostă ale

liderului irakian şi a obţinut aprobarea Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru instituirea a
două zone de supraveghere şi interdicţie aeriană în nordul şi sudul Irakului, în vederea protejării
kurzilor, respectiv a şiiţilor, de posibilele acţiuni de represalii ale armatei irakiene.

În luna iulie 1991, a urmat retragerea trupelor aliate aflate la nord de paralela 36 pe teritoriul
irakian, acestea fiind înlocuite cu o forţă de supraveghere alcătuită din 2000 de militari proveniţi
din cinci state (printre aceştia se aflau şi 800 de militari turci, care au staţionat în apropierea
oraşului Silopi). În toamna aceluiaşi an, s-a considerat că situaţia în regiune s-a stabilizat şi
unităţile terestre internaţionale au fost retrase la rândul lor. Au continuat doar misiunile de
supraveghere aeriană, efectuate în principal cu avioane americane, care puteau decola de la baza
turcească de la Incirlik. Autorităţile de la Bagdad au fost deranjate de limitele impuse de
Consiliul de Securitate al O.N.U. şi au protestat în repetate rânduri, declarând că li se încalcă
suveranitatea.
O analiză pertinentă a situaţiei din regiune poate duce la concluzia că supravegherea aeriană
instituită sub egida O.N.U. a prevenit, atunci, deplasarea şi masarea unităţilor irakiene la
graniţele de nord şi/sau de sud. O invazie de genul celei din 2 august 1990 împotriva Kuweitului
era extrem de puţin probabilă în asemenea condiţii, iar acţiunile întreprinse de forţele de apărare
antiaerienă ale autorităţilor de la Bagdad împotriva avioanelor americane şi britanice, care au
survolat zonele de excludere aeriană, s-au soldat, de cele mai multe ori, cu executarea rapidă a
unor raiduri aliate de bombardament. Acestea au vizat distrugerea avioanelor, bazelor de rachete
antiaeriene, instalaţiilor radar şi punctelor de comandă irakiene care au încălcat interdicţia
stabilită de O.N.U.

De asemenea, se poate concluziona faptul că Washingtonul nu i-a încurajat pe şiiţi şi kurzi să se

desprindă de Irak, deoarece secesiunile ar fi complicat şi mai mult situaţia politică din Orientul
Mijlociu. Regimul fundamentalist de la Teheran ar fi acceptat, probabil, să sprijine gruparea
minoritară şiită irakiană, pentru a-şi extinde influenţa în regiune. La rândul său, o victorie a
minorităţii kurde ar fi putut duce la crearea unui stat independent şi, implicit, la ataşarea la acesta
a zonelor locuite de kurzi aflate sub suveranitatea Turciei, Siriei, Iranului şi a unei foste republici
sovietice din Caucaz. Chiar dacă minoritatea kurdă a văzut, în ajutorul american, o şansă imensă
pentru obţinerea autonomiei politice, autorităţile de la Casa Albă au refuzat să creeze probleme
guvernului de la Ankara, datorită alianţei care le lega. Solicitările făcute în anul 1992 de liderii
kurzi Massoud Barzani şi Jalal Talabani, referitoare la livrarea de lansatoare de rachete antitanc
şi armament greu formaţiunilor care luptau împotriva irakienilor, nu au primit avizul favorabil al
Casei Albe, ceea ce a dus la apariţia unor tensiuni între americani şi grupările kurde.

În condiţiile actuale, când războiul contra terorismului se află într-o nouă fază, se poate spune că
naţiunile democratice pot folosi experienţa căpătată în cursul confruntărilor cu Saddam Hussein.
Din păcate, procesul de pace din Orientul Mijlociu este, în continuare, extrem de greu de
finalizat din cauza intereselor divergente ale liderilor politici ai statelor care participă la discuţii.
Impunerea prin forţa armelor nu este decât o soluţie temporară, datorită diferenţelor de
mentalitate care se înregistrează între societatea occidentală şi cea islamică. Dacă la nivelul
conducătorilor Arabiei Saudite, Egiptului sau Kuweitului se consideră că S.U.A. este aliatul de
bază al celor trei ţări, nu acelaşi lucru îl spun oamenii simpli din statele respective, care locuiesc
şi trăiesc în condiţii mizere. Creşterea demografică spectaculoasă din ţările arabe şi nerezolvarea
la timp a problemelor sociale a favorizat înmulţirea rapidă a simpatizanţilor fundamentalismului
islamic şi, implicit, proliferarea terorismului. Orice tip de alianţe sau de parteneriate pentru pace
propuse de S.U.A. în Orientul Mijlociu, şi nu numai, vor fi acceptate de o clasă politică care
doreşte să se menţină la putere pentru beneficiile pe care şi le-a acordat, însă vor fi respinse de
majoritatea populaţiei, dacă într-o perioadă relativ scurtă de timp aceasta nu va reuşi să atingă un
nivel de trai decent.

Currently there are "6 comments" on this Article:

1. mihai spune:

07/01/2020 la 15:11

1.Arabii au un soi de proverb care spune asa-eu cu fratele meu impotriva familiei,eu cu
familia impotriva tribului,eu cu tribul impotriva statului/regatului/tarii. Asta e baza ptr.
tot ce se intampla in lume araba
2.Exista un cerc de foc in jurul islamului.Ba chiar si inauntrul islamului. dar-al -islam/dar
-al -ahd/dar -al -harb.Cine stie recunoaste cum e impartita lumea azi.
3.Daca as fi fost GWB rezolvam pe 12.11.2001.Toate comentariile de atunci pe
messenger spuneau asa – NUKE Them. si nu se adresau lui bin laden/al kakaida.Se
adresau musulmanilor,tarilor islamice, islamului n general
4.Hristos a spus-Cine nu e cu noi e impotriva noastra.
5.Nu a spus -suntem impotriva lor
6.Cautati Al Dajjal
7.Bagati codurile

Răspunde

2. Mihail Dumache spune:

07/01/2020 la 17:28

Articolul e binevenit în contextul inflamării situației din Orientul Mijlociu ca urmare a

eliminării (nu asasinării) lui Soleimani. Consecințele imediate se întrevăd cel puțin sub
raport confesional: în loc să-și atragă forțele irakiene anti-iraniene împotriva Hezbollah,
SUA au provocat o solidarizare religioasă a șiiților, ”marele ayatollah Ali Sistani, a cărui
școală șiită din Najaf este istoric rivala Qom de la care se revendică liderul suprem
iranian Ali Khamenei, a trimis pentru prima oară un mesaj de condoleanțe Iranului”
(https://www.hotnews.ro/stiri-international-23583080-asasinarea-lui-soleimani-unii-
experti-tem-planul-lui-trump-distruge-axa-pro-iran-putea-determina-intarirea-rezistentei-
special-nivel-confesional.htm). Geopolitic, Iranul și Irakul, ”aflate de-a lungul istoriei
într-o relație simbiotică cu rădăcini adânci înfipte în geografie” (Robert D. Kaplan), ar
putea să-și conexeze îndrumătorii spirituali șiiți de la Najaf, Karbala și Qom, adică, fie să
fie îmbrățișat sufismul chietist-resemnat și apolitic, fie revoluționarismul iranian, a doua
variantă periclitând și mai mult situația. De aceea, SUA sunt în stare de confuzie, nu sunt
hotărâte să părăsească militar Irakul.
Deși nu sunt expert în problemele Orientului Mijlociu, am observat folosirea expresiei:
”minoritatea șiită din Irak”, ”gruparea minoritară șiită irakiană”. Este o eroare. Între
musulmani, desigur că șiiții sunt minoritari față de sunniți, dar în Irak ei formează
majoritatea (mai bine de 65%), ca și în Iran (peste 80%)
(https://moldova.europalibera.org/a/27281802.html).
 Răspunde

3. Cinicul spune:

08/01/2020 la 1:20

Acest articol este departe de standardul domnului Opris. Este un vals printre obstacole.
Ma asteptam sa vad macar cateva fraze despre rolul nefast al wahabismului promovat de
Arabia Saudita in marasmul din zona sau despre cine l-a sprijinit pe Sadam sa atace
Iranul in 1980.
Problemele din Orientul Mijlociu isi au originea in pactul Sykes-Picot si revizuirea lui
dupa 1918 prin atasarea Kurdistanului la Iraq, “cuvenit”, in pactul respectiv, Frantei,
unde britanicii tocmai descoperisera petrol. Cand ulterior kurzii din Iraq s-au revoltat
britanicii au trimis la Bagdad arme chimice (nu sigur daca au fost folosite, desi Churchill
sugera folsirea lor).
Nu exista exemplu de politica mai meschina: in timpul primului razboi mondial britanicii
le promiteau arabilor independenta daca luptau impotriva turcilor, evreilor o tara in
detrimentul arabilor si simulatan negociau cu francezii cum sa imparta defunctul imperiu
otoman.
Toate tarile din zona cu exceptia Iranului sunt fake countries, nici una nu-si are frontiere
cu justificare etnica , istorica sau geografica. Cel mai tipic exemplu de fake country este
Iordania, creata de britanici ca sa compenseze familia hasemita pentru pierderea locurilor
sfinte in favoarea tribului si mai primitiv al lui Ibn Saud. Kuwait este si el un fake
country creat de britanici ca sa diminueze influenta Iraqului in regiune. Libanul este un
fake country taiata din Siria de francezi pentru a promova crestinii arabi la putere. De
vreo 100 ani incoace aceste fake countries sunt sprijinite de britanici, americani, francezi,
rusi si, mai recent, de chinezi sa lupte una impotriva celeilate. Aceste tari trebuie lasate
sa-si rezolve singure mizeriile.

Răspunde

o Petre Opris spune:

08/01/2020 la 13:10

Vă mulţumesc pentru comentariu. Presupun că va trebui să scriu o carte despre

acest subiect, însă momentan este necesar să finalizez subiectele privind România
în timpul Războiului Rece. Dacă voi avea timp, voi reveni la acest subiect.

Răspunde
 o k.s.vaida spune:

13/01/2020 la 16:38

@Cinicul

iordanienii , irakienii , sirienii , palestinienii , libanezi, arabii si evreii

au ACUM toti tarile lor , asa cum era normal sa le aiba .
ATUNCI ei toti NU le aveau
daca Sykes-Picot nu le facea este discutabil ca ar fi fost altcineva care sa le faca
mai bine ;
despre ce a fost si ce va fi s au scris sute de carti ;
iar varianta ca si le ar fi facut ei mai bine, iarasi este foarte indepartata.

deasemenea o iesire facila este gasirea unui tap ispasitor , intotdeauna altcineva e
de vina , iar
colonialismul e cel mai usor de blamat
e ieftin , prinde bine si te scuteste de responsabilitate.

intr un fel e pacat , au avut prima universitate

https://en.wikipedia.org/wiki/University_of_al-Qarawiyyin
fondata de o femeie Fatima , care a fost cu sute de ani inaintea timpurilor
https://en.wikipedia.org/wiki/Fatima_al-Fihri
si au avut cateva sute de ani buni de iluminism
https://www.thenewatlantis.com/publications/why-the-arabic-world-turned-away-
from-science

multi spun ca imperiul otoman prin organizarea retrograda a breslelor a blocat

deschiderea culturala nativa catre stiinta
https://scholarsarchive.byu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1723&context=ccr

ar fi de citit
Bernard Lewis. What Went Wrong?: The Clash Between Islam and Modernity in
the Middle East
https://en.wikipedia.org/wiki/Bernard_Lewis

blamarea lui Sykes-Picot , e ceva desuet deja si prinde bine numai la someri si la
soferii de camion.

Răspunde

4. hanu spune:
 08/01/2020 la 10:39

Singurul mod in care zona poate progresa e reformarea islamului si/sau trecerea la
secularism. Altfel zona va mai ramane in tribalism inca 2000 de ani. Nu am cum sa fiu
optimist insa, e un proces dificil si de durata, exact ca cel prin care a trecut crestinismul.

SUA şi Israelul se pregătesc pentru un război împotriva

Iranului
De Peter Symonds
27 octombrie 2012

Campania prezidenţială se apropie de sfârşit, iar între timp, pregătirile pentru noi războaie de
agresiune continuă în acelaşi ritm. Războaiele sunt susţinute de preşedintele Barack Obama şi de
contracandidatul său republican Mitt Romney.

Duminică a început cel mai mare exerciţiu militar americano-israelian executat vreodată. Acesta
este conceput pentru a testa sistemele antirachetă ale statului zionist. Jocurile de război, care vor
dura trei săptămâni, implică peste 3.500 de soldaţi din Israel şi Europa, 1.000 de membrii din
cadrul forţelor israeliene de apărare (IDF), desfăşurarea bateriilor antirachetă Patriot şi a unui vas
american de război echipat cu sistemul antibalistic Aegis.

Conform generalilor americani şi israelieni, exerciţiile sunt proiectate pentru a simula un război
pe mai multe fronturi, în cadrul căruia se vor lansa salve de rachete balistice de distanţă scurtă şi
lungă, precum şi mortiere și rachete, care vizează obiective israeliene.

Locotenentul general american Craig Franklin a minimalizat importanţa exerciţiilor, declarând:

"Nu se transmite niciun mesaj special. Acestea(nt. exerciţiile) au loc pentru a testa capacităţile
defensive ale Israelului.” În realitate însă, jocurile de război nu sunt nici pur defensive şi nici
lipsite de scop. Mai degrabă, după cum indică şi scenariul lor, scopul lor este de a face pregătiri
pentru consecinţele imediat probabile ale unui atac americano-israelian asupra Iranului şi pentru
a testa capacitatea Washingtonului şi a Tel Aviv-ului de a neutraliza represaliile din partea
Teheranului şi a aliaţilor săi.

Atât administraţia Obama, cât şi guvernul israelian au menţinut un ritm constant de ameninţări
împotriva programului nuclear al Iranului. Vorbind luna trecută în cadrul Adunării Generale a
ONU, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a insistat ca "linia roşie" să fie stabilită,
afirmând incorect că Iranul este la doar câteva luni distanţă de construirea unei bombe nucleare.
Linia roşie are doar un singur sens: stabilirea pretextului pentru război.

Afirmaţiile SUA şi ale Israelului, despre posibila ameninţare din partea Teheranului, sunt extrem
de ipocrite. Spre deosebire de Iran, Israelul a refuzat să semneze Tratatul de Neproliferare
Nucleară sau să permită inspecţii din partea Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică.
Ţara are deja un arsenal considerabil de arme nucleare şi mijloace pentru livrarea acestora
oriunde în Orientul Mijlociu. În plus, atât SUA, cât şi Israelul deţin un record în ceea ce privesc
războaiele de agresiune ilegale duse în regiune - iar acum plănuiesc unul nou împotriva Iranului.
Testarea sistemelor antirachetă din Israel întăreşte capacitatea Israelului şi a Statelor Unite de a
lansa cu impunitate un atac neprovocat asupra Iranului. Jocurile de război se desfăşoară în
tandem cu un exerciţiu amplu de apărare civilă în Israel, care a început weekend-ul trecut. Sub
pretextul de a interveni după un cutremur, IDH - Home front Command - împreună cu toate
serviciile de urgenţă şi departamentele guvernamentale - a efectuat un exerciţiu "pentru a se
pregăti pentru situaţiile de urgenţă, care ne-ar putea lovi pe neaşteptate."

Aceste activităţi din Israel sunt doar o parte a unor pregătiri de război mai largi. SUA a
consolidat, de asemenea, sistemele de apărare antirachetă, care îi protejează şi pe aliaţii săi din
statele din Golf. Luna trecută, marina a efectuat cel mai amplu exerciţiu anti-mine în Golful
Persic, care a implicat nave de război din 30 de ţări. Scopul a fost de a neutraliza orice încercare
iraniană de a mina Strâmtoarea Hormuz, în replică pentru represaliile unor atacuri americane.

În plus, de la începutul anului, Pentagonul a dublat numărul de portavioane de luptă şi a staţionat

o escadrilă de avioane sofisticate F-22 în regiune, consolidându-şi capacitatea de a duce război
împotriva Iranului. Un atac al Statelor Unite nu ar viza numai instalaţiile nucleare iraniene, ci şi
o mare parte a infrastructurii industriale şi militare a ţării. Consecinţele ar fi devastatoare pentru
poporul iranian şi economia ţării.

În cea de-a treia dezbatere prezidenţială, care a avut loc luni, Obama şi Romney s-au întrecut
încercând fiecare să demonstreze hotărârea lui de a susţine Israelul, de a stimula sancţiuni
economice dure împotriva Iranului şi de a se pregăti pentru război.

În timp ce pentru agenda militaristă a existat un acord bipartizan, Obama a fost cel mai mare
avocat al acesteia. El a menţionat în mod special că jocurile de război recente sunt o dovadă că
administraţia sa a stabilit "cea mai puternică cooperare militară şi de inteligenţă " cu Israelul. Cu
indiferenţă totală faţă de consecinţele pentru poporul iranian, el s-a lăudat de impunerea "celor
mai dure sancţiuni din istorie împotriva Iranului ..... Moneda lor a scăzut cu 80 la sută. Producţia
de petrol a scăzut la cel mai mic nivel (din timpul războiului cu Irakul) ... Economia lor este în
impas."

Atunci când Romney a cerut sancţiuni mai dure şi când s-a referit la faptul, că acţiunile militare
ar trebui să aiba loc în ultimă instanţă, Obama a răspuns că timpul pentru discuţii se apropie
repede de sfârşit. "Ceasul ticăie", a spus el. "Nu vom permite Iranului să se angajeze în negocieri
continue, care nu duc nicăieri ... Dacă nu îndeplineşte cerinţele comunităţii internaţionale, atunci
noi avem de gând să luam în considerare toate opţiunile necesare pentru a ne asigura că ei nu vor
avea arme nucleare."

Pe la spatele clasei muncitoare din America, din Orientul Mijlociu şi pe plan internaţional sunt
făcute pregătiri pentru un alt război criminal. La fel ca şi intervenţiile militare din Afganistan,
Irak şi Libia, acesta este un război bazat pe minciuni şi înşelăciune. Imperialismul american nu
se pregăteşte pentru a ataca Iranul ca să evite construirea unei arme nucleare, ci pentru a instala
în Teheran un regim care este pe aceeaşi linie cu ambiţiile sale pentru dominaţie peste regiunile
bogate în energie din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.
Politicile nesăbuite ale Washingtonului ameninţă să declanşeze un conflict larg în regiune.
Acesta are potenţialul de a atrage şi rivalii americani majori, precum China şi Rusia - ţări care au
în joc mari interese economice şi strategice. Singura forţă socială capabilă să oprească o astfel de
catastrofă este clasa muncitoare internaţională. Lupta împotriva militarismului şi războiului
necesită construirea unei mişcări de masă bazată pe internaţionalismul socialist, care să pună
capăt capitalismului şi sistemului său de stat-națiune demodat, cauza de bază a războiului.

