Curs Prim Ajutor – Sistemul Cardio-Vascular

Publicat pe 10 februarie 2016de Veritas

Sistemul cardio-vascular este responsabil pentru pomparea sângelui prin corp.
Sistemul circulator poate fi comparat cu sistemul de alimentare cu apa al unui oras,
care are o statiede pompare centrala (inima), o retea de conducte (vasele de sânge)
raspândite in toate partile sistemului (corpul) si fluidul (sângele).

Aparatul cardio-circulator este format dintr-un organ central – inima – si un

sistem inchis de vase, format din artere-capilare-vene prin care circula sângele.
Dupa ce sângele preia oxigenul in plamâni, el ajunge la inima, care il pompeaza in
restul corpului. Celulele corpului absorb oxigenul si substantele nutritive din sânge
si elibereaza produsi de ardere (inclusiv dioxid de carbon) pe care sângele ii
transporta inapoila plamâni si la rinichi. In plsmâni, sângele schimba dioxidul de
carbon cu oxigenul si ciclul se reia de la inceput iar prin rinichi sunt eliminati o
parte din produsii de ardere toxici.

Inima este un organ musculos, cavitar, de aproximativ 300g cu un volum care a

fost comparat cu volumul pumnului drept al unui adult.
Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin –
între cei doi plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat
oblic în jos, la stânga şi înainte. Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la
stânga planului mediosagital al corpului.

Inima este învelită de pericard, format din două straturi: pericardul

fibros (stratul extern cu rol de protecţie) şi pericardul seros, format la rândul
său din două foiţe: foiţa parietală (aderentă la pericardul fibros) şi foiţa viscerală
(aderentă de muşchiul inimii, numită şi epicard).
 

Pericardul fibros protejează inima. El este legat prin ligamente de organele din jur:
stern, coloană vertebrală şi diafragmă.

Din punct de vedere structural, inima este alcătuită din trei tunici care, de la
exterior spre interior, sunt:

1. Epicardul → foiţa viscerală a pericardului seros şi acoperă complet

exteriorul inimii.
2. Miocardul → constituie cea mai mare parte a peretelui inimii. Este format
din două tipuri de celule musculare:
 celule miocardice de tip contractil (de executie): fibrele miocardului
contractil sunt dispuse circular în atrii şi oblic în ventricule. Musculatura atrială
este independentă de cea ventriculară, fiind despărţite de formaţiuni fibroase
care alcătuiesc scheletul fibros al inimii (constituit din 4 inele fibroase, două
care mărginesc orificiile atrio-ventriculare şi două situate la baza aortei şi a
trunchiului pulmonar). Astfel, contracţia atriilor este independentă de cea a
ventriculelor. Singura legătură anatomica si functionala între miocardul atrial şi
cel ventricular o constituie fasciculul atrio-ventriculat His, care aparţine
ţesutului excitoconductor.
 celule miocardice de tip necontractil (tesut nodal): reprezintă doar 1% din
întreg miocardul şi formează ţesutul excito-conductor. Sunt celule
autoexcitabile, specializate în generarea şi conducerea stimulilor contractili,
asigurând automatismul cardiac. Sunt grupate sub formă de noduli, fascicule şi
reţele. Ţesutul nodal cuprinde:
– nodulul sinoatrial, în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave
superioare;
– nodulul atrioventricular, situat deasupra orificiului atrioventricular drept;
– fasciculul atrioventricular (Hiss) care pleacă din nodulul atrioventricular şi
se împarte în două ramuri, una stângă şi alta dreaptă, care coboară în ventricule.
Cele două ramuri se divid, formând în pereţii ventriculari reţeaua subendocardică
Purkinje.
3. Endocardul → căptuşeşte încăperile inimii, trecând fără întrerupere de la atrii
spre ventricule. Endocardul de la nivelul atriilor se continuă cu inima venelor, iar la
nivelul ventriculelor, cu inima arterelor. Endocardul inimii drepte este
independent de endocardul inimii stângi.
Inima este alcătuită din două jumătăţi complet separate, dreapta şi stânga,
despărţite printr-un perete vertical. Fiecare jumătate este la rândul ei împărţită de
un perete transversal în câte două cămăruţe, care comunica între ele. Cămăruţele
din partea de sus se numesc atrii, iar cele din partea de jos se numesc ventriculi.
Valvele au o structura asemanatoare unor clapete care permit sangelui sa circule
intr-o singura directie. Inima are doua tipuri de valve, atrio-ventriculare si
semilunare:

