Sunteți pe pagina 1din 3

3.1.

Legislaţie de mediu
Poluarea mediului este una dintre problemele, sociale şi economice, contemporane, proporţiile
alarmante ale poluării impunând adoptarea unor măsuri legislative severe.
Starea mediului preocupă ţările membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, care şi-au propus
dezvoltarea unor activităţi comune, în domeniul protecţiei şi conservării mediului, mai ales prin
introducerea unor legislaţii naţionale şi internaţionale.
Legislaţia europeană, aplicată în domeniul protecţiei mediului, cuprinde în prezent aproximativ
200 de acte normative (directive, regulamente şi dispoziţii) printre care se numără şi Directiva
Consiliului Uniunii Europene 85/337/EEC, modificată prin Directiva 97/11/EC, privind
evaluarea anumitor proiecte asupra mediului.
Directiva a fost adoptată la 3 iulie 1985 şi constituie în sine un act preventiv de protecţie a
mediului prin impunerea eliberării autorizaţiilor de mediu de către instituţiile guvernamentale
abilitate, după ce proiectele de dezvoltare au trecut procedura de evaluare a impactului asupra
mediului. Unele categorii de proiecte, sunt supuse în mod obligatoriu studiului de impact. Altele,
doar în cazul când sunt îndeplinite anumite condiţii impuse statelor membre. Scopul acestei
Directive constă în perfecţionarea legislaţiei existente a ţărilor membre ale UE în domeniul
evaluării impactului de mediu: adoptarea legilor noi şi modificarea legilor existente. Aceasta s-a
datorat anume faptului că legislaţia ţărilor UE era foarte diferită în domeniul mediului, iar
articolele Directivei 85/337/EEC au un caracter general, recomandabil şi cu multe excepţii
prevăzute.
Pe linia reuniunilor, la nivel înalt, care şi-au propus dezbaterea şi găsirea de noi soluţii pentru
rezolvarea problemelor globale ale protecţiei mediului, se înscrie şi Conferinţa Naţiunilor Unite
privind Mediul şi Dezvoltarea, care au avut loc la Rio de Janeiro, în iulie 1992. Ea include 189
de ţări şi blocuri comerciale, precum Uniunea Europeană, care se convoacă anual la aşa numitele
Conferinţe ale părţilor semnatare(COP), pentru a analiza stadiul implementării Convenţiei.
Esenţială a fost decizia ţărilor participante pentru o dezvoltare durabilă, prin abordarea integrată
a aspectelor economice şi sociale, de mediu. Cu prilejul acestui summit, a fost adoptată
Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, prin care, ţările semnatare se
angajau să reducă emisiile de gaze cu efect de seră.
Protocolul semnat la a treia Conferinţă a Părţilor semnatare ale Convenţiei, care a avut loc la
Kyoto, în anul 1997, stabilea termene şi sarcini pentru reducerea nivelului emisiilor poluante.
161 de ţări au finalizat acordul acestui protocol. Astfel, ţările industrializate trebuiau să-şi reducă
emisiile, în perioada 2008-2012, cu aproximativ 5,2 %, în raport cu acelea din anul 1990.
Protocolul de la Kyoto se referă la doar următoarele şase gaze cu efect de seră:
• Dioxidul de carbon(CO2);
• Metanul (CH4);
• Dioxidul de azot(N2O);
• Hidrofluorcarburile (HFC);
• Perfluorcarburile (PFC);
• Hexafluorura de sulf(SF6).
Protocolul de la Kyoto urma să intre în vigoare atunci când ar fi fost ratificat de cel puţin 55
dintre ţările semnatare, dar numai în condiţiile în care totalul emisiilor poluante ale acestor ţări
aveau o pondere de 55% din poluarea generată de ţările semnatare ale Convenţiei-cadru de la Rio
de Janeiro.
Uniunea Europeană a semnat protocolul de la Kyoto la 28 aprilie 1998 şi l-a ratificat oficial la 31
mai 2002. Republica Moldova este în rândul ţărilor care au aderat la protocol mai târziu pe 22
aprilie 2003.