Războiul din 1812 și nașterea puterii globale

americane
Autor Andrei Rădulescu 10673 vizualizări





În contextul său mondial, Războiul din 1812 a fost un conflict de mică anvergură. Cu atât
mai mult pentru britanici, care erau concentrați pe războiul cu Napoleon, acest conflict a
fost adesea dat uitării, însă, pentru americani, deși la momentul respectiv nimeni nu
anticipa o asemenea evoluție, el a reprezentat un punct de cotitură în politicile interne și
externe, un moment decisiv pentru lansarea lor către poziția de dominare politico-militară
globală.

Războiul din 1812 nu poate fi privit ca un eveniment izolat, ci, ca în toate cazurile similare din
istoria omenirii, trebuie să analizăm imaginea politicii globale pentru a înțelege mai bine
detaliile. În urmă cu 200 de ani, la izbucnirea războiului, britanicii, alături de cea mai mare parte
a Europei, erau implicați în efortul monumental de a-l învinge pe Napoleon, mai exact în
Războiul celei de-a Șasea Coaliții. Acest conflict major a captat atenția și majoritatea resurselor
britanice, lăsând Războiul din 1812 pe plan secundar.

În schimb, pentru americani, situația era cu totul altfel. Statele Unite au avut o atitudine distantă
în politica mondială, implicându-se numai acolo unde interesele sale erau afectate în mod direct,
o politică numită izolaționism[1]. Pe plan intern, americanii erau prinși într-un conflict politic
fără precedent între federaliști și democrat-republicani, iar războiul era în centrul atenției politicii
naționale.

Importanța conflictului nu vine neapărat din impactul său imediat. Mult mai interesante sun
consecințele sale, precum pregătirea terenului pentru viitoarea alianță cu britanicii, din 1898, dar
și transformarea Statelor Unite într-o forță militară. În esență, în timp ce Războiul din 1812 a fost
purtat din cauza unor probleme importante pe moment, precum libertatea comercială, capturarea
echipajelor navale sau alte nemulțumiri istorice, urmări precum perioada de unitate națională,
doctrina destinului manifest și o pace satisfăcătoare cu britanicii, au schimbat lumea într-un mod
de neconceput la momentul pornirii războiului.

În prezent, este un obicei să spunem că trăim într-o lume globalizată, sugerând câteodată că este
vorba de un fenomen nou, contemporan, ceea ce nu este adevărat. În realitate, nu am ajuns decât
la un nivel mai ridicat de globalizare în ultimii ani. Lumea globalizată este o lume în care orice
punct de pe planetă poate fi afectat de evenimentele dintr-un altul. Având în vedere această
definiție, civilizația globalizată a început în momentul în care oamenii au câștigat capacitatea de
a traversa oceane, punând astfel întreaga lume sub semnul sabiei și al comerțului, perioada
renascentistă și a marilor descoperiri geografice. Din acest moment, nu se mai poate izola analiza
nici unui singur eveniment geopolitic, ci trebuie ca orice studiu să se facă din punct de vedere
global pentru a înțelege cu adevărat cauzele și efectele.

În mulțimea de evenimente ce au avut loc în lume premergător Războiului din 1812, este
important de adus în discuție Războiul Celei de-a Șasea Coaliții, un conflict din seria războaielor
Napoleoniene, care a contribuit semnificativ la consumarea resurselor mondiale. În Europa,
conflictul a avut numeroase fronturi, în Germania, invazia din Rusia sau peninsula Iberică.
Conflictul a dus marile puteri la limită, pe măsură ce acestea încercau să înfometeze și să
distrugă imperiul creat de Napoleon. Un element aparte în ceea ce privește Războiul din 1812 a
fost povara pe care o constituia acesta pentru trupele și economia Marii Britanii, aceasta fiind
implicată pe două fronturi opuse:în peninsula Iberică, alături de aliații săi din Portugalia, precum
și în Statele Unite și Canada. Britanicii se aflau într-o situație critică, întrucât, dacă Rusia
capitula, francezii nu mai aveau nici o amenințare serioasă dinspre est și erau liberi să-și
concentreze resursele pentru a câștiga războiul din peninsula Iberică, dar și să realizeze vechiul
vis de a invada Anglia. Având în vedere această amenințare mult mai gravă, așa cum este
evidențiat și de faptul că existau numai 7000 de soldați britanici și canadieni gata de luptă,
Războiul din 1812 a preluat un rol secundar pe scena politică și militară a momentului.

            În Statele Unite, lucrurile stăteau diferit. Noua republică suferea de ceea ce și în prezent
este considerată a fi cea mai dură divizare politică din istoria sa. Federaliștii și democrat-
republicanii erau practic în stare de război unii cu alții în sălile Congresului, ceea ce a făcut ca
Războiul din 1812 să devină o temă principală a dezbaterilor. În toată țara, cu excepția zonei
New England (care era aliată cu facțiunea pro-britanică), populația dorea cu ardoare ca statul să-
și reafirme independența și să întrerupă relațiile cu britanicii, dar și să se extindă teritorial în
Canada și în Florida. Acestea nu erau însă singurele nemulțumiri. Din cauza conflictului
permanent la care participau britanicii în Europa, Flota Regală a dus o politică de capturări
(impressment), iar marinarii comerciali americani au reprezentat victimele, alimentând
sentimentele anti-britanice. Adăugând și susținerea acordată de britanici indienilor în conflictul
lor cu expansioniștii americani, președintele James Madison și Congresul au ajuns să declare
război Imperiului Britanic[2].

 
 

Fig. 1– Președintele James Madison[3]

Războiul din 1812 înregistrează mai multe faze, de la invazia din Canada, la victoriile
individuale ale vaselor de război americane și până la contraofensiva britanică și bătălia de la
New Orleans. Toate aceste trei faze au fost critice pentru război în sine, fie pentru consecințele
strategice de pe câmpurile de luptă din America de Nord, fie pentru impactul asupra publicului
american.
            Războiul avea o susținere populară uriașă în bastioanele democrat-republicane din zonele
sudice și central-vestice[4]. Reprezentanții acestora, vedeau războiul ca pe o chestiune de onoare
americană. Ei anticipau un ”al doilea război de independență” și, cu atenția britanicilor prinsă în
evoluțiile din Europa, ei credeau că acesta va fi un război de cucerire, americanii urmând a anexa
Canada și Florida. Viziunea lor era că astfel vor îndeplini dorințele celor ce i-au ales.

 
 

Fig. 2– Celebra figură a ”Unchiului Sam”, care însoțește anunțurile de recrutare făcute de armata
americană și care se consideră că ar avea originea în Războiul din 1812, reprezentându-l pe
Samuel Wilson, un măcelar implicat în aprovizionarea trupelor[5].

Cel de-al 12-lea Congres, care a avut o majoritatea democrat-republicană (75% în Camera
Reprezentanților și 82% în Senat), a devenit primul din numai cinci Congrese ale Statelor Unite
care au declarat război unui alt stat. Declarația a trecut cu un vot foarte strâns de numai 61% la
Reprezentanți și 59% la Senat, din cauza lipsei de susținere din partea federaliștilor și a unor
democrat-republicani ce nu făceau parte din acest grup al ”Șoimilor Războiului”, cum era el
numit[6]. Pe 18 iunie 1812, președintele Madison a semnat declarația, care a avut nevoie de trei
săptămâni pentru a ajunge la Londra[7].

            Conflictul în sine poate fi împărțit în trei zone de operațiuni:cea din Atlanticul de Nord,
cea din Marile Lacuri și regiunea central-vestică și o a treia în sudul Statelor Unite. În prima fază
a războiului, americanii erau într-o poziție destul de avantajoasă, mai ales pentru că britanicii
erau prinși în războaiele cu Napoleon și nu aveau prea multe resurse pe care să le trimită peste
ocean. Situația era însă iluzorie, Canada Britanică, în ciuda lipsei de susținere, reușind să-i
respingă în mod repetat pe americani și să lanseze la scurt timp o contraofensivă. Flota
americană a înregistrat la rândul său câteva succese, alături de pirații americani abordând și
jefuind câteva vase britanice din Marile Lacuri și din Atlantic, în cadrul unor confruntări navale
de mică anvergură.

 
 

Fig. 3 – bătălie navală[8]

Anul 1812 a adus americanilor aproape tot ce anticipaseră, dar, în curând, sorții aveau să se
schimbe. Americanii au încercat să se pregătească de război la nivel militar, restructurând
Departamentul de Război pentru a-i îmbunătăți performanțele, dar, eforturile au fost zădărnicite
de lipsa de susținere din New England și de lipsa unui sistem bancar centralizat. În aceste
condiții, o analiză a numărului de trupe de miliție disponibile arată că, în timp ce americanii
aveau potențialul de a purta acest război, ei erau de fapt complet nepregătiți.

            De-a lungul conflictului, confruntările maritime au avut rezultate oscilante de o parte și
de alta. Pentru britanici, cauza era reprezentată de suprasolicitarea forțelor militare, un câmp de
luptă îndepărtat, dar și ghinion sau incompetență din partea unor ofițeri, cum a fost cazul în New
Orleans. Pentru americani, din cauza unei existențe de scurtă durată, țara era deficitară atât din
punct de vedere al experienței militare, cât și politice, ceea ce a dus la o organizare defectuoasă
prin comparație cu inamicii, probleme care au avut efect asupra performanțelor pe câmpul de
luptă. Analizând intențiile originale ale Congresului față de cursul real al războiului, putem
deduce că misiunea principală a americanilor era de a cuceri Canada, de a-i alunga pe britanici
din ultimele lor redute din America de Nord și de a hărțui vasele britanice din apele Atlanticului
de Nord. Din punct de vedere strategic, americanii au greșit pentru că au lăsat porțiuni mari din
coastele estice neapărate, concentrându-se pe cucerirea Canadei. Din punct de vedere militar,
această mișcare a pus prea multă presiune pe flota americană, care, la momentul respectiv, nu era
destul de capabilă, mai ales în condițiile în care tot mai multe vase britanice traversau Atlanticul.
Această tendință de lipsă de viziune strategică a americanilor, a continuat de-a lungul războiului,
apogeul fiind atins în momentul în care britanicii au capturat și au incendiat Washington DC. Cu
toate acestea, din punct de vedere tactic, comandanții americani s-au doveit a fi destul de capabil
în situațiile disperate în care ajungeau pe măsură ce războiul se prelungea. Victoriile răsunătoare
de la Fort Henry, Baltimore, care au inspirat imnul național american sau de la New Orleans,
obținute de generalul Andrew Jackson, au reprezentat exemple de ingeniozitate tactică și puncte
de sprijin pentru moralul combatanților americani.

            Moștenirea războiului:Tratatul de la Gent și îmbunătățirea relațiilor cu britanicii

            Librăria Congresului oferă o descriere concisă a Tratatului de la Gent:”a încheiat

Războiul din 1812 dintre Statele Unite și Marea Britanie. Negocierile de pace au început șa
Gent, Belgia, din luna august 1814. După patru luni de negocieri, tratatul a fost semnat pe 24
decembrie 1814. Senatul a ratificat în unanimitate Tratatul de la Gent pe 16 februarie 1815”[9].
Termenii tratatului sunt acum cunoscuți pe larg, esența lui fiind acceptarea mutuală a stării de
fapt de dinainte de război. Confruntarea armată a condus la un blocaj:americanii, aflându-se în
mare parte în defensivă, cu excepția unor redute din Ontario, nu puteau emite pretenții teritoriale,
iar britanicii au renunțat la pretențiile pe care ei înșiși le aveau. Astfel, ambele tabere au înțeles
că au intrat într-un blocaj strategic, fapt ce a condus la acceptarea unor termeni egali și a deciziei
de a încheia confruntarea în mod oficial în anul 1815.

 
 

Fig. 4 – Semnarea Tratatului de la Gent, 24 decembrie 1814[10]

Gândirea strategică americană s-a schimbat semnificativ după Războiul din 1812, atât din punct
de vedere militar, cât și al atitudinii naționale. În primul rând, Statele Unite au respins orice
tentativă a britanicilor de a fonda un stat al indienilor pe teritoriile de la vest de Statele Unite[11].
De aici, forma embrionară a doctrinei Destinului Manifesta început să evolueze, pe măsură ce
noua ambiție și unitate națională a împins cetățenii și granițele spre vest. În ciuda victoriilor
obținute, dificultățile întâmpinate de Statele Unite în conflictul cu Marea Britanie a lăsat națiunea
conștientă de faptul că expansiunea europenilor în Lumea Nouă ar fi fost extrem de periculoasă
pentru supraviețuirea pe termen lung a Statelor Unite. Astfel, la câțiva ani după încheierea
războiului, Statele Unite au început să ducă o politică externă, numită Doctrina Monroe[12].
Marile puteri europene nu au acordat atenție acesteia, pentru că americanii nu aveau un potențial
militar suficient de mare. Statele Unite au trecut prin această politică de la un izolaționism total
la preluarea unui rol global. În același timp, Statele Unite au realizat că nu mai pot lăsa coastele
neapărate, motiv pentru care au început construirea unei flote puternice pentru a se apăra de orice
tentativă ostilă a Marii Britanii sau a altor puteri europene. Pacea obținută la Gent a făcut mai
mult decât să oprească Războiul din 1812, marcând momentul de la care interesel americane și
britanice încep să se alinieze. Această aliniere a condus la ceea ce se numește Marea
Apropiere(Great Rapprochement), aceasta fiind adevărata moștenire a războiului, pentru că aici
s-au pus bazele marilor alianțe din viitor, din cursul celor două războaie mondiale și ale relației
speciale care definește în prezent raporturile diplomatice anglo-americane, cu un rol aparte în
politica globală.

            Războiul din 1812 a izbucnit în contextul unor probleme care-i chinuiau pe americani de
la separarea lor de britanici. În apogeul războaielor Napoleoniene și într-o perioadă de turbulențe
politice din Statele Unite, cele două țări au luat o decizie extrem de costisitoare, uman și
material, de a declanșa acest conflict[13]. Totuși, războiul a adus pentru americani mult mai
multe avantaje decât își puteau imagina în 1812 și a lăsat în urma sa lecții importante care au
influențat decisiv dezvoltarea unei națiuni de la nivelul de stat izolat la cel de principal actor pe
scena politică mondială.

Serviciile Secrete sunt în alertă. Rusia, China și SUA sunt pe picior de război

Autor: Sorin Andreiana 30 noiembrie 2019

Un avion de vânătoare rusesc MIG-31K a efectuat luna aceasta un test cu o rachetă hipersonică aer-sol
de tipul Kinjal în zona Arcticii, regiune unde, într-o acţiune separată, sâmbătă a devenit operaţională o
divizie de rachete antiaeriene Tor-M2DT.

Potrivit unei surse militare ruse citate de agenţia TASS, în cadrul testului efectuat la jumătatea lunii
noiembrie, avionul MIG-31K a decolat de la baza aeriană Olenegorsk, din regiunea Murmansk, şi a lansat
racheta Kinjal către o ţintă terestră amplasată în poligonul Pemboi din regiunea Komi.

Această relatare vine la o zi după ce serviciile de informaţii daneze au avertizat cu privire la

intensificarea rivalităţii geopolitice în zona Oceanului Arctic. ”Un mare joc de putere se conturează” între
Rusia, SUA şi China, ceea ce creşte nivelul tensiunii în regiunea Arcticii, notează serviciul militar de
informaţii danez în raportul său anual despre riscurile de securitate.

Preşedintele rus Vladimir Putin a dezvăluit în primăvară existenţa rachetei hipersonice Kinjal (‘Pumnal’,
în limba rusă) şi a altor sisteme de rachete considerate de Moscova ca fiind imbatabile. În mesajul său
anual adresat Adunării Federale, camerele reunite ale parlamentului rus (Duma de Stat şi Consiliul
Federaţiei) la 1 martie 2018, liderul de la Kremlin a susţinut că racheta Kinjal poate străpunge scutul
american antirachetă.

Conform presei ruse, racheta Kinjal are o rază de acţiune de peste 2.000 de kilometri şi o viteză de 10 ori
mai mare decât sunetul şi poate transporta atât focoase nucleare, cât şi încărcătură convenţională.
Potrivit serviciilor de informaţii americane, armata rusă a efectuate mai multe teste cu acest tip de
rachetă.

Pe de altă parte, tot sâmbătă oficiali ruşi au anunţat că o nouă divizie de rachete antiaeriene Tor-M2DT a
fost amplasată în regiunea Murmansk, în cadrul planurilor de consolidare a apărării zonei arctice.

”Ceremonia oficială a avut loc în districtul Pechengski (aproape de frontiera cu Finlanda şi Norvegia),
unde sunt amplasate unităţile”, a declarat purtătorul de cuvânt al Flotei Nordului, Vadim Serga, citat de
agenţia Interfax.

Sistemele antiaeriene Tor-M2DT au fost prima dată prezentate publicului la parada militară de pe 9 mai
2017 şi au fost concepute special pentru a proteja infrastructurile industriale şi instalaţiile militare în
condiţiile climatice severe ale regiunii arctice.

În ultimii ani Rusia şi-a consolidat semnificativ unităţile militare în această regiune, unde a construit şi a
dat în exploatare circa 20 de aeroporturi militare.

Gândul
Putin avertizează SUA: Egoismul economic
ar putea provoca războaie comerciale şi poate
chiar reale
Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a avertizat vineri Statele Unite că egoismul economic fără
margini, impus cu forţa altor ţări, ar putea provoca războaie comerciale şi poate chiar reale,
informează agenţia de ştiri Reuters.

Mircea Olteanu
335 vizualizări 7 iun 2019

Distribuie:

Cu ocazia Forumului Economic Internaţional de la Sankt Petersburg, liderul de la Kremlin a

acuzat statele occidentale, în mod special Washingtonul, de protecţionism şi concurenţă neloială.

În mod specific, Putin s-a referit la eforturile SUA de a împiedica proiectul gazoductului Nord
Stream 2, între Rusia şi Germania, ocolind Polonia, Ucraina şi ţările baltice.