1. Valve atrio-ventriculare se numesc asa deoarece sunt poziționate între

atrii și ventricule. Aceste valve sunt:
 valva bicuspidă sau mitrală: care împiedică reîntoarcerea sângelui
ventricular stâng (regurgitarea) în atriul stâng. Este format din două
membrane.
 valva tricuspidă: care împiedică reîntoarcerea sângelui ventricular drept
(regurgitarea) în atriul drept. Este format din trei membrane ancorate de pereții
ventriculului drept.
2. Valve semilunare care dirijează sângele în artere, împiedicând refluxul
sângelui din artere către de la ventricule. Acestea sunt situate:
 la baza arterei aorte (valva aortică) → se află între ventriculul stâng și
aortă;
 la baza arterei pulmonare (valva pulmonară) → situată la oarecare
distanță de celelalte trei valve cardiace între ventriculul drept și artera
pulmonară.
 
Atriul drept primeste sânge de la venele din corp → ventriculul drept pompeaza
sângele spre plamâni.

Atriul stâng primeste sânge oxigenat de la plamâni → ventriculul stâng (camera

inimii cu musculatura cea mai dezvoltata) pompeaza sângele oxigenat spre corp,
Vascularizatia inimii
Inima este irigată de cele două artere coronare (stângă şi dreaptă), cu originea în
aorta ascendentă. Din arterele coronare se desprind ramuri colaterale, care sunt de
tip terminal, irigând anumite teritorii din miocard, fără a se uni cu ramurile
colaterale vecine. Daca una din aceste colaterale se obstruează, teritoriul respectiv
nu mai este vascularizat, se necrozează şi se produce infarctul. Sângele venos al
inimii este colectat de sinusul coronar, situat în şanţul atrioventricular stâng şi care
se deschide în atriul drept.

Sistemul vascular
După structura şi funcţiile lor, vasele sunt de trei tipuri: artere, capilare şi vene. Ele
se continuă unele cu altele, formând un sistem închis, prin care sângele circulă de
la inimă la ţesuturi şi înapoi la inimă.

Arterele sunt vase care transportă sângele de la inimă spre reţeaua de capilare de

la nivelul ţesuturilor (sunt vase care pleacă de la inimă). Calibrul lor descreşte de la
inimă spre periferie, pe măsură ce se ramifică. Arterele pot fi: artere mari, mijlocii
şi mici (arteriole). Arteriolele se continuă cu capilarele.
Capilarele sunt vase de calibru foarte mic şi perete subţire, care fac legătura între
circulaţia arterială şi cea venoasă. Capilarele reprezintă teritoriul vascular cel mai
important din punct de vedere funcţional, deoarece la nivelul lor au loc schimburile
de gaze şi substanţe nutritive dintre sânge şi lichidul interstiţial care scaldă
celulele. La nivelul capilarelor, oxigenul si substantele nutritive trec din sânge in
celulele tesuturilor corpului si dioxidul de carbon si ceilalti produsi de ardere trec
din celulele tesuturilor in sânge, care apoi ajunge la plamâni
Capilarele sunt cele mai mici şi mai numeroase vase de sânge. Se estimează că în
organismul uman sunt de ordinul miliardelor, lungimea lor însumată fiind de
aproape 2500 km, iar suprafaţa totală de schimb, asigurată de pereţii lor, este de
aproximativ 6200 m . 2

Venele sunt vasele care transportă sângele de la reţeaua de capilare din ţesuturi

spre inimă (sunt vase care vin la inimă). Calibrul lor creşte de la periferie spre
inimă. Astfel, cele mai mici vene se numesc venule şi adună sângele din reţeaua de
capilare. Ele se continuă cu vene mijlocii care confluează, formând în final venele
mari, prin care sângele se întoarce la inimă.
În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie.