De menţionat că SUA, care anterior a semnat Protocolul, în anul 2001 s-a retras din Protocolul
de la Kyoto, după care Rusia a rămas pilonul principal pentru a se obţine majoritatea necesară de
55%. În noiembrie 2004, Federaţia Rusă a ratificat PK, în aşa fel a devenit posibil ca la 16
februarie 2005, protocolul să intre în vigoare.
Fiecare ţară semnatară a Protocolului, pentru a-şi îndeplini angajamentele asumate privind
limitarea cantitativă şi reducerea GES, precum şi în scopul promovării unei dezvoltări durabile,
urma să elaboreze şi să aplice politici şi să întreprindă măsuri, cum ar fi:
• mărirea eficienţei energetice;
• cercetarea, promovarea, valorificarea şi folosirea crescândă a formelor noi de energie
regenerabilă, a tehnologiilor de reţinere a bioxidului de carbon şi a tehnologiilor noi, avansate,
favorabile protecţiei mediului;
• încurajarea reformelor în sectoarele semnificative care ar conduce la limitarea şi reducerea
emisiilor GES;
• limitarea şi/sau reducerea emisiilor de metan prin recuperare şi folosire în managementul
deşeurilor.
Cele trei mecanisme de reducere a emisiilor GES avute în vedere de Protocolul Kyoto sunt:
comercializarea emisiilor GES – „piaţa carbonului”, care permite ţărilor care au unităţi de
emisie permise dar neutilizate, să vândă această capacitate de emisie ţărilor care şi-au depăşit
ţintele stabilite prin Protocol.
mecanismul de „dezvoltare curată” (CDM), care permite unei ţări parte a anexei B a
protocolului să implementeze un proiect de reducere a emisiilor în ţările în curs de
dezvoltare. Astfel de proiecte pot să câştige credite certificate comercializabile de reducere a
emisiilor, fiecare echivalent cu o tonă de CO2, care pot fi luate în considerare privind
atingerea ţintelor protocolului Kyoto.
Implementarea în comun (JI) permite unei ţări parte a anexei B a protocolului să
implementeze un proiect de reducere sau eliminare a emisiilor în altă ţară parte din anexa B,
obţinând unităţi de reducere, fiecare echivalentă cu o tonă de CO2, care pot fi luate în
considerare privind atingerea ţintelor protocolului Kyoto.
Cea de a doua perioadă de angajament din cadrul Protocolului de la Kyoto a început la 1
ianuarie 2013 și se va încheia în 2020. Participă 38 de țări dezvoltate, inclusiv UE și cele 28 de
state membre ale sale. A doua perioadă include modificarea de la Doha, conform căreia țările
participante s-au angajat să își reducă emisiile cu cel puțin 18 % față de nivelurile din 1990.
UE s-a angajat să reducă emisiile în această perioadă cu 20 % față de nivelurile din 1990.
În 12 decembrie 2015, 195 state Părți participante la cea de-a XXI-a Conferințe a Părților (COP
21) la Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice au
adoptat Acordul de la Paris. Acest acord va ghida acțiunile la nivel global pe o traiectorie de
limitare a creșterii temperaturii medii globale sub 2°C.
Elementele principale ale noului acord de la Paris:
• obiectiv pe termen lung: guvernele au convenit să mențină creșterea temperaturii medii la
nivel mondial mult sub 2 °C peste nivelurile preindustriale și să continue eforturile de a o
limita la 1,5 °C
• contribuții: înainte și în timpul Conferinței de la Paris, țările au prezentat planuri de acțiune
naționale cuprinzătoare privind clima în vederea reducerii emisiilor lor
• ambiție: guvernele au convenit ca, la fiecare 5 ani, să comunice contribuțiile lor pentru a
stabili obiective mai ambițioase
• transparență: acestea au acceptat, de asemenea, să se informeze reciproc, precum și
publicul cu privire la rezultatul eforturilor lor de realizare a obiectivelor pe care și le-au
propus, pentru a asigura transparența și supravegherea
• solidaritate: UE și alte țări dezvoltate vor continua să ofere finanțare pentru combaterea
schimbărilor climatice, pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare să reducă emisiile, dar și
să își consolideze capacitatea de rezistență la efectele schimbărilor climatice.