Oponenţii proiectului consideră că în cazul în care gazul rusesc nu va mai tranzita teritoriul
ucrainean, Moscova probabil va alimenta conflictul separatist din estul Ucrainei, astfel existând
chiar riscul izbucnirii unui război deschis între Ucraina şi Rusia.

Liderul de la Kremlin a declarat că lumea riscă să alunece într-o eră în care „regulile
internaţionale generale vor fi schimbate cu legi administrative şi mecanisme legale de către un
stat sau un grup influent de ţări, aşa cum din păcate se comportă Statele Unite, răspândindu-şi
jurisdicţia asupra întregii lumi”.

Vladimir Putin a mai afirmat că egoismul economic fără margini, impus cu forţa altor ţări „este
calea spre conflicte nesfârşite, războaie comerciale şi poate nu doar războaie comerciale”.

Conflictul SUA - China, tot mai ameninţător

pentru ordinea internaţională
Mihai Gongoroi
Ziarul BURSA #Internaţional / 07 august 2019

La mai puţin de 24 de ore după ce banca centrală a Chinei i-a permis yuanului să se deprecieze
peste "linia roşie" de 7 unităţi pentru un dolar, pentru prima dată în istorie, administraţia
preşedintelui american Donald Trump a desemnat oficial China drept o ţară "manipulatoare de
monedă", astfel că războiului comercial dintre cele două superputeri continuă.

Acuzaţia privind manipularea, făcută luni seară de secretarul Trezoreriei americane, Steven
Mnuchin, a venit la doar câteva ore după ce preşedintele american Donald Trump a acuzat
Beijingul, pe Twitter, de deprecierea intenţionată a monedei, adăugând ulterior că deprecierea
competitivă a yuanului a fost folosită sistematic "pentru a ne fura afacerile şi fabricile, a ne
afecta locurile de muncă, a ne reduce salariile şi leza preţurile fermierilor noştri", scrie News.ro.

Declinul yuanului a avut loc după ce Banca Populară a Chinei (PBOC) a stabilit, luni, un curs
mediu al intervalului de fluctuaţie la 6,9225 unităţi pentru un dolar, moneda chineză atingînd un
minim multianual de 7.1085/dolar.

Statele Unite nu au mai etichetat o ţară ca fiind manipulatoare de monedă din 1994, când Bill
Clinton a catalogat astfel China. Numirea unei ţări în acest fel nu presupune declanşarea imediată
a unor sancţiuni, Statele Unite fiind nevoite să înceapă negocieri cu ţara desemnată, discuţii care
sunt iniţiate de Fondul Monetar Internaţional (FMI).

În luna martie a acestui an, cu ocazia vizitei vice-premierului chinez Liu He la Washington
pentru discuţii, negociatorul Statelor Unite, Robert Lighthizer, a anunţat că cele două părţi au
ajuns deja la o înţelegere ce punea la punct un cadru de reglementare care avea să guverneze
dreptul Chinei de a-şi devaloriza moneda. Colapsul negocierilor din luna mai a însemnat, însă,
anularea acestui acord. China era plasată pe o aşa-numită "listă de monitorizare" alături de alte
opt state partenere comerciale ale Statelor Unite, iar un comunicat al Trezoreriei americane, care
cita o declaraţie a PBOC, susţinea că "banca centrală a Chinei a recunoscut în mod deschis că are
o lungă experienţă în manipularea monedei şi că rămâne pregătită să facă acest lucru în
continuare".

În orice caz, acţiunile celor două ţări reprezintă o nouă tensionare în relaţia bilaterală Statele
Unite-China, în condiţiile în care Beijingul a anunţat şi faptul că le-a cerut companiilor de stat să
suspende achiziţia de produse agricole americane, o promisiune făcută de preşedintele chinez Xi
Jingping preşedintelui american ca semn de bună-voinţă la summitul G20 din finalul lunii iunie.
În prezent, deşi este încă devreme, întrebarea-cheie este dacă delegaţia chineză programată să
zboare la Washington în septembrie, va mai face deplasarea sau nu, din moment ce Donald
Trump a arătat că este dispus să-şi asume costurile politice şi economice ale amplificării
războiului comercial. Analiştii arată că tensionarea suplimentară a relaţiei bilaterale scade
şansele ca partea chineză să bată în retragere, în condiţiile în care economia chineză ar fi atins
deja limita de jos a tendinţei descendente.

Pieţele financiare au fost surprinse de tarifele suplimentare anunţate săptămâna trecută de

preşedintele american şi de măsurile subsecvente anunţate de părţi. Luni, cotaţiile bursiere de
peste ocean au înregistrat cea mai rea sesiune de tranzacţionare din acest an, indicii principali de
pe Wall Street marcând deprecieri de circa 3%. Evoluţia apare în contextul în care consensul din
pieţele financiare, în acest an, era că disputa comercială se va rezolva "curând". Acum, realitatea
că războiul comercial reprezintă o nouă normalitate, ce nu oferă indicii cu privire la când sau
cum se va termina conflictul, pare să fi lovit pieţele financiare.

Gina Martin Adams de la Bloomberg arată că începutul lunii august este similar cu începutul
lunii mai, când colapsul negocierilor comerciale dintre cele două superputeri a dus la scăderea
puternică a cotaţiilor bursiere, iar noile tarife au dus la devalorizarea yuanului. Totuşi, spune
sursa menţionată, spre deosebire de luna mai, randamentul obligaţiunilor suverane nu s-a redus
atât de dramatic într-un timp atât de scurt: "La începutul lunii mai nu am văzut acest raliu extrem
în obligaţiuni. Randamentele obligaţiunilor s-au redus treptat atunci, deci toleranţa la risc este la
niveluri foarte scăzute acum, dar timing-ul este similar, la începutul lunii şi la sfârşitul sezonului
raportărilor financiare". Ieri, în jurul orei 14:45, titlurile de trezorerie ale SUA cu scadenţa la 10
ani afişau un randament de 1,753%, cel mai redus din noiembrie 2016 încoace, spre deosebire de
2% în data de data de 31 iulie. Un raliu în obligaţiuni suverane de asemenea anvergură reliefează
grijile investitorilor cu privire la impactul noilor măsuri şi a noii dinamici asupra consumatorilor
şi implicit asupra direcţiei economiei Statelor Unite.
Noi contra-măsuri din partea Chinei, precum restricţionarea exporturilor de minereuri din
pământuri rare sau includerea pe lista cu companii străine care "nu sunt de încredere" şi care
afectează interesele companiilor locale, ridică riscul ca Trump să crească tarifele suplimentare de
la 10% la 25%, aceasta fiind limita superioară a taxelor vamale impuse de administraţia
americană în celelalte runde tarifare. Totuşi, de menţionat că limita maximă despre care vorbea
preşedintele american în timpul campaniei prezidenţiale din 2016 era situată la 45%.

Deşi Beijingul a lăsat moneda să se deprecieze cu peste 10% de la începutul disputei, în aprilie
2018, şi până în prezent, pentru ca exporturile chineze să nu piardă prea mult din competitivitate,
există şi riscuri, unul dintre cele mai pronunţate fiind că un yuan mai slab înseamnă presiune
suplimentară pe datoriile denominate în dolari ale companiilor chineze, care s-au acumulat până
la 3 trilioane de dolari în 2018. Totuşi, în contextul în care Federal Reserve (Fed), banca centrală
a Statelor Unite, este aşteptată din ce în ce mai mult să reducă costul creditelor pentru a susţine
economia, efectul unui yuan mai slab s-ar putea anula dacă banii ieftini redevin normă.

Dacă FMI spunea, acum trei săptămâni, că valoarea yuanului este în linie cu fundamentele
economice ale Chinei, în ceea ce priveşte dolarul american, FMI arăta într-un raport că moneda
este supraevaluată cu 6-12%. Pe acest fundal, în media americană şi în pieţe au existat sugestii că
administraţia Trump ar plănui să intervină în favoarea devalorizării dolarului. De altfel, Trump a
cerut Federal Reserve să facă ceva pentru deprecierea dolarului în ultimele luni, însă orice
acţiune planificată ar trebui realizată prin Departamentul Trezoreriei şi ar însemna o modificare
majoră a politicii Statelor Unite care vizează, istoric, menţinerea unui dolar puternic. O
intervenţie valutară în pieţe din partea SUA ar avea impact şi asupra celorlalţi parteneri
comerciali ai SUA şi ar putea să atragă măsuri de retorsiune din partea acestora.

"Opţiunea nucleară" a Beijingului, cum este numită reducerea deţinerilor de obligaţiuni suverane
americane (datorie), este catalogată încă de analişti drept o măsură improbabilă, dar în cazul în
care randamentul titlurilor va scădea şi mai departe, iar războiul comercial va atinge un punct de
inflexiune, costul care ar putea fi aplicat asupra Statelor Unite prin această măsură ar putea să fie
îndeajuns pentru decidenţii chinezi.

"China nu se va lăsa hărţuită de către Statele Unite", a subliniat la CNBC Max Baucus, fost
ambasador al SUA la Beijing în perioada 2014-2017. Acesta a adăugat că prin noile măsuri
anunţate de părţi "se intră, din păcate, într-un nou capitol", iar "prăpastia dintre ţări se lărgeşte".

În momentul de faţă, niciuna dintre cele două state nu îşi poate asuma o poziţie prin care să bată
în retragere din cauza presiunilor politice. În timp ce preşedintele Trump a marşat pe o poziţie
dură de negociere şi taxe vamale încă de când era doar candidat pentru Casa Albă, iar acum se
apropie din nou alegerile prezidenţiale, preşedintele chinez Xi Jingping nu poate să pară că
cedează în faţa comportamentului agresiv al Statelor Unite dat fiind contextul naţionalist care
guvernează spaţiul politic chinez.

La rândul său, Kyle Bass, şef al secţiei de investiţii din cadrul Hayman Capital Management şi
un cunoscut susţinător al politicilor dure faţă de China, a precizat la CNBC că banca centrală
chineză nu şi-a devalorizat moneda, ci pur şi simplu a încetat să o susţină, mutând ţinta medie de
variaţie, pentru că deţinerile de dolari s-ar fi redus în acest an, întocmai din cauza efortului de
susţinere.

"Dacă şi-ar lăsa moneda să fluctueze liber, ar scădea cu 30-40%", mai spune Bass, care adaugă
că restricţiile pe mişcarea capitalurilor din China sunt impuse pentru că altfel toţi chinezii bogaţi
ar cumpăra active în alte ţări.

Acesta a mai susţinut că, în luna mai, cele două părţi aveau un acord pe un text de 150 de pagini
pe care chinezii ar fi spus negociatorilor americani că au de gând să-l semneze. Ulterior, cu
câteva zile înaintea vizitei vice-premierului Liu He la Washington pentru definitivarea tratatului,
chinezii ar fi eliminat 50 de pagini din acord, în mare parte reglementări cu privire la
mecanismul de implementare a tratatului.

"Au spus că vor semna acest (nou) acord. Deci au negociat în rea-credinţă şi din cauza asta au
eşuat negocierile (n.r. în luna mai). Acum, când Robert Lightlizer şi Steven Mnuchin s-au dus
pentru negocieri la Shanghai, China a spus: «vrem să renunţaţi la toate tarifele, să puneţi Huawei
în legalitate şi să eliberaţi directorul financiar al Huawei, toate înainte să reluăm negocierile»".

Ulterior colapsului negocierilor, pe 2 iunie, Ministerul comerţului din China a lansat o "carte
albă" prin intermediul căreia au prezentat poziţia Beijingului referitoare la negocieri, în care se
stipulează, în clar, că partea chineză nu va "ceda teren pe problemele de principiu". Una dintre
aceste probleme de principiu este cedarea dreptului de a impune tarife, în răspuns la impunerea
de noi taxe vamale de către Washington, în contextul în care, la nivel politic, administraţia
chineză actuală nu poate risca să pară că acceptă un "tratat inegal". Conceptul de "tratat inegal"
denotă tratatele semnate de ultima dinastie imperială chineză, dinastia Qing, cu imperiile
europene în urma pierderii Războaielor Opiului, ce au dus la dezintegrarea Chinei imperiale.

China va lua contramăsuri dacă SUA vor desfăşura rachete cu rază intermediară de acţiune în
Asia, a declarat ieri un oficial al Ministerului de Externe chinez, relatează Reuters, citat de
Agerpres.

Fu Cong, director general al departamentului de control al armelor din cadrul Ministerului de

Externe, a făcut această declaraţie în cadrul unui briefing de presă.

Proaspăt investitul secretar american al apărării, Mark Esper, a declarat sâmbătă, în Australia, că
este în favoarea plasării unor rachete cu rază intermediară de acţiune care pot fi lansate de la sol
în Asia relativ curând.

În cadrul discuţiilor de la sfârşitul săptămânii trecute, Mark Esper şi-a exprimat speranţa că va
desfăşura rachete în regiunea Asia-Pacific în lunile următoare, după retragerea oficială a
Washingtonului din Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare (INF) cu Rusia, fapt ce s-a
consumat luni.

Declaraţiile făcute de responsabilul american au determinat unele speculaţii, potrivit cărora,

Australiei i s-a cerut să să găzduiască rachetele, dar premierul Scott Morrison a negat orice
solicitare şi a precizat că Australia va refuza dacă va primi vreo cerere în acest sens.
Noile tehnologii schimbă natura războaielor.
Rusia şi China nu mai acceptă dominaţia
SUA
Mihai Draghici - Mediafax - 28 ian 2018
 ● Vizualizări: 2198





Aboneaza-te acum

 Facebook
 Newsletter  

* Sunt de acord cu Politica de confidentialitate

Noile tehnologii şi competiţia la nivel geopolitic schimbă natura războaielor, comentează revista
The Economist, observând că există noi tipuri de conflicte militare, intrastatale, civile, în zone
urbane, şi anticipând că Rusia şi China nu vor accepta dominaţia internaţională a Statelor Unite,
transmite Mediafax.

AD VE RT IS EMEN T

 
„În trecut, predicţiile privind viitoarele tipuri de conflicte militare au pus frecvent prea mult
accent pe noi tehnologii şi doctrine. În secolul al XIX-lea, victoria rapidă obţinută de armata
Prusiei împotriva Franţei, în 1870, a convins comandamentele militare europene că mobilizarea
rapidă pe calea ferată, artileria rapidă şi concentrarea pe atac vor face războaiele scurte şi
decisive. Aceste idei au fost testate la începutul Primului Război Mondial. După patru ani de
lupte în tranşee pe frontul occidental, s-au dovedit a fi greşite. În anii 1930 se credea că
bombardamentele aeriene asupra oraşelor se vor dovedi suficient de distrugătoare încât să
genereze capitularea aproape imediată. Această ipoteză s-a confirmat doar după inventarea
armelor nucleare un deceniu mai târziu. Când Statele Unite au demonstrat, în primul Război din
Golf (1990-1991) ce poate face combinaţia de muniţii de mare precizie, noi tipuri de informaţii şi
recunoaştere, comunicaţiile spaţiale şi tehnologia invizibilă, multă lume a presupus că în viitor
Occidentul va obţine mereu victorii rapide şi nedureroase. Dar, după atacurile teroriste comise în
SUA pe 11 septembrie 2001, războaiele au intrat pe un parcurs diferit”, comentează editorialistul
Matthew Symonds într-un articol publicat în revista The Economist sub titlul "Noile câmburi de
luptă: Viitorul războiului - Războiul încă este un concurs al voinţelor, dar tehnologia şi
competiţia la nivel geopolitic schimbă natura conflictelor".

Citeşte şi: Chinezii intenţioneză să distrugă gunoiul spaţial cu

ajutorul laserelor. Există suspiciuni că tehnologia ar putea fi folosită ca armă

„În ultimele cinci decenii, războaiele între ţări au devenit foarte rare, iar cele între marile puteri şi
aliaţii acestora aproape inexistente, în principal în contextul puterii districtive reciproce a
armelor nucleare, dar şi pe fondul constrângerilor legale internaţionale şi scăderii apetitului
pentru violenţă în societăţi relativ prospere. Pe de altă parte, războaiele civile şi intrastatale au
fost relativ numeroase, mai ales în ţări fragile şi eşuate, fiind de obicei de lungă durată.
Schimbările climatice, creşterea populaţiei şi extremismul de tip religios şi etnic probabil vor
face ca astfel de conflicte să continue. Din ce în ce mai mult, conflictele militare vor avea loc în
medii urbane, inclusiv pentru că până în anul 2040 două-treimi din populaţia lumii va trăi în
oraşe. Numărul megaoraşelor cu populaţii de peste zece milioane de locuitori s-a dublat,
ajungând la 29 în ultimii 20 de ani, iar anual aproape 80 de milioane de oameni se mută din zone
rurale în zone urbane. După cum s-a demonstrat recent în Alep şi Mosul, războiul urban intens
rămâne dureros şi neselectiv, astfel că va continua să prezinte probleme dificile pentru forţele
occidentale de intervenţie care au intenţii bune. Tehnologia va modifica atât conflictele urbane,
cât şi celelalte tipuri de război, dar luptele vor continua să fie în zone mici”, explică editorialistul
The Economist.
 

 
„Chiar dacă războaiele de amploare interstatale între marile puteri rămân improbabile, există
forme mai puţin severe de competiţie militară. În mod special, atât Rusia, cât şi China nu prea
mai par dorince să accepte dominaţia internaţională a Statelor Unite, care a fost o realitate în cei
20 de ani de la încheierea Războiului Rece. Ambele naţiuni sunt interesate să conteste ordinea
internaţională impusă de SUA şi amândouă au demonstrat recent că sunt dispuse să aplice forţa
militară pentru a apăra ceea ce consideră a fi interese legitime: Rusia prin anexarea Crimeei şi
destabilizarea Ucrainei, iar China prin construirea de insule artificiale militarizate şi exercitarea
de presiuni în disputele cu vecinii din Mările Chinei de Sud şi de Est. În ultimul deceniu, atât
China, cât şi Rusia au investit masiv într-o gamă largă de capabilităţi militare pentru a contracara
capacitatea SUA de a exercita putere în numele aliaţilor ameninţaţi sau intimidaţi. În limbajul
militar, aceste capabilităţi sunt numite de tip antiacces/ oprirea accesului în zonă (A2/AD).
Scopul acestor ţări nu este să intre în război cu SUA, ci să facă intervenţia americană mai
riscantă şi mai costisitoare. Această abordare a permis din ce în ce mai mult Rusiei şi Chinei să
exploateze «zona gri» dintre război şi pace”, subliniază editorialistul Matthew Symonds,
explicând că situaţiile de acest tip conduc la "războiul hibrid", o combinaţie de „instrumente
militare, economice, diplomatice, operaţiuni de recunoaştere şi acte criminale în scopul atingerii
unui obiectiv politic”.
 