1. Circulaţia mare (sistemica) transporta oxigen spre ţesuturi şi organe,

aduce CO  de la ţesuturi şi organe spre inima, având traseul: inima – artere –
2

organe – vene – inima.

Incepe în ventriculul stâng prin artera aortă, care prin ramurile sale transportă
sânge oxigenat la toate organele şi ţesuturile corpului. Din reţeaua capilară, sângele
venos este adus prin sistemul venelor cave superioară şi inferioară, în atriul drept.
Ventriculul stâng → artera aortă → organe şi ţesuturi → 2 vene cave →
Atriul drept
În marea circulaţie:
– venele sunt mult mai numeroase decât arterele şi pot fi vene profunde şi vene
superficiale.

Venele superficiale se văd prin transparenţa tegumentului şi sunt dispuse cu

precădere la nivelul capului şi membrelor. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în
venele profunde.

– arterele sunt situate profund, fiind protejate de ţesuturile din jur. Arterele mari
sunt însoţite de o singură venă profundă, iar arterele mijlocii şi mici de două vene
profunde, având de obicei acelaşi nume şi traseu.

Din cauza accesibilităţii şi a presunii sanguine scăzute de la nivelul lor, venele

superficiale sunt locurile predilecte pentru tratamente intravenoase şi pentru
recoltarea probelor de sânge.

2.  Circulaţia mică (pulmonara) asigura transportul sângelui neoxigenat de la

cord spre plămâni şi a celui încărcat cu oxigen înapoi la inimă.
Mica circulaţie începe în ventriculul drept prin trunchiul arterei pulmonare, care
prin ramurile sale transportă sânge neoxigenat la plămâni şi se termină prin venele
pulmonare, care aduc sânge oxigenat în atriul stâng. Avem schema:
Ventriculul drept → trunchiul pulmonar → plămâni → 4 vene
pulmonare → Atriul stâng
Trunchiul arterei pulmonare se bifurcă în arterele pulmonare stângă şi dreaptă.
Acestea pătrund în plămâni şi îşi continuă ramificarea, întocmai ca şi arborele
bronşic, până la nivelul capilarelor pulmonare, care înconjoară alveolele
pulmonare. La acest nivel, prin membrana alveolo-capilară, au loc schimburile de
gaze dintre aerul atmosferic şi sângele din capilare. Sângele îmbogăţit în oxigen
trece din capilare în venule, care se unesc progresiv şi formează în final venele
pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Acestea se întorc la inimă şi se varsă,
prin orificii proprii, în atriul stâng.

 
! Arterele micii circulaţii transportă sânge neoxigenat, iar venele,
sânge oxigenat !
 

Principalele artere ale marii circulatii

 
Toate arterele marii circulaţii iau naştere din ramificarea arterei aorte şi transportă
sângele oxigenat la toate organele şi ţesuturile corpului. Artera aortă îşi are
originea în ventriculul stâng şi prezintă 3 porţiuni:

1. Aorta ascendentă este prima porţiune a aortei şi din ea iau naştere

arterele coronare (stângă şi dreaptă), care vascularizează miocardul.
2. Arcul aortic din care se desprind, în ordine de la dreapta la stânga:
 trunchiul brahiocefalic (după un scurt traiect se împarte în artera carotidă
comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă);
 artera carotidă comună stângă;
 artera subclaviculară stângă;
Ramurile arteriale care provin din cele 3 vase asigură vascularizaţia arterială a
capului, gâtului şi a membrelor superioare.

