ÎN DULCELE STIL CLASIC, de NICHITA STĂNESCU (poet postbelic,

neomodernist)
Tema şi viziunea despre lume
Trăsături ale neomodernismului

Prof. dr. LUMINIŢA DIMA

Nichita Stănescu este cel mai original poet postbelic și cel mai important poet al
Generației ’60. După Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, Nichita Stănescu săvârșește a treia
reformă lirică, fiind considerat de criticul literar Nicolae Manolescu un ,,reformator al
modului de a gândi artisticește poezia.” Lider incontestabil al generației
șaizeciste/neomoderniste, Nichita Stănescu recuperează lirismul interbelic și modelele clasice
pe care le reinterpretează și le resemantizează într-o viziune inedită, surprinzătoare prin
asocierea celor mai neașteptate imagini. Autorul ,,Necuvintelor” inventează ,,limba
poezească” și ,,hemografia”/,,scrierea cu sine însuși”, poetizează realul și substanțializează
limbajul. În spirit neomodernist, cultivă o poetică a cunoașterii și a existenței, reinterpretează
mituri, recurge la reflecția filosofică, la imagini și la metafore insolite, la fuziunea liricului cu
epicul și a lucidității cu fantezia, la ironie și ludic.
Un poem reprezentativ pentru noutatea și originalitatea liricii lui Nichita Stănescu este
,,În dulcele stil clasic” din volumul cu același titlu, publicat în 1970, marcând o etapă
distinctă în evoluția creației nichitastănesciene, caracterizată prin interiorizarea și încifrarea
lirismului.
Înainte de toate, poezia este relevantă pentru ambiguitatea neomodernistă la nivel tematic
și stilistic. Temele dominante și interferente sunt iubirea și creația, abordate în registru
parodic, ludic și ironic. Poem de dragoste și artă poetică neomodernistă, ,,În dulcele stil
clasic” este o recitire ludică și nostalgică a liricii erotice a predecesorilor. Titlul, semnificativ
pentru arta poetică explicită, este edificator pentru revenirea tandră a poetului la
modalitățile și la tiparele liricii tradiționale, pentru influența evidentă a liricii lui Mihai
Eminescu, mai ales prin epitetul ,,dulce” (frecvent în lirica pașoptistă), devenit o veritabilă
categorie a lirismului eminescian. Într-un joc pur al fanteziei și al limbajului poetic, Nichita
tratează cu ironie cordială, într-o viziune singulară, recuzita preromantică, gestica amoroasă
și imaginea îndrăgostitului care afectează o mare suferință erotică în maniera poeților
premoderni Ienăchiță Văcărescu și Costache Conachi.
Structurat armonios în cinci catrene și un monovers final gnomic, specific poeziei
moderne, poemul ,,În dulcele stil clasic” surprinde întâlnirea eului liric cu iubita/muza
inspiratoare: ,,Dintr-un bolovan coboară/pasul tău de domnișoară./Dintr-o frunză verde,
pală/pasul tău de domnișoară.// Dintr-o înserare-n seară/ pasul tău de domnișoară./ Dintr-o
pasăre amară/ pasul tău de domnișoară.” Sintagmă recurentă și vers-refren în prima secvență
poetică, metonimia ,,pasul tău de domnișoară” semnifică atât iubita/iubirea, cât și muza
inspiratoare/ poezia. Ceremonialul întâlnirii eului liric ipostaziat într-un îndrăgostit/
poet/creator cu ,,domnișoara”/ iubita/poezia are mai multe etape. Prima secvență lirică
prezintă apariția făpturii feminine care declanșează o stare de uimire, de grație și de
plenitudine în sufletul îndrăgostitului/poetului. Descendența graduală, redată prin metonimie,
trop frecvent in lirica neomodernistă, ,,Dintr-un bolovan”, ,,Dintr-o frunză”, ,,Dintr-o