Principalul motiv pentru care marile puteri vor încerca să îşi atingă obiectivele politice prin alte
mijloace decât războiul deschis este reprezentat de ameninţarea nucleară, dar acest lucru nu
înseamnă că "echilibrul temerii" care a caracterizat Războiul Rece va rămâne la fel de stabil ca în
trecut. "Rusia şi SUA îşi investesc mult în modenizarea actualului arsenal nuclear, iar China
suplimentează capabilităţile atomice, astfel că armele atomice vor continua să fie principalul
element militar cel puţin până la sfârşitul secolului. Atât preşedintele rus, Vladimir Putin, cât şi
omologul său american, Donald Trump, în moduri diferite, se bucură puţin să profereze
ameninţări nucleare. Tratatele pentru controlul armamentului atomic se deteriorează", notează
editorialistul The Economist, explicând că protocoalele şi înţelegerile care au contribuit la
evitarea conflictului atomic în timpul Războiului Rece nu au fost înnoite.
 
„Rusia şi China se tem acum că avansul tehnologic ar putea permite Statelor Unite ale Americii
să le ameninţe capacităţile nucleare fără a recurge la un atac atomic. Washingtonul lucrează de
peste un deceniu la un concept numit «Atac Global Convenţional Rapid» («Conventional Prompt
Global Strike» - CPGS), deşi sistemele de armament nu au fost încă instalate. Ideea este de a
lansa un atac convenţional cu precizie foarte mare, la viteze hipersonice (de cel puţin cinci ori
mai rapid decât viteza sunetului), chiar şi prin cel mai apărat spaţiu aerian. Posibilele misiuni
includ contracararea armelor antisatelit, vizarea punctelor de comandă ale reţelelor inamice de
tip A2/AD, atacarea instalaţiilor nucleare ale unor ţări care nu respectă reglementările
internaţionale, precum Coreea de Nord, omorârea liderilor organizaţiilor teroriste. Rusia şi China
susţin că sistemul «Atac Global Convenţional Rapid» poate fi puternic destabilizator dacă este
utilizat împreună cu elemente avansate de apărare antirachetă. Între timp, Rusia şi China
dezvoltă sisteme similare”, continuă The Economist, observând că printre ameninţările la adresa
echilibrului nuclear se numără şi atacurile de tip cibernetic sau cu armament antisatelit asupra
sistemelor de comandă, mai ales că identitatea autorilor este greu de aflat, împiedicând riposta.
 
Riscul armelor robotizate
 
„Măcar lumea ştie ce înseamnă viaţa sub umbra armelor nucleare. Dar există semne de întrebare
mult mai mari asupra modului în care avansarea rapidă a inteligenţei artificiale şi asimilarea
datelor vor afecta felul în care se desfăşoară conflictele militare şi poate chiar cadrul în care
oamenii gândesc războiul. Cea mai mare preocupare se referă la faptul că aceste tehnologii pot
crea sisteme de arme autonome care pot alege să omoare oameni independent de modul în care
au fost programate de cei care le-au creat şi mobilizat”, atrage atenţia editorialistul Matthew
Symonds, amintind că a fost lansată la nivel internaţional „Campania de oprire a roboţilor
criminali”, în scopul interzicerii armelor autonome letale. O petiţie în acest sens a fost semnată în
anul 2015 de peste 1.000 de experţi în domeniul Inteligenţei Artificiale, inclusiv de către Stephen
Hawking, Elon Musk şi Demis Hassabis.
O teorie a Americii: excepționalism și geopolitică
ROMANIA-SUA
|
ZOOM
Autor: George Cristian Maior
Lectură de 27 minute
21/08/2015
Salvează

Înţelegerea Americii şi a fenomenului Statelor Unite în lumea internaţională nu poate fi

desprinsă de conceptul excepţionalismului american: America (auto) percepută ca o republică
aparte, diferită, unică prin propensiunea sa spre valorile universale ale democraţiei şi libertăţii.
Deşi controversată, uneori repudiată sau de-a dreptul ridiculizată, ideea conform căreia America
şi americanii sunt un popor, o naţiune deosebită, cu un destin special, bazat pe credinţa în
vigoarea valorilor libertăţii şi ale individualismului este adânc înrădăcinată în caracterul
american.

De sorginte calvinistă, ea face parte constitutivă din mitul fondator al naţiunii, din vremea în care
puritanul John Winthrop, primul guvernator al statului Massachusetts, navigând spre ţărmul noii
lumi, vorbea de America ca de „oraşul de pe colină“ („a city upon a hill“), „ochii tuturor aţintiţi
asupra noastră şi, dacă vom eşua în a face din acest oraş o lumină de speranţă şi să lucrăm fals cu
Dumnezeul nostru, să fim blestemaţi“. Un tânăr francez fascinat de republica de peste ocean a
introdus şi mai adânc tema excepţionalismului în discursul politologic în celebra sa lucrare
„Despre democraţie în America“, unde a identificat pe larg şi cu o deosebită fineţe diferenţele
calitative între America, şi Europa, în special în ceea ce priveşte raporturile individului cu statul,
structura socială şi rolul religiei în societate. Plecând de la aceste diferenţe, considerate
uimitoare, între noua societate americană şi vechea Europă, Alexis de Tocqueville este cel care a
şi folosit pentru prima dată termenul de excepţional – excepţionalism în legătură cu America şi
societatea americană. Acelaşi Tocqueville, într-o frază care se pare că-i aparţine (adesea citată de
personalităţi americane, de la preşedintele Eisenhower la Buchanan sau preşedintele Bill
Clinton), emitea judecata apropiată de semnificaţiile excepţionalismului conform căreia
„America este mare pentru că este bună şi, dacă ea va înceta vreodată să fie bună, va înceta să fie
mare“

Ideea unei misiuni speciale a Americii i-a marcat profund pe părinţii fondatori ai naţiunii. John
Adams, unul din cei mai importanţi exponenţi ai proiectului revoluţionar american, scria încă din
1768 că apariţia Americii trebuie considerată precum „deschiderea unei mari scene şi creaţii în
Providenţa pentru iluminarea ignorantului şi emanciparea părţii înrobite a omenirii pe tot
pamântul“. Reflectând la sensul misionar al întreprinderii şi operei părinţilor fondatori ai
Americii, Abraham Lincoln spunea că aceştia „au înţeles să introducă un standard maxim pentru
societatea liberă, care să fie familiar tuturor şi slujit de toţi; observat constant şi urmărit constant
şi chiar dacă niciodată perfect atins, măcar aproximat şi prin aceasta răspândindu-se continuu,
adâncindu-şi influenţa şi argumentând fericirea şi valoarea vieţii pentru toţi oamenii de toate
culorile, pretutindeni“. Însuşi Lincoln a putut de altfel apela la semnificaţiile ontologice ale
„destinului ales al tinerei naţiuni“ într-unul din momentele cele mai dramatice ale Americii,
odată cu celebra proclamaţie de emancipare, care a definit experienţa traumatică, dar necesară, a
războiului civil dintre Nord şi Sud prin prisma misiunii providenţiale americane în sfera
libertăţii. Lincoln a crezut în justeţea absolută a cauzei sale, identificate cu misiunea Americii în
apărarea libertăţii. Ralph Waldo Emerson vede chiar în acţiunea decisivă a preşedintelui o
expresie a providenţei divine, un mesaj care ridică din nou America la aşteptările divinităţii, în
consonanta cu misiunea sa originară în câmpul unei noi spiritualităţi, a unei noi etici a libertăţii:
„Tonul ferm în care o anunţa … toate acestea au favorizat într-atât actul încât, mare cât era
popularitatea Preşedintelui, începem să gândim că am subestimat capacitatea şi virtutea pe care
Divina Providenţă le-a făcut un instrument benefic atât de vast. Lui i s-a permis să facă mai mult
pentru America decât oricărui alt american“.
Un popor mesianic. Peste 90% dintre americani sunt mândri de poporul lor

Tot despre destinul aparte al Americii, Herman Melville, în tinereţea sa putea să scrie plin de
entuziasm: „noi, americanii, suntem poporul special, ales, Israelul vremurilor noastre; susţinem
arca libertăţilor lumii… Dumnezeu a predestinat, umanitatea aşteaptă lucruri mari de la rasa
noastră şi lucruri mari simţim în sufletele noastre… Mult timp am fost sceptici în ceea ce ne
priveşte şi ne-am îndoit dacă, într-adevar, Mesia politic sosise. Dar a sosit în noi.“
Aceste reflecţii ale lui Melville sunt citate recurent ca un caz extrem şi totodată emblematic al
radicalităţii credinţei în natura specială, aparte, a Americii. „Popor ales“ sau „mesia politic“ care
a sosit în noi sunt termeni care înfioară şi astăzi pe raţionaliştii politicii şi geopoliticii
internaţionale, pe realişti. Puţini se mai preocupă de faptul că, mai târziu, Melville a devenit mult
mai sceptic în ceea ce priveşte existenţa unui destin sau rol special al Americii, opera sa târzie
fiind relevantă în acest sens. Totuşi, cultura, literatura americană timpurie sunt puternic marcate
de conotaţii ale excepţionalismului: o perspectivă esenţialmente idealistă asupra naturii umane,
un discurs artistic care nu poate eluda, în fondul sau încrederea absolută în valoarea ideilor
despre „căutarea fericirii“, despre libertate, despre capacitatea individului de a învinge forţele
implacabile ale istoriei, de a se lupta cu ele, de a dărâma bariere şi obstacole de orice natură. La
fel ca şi discursul politic, în lucrări literare precum cele ale lui Hawthorne, Stowe sau Emerson,
literatura americană îşi caută şi îşi manifestă identitatea, „o nouă literatură“ pornind de la
asumarea caracterului special şi unic al Americii şi fenomenului american, ca materializare a
unui destin aparte, de extracţie divină, transcendentală. În „The American Scholar“, Emerson
cheamă efectiv la o noua literatură, diferită de copia mecanică a modelelor tradiţionale (adică
europene), opusă „intelectului slugarnic“, tocmai pentru că el crede în destinul aparte al
Americii, inclusiv pe terenul spiritualităţii. „Cine se poate îndoi“, scrie Emerson, „că poezia va
renaşte şi va conduce la o noua eră, că şi steaua din constelaţia harpei, care acum luminează la
zenit, va ajunge într-o zi, anunţă astronomii, să fie steaua polară pentru o mie de ani?“ De fapt,
unii teoreticieni reputaţi au arătat că până şi curentul realist este în cele din urmă afectat, în
America, de mesajul idealismului, neputându-se detaşa fundamental de contextul acestuia, mulţi
scriitori realişti încălcându-şi astfel premisele doctrinare. Mark Twain este un caz semnificativ în
acest sens. Hal Morgan, eroul sau celebru din romanul „Un yankeu la curtea regelui Arthur“ are
ambiţia să reformeze societatea pe care o găseşte călătorind în timp, conform unei viziuni
esenţialmente idealiste; el acţionează în fapt sub impulsul unor idealuri până la urmă deosebit de
familiare societăţii americane. Hal Morgan este un erou tipic american, capabil să lupte continuu
pentru transformare în bine, spre mai bine.
Acest „bine“ are în America definiţii precise şi standarde dezvoltate în jurul conceptelor de
libertate individuală, egalitate de şanse şi democraţie. Vedem lupta pentru bine, pentru
înfrângerea totală a răului în filme cu personaje precum Luke Skywalker sau eroii navei
Enterprise din „Star Trek“, gata să se sacrifice pentru idealuri înalte în apărarea principiilor
libertăţii.

„Binele“ are în America definiţii precise şi standarde dezvoltate în jurul conceptelor de libertate
individuala, egalitate de şanse şi democraţie. Vedem lupta pentru bine, pentru înfrangerea totală
a răului în filme cu personaje precum Luke Skywalker sau eroii navei Enterprise din „Star Trek“,
gata sa se sacrifice pentru idealuri înalte în apararea principiilor libertăţii.

Excepţionalismul american
Excepţionalismul are multiple forme de exprimare în America, chiar şi în variantele seculare
moderne care par desprinse de ethosul şi pasiunile calviniste originare. Ideea că America este
diferită sau că exista o misiune a Americii, un destin al naţiunii, a supravieţuit epocilor,
identificându-şi modalităţi diverse de manifestare. Sociologul Seymour Martin Lipsset, care a
dedicat mult timp şi energie intelectuală studiului excepţionalismului, a arătat cum şi astăzi
americanii sunt „mai optimişti“, „mai patrioţi“, „mai încrezători“ în comparaţie cu reprezentanţi
ai altor naţiuni. Studiile lui Lipsset demonstrează astfel că populaţia americană reacţionează
pozitiv în procentaje mult mai ridicate, peste 90%, la declaraţia „sunt mândru să fiu american“,
decât cetăţenii altor state – francezi, germani, ruşi sau britanici – în raport de propria lor
apartenenţă cetăţenească, şi aceasta rămâne, într-adevăr, o constantă a atitudinilor americane. De
altfel, este înrădăcinat în mentalul colectiv faptul că americanul este fundamental optimist şi că
are o perspectivă încrezătoare asupra vieţii.

Un sondaj realizat în Congresul american prin anii ’80 ai secolului trecut a arătat cum peste 32%
din cei intervievaţi au răspuns pozitiv la întrebarea dacă „Dumnezeu a binecuvântat mai mult
America decât alte naţiuni“, în timp ce 7% dintre aceştia au considerat adevărată afirmaţia că
Dumnezeu a ales America „să fie o lumină pentru lume“. Este destul de ciudat cum asemenea
rezultate l-au putut totuşi face pe A. Shlessinger jr. să creadă că, până la urmă, ideea
misionarismului nu este chiar atât de evidentă în straturile politice superioare ale Americii, când
aproape un sfert din membrii Congresului interogaţi au putut răspunde în acest mod la întrebarea
privind binecuvântarea Americii, sau când aproape o zecime dintre aceştia consideră într-adevăr
că America „a fost aleasă“ să reprezinte „lumina pentru alte naţiuni“. Dacă acelaşi procentaj de
parlamentari din Germania sau Rusia ar fi răspuns într-un mod similar la asemenea întrebări,
probabil că opinia publică ar fi reacţionat imediat cu îngrijorare.

Shlessinger avea însă ceva important de demonstrat în privinţa efectelor exceselor tentaţiei
misionarismului, atât pentru sufletul american, cât şi pentru lumea exterioară Americii. Mai mult,
el a căutat să argumenteze, în ceea mai fascinantă carte scrisă vreodată despre America, cum
tradiţia originară a Americii, cea iniţiată de chiar „părinţii fondatori ai naţiunii“, este legată de
conceperea „noii lumi“ în sensul unui „experiment“ (politic şi ideatic) şi nu neapărat al unui
„destin“ implacabil. Există aşadar şi disidenţa de la această viziune mesianică, inclusiv la părinţii
fondatori ai Americii, care au conceput, aşa cum afirma Arthur Schlesinger jr., ideea de America
în sensul unui experiment (deci nu a unui fapt inexorabil), care, ca orice experiment, „trebuie
protejat pentru a se putea împlini“. America nu a fost aleasă să reprezinte lumina lumii, nu va
ajunge inevitabil într-o asemenea postură, ci trebuie ea însăşi să desăvârşească lucrarea
extraordinară la care s-a autoangajat. Nu este nicio garanţie a succesului, nimeni nu o poate
conferi. Alte imperii strălucitoare au eşuat în experienţa lor; istoria e plină de asemenea eşecuri
monumentale. Experimentul, ca orice încercare, poate eşua dacă nu este apărat. Dar ceea ce
Shlessinger numeşte cu oarecare disperare „prima tradiţie în cultura şi teoria Americii“ –
America sub semnul experimentului – (în timp ce America sub semnul destinului ar reprezenta
„contra-tradiţia“) nu a putut niciodată substitui cu adevărat ideea de destin special al Americii.
Oricâtă forţă intelectuală a depus marele politolog, istoric şi eseist, ea pare mult mai puternică
chiar şi în viziunea originară a părinţilor fondatori. Excepţionalismul străbate cursul istoriei
americane, se regenerează cu fiecare succes, fixându-se în politica americană „ca premisă a vieţii
naţionale“, adesea fascinând lumea, dându-i speranţe, generând aşteptări, nu de puţine ori
născând fiori prin unele din consecinţele şi implicaţiile sale, prin ceea ce Martin Lipsset numea
„faţa sa neagră“. Sub acest semn special al destinului aparte, al unicităţii, America a ajuns relativ
repede la scara istoriei cea mai importantă putere a lumii, o putere greu de egalat din punct de
vedere militar şi economic, într-un fenomen de polarizare şi de ascendenţă în relaţiile
internaţionale nemaîntâlnit practic de la Imperiul Roman.
Preşedintele Abraham Lincoln (1861-1865) a crezut în justeţea absolută a cauzei
sale, identificată cu misiunea Americii în apărarea libertăţii.

Poate totuşi excepţionalismul să explice creşterea continua a puterii americane până la asemenea
dimensiuni extraordinare şi nemaivăzute? Pentru cercetătorul neutru al realităţilor puterii,
încercuirea Americii de către ocean – un element fizic, geografic – a constituit unul din factorii
cauzali obiectivi importanţi ai creşterii continue a puterii americane, ferită de imixtiunea
puterilor străine, capabilă să-şi protejeze acumulările pe propriul teritoriu şi să-şi folosească la
nevoie resursele pentru a interveni în lume, în caz de pericol. Caracterul mult prea reducţionist al
interpretărilor pur geografice nu a prins însă niciodată cu adevărat în discursul politic american
asupra caracterului Americii, a rolului său în lume. În faţa excepţionalismului radical, este mult
prea simplist în raport cu spiritul american să intercalezi geografia – un simplu factor material –
la baza explicaţiei asupra sensului şi semnificaţiei speciale a Americii. America poate fi separată
prin 6.000 de mile de apă de restul lumii, acesta poate fi un „factor permanent şi obiectiv“, aşa
cum scrie marele politolog realist Hans Morghenthau, al poziţionării sale în lume, dar nu este
chiar această separare un semn al divinităţii, un semn al providenţei? Într-un mod cu totul
surprinzător, excepţionalismul îşi subliniază valoarea şi semnificaţiile chiar şi asupra materiei,
astfel încât până şi un preşedinte american crede pur şi simplu că răspunsul la această întrebare
este afirmativ, susţinând că „un plan divin a plasat acest continent între oceane să fie găsit de
oameni din fiecare colţ al lumii, care aveau o dragoste specială pentru credinţă şi libertate“.
Pentru Ronald Reagan (despre el e vorba), ca şi pentru teolog sau pentru filozoful sofisticat,
barajul apei a făcut ca America să fie protejată de vicisitudinile vechii lumi, de problemele sale,
de zbuciumul său; să se poată exprima încă de la începuturile sale într-un mod aparte, special,
unic, nealterat de presiunea tradiţiilor şi a istoriei. Într-o asemenea viziune, apa, oceanul, a lăsat
America să se dezvolte natural, permiţându-i să progreseze pe calea aleasă a libertăţii, să-şi
întărească astfel propriile credinţe şi chiar să treacă la diseminarea lor în lume. Thomas Jefferson
spunea că separarea prin natură şi marele ocean de restul lumii „a fost o binecuvântare pentru
America“.