3. Aorta descendenta străbate toracele şi abdomenul până în dreptul

vertebrei L4, unde se bifurcă în arterele iliace comune (ramurile sale terminale).
Din punct de vedere topografic, aorta descendentă prezintă două porţiuni:
porţiunea toracică şi porţiunea abdominală.
Din acestea se desprind numeroase ramuri:

 unele asigură vascularizaţia pereţilor toracali şi abdominali şi se numesc

ramuri parietale;
 altele vascularizează viscerele din torace şi abdomen şi se numesc
ramuri viscerale.
Aorta toracica da ramuri parietale reprezentate de arterele frenice superioare
şi de arterele intercostale posterioare, care sunt în număr de zece perechi şi care
irigă peretele toracic şi ramuri viscerale care vascularizează esofagul (a.
esofagiene), pericardul (a.pericardice) şi plămânii (a. bronşice).
Aorta abdominală dă ramuri pentru peretele abdominal şi ramuri viscerale,
care în ordinea desprinderii lor sunt:
 Trunchiul celiac (arterele hepatică comună, splenică şi gastrică stângă
vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul,ficatul şi splina);
 Arterele suprarenale;
 Artera mezenterică superioară (vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul
ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers);
 Arterele renale;
 Arterele genitale (ovariene sau testiculare);
 Artera mezenterică inferioară (vascularizează partea stângă colonului
transvers, colonul descendent, sigmoidul şi partea superioară a rectului).
Mezenterul este foița peritoneului care învelește și leagă intestinul de peretele
posterior al abdomenului și în carese găsesc vase sangvine și limfatice, nervi și
ganglioni limfatici. Cunoscut si sub numele de prapur.
Ramurile terminale ale aortei abdominale sunt artere iliace comune (dreaptă şi
stângă).

Fiecare arteră iliacă comună se împarte în două ramuri principale: artera iliacă
internă şi artera iliacă externă.

Artera iliacă internă dă ramuri viscerale şi parietale. Ramurile viscerale sunt

reprezentate de arterele vezicale care irigă vezica urinară şi organele genitale, de
artera uterină prezentă la femeie, care irigă uterul, tuba uterină, ovarul şi vaginul,
de artera deferenţială, prezentă la bărbat şi care irigă canalul deferenţial, de artera
rectală mijlocie, care contribuie la irigaţia rectului, de artera ruşinoasă internă, care
irigă organele genitale externe şi muşchii perineului.

Arterele iliace externe asigură vascularizaţia membrelor inferioare.

Arterele de la nivelul capului

Originea celor două artere carotide comune este diferită: artera carotidă comună
dreaptă ia naştere din trunchiul brahiocefalic, iar cea stângă, direct din arcul aortic.
Fiecare arteră carotidă comună se împarte în două ramuri principale: artera
carotidă externă şi artera carotidă internă. Cea internă pătrunde în craniu unde
irigă encefalul, globul ocular şi anexele sale, iar cea externă irigă gâtul şi regiunea
feţei.

Arterele membrelor superioare

Vascularizaţia arterială a membrelor superioare este asigurată în totalitate
de arterele subclaviculare.
Fiecare arteră subclaviculară trece pe sub claviculă şi se continuă cu artera
axilară. Ajunsă în dreptul humerusului ea devine artera brahială, (humerală)
cu traseu descendent. La plica cotului, artera brahială se împarte în artera
radială şi artera ulnară. La nivelul arterei radiale, prin compresiunea pe
planul osos, se măsoară pulsul arterial. La nivelul mâinii se formează arcurile
palmare, din care se desprind şi arterele digitale.
Arterele membrului inferior
Artera femurală continuă artera iliacă externă şi pe faţa posterioară a genunchiului
devine artera poplitee. Aceasta se bifurcă la nivelul gambei în două ramuri: artera
tibială anterioară şi artera tibială posterioară. La nivelul piciorului se formează
arcadele plantare şi dorsale, din care se desprind arterele digitale.

