Sfântul Nicodim de la Tismana (n. circa 1320?, Prilep, d.

 26
decembrie 1406, Tismana) a fost un arhimandrit,
întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a
mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și
neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.
Nicodim și-a primit numele de monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele
Athos, unde a ajuns în fruntea obștei. A făcut parte din delegația care în
anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea anatemei asupra
Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de mare, că a
fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei.
Urmându-și chemarea, în anul 1369 a traversat Dunărea înot în dreptul
orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat prima sa mănăstire, Vodița
("Apița", sau "Apoasa"). Totuși, consideră că nu și-a îndeplinit chemarea,
ca urmare continuă căutările și găsește un loc pe care îl consideră ideal,
unde în 1377 începe zidirea mănăstirii Tismana.
Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat
un Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara
Românească.
„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt
cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea
poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după
modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat
miniaturist, ci și ca  sfânt, mare făcător de minuni.”
Prof. dr. Emilian Popescu (Prefața[1])

Contextul istoricModificare
Marea Schismă din 1054 a marcat momentul dureroasei sciziuni din
interiorul creștinism, care ulterior (c. 1500) a condus la constituirea a două
mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În secolele următoare
între Biserici a urmat o luptă pentru supremație, întreținută de unii dintre
conducătorii din amble tabere, marcată nu arareori de excese. În secolul al
XIV-lea în Banatul de Severin, adică la frontiera
dintre Ungaria, Serbia și Țara Românească, aveau loc lupte susținute și de
cele două Biserici. Neagu Djuvara, afirmă că spre deosebire de majoritatea
populației din Țara Românească, de credință ortodoxă, domnitorii Basarab
I și fiul său, Nicolae Alexandru[2], erau catolici,[3] afirmație combătută în
cartea "Neamul întemeietor al lui Basarabă"[4] precum și în Anexa 1 a
cărții,[5]. Împiedicarea expansiunii spre est a influenței Bisericii Romano-
Catolice necesita reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea
de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii
cancelariilor domnești și locuri de refugiu.
BiografieModificare
Ca orice sfânt, Nicodim a avut parte de o istorisire a vieții sale scrisă în
slavonă „chiar de ucenicii sfântului”.[6] Păstrată la Tismana, aceasta s-a
pierdut în cursul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea,
Ștefan Ieromonahul [7] a rescris-o în limba română, bazându-se pe tradițiile
orale din mănăstire. P. P. Panaitescu remarcă faptul că acei călugări știau
unele pasaje din istoria slavonă pe de rost, fapt care se reflectă în
exactitatea unor nume și fapte, precum și în existența unor etimologii
populare (de exemplu Ștefan, fiul cneazului Lazăr al Serbiei, este numit
„Silnic” — cuvânt provenit din slavonul „Sil'nîi”, „cel tare”)[8]. De
asemenea, elemente din viața călugărului Nicodim se regăsesc și în viața
lui Isaia, precum și în cea a patriarhului sârb Sava II, ambele datând din
secolul al XV-lea.
Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia,
la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun
istoric macedonean. Istoricii sârbi[9] și recentele cercetări biografice,
[10] vorbesc însă de Nikodim Gârcic, alias Nikodim Tismanski, născut in
mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ștefan
Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Deciani, inclusă
astăzi în patrimoniul UNESCO. Mama sa era una dintre fiicele
domnitorului Basarab I, prin intermediul căruia Nicodim se înrudea
cu cnejii sârbi, voievozii transalpini și țarii bulgari. O înrudire mai apropiată
o avea Nicodim, cunoscut ca Nikodim Grâcic în Serbia, cu (Ștefan) Lazăr
fiul lui Pribaț, făcând parte din curtea lui Ștefan Dușan. Când (Ștefan)
Lazăr va ajunge cneaz, va dona Mânăstirii Tismana sate sârbești din
regiunea Branicevo, la vest de Golubaț,[11] vezi, satele Man. Tismana pe
harta regiunii Branicevo. Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune
că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este anul 1320[12].
Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La
Deciani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Dečani”. „Iar
sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna
pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale,
dat a fost de părinții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în
scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru
mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”[13]. În
viața lui Isaia este prezentat ca un „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și
bun orator”[14].
În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau
Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva
drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și
desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar.
În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon,
iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După
moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la
Hilandar.
Prin 1369 Nicodim ajunge în Țara Românească, trecând Dunărea înot (sau
plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile
sale), unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea
Vodița.
În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegația care urma să
mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată
conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a
declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Deși Nicodim îndeplinea formal
doar rolul de „tălmaci de cuvinte”[15], Patriarhul Filotei
al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit
cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur,
ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care
se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea
delegației sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat
anatema aruncată asupra bisericii sârbe.
Se întoarce în Țara Românească unde va întemeia Mănăstirea Tismana, la
1378.