America a ajuns relativ repede la scara istoriei cea mai importantă putere a lumii, o putere greu
de egalat din punct de vedere militar şi economic, într-un fenomen de polarizare şi de ascendenţă
în relaţiile internaţionale nemaîntâlnit practic de la Imperiul Roman

Politica externă americană – între idealism şi realism politic

Tensiunea între excepţionalismul american (America înţeleasă ca având o misiune specială în

universul internaţional, expresie a unui destin ales) şi conceperea în sens geopolitic, a rolului
Americii în relaţiile internaţionale (America sub „semnul experimentului“, cum spunea
Schlessinger) străbate ca un fir roşu istoria diplomaţiei americane, a politicii sale externe şi de
securitate, afectându-le ritmul şi formele de exprimare dar şi substanţa încă de la apariţia
tânărului stat în lume.

Una din modalităţile de manifestare a acestei tensiuni permanente între excepţionalism şi

geopolitică priveşte relaţia complicată, chiar ciudată, dintre idealismul şi realismul politicii
externe americane. Idealismul e formula totală prin care rolul Americii în relaţiile internaţionale
este asumat prin depăşirea condiţiei şi constrângerilor geopoliticii clasice, a echilibrelor de
putere, prin abordarea sistemului internaţional în lumina unor principii şi standarde considerate
ca fiind universal valabile (legate de conceptele fundamentale ale democraţiei şi libertăţii).
Practic, e vorba de o întruchipare specială a excepţionalismului, a ideilor şi viziunii de tip
misionar, de sorginte puritană, sedimentate în perioada formativă a statului american, dar care au
fost preluate la nivel de filosofie şi practică în opera politică monumentală a preşedintelui
Woodrow Wilson, cel care a implicat America în Primul Război Mondial în baza unor principii
pe care ar fi dorit să reclădească întregul edificiu internaţional şi însuşi modul de organizare a
relaţiilor internaţionale (Liga Naţiunilor şi experimentul securităţii colective, care au eşuat
lamentabil în cele din urmă, au fost rodul ideilor wilsoniene asupra necesităţii introducerii unor
modalităţi revoluţionare de realizare a păcii şi securităţii internaţionale, străine de vechile
practici europene ale echilibrului de putere, precum şi ale politicii forţei din secolul al XIX-lea).
Pe de altă parte, realismul recunoaşte dinamica mai nuanţată istoric a construcţiei politicii în
raporturile externe dintre state, determinată de fluctuaţiile relaţiilor de putere, de interese
naţionale aflate în competiţie – politică, strategică sau economică –, delimitate cu mai mare
precizie de factori materiali, ca, de pildă, economia, geografia sau alte elemente ale puterii
materiale a statului. Sunt elemente de gândire a relaţiilor externe ale statului american care se
regăsesc şi în viziunea „părinţilor fondatori“, în special la George Washington, dar şi la
preşedinţi sau oameni de stat care au împins treptat America în lumea dură a relaţiilor
internaţionale, precum Monroe sau Theodore Roosevelt. Henri Kissinger rămâne însă exponentul
cel mai rafinat în gândire şi acţiune politică şi strategică a concepţiei realiste asupra raporturilor
internaţionale, care valorizează geopolitica şi căutarea mecanismelor de stabilitate internaţională
prin jocul subtil şi dinamic al echilibrelor de putere.

E foarte greu de făcut însă o distincţie netă între idealism şi realism în diplomaţia şi în politica
externă americane. Ele se împletesc permanent, se îngemănează în intenţia de a căuta acea
sinteză între principiu şi putere, între morală şi geopolitică, între dimensiunea etică şi cea
strategică din care este format materialul politicii internaţionale. O sinteză aproape imposibilă în
universul diplomaţiei şi al geopoliticii.

În orice eveniment extern în care se regăseşte America, fie ca este vorba de război, de negocieri
diplomatice sau de o conferinţă de pace, expresia idealismului este prezentă sub formă înţelegerii
democraţiei ca factor primordial de realizare a stabilităţii, a păcii în relaţiile internaţionale. Teza
care pune democraţia, regimul democratic în centrul conceptelor de securitate şi de stabilitate
este caracteristica esentială a viziunii americane de politică externă. Unii mai cinici sau mai
pragmatici ar spune că e vorba de metafore abstracte folosite pentru a masca la nivel retoric
interese naţionale clar identificabile în termeni politici şi strategici. O atare percepţie poate fi
foarte înşelatoare, dacă e dusă la extrem, vădind o necunoastere a spiritului american, a
concepţiei Americii despre lume şi despre sensul politicii. Iar dacă ideea conform careia
discursul arhicunoscut despre democratie al americanilor reprezinta doar o forma de a ascunde
interese de factura strategica sau geopolitica e folosita ca un mod de a calcula diverse optiuni de
interactiune sau relationare cu puterea americana, surprizele pot fi de-a dreptul neplacute.
Neplacute mai cu seama pentru cei care isi fixeaza strategia externa pornind de la asemenea
presupuneri simpliste.
În orice eveniment extern în care se regăseşte America, fie ca este vorba de război, de negocieri
diplomatice sau de o conferinţă de pace, expresia idealismului este prezentă sub forma înțelegerii
democrației ca factor primordial de realizare a stabilităţii, a păcii în relațiile internaționale.

Woodrow Wilson – revoluţia diplomatică

Am arătat că exponenţii cei mai importanţi ai filosofiei americane idealiste şi ai perspectivei

realiste au fost preşedintele Woodrow Wilson şi fostul secretar de stat Henri Kissinger. Analiza
comparativă a gândirii şi acţiunii politice ale celor doua mari personalităţi, chiar dacă provenind
din timpuri istorice diferite, e poate cea mai revelatoare în ceea ce priveşte, pe de o parte,
semnificaţia idealismului şi realismului în politica externă americană, iar pe de altă parte,
expresia acestor direcţii, aparent opuse, de interpretare a lumii internaţionale în relaţiile externe
ale Americii.

Nimic nu reflectă mai bine latura excepţionalismului în politica internaţională americană,

caracterul său misionar, propensiunea spre categorii morale universale şi absolute, decât
experienţa intelectuală şi mai ales cea de practică politică a Preşedintelui Woodrow Wilson. De
fapt moştenirea „wilsoniană”, ca paradigmă a politicii externe americane, ca identitate a definirii
prezenţei Americii în lume, în universul internaţional, ca mod de relaţionare cu forţele care
acţionează şi se mişcă în sistemul relaţiilor internaţionale)se regăseşte plenar în evoluţia politicii
acestui stat de până acum( e sugestiv faptul că atunci când preşedintele Bush vorbea de
controversatul „războiul global împotriva terorismului”, nu puţini sunt cei care au sugerat apelul
la viziunea lui Wilson asupra lumii pentru a identifica strategia adecvată de combatere a acestei
noi provocări existenţiale pentru America).
Woodrow Wilson, preşedinte al Americii între anii 1913-1921, a văzut în moralitate sursa cea
mai importantă de realizare a stabilităţii şi păcii în sistemul internaţional.

Ajuns preşedinte la un moment de cotitură pentru evoluţia Americii în ordinea internaţională,

concepţia lui Wilson asupra politicii şi relaţiilor internaţionale a întors practic pe dos ideile
tradiţionale ale diplomaţiei şi a modului cunoscut de configurare a relaţiilor dintre state, aşa cum
evoluaseră ele în experienţa europeană. Opus organic noţiunilor europene de echilibru al puterii,
Wilson a văzut în moralitate sursa cea mai importantă de realizare a stabilităţii şi păcii în
sistemul internaţional. El nu s-a sfiit să îşi exprime convingerea fermă că nu există o moralitate
specială a statelor, diferită de moralitatea indivizilor şi a apreciat că aceleaşi criterii etice ar
trebui să fie aplicate atât statelor cât şi indivizilor. A ridicat opinia publică, inclusiv opinia
publică internaţională( noţiune inexistentă sau complet ignorată la acel moment istoric), la rang
de factor principal de legitimitate în judecarea comportamentului şi acţiunilor statelor în
raporturile internaţionale şi în diplomaţie. A considerat că democraţia este sistemul politic cel
mai adecvat pentru prezervarea păcii în relaţiile internaţionale, apreciind că numai politicile
externe ale statelor democratice sunt concordante cu principiile morale care valorizează pacea în
detrimentul agresiunii şi războiului. A considerat că statele democratice pot coopera nu numai în
lumina intereselor naţionale înguste ci din raţiuni legate de o interpretare esenţialmente altruistă
a lumii. În sfârşit, a crezut cu tărie şi fervoare de-a dreptul religioasă că naţiunea sa, America,
este exponentul cel mai pur al acestor principii şi standarde şi că este de datoria ei să acţioneze
constant pentru construcţia unei noi lumi internaţionale, a unei „noi ordini internaţionale” bazate
în mod fundamental pe aceste principii, care deşi derivă din experienţa americană, au valoare
universală. De aici conceptul atât de preţios pentru justificarea politicii externe şi de securitate
americane în termenii răspândirii, a extinderii democraţiei, însuşi Wilson considerând că
„puterea americană se va atrofia dacă Statele Unite nu vor răspândi libertatea pe glob” şi că o
lume într-adevăr sigură nu poate fi legată decât de instaurarea de regimuri democratice în cât mai
multe state (de aici şi controversata propensiune spre intervenţionism a politicii globale
americane, uneori fără luarea în considerare a constrângerilor de tip geopolitic şi strategic, care a
implicat adesea investiţii de energie politică şi strategică în zone dificile ale planetei).

Se vede clar că Wilson preia multe din elementele constitutive ale excepţionalismului american
tradiţional şi le ridică la dimensiunea unei noi filozofii politice de interpretare a relaţiilor
internaţionale, dar şi de acţiune politico- strategică aplicată în universul politic internaţional.
Dacă ar fi rămas un simplu profesor de politologie la una din universităţile americane (chiar cu
mare reputaţie academică şi intelectuală), probabil că opera lui Wilson ar fi fost uşor catalogată
ulterior în linia internaţionaliştilor liberali sau a acelor idealişti utopici care au crezut în virtuţile
progresului etic în relaţiile internaţionale la începutul unui nou secol- secolul XX – care se
anunţa deosebit de luminos şi fecund din această perspectivă. Nu ar fi fost poate vorba de ceva
foarte original în perspectivă politologică: un alt nume în linia unui curent interesant de gândire a
relaţiilor internaţionale, cu rădăcini în filozofia kantiană şi în tradiţia iluministă, dar fixat
puternic în ethosul american al misionarismului, al destinului special al Americii legat organic şi
obsesiv de promovarea ideilor libertăţii şi ale democraţiei. Dar Wilson a ajuns om de stat,
preşedinte al Americii şi a avut îndrăzneala să operaţionalizeze o asemenea viziune tocmai pe
fundalul celei mai cumplite conflagraţii mondiale cu care se confruntase umanitatea până atunci,
primul război mondial (e interesant că pleiada de teoreticieni „internaţionalişti liberali” sau
„idealişti” precum Zimmern, Murray sau Butler, profesori la universităţi celebre precum
Columbia University din New York, au recunoscut că Woodrow Wilson este primul om de stat
care a încercat să introducă morala şi criterii etice în fundamentarea politicii internaţionale)

În diplomaţie, revoluţiile sunt rare, chiar foarte rare. În general, ele ţin de reaşezări structurale ale
ordinii internaţionale, de recompuneri ale acesteia în funcţie de dinamica echilibrelor de putere,
de multitudinea de forţe aflate în mişcare, în interacţiune în sistemul internaţional. Aşa s-a
întâmplat după turbulentele războaie napoleoniene, când la Congresul de la Viena a fost
negociată o nouă ordine europeană, clădită pe un echilibru diferit al puterii, cu participarea
principalelor state şi imperii ale acelui timp istoric (Rusia, Austria, Anglia). Tot o revoluţie de
acest gen a avut loc atunci când, datorită geniului lui Bismark, Germania unificată a preluat
iniţiativa în politica europeană, stabilind o altă compoziţie a echilibrului puterii continental.
Bineînţeles, sfârşitul războiului rece, prin colapsarea imperiului sovietic se poate încadra la fel de
bine în categoria de revoluţie politico-diplomatică şi strategică în relaţiile internaţionale. Poate şi
evenimentele din 11 septembrie 2001, când pentru prima dată relaţiile internaţionale şi
securitatea au fost influenţate de apariţia decisivă a unui nou tip de actor internaţional, non-statul
capabil să agreseze serios statul, ca structură legitimă a sistemului politic internaţional.

Revoluţia diplomatică autorată de Wilson are însă un caracter cu totul special datorită încercării
sale sistematice de a schimba fundamental sensul diplomaţiei şi al politicii internaţionale în
raport cu vechile experienţe europene, centrate pe echilibrul puterii şi o valorizare excesivă a
noţiunii de interese statale, văzute aproape exclusiv prin prisma puterii şi a elementelor
materiale, de ordin teritorial sau economic. Wilson a repudiat ideea dragă europenilor de
echilibru al puterii prin apelul la conceptele de securitate colectivă, de cooperare, de aşezare a
lumii internaţionale pe terenul justiţiei şi dreptului internaţional. Din acest punct de vedere,
Wilson ar fi fost cu siguranţă foarte surprins să afle că în dezbaterea asupra diferenţelor de
filozofie politică dintre America de astăzi, angajată în „războiul global împotriva terorismului” şi
Europa de astăzi, care face adesea apeluri la legitimitate şi legalitate internaţională, americanii
sunt consideraţi războinicii de pe „Marte” în timp ce europenii sunt paşnicii moralişti de pe
„Venus”, care valorizează etica şi dreptul internaţional.

Revoluţia diplomatică autorată de Wilson are un caracter cu totul special datorită încercării sale
sistematice de a schimba fundamental sensul diplomaţiei şi al politicii internaţionale în raport cu
vechile experienţe europene, centrate pe echilibrul puterii şi o valorizare excesivă a noţiunii de
interese statale, văzute aproape exclusiv prin prisma puterii şi a elementelor materiale, de ordin
teritorial sau economic

Dacă privim la efectele imediate ale viziunii lui Wilson asupra ordinii interbelice, se poate
constata imediat că idealismul său politic a eşuat în mod tragic. Încercarea de a realiza
securitatea colectivă pe structura Ligii Naţiunilor şi a unui ipotetic drept internaţional universal
s-a blocat fundamental în câmpul realităţilor istorice, geopolitice şi de putere concrete, care au
dus la un nou război catastrofal.

Idealismul lui Woodrow Wilson şi creaţia sa politică la care probabil a ţinut cel mai mult- Liga
Naţiunilor- au clacat repede în faţa realităţilor dure ale geopoliticii şi ale politicilor bazate pe
echilibrele reale de putere, care au caracterizat secole la rând natura diplomaţiei şi strategiei
marilor puteri europene. Prima experienţă internaţională majoră a Americii, care a adus acest stat
tânăr în miezul refacerii ordinii politice europene şi internaţionale viciate de un război
devastator, a arătat cât de departe era totuşi idealismul american, colorat în nuanţele sale
„excepţionalisite”, de realităţile structurale ale unui sistem internaţional fixat încă, atât din punct
de vedere al concepţiei, cât şi ca mod de exerciţiu al diplomaţiei, în paradigma echilibrului de
putere, ca factor primordial de structurare a ordinii şi stabilităţii internaţionale. Wilson a fost
adesea criticat că nu a înţeles această logică fundamentală a relaţiilor internaţionale împingând
aproape nevrotic politica şi diplomaţia mondială a Americii spre limite imposibil de atins în
lumea reală. Putea fi însă discursul revoluţionar al lui Wilson, care a aruncat o Americă
izolaţionistă (care fusese preocupată până atunci de expansiunea sa spre vestul continentului nord
american, văzută însă şi aceasta în termeni de „manifest destiny”, după sintagma istoricului
Turner) şi antirăzboinică direct în tranşeele unui război mondial, altul decât ceea ce venea de fapt
cu forţă din spiritul şi ethosul american, din sufletul Americii? Putea fi el decuplat de credinţa
americană în valorile care au definit încă de la început identitatea noului stat, valori considerate,
cu prea multă lejeritate poate, ca având relevanţă universală? Este puţin probabil ca opinia
publică americană să fi susţinut implicarea cu toată energia sa într-un război la mii de kilometri
distanţă, cheltuind resurse umane şi materiale imense, doar pentru a reface prin forţă o altă
structură a echilibrelor de putere europene, dereglate de propensiunea imperialistă a unor state
ambiţioase de pe bătrânul continent. Iată de ce valenţele wilsonianismului s-au menţinut în
politica externă americană, în pofida eşecului unei strategii iniţiale care a crezut sincer, dar cu
naivitate, că lumea se poate schimba peste noapte prin aderenţa la un set de valori care ar fi
instaurat pacea prin „convertire” la binele comun şi nu prin efectele mecanice ale puterii fizice,
ale puterii materiale sau militare.