Principalele vene ale marii circulaţii

Venele sunt vase prin care sângele se întoarce din reţeaua capilară de la nivelul
ţesuturilor, la inimă. Sistemul venos al marii circulaţii adună sângele neoxigenat
din tot corpul şi îl transportă în atriul drept, prin cele două vene cave: vena cavă
superioară şi vena cavă inferioară.
Vena cava superioara
Colectează sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele jugulare interne, de la
membrele superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace (spaţiile
intercostale, esofag, bronhii, pericard şi diafragm), prin sistemul azygos (se
formeaza in regiunea lombara din venele lombare, retroperitoneal, apoi venele trec
in torace (mediastinul posterior) si primesc ca afluenti venele intercostale
posterioare si se varsa in vena cava superioara).

Vena jugulară internă adună sângele venos de la nivelul capului şi gâtului, iar vena
subclaviculară colectează sângele din membrul superior.
Vena cavă inferioară
Este cea mai mare venă a corpului uman, cu un traseu de aproximativ 25
cm. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi viscerele din
bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele posterior
al abdomenului (venele lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice).

Sistemul port hepatic

Vena portă este un mare colector venos care adună sângele de la toate organele
digestive situate subdiafragmatic şi de la splină şi îl transportă la ficat, asigurând
vascularizaţia funcţională a acestuia.
Astfel, sângele încărcat cu substanţe nutritive absorbite la nivelul tubului digestiv,
trece mai întâi prin ficat şi apoi ajunge în circulaţia sistemică (respectiv în vena
cavă inferioară), prin intermediul venelor hepatice. Vena portă se formează prin
confluenţa următoarelor vene: vena mezenterică superioară, vena splenică şi vena
mezenterică inferioară.

Vena portă este un vas special al marii circulaţii deoarece începe şi se sfârşeşte
printr-o reţea de capilare:

– îşi are originea în reţeaua de capilare de la nivelul organele digestive, care se

unesc progresiv şi formează vene din ce în ce mai mari, respectiv venele de origine
ale portei;

– pătrunsă în ficat, vena portă dă naştere celei de-a doua reţele capilare –
capilarele sinusoide. Acestea se varsă în venele centrolobulare – originea venelor
hepatice. Un asemenea sistem sanguin se numeşte sistem port venos, fiind
reprezentat de o dublă capilarizare pe traiectul unei vene.

 
Sângele
Are două componente: o parte lichidă – plasma sanguină şi o parte celulară –
elementele figurate ale sângelui.
Plasma sanguină este un lichid gălbui şi transparent, cu o reacţie uşor alcalină.
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din
aproximativ 90% apă, 1% substanţe anorganice (săruri minerale care conţin ioni
dintre care mai importanţi sunt cei de sodiu, clor, potasiu, magneziu, fosfor calciu)
şi aproximativ 9% substanţe organice (proteine, glucide, lipide etc.).
Elementele figurate ale sangelui sunt:
1. Globulele roşii (eritrocite sau hematii) sunt cele mai numeroase, constituind
99.9 % din elementele figurate. Ele dau culoarea roşie a sângelui, deoarece conţin
hemoglobină, un pigment care se combină reversibil cu oxigenul şi dioxidul de
carbon. Fiind celule anucleate, eritrocitele au o durată de viaţă de numai 120 zile,
după care sunt distruse în splină, ficat sau măduva osoasă prin hemoliză.
2. Globulele albe sau leucocite sunt apărătorii organismului împotriva
agenţilor patogeni.
Prezintă capacitatea de a se deplasa şi de a străbate pereţii capilarelor, deplasându-
se spre focarul de infecţie. Unele dintre ele înglobează agenţi patogeni şi resturi
celulare în citoplasmă şi îi digeră (fagocitoză).
Leucocitele sunt de mai multe tipuri:

