Seminar 6.

Calculul de dimensionare a electrofiltrului

Gradul de separare a electrofiltrului reflectă capacitatea unui electrofiltru de a reţine
suspensiile solide sau lichide, aflate în gaz. Aceasta exprimă, în procente, cantitatea de material
colectat, din totalul conţinutului de substanţă, în suspensie, care intră în electrofiltru.
Pentru electrofiltrul tubular, gradul de separare se determină cu relaţia:
2L
− ⋅w
R⋅v g
η EF = 1 − e (6.1)
unde: L este lungimea electrofiltrului tubular;
R – raza electrofiltrului tubular;
vg - viteza fluxului de gaz;

w – viteza de migrare a particulelor.

O altă relaţie pentru gradul de separare este:
Ac ⋅ w
−
Qg
η EF = 1 − e , (6.2)
unde: Ac = 2 ⋅ H ⋅ L - reprezintă aria efectivă a zonei de captare;
H – înălţimea electrozilor;
L – lungimea câmpului;
Q g = S t ⋅ v g - debitul volumic al gazului;

S t = 2h ⋅ H - aria secţiunii de trecere a gazului prin electrofiltrului;

2h – pasul sistemului de electrozi.

Dacă se introduce noţiunea de suprafaţă specifică de captare f, egală cu raportul dintre suprafaţa
efectivă de depunere şi debitul de gaz de epurat, relaţia pentru gradul de separare devine:
Ac ⋅ w
−
Qg
η EF = 1 − e = 1 − e − f ⋅w (6.3)
Această relaţie poate fi folosită pentru calculul unor instalaţii noi, cu condiţia evaluării corecte a
vitezei de migrare w.
În principiu, dacă se cunoaşte debitul volumar de gaz brut Qg şi se acceptă, în baza cercetărilor
experimentale şi a experienţei, valoarea vitezei de migrare w, atunci, pentru un anumit grad de
separare impus, din relaţia de mai sus se determină suprafaţa A a electrozilor de depunere.
Gradul de separare a electrofiltrului poate fi determinat şi cu ajutorul următoarei relaţii:
Ci − C f
η EF = ⋅ 100 %, (6.4)
Ci

unde: Ci reprezintă concentraţia iniţială de praf, în gazul neepurat, în g / m N3 ;

C f - concentraţia de praf, în gazul epurat, în g / m N3 .

Concentraţia iniţială de praf poate fi aflată din relaţia:
m& ps
Ci = , (6.5)
V&
unde: m& ps este debitul de praf antrenat de gazele de ardere, în g/s şi se determină astfel:
 Qi 
m& ps = 103  A + q4 ⋅ ( xa − a1 ) ⋅ B, g/s (6.6)
 32700 
unde: A reprezintă conţinutul de cenuşă a combustibilului;
q4 – pierderea relativă de căldură odată cu evacuarea gazelor de ardere;
Qi – puterea calorifică inferioară a combustibilului, în kJ/kg;
xa – fracţiunea de cenuşă antrenată de gazele de ardere care părăsesc focarul;

a1 – fracţiunea de cenuşă care se depune în buncărul drumului al doilea;

B – consumul de combustibil, în kg/s.
Debitul de gaze din electrofiltru se determină cu următoarea relaţie:
273 + t p0 m3
V& = B ⋅ V gt ⋅ ⋅ , . (6.7)
273 p 0 − ∆p s

unde: Vgt este cantitatea totală de gaze, m N3 / kg ;

t – temperatura gazelor de ardere la coş, în oC;

po – presiunea atmosferică, în bar;
∆p - depresiunea din electrofiltru, în bar.
Cantitatea de gaze totală:
m N3
V gt = VCO2 + VSO2 + VO2 + V N 2 + V H 2O , . (6.8)
kg
Cantitatea de dioxid de carbon:
22,41 m N3
VCO2 = ⋅ C, . (6.9)
12 kg
unde: C conţinutul de carbon din combustibil.
Cantitatea de dioxid de sulf:
22,41 m N3
VSO2 = ⋅ S, . (6.10)
32 kg
unde: S conţinutul de sulf din combustibil.
Cantitatea de oxigen liber:
m N3
VO2 = (λC − 1) ⋅ Omin , . (6.11)
kg
unde: λc este coeficientul excesului de aer la coş;
Omin – oxigenul minim necesar arderii, m N3 / kg .
Cantitatea de azot:
22,41 0,79 m N3
VN2 = ⋅N + ⋅ λc ⋅ Omin , . (6.12)
28 0,21 kg
unde: N este conţinutul de azot din combustibil.
Cantitatea de vapori de apă:
22,41 22,41 A ⋅ ρ 0 ⋅ d m3
V H 2O = ⋅H + ⋅ Wt + r a 0 , N . (6.13)
2 18 1000 ⋅ ρ H 2O kg

unde: H este conţinutul de hidrogen din combustibil;