Henri Kissinger – realismul pragmatic în politica internaţională

Totuşi, eşecul practic al lui Wilson nu a fost şi unul intelectual, cu atât mai puţin unul de mesaj
sau de atitudine a Americii. Precum excepţionalismul, Wilsonianismul s-a transmis în fibra
politicii americane dând drumul la o dezbatere de o intensitate fără precedent, care frământă şi
astăzi politica externă şi strategia americană: cum poate fi realizată fuziunea între valori,
principii şi putere, între geopolitică şi geostrategie (ca expresie a determinismelor care
acţionează inevitabil în universul politic internaţional) şi factorul moral care trebuie sau ar trebui
să fundamenteze orice gest sau atitudine politică sau strategică din arena internaţională.
Răspunsul la aceste dileme existenţiale a variat considerabil, de la impulsul către adevărate
cruciade aventuroase şi riscante pentru „apărarea” sau „expansiunea” democraţiei în colţuri din
cele mai ciudate ale globului, până la experienţe bazate pe calculul pragmatic al intereselor
naţionale americane, pe evaluarea factorilor geopolitici şi a modului de configurare a raporturilor
de putere crudă în sistemul internaţional. Cu alte cuvinte din wilsonianism poate fi extras şi
idealismul american, dar şi reversul său, acel realism pragmatic care pune moralitatea în planul
mai abstract al scopurilor politicii şi acţiunea geopolitică în cel al metodei de intervenţie
strategică şi diplomatică în afacerile globale. Henri Kissinger a fost exponentul cel mai rafinat al
acestui ultim tip de abordare a politicii internaţionale. El l-a convins pe Preşedintele Richard
Nixon, într-o perioadă dură a războiului rece, că trebuie întodeauna să ne „ amintim că singurele
etape în istoria lumii în care am avut perioade extinse de pace sunt cele în care a existat
echilibrul puterii” şi „că atunci când o singură naţiune devine infinit mai puternică în relaţie cu
potenţialul său competitor se iveşte pericolul războiului”. Prin aceasta a ridicat la rang de
filozofie diplomatică şi strategică vechea înţelegere europeană a rolului echilibrului de putere
dintre state în asigurarea ordinii şi stabilităţii internaţionale, ceva cu totul străin de
excepţionalismul american şi de preceptele deja tradiţionale ale lui Wilson, fixate în categorii
morale şi etice. Tot el a insistat pe lângă preşedintele său să perceapă „armonia şi ordinea în
relaţiile internaţionale drept oaze temporare într-o lume periculoasă, în care stabilitatea poate fi
prezervată numai printr-un efort vigilent” ceea ce constituia de asemenea o îndepărtare sensibilă
de la credinţa americană care vedea pacea drept „o expresie a ordinii naturale a lucrurilor”. De
fapt, Kissinger pornea de la ideea că universul internaţional era divizat între „prieteni şi
antagonişti”; între „arene pentru cooperare” şi „arene în care interesele naţionale ale statelor se
confruntă”, uneori cu violenţă şi intensitate, pe fondul unei competiţii geopolitice acerbe. De aici
necesitatea permanentă de a distinge cu abilitate între factorii de putere asociaţi intereselor de
diverse tipuri aflate în contact în politica internaţională.

Este interesant că preocuparea pentru vechile concepte ale politicii echilibrelor de putere şi ale
geopoliticii l-a motivat intelectual pe Kissinger încă din perioada sa universitară, când subiectul
unei interesante lucrări a sale s-a referit la restaurarea stabilităţii şi a echilibrului în ordinea
politică europeană după dezordinea creată de Franţa lui Napoleon Bonaparte („A World
Restored” s-a intitulat acea carte).Mulţi s-au întrebat ce relevanţa ar putea avea un studiu istoric
de acest gen la înţelegerea unei structuri a relaţiilor internaţionale complet schimbate în timpul
războiului rece, pe un fundal strategic marcat de apariţia armei nucleare şi într-un context
politico-ideologic caracterizat de competiţia între două superputeri deţinătoare ale acestui
instrument letal, generat de progresul fără precedent al tehnologiei.

A încerca să introduci temele clasice ale politicii europene a echilibrului de putere din secolele
XVIII-XIX în era nucleară a războiului rece nu era un aspect tocmai uşor din punct de vedere
intelectual şi mai ales operaţional. Iată ce scria Kissinger în celebra sa lucrare Diplomacy despre
conceptele cheie ale echilibrului de putere, aşa cum s-au reflectat ele în istoria politică
europeană: „Sistemul lui Metternich a reflectat concepţia secolului al XVIII-lea asupra
universului văzut ca un ceasornic imens compus din părţi legate deosebit de strâns, în care
disrupţia uneia afecta interacţiunea celorlalte. Bismark a reprezentat noua epocă atât în ştiinţă cât
şi în politică. El a perceput universul nu în sensul unei balanţe mecanice, ci în perspectiva sa
modernă – constituit din particule în flux, a căror impact reciproc creează ceea ce este perceput
ca întruchipând realitatea. Filozofia sa de sorginte biologică era teoria evoluţionistă a lui Darwin,
bazată pe principiul supravieţuirii celui mai tare”.
Henry Kissinger l-a convins pe preşedintele Richard Nixon (1969-1974), într-o perioada dură a
Războiului Rece, că trebuie întotdeauna să ne „amintim că singurele etape în istoria lumii în care
am avut perioade extinse de pace sunt cele în care a existat echilibrul  uterii” şi „că atunci când o
singură naţiune devine infinit mai puternică în relaţie cu potenţialul său competitor, se iveşte
pericolul războiului”.

Totuşi, fascinaţia lui Henri Kissinger pentru Metternich, Palmerston sau Bismark şi sistemele de
configurare a raporturilor internaţionale gândite şi promovate de aceştia nu avea de a face numai
cu admiraţia istoricului, a intelectualului faţă de acţiunea unor oameni de stat care au impus un
anumit model de politică internaţională- politica echilibrului de putere- un model capabil să
creeze într-adevăr un anumit tip de „ordine” în viaţa internaţională. Ea era legată de obsesia sa
nedisimulată pentru identificarea unui „mecanism autoregulator” al relaţiilor internaţionale, care
să poată asigura stabilitatea chiar pe fondul dinamic al unor evoluţii tehnologice, economice şi
strategice care făceau tot mai complicată realizarea acestui deziderat vechi de când lumea al
diplomaţiei. „O nouă structură a păcii”, după cum o numea cu preţiozitate Kissinger, aptă să
funcţioneze în asemenea condiţii complexe. Într-adevăr, războiul rece era la apogeu şi
confruntarea dintre sovietici şi americani, împinsă la maximum şi pe dimensiunea strategică şi
militară, şi pe cea deosebit de sensibilă a legitimităţii în legătură cu prevalenţa unei anume
concepţii asupra lumii, făcea dificil demersul diplomatic, condiţionând totodată iniţiativa pe plan
geopolitic. Marja de manevră strategică şi diplomatică era foarte redusă. Ruptă în două, lumea
internaţională era prizoniera faliei politice şi geopolitice care s-a căscat brusc, după cel de-al
doilea război mondial, între două sisteme antagonice şi practic ireductibile din punct de vedere
ideologic. Un blocaj de putere periculos, cu atât mai mult cu cât era susţinut de umbra terorii
permanente dată de posibilitatea distrugerii totale, a armaghedonului întruchipat de arsenalul
atomic deţinut, modernizat şi extins constant de cele două mari puteri.
Reinventarea politicii echilibrului de putere de către Kissinger a dinamizat însă acest peisaj
sumbru al universului internaţional, presărând nuanţe care în timp au putut să influenţeze
mişcarea forţelor aflate în joc, cu efecte chiar asupra unor factori structurali ai relaţiilor
internaţionale care păreau captivi în prăpastia geopolitică şi ideologică adâncă ce despărţea
Uniunea Sovietică de America. În acest sens, demersul politic şi strategic cel mai spectaculos
realizat de Kissinger a fost dat de deschiderea Americii faţă de China lui Mao, ceea ce în final a
pus o presiune fantastică pe bipolarismul rigid, construit în jurul raporturilor dintre actorii
principali ai războiului rece, propria sa ţara şi Uniunea Sovietică. Introducerea un nou factor de
putere important – China – în ecuaţia de relaţii internaţionale a războiului rece a generat astfel o
structură tripartită a marelui joc de putere care stătea la baza ordinii internaţionale, cu efecte
imediate în planul deblocării negocierilor strategice, în planul apariţiei de noi orizonturi politice
şi geopolitice capabile să sporească capacitatea de acţiune a statelor într-un sistem de
interdependenţe mai dinamic, mai puţin supus limitărilor induse de bipolarism (când doar două
megaputeri aflate în competiţie geopolitică şi ideologică domină sistemul internaţional, gradul de
intervenţie diplomatică în raporturile dintre multitudinea de state componente ale sistemului este
foarte redus).

Reinventarea politicii echilibrului de putere de către Kissinger a dinamizat peisajul sumbru al

universului internaţional, presărând nuanţe care în timp au putut să influenţeze mişcarea forţelor
aflate în joc, cu efecte chiar asupra unor factori structurali ai relaţiilor internaţionale care păreau
captivi în prăspastia geopolitică şi ideologică adâncă ce despărţea Uniunea Sovietică de America

De altfel, în acea epocă interesantă s-a realizat contextul de „detente”( destindere) între sovietici
şi americani, s-au purtat negocieri semnificative pe problematica dezarmării, inclusiv a celei
nucleare, a putut fi tranşată chestiunea retragerii americane din Vietnam, care a sfâşiat ani buni
opinia publică americană. Au fost ani în care s-au pus bazele unor negocieri de pace mai
substanţiale în orientul mijlociu( care au dus în timp la acordul de la Camp David) ani în care s-
au desfăşurat lent preliminariile diplomatice care au facilitat, în cele din urmă, marea întâlnire
dintre „inamicii” ireductibili din Est şi Vest de la Helsinki, din 1975.

Iată cum cele două personalităţi de care s-a simţit atât de atras intelectual Kissinger, Metternich
şi Bismark, cei care au conceput stabilitatea internaţională prin prisma căutării rafinate, în
spiritul unui realism pragmatic şi cinic al echilibrelor de putere dintre state şi urmărirea atentă a
intereselor acestora, dincolo de corsetul ideologiei, au putut fi într-adevăr relevanţi în era
atomică a războilui rece. Problema e că acest interludiu spectaculos al „realpolitikului” forţat de
Kissinger şi însuşit de preşedintele Nixon nu a putut face faţă multă vreme chemării şi
impulsului idealist wilsonian. Decuplată de excepţionalismul caracteristic viziunii americane
asupra lumii, geopolitica crudă, chiar şi îmbrăcată în retorica wilsoniană, nu a putut rezona cu
ideile misionarismului de factură morală specific substanţei americane. Pentru că a înţelege
relaţia cu sovieticii în termenii unui echilibru mecanic al forţelor, aşa cum a acţionat Kissinger,
însemna renunţarea la misiunea primordială a Americii în lume, cea de realizarea a unei
stabilităţi sau ordini internaţionale bazate pe categorii superioare moral şi politic. Cu alte cuvinte,
o capitulare morală inacceptabilă pentru o societate clădită pe spiritul şi practica valorilor
libertăţii şi democraţiei.

Este adevărat că fostul secretar de stat a căutat ulterior să explice, chiar cu multă subtilitate
intelectuală, că ideile sale diplomatice şi strategice erau de fapt încercarea de a produce o sinteză
nemaîntâlnită între idealism şi realism, într-o epocă istorică specială a Americii, care avea nevoie
de aşa ceva. În acest sens, el nota la un moment dat că Nixon şi-a înţeles misiunea de preşedinte
în sensul definirii „unui rol capabil de a fi susţinut pentru o Americă idealistă într-o lume
internaţională de o complexitate nemaîntâlnită, o lume în care wilsonianismul şi realpolitikul ar
fuziona”.Tot el a încercat să inducă ideea că administraţia din care a făcut parte „a luat
idealismul american în serios, la fel ca şi credinţa în indispensabilitatea Americii” şi că ea „a
împărtăşit plenar internaţionalismul pasional al lui Wilson doar că s-a simţit obligată să lege
misiunea americană de propriile concluzii asupra modului în care lumea funcţiona de fapt”.
Adică de realităţile geopolitice şi de putere ale acelui timp istoric.

Idealism american+realism istoric = înţelegerea marilor obiective ale Americii la

nivel internaţional

Stând la baza identităţii americane, a imaginii despre sine a Americii, excepţionalismul nu a

putut părăsi niciodată modul specific de navigare prin universul politic internaţional a statului
american. Fie că e vorba de metafora „crezului american”, a „visului american” sau a
„misionarismului moral”, excepţionalismul a impregnat întotdeauna politica externă americană,
definind sensul şi semnificaţiile angajării acestui stat în relaţiile internaţionale, în conceperea
stabilităţii şi a securităţii în ordinea globală. Chiar şi scurta perioadă de revenire deliberată la
structura unei politici mai agresive în termeni de geopolitică, putere şi interes naţional, dar mai
temperată ca zel moralist, acea politică moderată, prudentă a echilibrului puterii gândită şi
aplicată de Kissinger, a plătit în cele din urmă un tribut idealismului wilsonian derivat din
excepţionalism.
Totuşi, alcătuirea sistemului politic internaţional, în care se manifestă şi se exprimă varii interese
statale – strategice, economice, politice – dar şi alte modalităţi sau forme de reprezentare a lumii
din punct de vedere cultural şi etic, a făcut ca impulsul şi tentaţia misionară, uneori cu tentă
cruciată a Americii, să se lovească adesea de un set de constrângeri şi realităţi care au generat
multe controverse în ceea ce priveşte acţiunea externă americană şi scopurile sale. „Războiul
împotriva terorismului”, cu experienţele sale triste din Irak, este doar un exemplu recent care a
pus America nu numai în faţa unor dileme majore de acţiune politică şi strategică, dar şi sub
presiunea unor critici virulente la nivelul opiniei publice referitoare la modul de folosire a
imensei sale puteri în relaţiile internaţionale (la fel s-a întâmplat şi cu dramatica experienţă
americană din Vietnam de acum 30 de ani). Este astfel aparent paradoxal ca un stat dinamic, care
gândeşte organic stabilitatea în temeni idealişti de democraţie şi libertate, gata să-şi folosească
puterea şi resursele în acest scop în cele mai ciudate colţuri ale lumii, să fie totuşi considerat ca
una din principalele ameninţări la adresa stabilităţii internaţionale în multe dintre sondajele
internaţionale recente. Acesta este un preţ scump al încercărilor Americii de a „converti”, de a
transforma lumi care văd diferit valorile societale, etice şi politice universaliste cu care operează
adesea politica externă americană.
Problema e că excepţionalismul, convingerea existenţei unui „destin” special al Americii, duce
inevitabil spre unilateralism, adică spre o gândire şi acţiune politică şi strategică care tinde să ţină
foarte puţin cont de alte perspective asupra modului de formare a ordinii şi stabilităţii în lumea
internaţională. Din punct de vedere existenţial şi geopolitic duce la o intepretare absolutistă a
securităţii, la tentaţia de a obţine invulnerabilitatea (faptul că America este despărţită prin ocean
de restul lumii a întreţinut şi stimulat istoric o asemenea interpretare). Iar creşterea fără precedent
a puterii Americii în toate domeniile-politic, tehnologic, militar sau cultural (unii spun că de la
imperiul roman nu a mai existat până acum o asemenea concentrare de putere în universul politic
internaţional) va accentua cu siguranţă această propensiune spre unilateralism, atât de intens
criticată de europeni, dar şi de alte civilizaţii în ultimii ani.

Este aparent paradoxal ca un stat dinamic, care gândeşte organic stabilitatea în temeni idealişti de
democraţie şi libertate, gata să-şi folosească puterea şi resursele în acest scop în cele mai ciudate
colţuri ale lumii, să fie totuşi considerat ca una din principalele ameninţări la adresa stabilităţii
internaţionale
În viziunea preşedintelui Ronald Reagan (1981-1989), apa, oceanul, a lăsat America să se
dezvolte natural, permiţându-i să progreseze pe calea aleasă a libertăţii, să-şi întărească astfel
propriile credinţe şi chiar să treacă la diseminarea lor în lume.

Pe de altă parte, latura „misionaristă” a excepţionalismului a condus şi va conduce America spre

asumarea continuă de angajamente dificile şi implicarea sa în acţiuni care pot depăşi în multe
instanţe logica unei diplomaţii şi strategii cântărite sub semnificaţia posibilităţilor.

Unul dintre cei mai mari secretari de stat din istoria Americii, John Quincy Adams, avertiza încă
din secolul al XIX-lea asupra pericolelor la care s-ar expune o Americă decisă să se aventureze
„în căutare de monştri pentru ai distruge”( „… în search of monsters to destroy”.) Unii
intelectuali şi politicieni americani, precum „realistul” George Kennan, au interpretat aceasta ca
pe o adevărată maximă de politică externă, un principiu de politică şi strategie care ar fi trebuit
poate să fie mai mult luat în considerare de decidenţii americani în diverse momente istorice.
Pentru că tot Adams spunea că dacă America va face acest lucru, adică va alerga cu obstinaţie
după monştri, chiar şi sub bannerul „independenţei şi libertăţii naţiunilor”, „maximele
fundamentale ale politicii sale s-ar putea schimba insesizabil de la libertate la forţă”, astfel încât
America „nu ar mai fi stăpâna propriului său spirit”.

„Latura „misionaristă” a excepţionalismului a condus şi va conduce America spre asumarea

continuă de angajamente dificile şi implicarea sa în acţiuni care pot depăşi în multe instanţe
logica unei diplomaţii şi strategii cântărite sub semnificaţia posibilităţilor

Poate că ceea ce spunea Adams acum multă vreme este astăzi la fel de valabil. Apărut ca o
necesitate de adaptare a Americii la lumea reală, realismul politic a temperat adesea aceste
impulsuri moraliste şi excepţionaliste operând cu constrângeri de tip geopolitic, dar nu a
schimbat niciodată proiectul idealist american. Şi este bine că a fost aşa întrucât forţa şi
credibilitatea Americii a constat în asumarea unui context moral şi liberal-democratic al politicii
internaţionale în pofida dificultăţilor şi a greutăţilor la care s-a expus adesea America. Dar dacă
el ar fi urmărit şi prin prisma realităţilor unei lumi internaţionale diverse şi complexe, adică dacă
idealismul american ar fi mai bine îmbinat cu realismul istoric sub aspectul metodei, marile
obiective ale Americii ar fi poate mai eficient atinse şi mai bine înţelese de alte forţe din sistemul
internaţional. Inclusiv la nivelul opiniei publice.

Încercarea de realizare a marii sinteze dintre idealism şi realism, la care visa Kissinger este însă
un deziderat care poate nici nu va fi atins dar care va defini politica internaţională a Americii şi
în viitor.