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana

Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca

urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său,
există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată așa: „Această
Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al
prigonirii lui, 6913 (1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim
să se fi amestecat în treburile politice, devenind incomod pentru voievodul
muntean[16]. Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în
Țara Românească. La puțin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la
Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa
Nicodim”, iar în noiembrie, la Turnu Severin, a participat la întâlnirea cu
regele Sigismund. O cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la
Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim[17]. De
asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale
pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora
daniile din Serbia.
Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat
în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la
Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt
la Mitropolia din Muntenegru[1], la Tismana rămânând doar un deget, cel
arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.
ActivitateModificare
Înainte de venirea în Țara RomâneascăModificare
La Multele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se
traduceau producții literare, însușind limbile greacă și slavonă. Se inițiază
în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva
meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).
În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să
construiască o mănăstire lângă o cădere de apă. Ca urmare se întoarce în
Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica
(Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna
din Negotinul covârșitor românesc ca populație. Tot lui i se atribuie și
clădirea unei biserici la Șaina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului,
[18] regiune cu sate aproape exclusiv românești până în zilele noastre.
Despre așezământul monastic Mănăstirița, existent și azi, legendele spun
că a fost întemeiat de Nicodim și de „Radul beg”, al cărui nume se mai
distingea în vechime pe porțile altarului. În acele timpuri zona era parte
a Țaratului de Vidin[19].
În Țara RomâneascăModificare
În 1369[20] Nicodim este chemat în Țara Românească, pentru a întemeia o
mănăstire. Răspunde solicitării cu entuziasm, urmându-și viziunea. Se
spune ca a traversat singur Dunărea înot în zona Porților de Fier între
localitățile Techia (de pe malul drept al Dunării), actual acoperită de apele
unui lac de acumulare, și Ursa, zisă azi Orșova (pe malul stâng).
Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui Nicodim,
pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul
zidirii, zece sate românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri
Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți,
Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și
astăzi între cetatea dunăreană Golubăț și râul Pek. Dania este reînnoită de
fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de
către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă
caz, regele întărește alte cinci sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din
cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra zonei
cetății Golubăț.
Întemeierea Mănăstirii VodițaModificare
Articol principal: Mănăstirea Vodița.

Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească, Nicodim

începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Este sprijinit de
domnitorul Vlaicu Vodă (1364–1377), al cărui unchi era. În
anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale,
ridicarea mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, proces care a continuat
până în 1375. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușevița
din Serbia. Vladislav îi va dărui sate și tain de hrană din casa domnească.
Întemeierea Mănăstirii TismanaModificare

Mănăstirea Tismana

Articol principal: Mănăstirea Tismana.

Sub protecția Doamnei Clara (de religie catolică), a doua soție a lui Nicolae
Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, acționau misionari papali.
Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze
planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase
prin înființarea mănăstirilor ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu
se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era
potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe. În plus, unii
istorici sunt de părere că la începutul domniei lui Radu I Banatul de
Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile ungurilor[21].
În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este
pomenită doar Tismana, iar din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu
lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor reapărea după
ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.
Așadar, Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă
mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale
ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost
mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de
la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe
Valea Aninoasei.
Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce
astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică
cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde constată că ar fi un loc bun
pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici
de un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit
un balaur pe care a reușit să-l răpună numai după ce i-a arătat crucea sa
de plumb. Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său
ca stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi,
se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită
în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale,
conform regulilor însușite la Muntele Athos. Mănăstirea înființată de el
avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare
Lavră” și prima arhimandrie din țară.
De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul
domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) și Mircea cel
Bătrân (1386–1418) al căror consilier a fost Cuviosul Nicodim.
Activitate teologică și culturalăModificare
 Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim

Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu

mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori
cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.
În ultimii ani ai vieții, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop,
unde între anii 1404-1405 a caligrafiat și miniat
un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint
aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai
veche carte datată din Țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și
se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele
ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit
Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara
Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la
facerea lumii anul 6913 (1405)”.
MinuniModificare
Sunt considerate minuni ale Sfântului Nicodim[20]:
 Viziunile pe care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;
 Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;
 Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra
localnicilor reluctanți s-a împlinit;
 Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică suferindă de epilepsie a
regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei;
 Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în
onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;
 Mersul prin foc.
Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după
moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt
încă în timpul vieții, a fost canonizat prin tomosul
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani,
în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la
Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.

BibliografieModificare

Pr. Mihai Zorilă, Viața și activitatea Sf. Nicodim de la Tismana, rezumatul lucrării de licență, fără ed.,
1991

Eftimie de Tarnovo, sf, Corespondenta cu Sf. Nicodim de la Tismana...., trad. din medio-bulgara de

Gheorghiță Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2014

Prof. dr. Daniel Barbu, Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre, Revue Roumaine
d’Histoire, XXV, nr. 4, 1986

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, București, 1980
Ieromonah Ștefan de la Tismena, Viața Prea Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Sânțitul,
Arhimandritul Lavrei din Sânta Monastire Tismena, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1883

Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Editura Corint, București, 2000

Pentru aprofundarea subiectuluiModificare

Emil Lăzărescu, Nicodim de la Tismana și rolul său în cultura veche românească (până la 1385), I, în
„Romanoslavica”, XI, 1965, p. 237–285

P. Ș. Năsturel, Cuviosul Nicodim cel sfințit și odăjdiile mitropolitului Antim Critopol de la Tismana, în

„Mitropolia Olteniei”, nr. 7–8, p. 419–430

Radu Crețeanu, Personalitatea cuviosului Nicodim de la Tismana după documentele vremii, în

„Mitropolia Olteniei”, 1976, nr. 11–12, p. 932–945

Episcopul Teoctist, O ctitorie ardeleană a Sf. Nicodim: mănăstirea Prislop, în „Mitropolia Olteniei”,

1970, nr. 5–8, p. 634–638

Ranko Jakovljevic, Put svetog Nikodima, Beograd, 2006.