 leucocitele mononucleare prezintă nucleu compact şi sunt lipsite de

granulaţii citoplasmatice. Sunt de două feluri: limfocitele (25%) şi monocitele
(5%);
 leucocitele polinucleare au nucleul fragmentat în 4-5 lobi şi prezintă
granulaţii citoplasmatice cu afinitate pentru diferiţi coloranţi. Se clasifică în
neutrofile (68%), eozinofile (2%) şi bazofile (0,5%).
3. Trombocitele nu sunt celule, ci fragmente celulare care conţin factorii
coagulării sângelui şi serotonină, care determină constricţia vaselor lezate. Au
durată de viaţă scurtă, de numai 5-9 zile, după care sunt distruse în ficat şi splină.
Sunt create pentru un singur scop – pentru a incepe procesul coagularii, cand un
vas de sange este sectionat sau rupt.
Imediat ce o artera sau o vena este ranita, trombocitele din zona incep sa se
uneasca intre ele, si de marginea plagii creeand trombusul care impiedica pierderea
sangelui.
Volumul sangvin total (volemia) reprezintă cam 8% din greutatea corpului.
Din acest volum, 2/3 circulă prin vase (volumul circulant) şi restul stagnează în
organe de depozit: ficat, splină şi venele subcutanate (volumul de rezervă). În efort
fizic, hemoragii sau temperaturi scăzute, sângele de rezervă este mobilizat şi trecut
în circulaţie
Circulaţia sângelui prin artere se face prin împingerea sângelui ca urmare a
contracţiei ventriculelor. Sângele este împins cu intermitenţă prin contracţii, dar el
curge în curent continuu, datorită elasticităţii pereţilor arteriali. Pereţii arterelor
opun rezistenta, ceea ce face, ca sângele să fie sub o anumită presiune sau tensiune.
Aceasta se numeşte presiune sau tensiune arterială (TA). Deci TA reprezintă
presiunea exercitată de sânge asupra pereţilor arterelor.
TA variază în funcţie de vârsta, sex, ora din timpul zilei şi gradul de activitate.
Valori normale:

 Adult : 115 – 140 / 70 – 90 mmHg;

 Copil : 91 – 110 / 60 – 65 mmHg;
 Nou – născut : 65 – 80 / 40 – 50 mmHg.
Valori peste cele normale poartă numele de hipertensiune.
Valori sub cele normale poartă numele de hipotensiune.
Sistolă a contracţie, diastola a relaxare.

Măsurarea TA:
 poziţia pacientului: decubit dorsal, după un repaus de 10 minute;
 la 1 / 3 inferioară a braţului se aşează manşonul tensiometrului;
 stetoscopul se pune pe proiecţia arterei brahiale (marginea inferioară a
braţului);
 se umfla manşonul tensiometrului până pe la 180 / 200 mmHg, ca apoi să se
înceapă dezumflarea lentă;
 valorile TA reprezintă prima şi ultimă bătaie care se aud cu ajutorul
stetoscopului în timpul dezumflării manşonului.
Cu fiecare contracţie se împinge în aorta un val de sânge, care izbeşte sângele
existent în vas şi se propagă ca o undă, dând pulsul. Bătaia pe care o simţiţi când
luaţi pulsul cuiva este cauzată de volumul de sânge expulzat de ventriculul stâng în
aorta şi care determină o undă de şoc care se propagă de-a lungul tuturor arterelor
din corp.
Constatatea existentei pulsului se face prin comprimarea unei artere pe un plan
osos, cu 2-3 degete, cel mai frecvent la artera radială, se măsoară timp de 1 minut şi
se verifică timp de 10 secunde.
Valori normale:

 adult 60 – 80 / minut;
 copii 90 – 100 / minut;
 nou – născut 130 – 140 / minut.
Creşterea frecvenţei peste valorile normale se numeşte tahicardie, scăderea
frecventei sub valorile normale poartă numele de bradicardie.