Nota redacției: Acest text a apărut şi în volumul „Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în
secolul XXI ”, ed. a II a, RAO, 2014, autor George Cristian Maior.

Lumea de azi și ne-sfintele războaie sfinte

Adrian Neagu
-
26 martie 2018
„Eu am o misiune din partea lui Dumnezeu.
Dumnezeu mi-a spus: «George, du-te și
luptă-te cu acești teroriști din Afganistan.» Și
așa am făcut. Apoi Dumnezeu mi-a zis:
«George, mergi și pune capăt tiraniei din
Irak.» Și așa am făcut…”
Cuvintele acestea îi sunt atribuite fostului președinte american George Bush de către Naabil
Shaath, ministrul afacerilor externe al Statului Palestinian, care pretinde că au fost rostite de
Bush în cadrul unei întâlniri avute cu acesta în anul 2003. Știrea a fost preluată la vremea aceea
de majoritatea agenţiilor de presă și nu a fost negată niciodată de administraţia prezidenţială a
SUA. Dincolo de încărcătura populistă pe care mesajele cu trimitere la religie le pot avea, nu
putem să nu observăm rolul major pe care religia a început să îl aibă în războaiele moderne. Într-
un articol publicat de The Economist, în noiembrie 2007, se afirmă pe bună dreptate că „religia
este de multe ori casus belii, totuși în multe conflicte, în mod special în cele din Orientul
Mijlociu de astăzi, este uimitor cât timp i-a trebuit religiei pentru a ajunge o parte importantă a
argumentului. Dar, odată ajunsă, ea face conflictele mult mai greu de rezolvat.”

În acest context, unele dintre cele mai dificile întrebări la care trebuie să găsim un răspuns sunt:
Unde este Dumnezeu în conflictele de astăzi? El cu cine ţine? De partea cui este? Cum pot fi
testate pretenţiile celor ce spun că acţionează la porunca lui Dumnezeu?

Gott mit uns!

Chiar dacă este mult mai veche, această expresie a devenit cunoscută în toată lumea după ce
soldaţii naziști au primit curelele inscripţionate cu aceste cuvinte. Concepţia că Dumnezeu este
cu noi a lăsat mai multe răni în secolul al XX-lea decât oricând în istorie. Mulţi istorici consideră
că argumentul religiei fusese readus în prim-plan încă din secolul anterior, când, în timpul
războiului de secesiune din SUA, ambele tabere pretindeau că Dumnezeu este de partea lor.
Christianity Today avansează o statistică prin care imaginea de ansamblu devine mai grăitoare:
„Probabil că 10% dintre soldaţii care au luptat în Războiul Civil au trăit experienţa convertirii în
timpul războiului.”

Pastori și credincioși din amândouă taberele se rugau și vorbeau despre intervenţia lui Dumnezeu
de partea lor. Au fost construite capele pentru soldaţi, unele având chiar 1.000 de locuri, și au
fost organizate botezuri impresionante. Cu toate acestea, conform cifrelor oficiale, în acest război
au murit peste 620.000 de soldaţi, uciși de gloanţe sau de boli, adică mai mulţi decât în toate
celelalte conflicte în care soldaţii americani fuseseră implicaţi până atunci.
Scenariul s-a repetat apoi în toate conflictele majore. În timpul Primul Război Mondial,
procesiunile religioase nu au lipsit din niciuna dintre tabere. Soldaţii mergeau „cu crucea-n
frunte/Căci oastea e creștină” luptând, paradoxal, pentru idealuri care nu aveau nicio legătură cu
religia sau cu viaţa lor. Ambiţia politică a unor lideri, încăpăţânarea lor acerbă au făcut până la
final peste 10 milioane de victime din rândul soldaţilor și alte milioane în rândul civililor. Despre
rolul religiei în acest conflict, Philip Jenkins, profesor emerit de istorie la Universitatea Baylor,
din SUA, a publicat în anul 2014 o carte cu un titlu provocator – Războiul Mare și Sfânt: Cum a
devenit Primul Război Mondial o cruciadă religioasă –, în care afirmă: „Religia este esenţială
pentru a înţelege războiul, pentru a înţelege de ce oamenii merg la război, ce își doresc să obţină
și de ce rămân să lupte.”

Jenkins citează în lucrarea sa lideri religioși din ambele tabere care încercau să accentueze
dimensiunea religioasă a conflictului, conturată de câteva coordonate: soldaţii lor luptă cu forţele
răului, au o misiune specială din partea lui Dumnezeu și trebuie să îndeplinească până la capăt
această chemare sacră.Perspectiva s-a regăsit și în discursurile din al Doilea Război Mondial.
Din nou, argumentele religioase au fost accentuate insistent și, din nou, rezultatele au fost
catastrofale, chiar mult mai rele decât cele ale Primului Război Mondial – numărul victimelor
depășind 70 de milioane. Este de prisos să amintim că lagărele de concentrare nu au fost făcute
în niște colţuri păgâne uitate de lume, ci chiar în zone cu o puternică tradiţie creștină, iar
opresorii evreilor făceau parte din comunităţi creștine importante. Din păcate, bisericile, în
general, au preferat să își protejeze propriii membri și să vorbească puţin sau deloc împotriva
abuzurilor. Ba, mai mult, liderii politici au încercat să folosească bisericile pentru realizarea
propriilor ambiţii teritoriale. Gerald P. Fogarty, de la Universitatea din Virginia, afirmă vorbind
despre Stalin: „Planul său final era să subordoneze toate ramurile Bisericilor Ortodoxe din
Europa de Est sub autoritatea Moscovei, realizând un al doilea Vatican.”

De fapt, cele două războaie mondiale au fost cele mai importante teste pe care creștinismul le-a
avut de dat în secolul al XX-lea. Ele au dovedit nu esenţa învăţăturilor creștine, așa cum cu
maliţiozitate s-au grăbit să aprecieze unii, ci faptul că doar recunoașterea lor teoretică nu
folosește la nimic (după cum un test la matematică nu dovedește dacă materia este bună sau rea,
ci dacă elevii și-au însușit-o sau nu). În ansamblu, războaiele majore ale secolului al XX-lea nu
ne spun atât de mult despre Dumnezeu, cât despre felul în care oamenii s-au folosit inclusiv de
religie pentru realizarea propriilor agende. Chiar dacă armatele au plecat la război de cele mai
multe ori cu binecuvântarea unor lideri religioși, iar argumentele teologice au încercat să justifice
comportamente îngrozitoare, acestea nu au venit din morala creștină, ci din felul în care oamenii
politici au ales să se folosească de ea pentru realizarea propriilor agende.

Trecerea timpului nu a diminuat cu nimic realitatea amestecului religiei cu politicul și cea a

acţiunilor militare decise de factorii politici. În anul 2010, după ce presa a descoperit că armele
soldaţilor americani din Afganistan și Irak, produse de Trijicon, aveau inscripţionate pe ele
trimiteri la texte biblice, firma de armament a decis să nu mai inscripţioneze versete biblice pe
arme.

Cât despre relaţia dintre religie și politică, șase ani mai târziu de la acest moment, pastorul
baptist Robert Jeffress, cel care a condus serviciul religios la ceremonia de învestire a
președintelui Donald Trump, afirma: „Atunci când mă gândesc la președintele ales Donald
Trump, mă gândesc la un alt mare lider pe care Dumnezeu l-a ales cu mii de ani în urmă în
Israel. (…) Neemia (…). Și primul pas pe care l-a făcut pentru reconstruirea naţiunii a fost
construirea zidului. (…) Vedeţi? Dumnezeu nu este împotriva zidurilor.” Apoi a completat: „El
știe că Dumnezeu l-a chemat să facă o mare lucrare și nu vrea să se oprească din drum.”Din
partea opusă a lumii, la începutul anului 2012, la o întâlnire a principalilor conducători religioși
din Federaţia Rusă, Vladimir Putin, care candida atunci pentru un al treilea mandat de președinte,
a fost declarat la unison singura șansă de progres a ţării, iar perioada conducerii sale – „un
miracol al lui Dumnezeu”. Evenimentul, relatat de Reuters, a adus la un loc lideri ortodocși,
mozaici, musulmani, armeni, catolici, precum și din alte confesiuni creștine, și chiar un lama
budist, care au lăudat administraţia Putin și au vorbit împotriva oponenţilor săi. Dacă nimeni nu
se îndoia că patriarhul Chiril este un suporter înfocat al conducerii ţării sale, declaraţiile de
susţinere ale celorlalţi conducători religioși au arătat că religia și politica sunt mult mai aproape
în realitate decât par. Ca exemplificare, merită amintită declaraţia rabinului-șef Berel Lazar
legată de cele mai recente manifestaţii ale opoziţiei de atunci: „Faptul că acestea [protestele] au
avut loc sâmbăta sugerează că ele nu sunt o treabă serioasă. (…) Noi chiar am glumit la sinagogă
spunând că mai bine ar fi venit la rugăciune în acea zi.” Sau declaraţia muftiului Ravil
Gainutdin: „Musulmanii vă cunosc, musulmanii au încredere în dumneavoastră, musulmanii vă
urează succes.” Vorbind despre datoria misionară a statelor ortodoxe faţă de lumea întreagă,
patriarhul Chiril al Rusiei afirma chiar: „Ţările în care majoritatea locuitorilor sunt ortodocși au
vocaţia de a arăta lumii un exemplu de construcţie a unei economii și a unui guvern popular
conforme cu principiile și idealurile creștine.”

Această afirmaţie scoate și mai mult în evidenţă cât de strânsă este în viziunea liderului ortodox
relaţia dintre stat și biserică. Ne întrebăm, pe bună dreptate, cu ce sunt guvernele răsăritene mai
apropiate de idealurile creștine decât cele vestice și ce s-ar întâmpla dacă la cârma unor astfel de
ţări ar ajunge persoane de alte confesiuni creștine. Ar întina aceste idealuri și principii creștine?
Faptul că biserica tace sau se implică în mod indirect în conflictele militare ale ţării arată că
declaraţia acesta spune mult mai mult decât pare la prima vedere.

Este cu adevărat acest amestec al religiei cu politica idealul creștinismului? Toată această
evoluţie a lucrurilor provine din planul iniţial al lui Iisus Hristos, așa cum este revelat în Biblie?
Sau este ea doar o „adaptare” specifică tendinţelor și preocupărilor omenești, la fel ca multe alte
practici creștinate de-a lungul secolelor?

Biblia și războiul final

Preocupaţi de realizarea propriilor ambiţii politice, mulţi lideri creștini de-a lungul timpului s-au
văzut parte a unui război final, chemaţi în mod mesianic să pedepsească răufăcători și să îi
salveze pe cei buni. Aceasta a făcut ca ideea de cruciadă să apară iar și iar chiar și în discursuri
recente. Dacă liderul politic este alesul lui Dumnezeu, evident el are și o misiune de la Cel ce l-a
chemat. Așa că oricine se ridică împotriva agendei acestuia se ridică de fapt împotriva Celui ce l-
a trimis. Iar dacă suprapunem acest tipar peste cel al unui război, pare logic că Dumnezeu ţine cu
cel pe care l-a ales, iar ideea conflictului este venită de sus. Istoria ultimilor 2.000 de ani ne-a
arătat că această viziune este catastrofală. Religia Bibliei recunoaște că „cel ce poartă sabia” este
și el un „slujitor al lui Dumnezeu”
, dar, atunci când cerinţele sale contrazic principiile revelate ale lui Dumnezeu, cel credincios
trebuie să „asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni”. Nicăieri, nici Isus și nici sfinţii Săi
apostoli nu vorbesc despre misiuni militare ale creștinilor și nici de organizarea vreunei armate a
acestora care să lupte pentru dezideratele veșnice ale Evangheliei. Dimpotrivă, aceasta vorbește
despre obrazul celălalt, despre făcătorii de pace și de faptul că cei ce scot sabia vor pieri tot de
sabie.

Există totuși un război despre care Biblia vorbește și pe care mulţi îl socotesc o ultimă cruciadă
sau cel mai mare război sfânt. Da, Biblia vorbește despre un război final și despre un loc de
desfășurare a acestuia – celebrul război de la Armaghedon, însă perspectiva pe care Scriptura o
oferă este totuși radical diferită de ceea ce unii conducători politici sau militari au dorit să creadă.

Singura referinţă biblică la Armaghedon este cea din Apocalipsa 16:16. Acolo este vorba despre
trei duhuri demonice care merg la împăraţii pământului ca să îi mobilizeze pentru o mare bătălie
și reușesc să îi convingă folosindu-se de semne uimitoare, iar această mare oștire se adună „în
locul care în evreiește se cheamă Armaghedon”.

De aici încep controversele, dar și soluţiile. Numele „Armaghedon” se pare că e format din două
cuvinte evreiești: primul înseamnă „munte”, în timp ce al doilea nu are o traducere certă. Mulţi
comentatori cred că aici este vorba de „Meghido”

, o localitate din Vechiul Testament, așa că cea mai bună traducere ar putea fi „muntele
Meghido”. Singura problemă este că nu există în geografia Palestinei un munte cu numele de
Meghido, ci mai degrabă o vale cu acest nume. Există totuși interpreţi care văd aici o referire la
muntele aflat în faţa cetăţii Meghido – muntele Carmel.

Laurenţiu Moţ, profesor de Noul Testament la Universitatea Adventus, afirmă însă următoarele:
„A vedea în acest termen un loc exact din Orientul Mijlociu, unde vor încăpea armatele tuturor
naţiunilor, este incorect din punct de vedere biblic și logic.”

În sprijinul acestei idei, el afirmă că multe dintre toponimele Apocalipsei sunt simbolice –
Babilonul, Sodoma, Egiptul, Ierusalimul etc., dar și faptul că, așa cum am precizat anterior, nu
există un spaţiu geografic în Vechiul Testament care poate fi identificat ca muntele Meghido.

Ce este, deci, Armaghedonul? Dacă semnificaţia numelui locului este dificil de stabilit cu
exactitate, evenimentul care se va desfășura acolo este mai ușor de descifrat. Poate cel mai
important aspect este faptul că războiul acesta nu este între o naţiune dreaptă și una nedreaptă, ci
textul sugerează că împăraţii pământului sunt uniţi împotriva lui Dumnezeu. Cele trei duhuri
trimise de Satana vor reuși să îi convingă pe liderii politici ai lumii prin manifestări supranaturale
– element aflat în acord cu ce dezvăluie Biblia în alt loc: „Satana se preface în înger de lumină.
Nu este mare lucru dar dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii.”

Acești pseudoslujitori ai adevărului pregătesc cea mai mare înșelăciune a istoriei, despre care
vorbește și apostolul Pavel, și anume arătarea Antihristului, care se va așeza „în Templul lui
Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu”
.

Chiar dacă nu toate detaliile acestui eveniment viitor sunt clare, un lucru este totuși clar. „În
ultimul act al înșelăciunii, antihristul este Satana însuși, care se va da drept Hristos”

și îi va strânge pe conducătorii politici și militari ca să lupte împotriva unui vrăjmaș „care vine”,
fără să știe că de fapt vor lupta împotriva lui Hristos. Așadar, „Armaghedonul este momentul
revoltei eschatologice a lumii împotriva lui Dumnezeu, luptă în care biserica falsă cade victimă
colaterală, iar biserica adevărată este «încolţită».”

El asociază imaginea acestui război final cu experienţa biblicului Iosia, care, fără să aibă motiv,
se amestecă din mândrie într-un război care nu era al lui și moare la Meghido, fiind răpus de
egiptenii porniţi să lupte împotriva Asiriei. La fel ca armatele lui Iosia, biserica creștină de la
finalul istoriei, mândră și plină de încredere în propriile forţe, se va amesteca într-un război care
nu va fi al ei, fiind astfel o victimă colaterală a acestuia.
© Forgiven Photography | Lightstock.com
Războiul de dincolo de război
David Hunt

povestește o întâmplare din cel de-al Doilea Război Mondial multă vreme trecută cu vederea de
public. Având în minte momentele din noaptea de Crăciun a anului 1914, când soldaţii din
Primul Război Mondial au ieșit din tranșee și au serbat împreună minunea nașterii lui Iisus, deși
erau în tabere diferite, generalii din cel de-al Doilea Război Mondial au anunţat că orice gest de
acest fel va fi foarte aspru pedepsit. Se spune însă că, în decembrie 1944, chiar în seara de
Crăciun s-a întâmplat ceva uimitor într-un mic cătun din pădurile munţilor Ardeni. Elisabet
Vinken era acasă, împreună cu fiul ei de 12 ani, când o ciocănitură ciudată în ușă le-a întrerupt
liniștea. În prag, doi soldaţi americani cereau milă, în timp ce un al treilea grav rănit zăcea căzut
în zăpadă. Deși erau dușmani, femeia i-a primit și a început să îl îngrijească pe cel rănit, deși nu
știa pic de engleză. Deodată se auzi o altă ciocănitură și femeia a crezut că alţi soldaţi americani
se rătăciseră prin zonă. A ieșit veselă la ușă, dar a constatat că afară era un caporal și trei soldaţi
germani înarmaţi. Voiau să intre, însă femeia le-a spus cu înţelepciune că în casă sunt soldaţi
americani și că nu vrea să audă împușcături în casa ei. Era seara de Crăciun. Surprinzător,
minunea acelei seri l-a făcut pe caporal să le ceară soldaţilor să își lase armele la ușă, au intrat și
au stat la masă cu soldaţii americani, l-au ajutat pe soldatul rănit și, dimineaţa, toţi șapte au plecat
fără să tragă un singur foc de armă unii asupra altora.

Exemplul acesta este doar o picătură de apă într-un ocean. Pare nesemnificativ pentru o lume în
care aceste excepţii sunt cu totul uitate. Totuși, el ne arată că simbolurile creștine, mesajul iubirii
lui Dumnezeu coborât la noi, pot uni oameni într-un fel în care nimic altceva nu o poate face. El
descoperă ce ar putea face dragostea creștină dacă i s-ar îngădui să se multiplice în milioane de
inimi. El descoperă că, în loc să ţină cu o putere în detrimentul alteia, Dumnezeu ţine cu oamenii,
cu cei pe care îi iubește „cu o iubire veșnică”

. Încercarea bisericii de a transforma liderii politici în figuri mesianice nu ţine de misiunea ei și

se poate transforma foarte ușor într-o formă de abuz asupra celor ce au alte vederi politice sau
religioase. Dacă ne uităm în istorie, acest scenariu dramatic este uimitor de previzibil. Misiunea
bisericii este să Îl înalţe pe Hristos și principiile Sale, într-o manieră plină de dragoste și
sacrificiu.