Wt – conţinutul de umiditate al combustibilului;
Ar – cantitatea de aer real necesar arderii;
ρ ao − densitatea aerului, ρ ao = 1,293 m N3 / kg ;
ρ Ho O − densitatea apei, ρ Ho O = 0,804 m N3 / kg .
2 2

Cantitatea de oxigen minim necesar arderii perfecte:

22,41   O − S  3
Omin = C + 3 H − , m N / kg , (6.14)
12   8 
unde: O este conţinutul de oxigen din gazele de ardere.
Aerul real:
Omin m N3
Ar = λc ⋅ , . (6.15)
0,21 kg
Datorită deficienţilor legate de munca constructorului şi a unor situaţii inerente din exploatare, în
timp, apar neetanşităţi, modificări ale pasului dintre electrozi, defecţiuni ale sistemului de
scuturare.
Pentru a lua în considerare influenţa acestor deficienţe ce se pot instala, s-a introdus noţiunea de
grad de separare garantat η G ,necesar realizării gradului de desprăfuire de durată η D . Între
aceste două mărimi stă relaţia:
 100 − η G
η D = 100 − , (6.16)
kg
în care: kg este un coeficient de siguranţă, a cărei valoare se alege între 1 şi 2.
Soluţia optimă de dimensionare a electrofiltrelor noi este aceea bazată pe metoda statistică,
elaborată de Masuda. Se presupune că vitezele de migrare, reale, sunt cunoscute, pentru cel puţin
30 de electrofiltre de acelaşi tip şi funcţionând în aceleaşi condiţii ca şi electrofiltrul care trebuie
dimensionat. Cunoscându-se viteza medie de migrare (wmed) şi abaterea standard (σn), pentru un
grad de separare garantat (ηG), cu o anumită probabilitate (P), se adoptă o valoare a suprafeţei
specifice de filtrare (f) şi se calculează mărimile adimensionale:
C = (1 − η g ) ⋅ e f ⋅wmed
 (6.17)
 K = f ⋅ σ n
Utilizând diagrame de tipul celei prezentate în fig. 2.40, se verifică dacă suprafaţa specifică de
filtrare a fost corect aleasă, pentru condiţiile impuse.
Suprafaţa totală a electrozilor de depunere se poate determina cu relaţia:
AEF = f ⋅ V& , (6.18)
în care: f este valoarea suprafeţei specifice de depunere, în m2/(m3/s) şi poate fi determinată din
relaţia lui Deutsch:
ln (1 − η EF )
f = ; (6.19)
w
V& - debitul de gaze din electrofiltru, în m3/s.
Numărul canalelor de circulaţie a gazelor din electrofiltru se află astfel:
V&
nc = , (6.20)
h ⋅ s ⋅ vg
unde: h este înălţimea unui electrod de depunere, în m;
s – pasul dintre panouri, în m.
Lăţimea electrofiltrului se poate determina astfel:
b = 1,2 ⋅ nc ⋅ s, m. (6.21)
Lungimea totală a panourilor de depunere:
AEF
Lt = , m. (6.22)
2(nc − 1)h
Lungimea electrofiltrului:
L = 1,2 Lt , m. (6.23)
h ⋅ vg
L= . (6.24)
w
Dacă se presupune că particulele prafului se încarcă pînă la valoarea corespunzătoare sarcinii
electrice maxime, atunci viteza de migrare a particulelor de praf se poate afla din relaţia:
ε o ⋅δe ⋅ E 2 ⋅ d p
w= ⋅ Kc , (6.25)
3µ
unde: εo – permitivitatea dielectrică a vidului, ε o = 8,85 ⋅ 10 −12 F / m ;
δe – indicele dielectric al particulei;
E – intensitatea câmpului propriu al particulei, în V/m;
dp – diametrul particulei, în m;
N ⋅s
µ – viscozitatea gazului, în ;
m2
Kc – coeficientul Cunninham, se determină astfel:

2λ  
−0 , 55⋅d p

Kc = 1+ 1,257 + 0,4 ⋅ e λ  , (6.26)

d p  
unde: λ este drumul liber mediu al moleculelor de gaz, în m.