Creștinismul nu are nimic de-a face cu războaiele și ambiţiile de stăpânire, ci are de-a face cu
dragostea și consecvenţa. Dumnezeu nu luptă cu unii împotriva celorlalţi, ci îi iubește pe toţi și
vrea să îi salveze pe toţi. Vrea să îi salveze de prejudecăţi, de egoism, de amăgire și de moarte.
Există însă un dușman, care la final se va declara marele dumnezeu și va încerca să întoarcă
oamenii împotriva lui Dumnezeu și a celor ce aleg să Îi rămână credincioși. În faţa acestei
perspective, marea întrebare devine nu de partea cui este Dumnezeu, ci de partea cui ești tu. Iar,
dacă în evenimentele din jurul tău, vezi pași care par să ducă în direcţia conflictului, hotărăște-te
astăzi de partea cui vrei să fii. Cum? Scrie în Biblia ta!
 

Footnotes
[1]„Nabil Shaath citat de BBC news, «God Told me to invade Iraq, Bush tells Palestinian
ministers», 6 oct. 2005,
http://www.bbc.co.uk/pressoffice/pressreleases/stories/2005/10_october/06/bush.shtml”.
[2]„ Expresie latină, cu sensul «motiv de război».”
[3]„«The New Wars of Religion», 1 nov. 2007, http://www.economist.com/node/10015219”.
[4]„ În limba germană, «Dumnezeu este cu noi». ”.
[5]„ «Christianity and the Civil War: Did You Know?», în Christianity Today, nr. 33, 1992; vezi 
http://www.christianitytoday.com/history/issues/issue-33/christianity-and-civil-war-did-you-
know.html ”.
[6]„  Philip Jankins, The Great and Holy War: How World War I Became a Religious Crusade,
HarperCollins Publisher, 2014, p. 5. ”.
[7]„ Iată doar un exemplu: Randolf Mc Kim, rector episcopal al Washington Church of
Epiphany, spunea în anul 1917, la intrarea SUA în război: «Dumnezeu ne-a cerut acest război.
Noi ducem luptele Lui. (…) Acest conflict este de fapt o cruciadă. Cea mai mare din istorie – și
cea mai sfântă. Este în cel mai profund și mai adevărat sens un război sfânt.» Citat în Philip
Jankins, op.cit., p. 10.”
[8]„ Jan Bank, Lieve Gevers, Churches and Religion in the Second World War, Bloomsbury
Academic, 2016, ediţie electronică. ”.
[9]„ «Commpany offers to stop putting biblical references on military scopes», 21 ian. 2010,
edition.cnn.com ”.
[10]„Transcrierea predicii poate fi găsită la http://time.com/4641208/donald-trump-robert-
jeffress-st-john-episcopal-inauguration/ ”.
[11]„ Michael W. Chapman, «Pastor Jeffress: Trump Is Like ‘Wall-Builder’ Nehemiah, ‘God’s
Called Him to a Great Work’», 23 ian. 2017, cnsnews.com ”.
[12]„Gleb Bryanski, «Russian patriarch calls Putin era „miracle of God”», 8 febr. 2012,
uk.reuters.com”.
[13]„Citate de Armand Gosu, «Patriarhul Chiril la Curtea ţarului Putin», 24 oct. 2017,
contributors.ro”.
[14]„ Romani 13:4”.
[15]„Fapte 5:29”.
[16]„ Vezi Matei 5:9,39; Matei 26:52.”
[17]„Iosua 17:11. ”.
[18]„Laurenţiu Moţ, «Marea surpriză de la Armaghedon», în Curierul Adventist, anul XCI,
august 2014, p. 24.”
[19]„ 2 Corinteni 11:14-15. ”.
[20]„ 2 Tesaloniceni 2:4 ”.
[21]„ Laurenţiu Moţ, art.cit. ”.
[22]„Idem. ”.
[23]„David Hunt, «About World War 2: A Small Christmass Truce», 5 sept. 2017,
owlcation.com ”.
[24]„ Ieremia 31:3.”
[25]„ 1 Corinteni 2:2, Ioan 15:12, Matei 28:18-20 etc.”
SURSĂ:
Prima pagină › Cultura
vezi toate articolele din Cultura › Cultura

Cele mai neobisnuite 5 razboaie din istorie

Trimite pe email
Adrian Nicolae 04.03.2009 | ● Vizualizări: 6987
Cele mai neobisnuite 5 razboaie din istorie     razboi, neobisnuit, SUA, Anglia,
Australia, Marele Razboi Emu, Razboiul fotbalului, conflict, armata + zoom

Galerie foto (6)

O scurta statistica istorica subliniaza faptul ca in ultimii 3500 de ani, Pamantul nu s-a bucurat
decat de 230 de ani de pace - o cifra care vorbeste de la sine despre natura belicoasa a speciei
umane si despre capacitatea distructiva a acesteia. Fie ca a fost vorba de razboaie de cucerire a
unor teritorii, de exterminare a uneia dintre tabere, de conflicte cu scop pur economic, politic
sau, pur si simplu, din razbunare, motivele care sa justifice actiunile militare nu au lipsit
niciodata. Si totusi, istoria ne arata ca pana si razboaiele au ciudateniile si recordurile lor, hai sa
le spune ilare, si ca granita dintre ratiune si nebunia celor care le starnesc este adeseori alarmant
de scurta.

5. Razboiul Porcului (Statele Unite ale Americii VS

autoritatile britanice din America de Nord)
Anul 1859 gasea un continent nord american inca framantat de tensiunile politice nascute, in
principal, din ambiguitatea tratatelor teritoriale semnate intre Statele Unite ale Americii si
autoritatile britanice din Columbia britanica, precum si de inexactitatea hartilor realizate pana in
acel moment. Este si cazul Tratatului Oregon, semnat la 15 iunie 1846, prin care se demarca
granita dintre cele doua entitati statale. Confuzia s-a iscat in momentul in care atat autoritatile
britanice cat si cele americane si-au sustinut suveranitatea asupra Insulei San Juan, aflata in
apropierea Columbiei Britanice, teritoriu al carui statut juridic fusese insuficient clarificat pana la
acea data.

Daca britanicii au dat mana libera companiei Hudson Bay sa amenajeze o uriasa ferma de oi pe
mica insula, americanii raspunsesera prin trimiterea a circa 30 de colonisti care sa isi ceara
drepturile asupra terenurilor care, sustineau ei, li se cuveneau de drept. Conflictul a inceput la
15 iunie 1859, la exact 13 ani de la semnarea Tratatului Oregon, atunci cand Lyman Cutlar,
unul dintre fermierii americani, gasea in ograda proprie un porc domestic ce se hranea cu cartofii
sai, si asta in timp de proprietarul animalului, irlandezul Charles Griffin, asista amuzat la
intreaga scena. Iritat, Cutlar a impuscat porcul, gest pe care ulterior a incercat sa-l repare oferind
angajatului Hudson Bay suma de 10 dolari. Cum Griffin a refuzat compensatia, cerand in schimb
o suma exorbitanta pentru acea vreme, 100 de dolari, disputa a ajuns in fata autoritatilor britanice
care, pentru a-si proteja interesele, au dispus arestarea imediata a fermierului american.

Acesta a fost si momentul in care trupele celor doua state au acostat aproape simultan in San
Juan. Pana la 10 august 1859, 461 de soldati americani si 2140 de britanici ocupasera pozitii de
lupta si asteptau doar un semn pentru a declansa un nou razboi anglo-american. Din fericire,
ambele tabere primisera ordinul de a astepta ca adversarul sa traga primul foc, eveniment care nu
a mai avut loc niciodata. „Razboiul Porcului„ s-a incheiat dupa numai cateva zile, SUA si
Marea Britanie acceptand de comun acord sa imparta insula. Chiar daca 100 de soldati din
fiecare tabara au ramas in San Juan pentru urmatorii 12 ani, pana cand insula a revenit cu totul
Statelor Unite ale Americii, conflictul nu a mai fost escaladat niciodata. In fapt, porcul a fost
singura a victima a neobisnuitului razboi.
4. Razboiul de 335 de ani (Olanda VS Insulele Scilly)
Un razboi care sa dureze aproape trei secole si jumatate si care sa nu produca absolut nicio
victima ar putea parea, cel mult, un subiect de roman al unui scriitor cu o imaginatiei extrem de
bogata. Si totusi, acest razboi a avut loc, si nu oriunde ci chiar in inima Europei.

Conflictul a fost deschis oficial in data de 17 aprilie 1651, atunci cand Anglia se afla in prin
razboi civil intre parlamentarii lui Oliver Cromwell si regalistii sustinatori ai Printului de Wales.
Razboiul mergea vadit catre o victorie a lui Cromwell, cel care impinsese fortele regaliste pana
aproape de Cornwall, ultima reduta a acestora. In acelasi timp, flota inca puternica a
sustinatorilor Casei Regale isi gasise refugiul in Insulele Scilly, acolo de unde se pregatea sa
atace in forta navele oponentilor. In virtutea unei mai vechi aliante cu Anglia, Olanda decidea
atunci sa pastreze bunele relatii cu tara care o sprijinse in dobandirea independentei fata de
Spania, si se alia cu tabara lui Oliver Cromwell, atata vreme cat era evident ca aceasta va castiga
razboiul.

In consecinta, flota olandeza, sub comanda amiralului Maarten Harpertszoon, a blocat navele
regaliste in port, cerand reprezentatilor Casei Regale despagubiri uriase in virtutea unor mai
vechi conflicte. Cum, evident, acestea nu au fost satisfacute, Olanda declara razboi Insulelor
Scilly, asta si ca urmare a faptului ca Anglia, in cea mai mare parte, se afla deja in mainile
parlamentarilor. Lasand la o parte strania declaratie de razboi asupra unei mici parti a unui alt
stat, flota olandeza s-a retras in luna iunie a aceluiasi an, fara sa traga un singur foc de arma,
dupa ce regalistii s-au predat in totalitate amiralului englez Robert Blake. Nimeni nu s-a
gandit ca mai era nevoie si de un acord care sa parafeze incheierea oficiala a razboiului.

De abia in 1985, un istoric scotian a semnalat bizarul situatiei, anuntand oficial atat autoritatile
Insulelor Scilly cat si guvernul olandez ca se aflau in razboi de peste trei secole. Un an mai
tarziu, la 17 aprilie 1986, la exact 335 de ani de la inceperea conflictului, cele doua parti au
semnat tratatul de incheiere a ostilitatilor. Razboiul dintre Olanda si Insulele Scilly a fost declarat
ulterior drept cel mai lung din istorie si totodata razboiul cu cele mai putine victime... nici una.

3. Razboiul de 38 de minute (Imperiul britanic VS Zanzibar)

Razboiul care a izbucnit la data de 27 august 1896, la orele 09:02 dimineata, intre Marea
Britanie si micul stat african, Zanzibar, este considerat si astazi drept cel mai scurt conflict
din istorie, el durand nici mai mult nici mai putin decat 38 de minute. A fost suficient insa
pentru ca trupele britanice sa produca aproximativ 500 de victime in randul oponentilor sai.

Motivul inclestarii l-a reprezentat moartea sultanului pro-britanic, Hamad bin Thuwaini la 25
august 1896, si inscaunarea succesorului acestuia, Khalid bin Barghas. Guvernul Marii Britanii
prefera insa ca pe tronul Zanzibarului sa urce Hamud bin Muhammed, un lider mult mai
favorabil intereselor Coroanei Britanice. In consecinta, sultanul Khalid a fost somat sa abdice de
urgenta, pretextul oficial pentru aceasta actiune constituindu-l lipsa permisiunii Consulatului
Britanic vis-a-vis de succesiunea la tron a acestuia. Raspunsul sultanului in functie nu a fost cel
pe masura asteptarii britanicilor, acesta baricadandu-se in palatul regal alaturi de 2800 de
sustinatori inarmati, cea mai mare parte dintre acestia fiind civili. Armata britanica a mobilizat de
urgenta150 de marinari si 900 de luptatori originari din Zanzibar, alaturi de trei nave de lupta,
forta care sa il inlature pe liderul rebel.

Razboiul a inceput oficial la ora 09:02 dimineata, cu un puternic bombardament asupra

palatului regal, incheindu-se 38 de minute mai tarziu, la 09:40, odata cu capitularea lui
Khalid bin Barghas. In altercatie, circa 500 de sustinatori ai sultanului au fost raniti sau ucisi, in
timp ce dintre soldatii britanici, doar unul a fost ranit usor.

2. Razboiul Fotbalului (Honduras VS El Salvador)

La o prima vedere, conflictul din 1969 dintre El Salvador si Honduras ar putea parea cel mai
stupid razboi declansat vreodata, atata vreme cat, oficial, totul a plecat de la un meci de
calificare la Cupa Mondiala de Fotbal din 1970.

Primul meci dintre cele doua tari a avut loc la 8 iunie 1969, la Tegucigalpa, meci decis in
favoarea selectionatei statului Honduras cu 1-0. Returul, jucat la San Salvador in 15 iunie 1969, a
revenit gazdelor, El Salvador, cu scorul de 3-0. Meciul de baraj pentru calificarea la Campionatul
Mondial din Mexic, 1970, s-a jucat chiar pe teritoriul tarii gazda a competitiei, la 27 iunie 1969,
si s-a incheiat cu un dramatic 3 – 2 dupa prelungiri in favoarea echipei reprezentative a statului
El salvador, si asta dupa ce Honduras condusese la pauza cu 2-1. Aproximativ doua saptamani
mai tarziu, la 14 iulie 1969, armata din El Salvador invada Honduras, in ceea ce avea sa
ramana in istorie drept Razboiul Fotbalului. Ce se intamplase de fapt?

Tensiunile dintre cele doua tari atinsesera deja punctul culminant inainte de inceperea campaniei
de calificare la Campionatul Mondial de Fotbal. El Salvador, o tara cu o suprafata de cinci ori
mai mica decat Honduras, dar cu o populatie de cel putin doua ori mai mare, se confrunta
de mai multi ani cu o migratie masiva a propriilor cetateni catre tara vecina, acolo unde
densitatea populatiei era mult mai redusa si unde oamenii puteau intra mult mai usor in
proprietatea unor terenuri. Pana in 1969, peste 300.000 din cei aproximativ 7 milioane de
locuitori ai statului El Salvador migrasera catre Honduras, multi dintre ei in ilegalitate, creand
tensiuni intre cele doua state. Altercatia s-a amplificat in momentul in care marii proprietari de
terenuri din Honduras au solicitat si au primit acordul guvernului pentru desproprietarirea
nativilor din El Salvador si preluarea terenurilor acestora. Pe fondul acestor probleme, nu au
intarziat sa apara conflictele in randul populatiei, sentimentele antinationale ale celor doua etnii
atingand paroxismul in cel mai scurt timp. Masurile abuzive luate de autoritatile din
Honduras au culminat cu expulzarea unei mari parti a imigrantilor salvadorieni, fapt cu
rezultate dezastruoase pentru economia statului El Salvador.

Escaladarea conflictului a avut loc in urma celor trei meciuri de calificare la Campionatul
Mondial din Mexic, ocazie cu care mass-media din cele doua tari nu a precupetit nimic din a
prezenta atrocitatile comise de o parte si de alta, alimentand o stare care putea degenera in orice
moment. Inevitabilul s-a produs la 14 iunie 1969, atunci cand armata salvadoriana a invadat
Hondurasul cerandu-si dreptul asupra terenurilor detinute de cetatenii sai. Conflictul a durat
patru zile, timp suficient pentru ca aproximativ 4000 de persoane sa fie ucise, cele mai multe
victime fiind din randul civililor.

Razboiul Fotbalului s-a incheiat oficial la 18 iulie, pacea intrand complet in vigoare doua zile
mai tarziu. El Salvador a participat la Campionatul Mondial in ciuda conflictului prin care
tocmai trecuse, si a terminat pe ultimul loc grupa din care au mai facut parte URSS, Mexic
si Belgia. Bilantul celor trei meciuri – 0 goluri marcate, 9 goluri primite, 0 puncte si ultimul loc
dintre cele 16 tari participante.
1.Marele Razboi Emu (Australia VS pasarile Emu)
Poate parea incredibil ca un stat civilizat sa declare razboi, in plin secol XX, unor
necuvantatoare, fie ele si vinovate de distrugeri, si sa mobilizeze in acest sens un intreg corp de
artilerie. Si totusi, conflictul s-a consumat in realitate, in 1932, in Australia, iar ceea ce este de-a
dreptul ilar, este faptul ca razboiul, in ciuda bizarei sale autenticitati, a fost pierdut de
oameni in favoarea pasarilor Emu.

Ostilitatile au venit pe fondul unei secete prelungite in vestul Australiei, fapt ce a determinat o
veritabila invazie a pasarilor Emu pe proprietatile fermierilor australieni, in cautarea unor surse
de apa si de hrana. Se estimeaza ca numarul pasarilor depasea 20.000 iar distrugerile provocate
de acestea erau de-a dreptul uriase. Exasperati, localnicii au apelat la ajutorul armatei, iar aceasta
a raspuns trimitand o divizie de luptatori din Royal  Australian Artillery. Acestia, inarmati cu
doua mitraliere grele Lewis si aproximativ 10.000 de role de munitie, trebuiau sa rezolve
problema intr-un mod radical, rapid si eficient.

Socoteala de acasa nu s-a potrivit insa cu cea din targ, iar realitatea de pe teren a dovedit ca
incercarea de a trage orbeste intr-un grup de pasari care pot atinge viteze de pana la 50 de
kilometri pe ora este una sortita din start esecului. Pasarile, un adversar mai mult decat atipic,
fugeau de pe „campul de lupta” la cel mai mic zgomot, determinand artileristii australieni sa
schimbe de fiecare data pozitiile in urmarirea lor. Timp de patru zile acestia au consumat aproape
toata munitia, in timp ce victimele in randul pasarilor numarau putin peste 10 exemplare.

Realizand absurdul situatiei, Ministerul Apararii din Australia a decis incetarea operatiunilor si
retragerea imediata a diviziei de artilerie. Costurile intregii operatiuni au fost suportate de
fermierii pagubiti, si asta in timp ce ziarele vremii publicau cu litere de o schioapa stirea ca
„Australia a pierdut razboiul in fata pasarilor Emu”. A fost cel mai bizar razboi purtat
vreodata in istorie.