1
înserare-n seară”, ,,Dintr-o pasăre amară” evidențiază relația dintre eul liric și univers,
ipostazierile și metamorfozele iubirii/poeziei/creației. Descinderea ,,Dintr-un bolovan” ne
poate aminti de nebănuitele revelații ale lumii materiale, dar și de lirica argheziană a
sublimării materiei în spirit. Gradația ,,bolovan” - simbol al materiei amorfe, ,,frunză” -
simbol al vegetalului, ,,înserare” - simbol al temporalului, al efemerului, ,,pasăre” - simbol
al zborului, al înălțării spirituale, sugerează treptele simbolice ale trecerii de la aparențe la
esențe, de la relativ la absolut prin iubire și prin artă.
În continuare, unicitatea clipei trăite sub imperiul iubirii/inspirației este sugestiv redată în
următoarea secvență lirică: ,,O secundă, o secundă/ eu l-am fost zărit în undă./ El avea roșcată
fundă./ Inima încet mi-afundă.” Ideea poetică din acest catren este efemeritatea clipei de
grație divină a iubirii și a creației. În iubire ca și în creație, momentul revelației metafizicului
poate trece neobservat și nefolosit, și, chiar dacă este perceput, nu durează. Iubirea și poezia/
arta, născute deopotrivă din sfera concretului și din sfera abstractului, au, paradoxal, atât
atributele permanenței, cât și ale efemerității.
Mai departe, invocarea iubitei/artei din penultimul catren face trimitere la clasica invocație
a muzei: ,,Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu/ blestemat și semizeu/ căci îmi
este foarte rău. ” În plus, poate fi o aluzie la poemul eminescian ,,O, rămâi…” sau la oprirea
faustică a clipei: ,,Oprește-te, clipă, ești atât de frumoasă!” Iubitei/muzei/artei i se cere să-și
permanentizeze existența în lumea fizică, dacă nu în planul vederii, cel puțin în planul
auzului, într-o semnificativă ierarhizare a simțurilor, auzul fiind un simț inferior văzului.
Epitetul oximoronic ,,blestemat și semizeu” sugererează condiția omului de geniu în lume, cu
trimitere posibilă la vizunea eminesciană despre geniul romantic, nemuritor, dar nefericit.
Astfel, dubla condiție a îndrăgostitului/poetului implică damnarea și harul divin.
Apoi, lumea sărăcită de iubire/artă capătă o înfățișare prozaică, derizorie: ,,Stau întins și
lung și zic,/ Domnișoară, mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit și mozaic.” Extenuat de efortul
creației, de încercarea de a eterniza clipa trecătoare, poetul contemplă lumea reală. Triplul
epitet metaforic rar ,,pitic/ aurit și mosaic” este semnificativ pentru lipsa de sens, de valoare
și de armonie a lumii în absența iubirii și a artei. Versul ultim, cu valoare concluzivă ,,Pasul
trece, eu rămân’’ redă statutul existențial al poetului și se aseamănă ca rol și funcție poetică,
în mare măsură, cu ,,Glossa” eminesciană. Monoversul sentențios poate fi interpretat ca o
parafrază a provebului românesc ,,Apa trece, pietrele rămân” sau ca o replică modernă la
dictonul latinesc ,,Ars longa, vita brevis.” Astfel se încheie experiența revelatorie a întâlnirii
îndrăgostitului/ poetului cu iubita/ muza inspiratoare. De la entuziasm și plenitudine eul liric
trece la melancolie și resemnare.
Versificația și prozodia neomodernistă a poemului ,,În dulcele stil clasic” se bazează pe
jocul cu structurile clasice. Versurile sunt grupate în cinci catrene și au măsura de 6-8 silabe,
ritm trohaic și monorimă; versul final izolat, cu trimitere la codul cultural gnomic, exprimă
concis și memorabil concepția despre menirea poetului de a permanentiza clipa revelației în
creație.
Prin urmare, factura neomodernistă a poemului ,,În dulcele stil clasic” este ilustrată de
originalitatea și noutatea imaginarului poetic și a viziunii despre iubire și creație, de
raportarea ludică, ironică și parodică la experiențele poetice ale înaintașilor, de ambiguitatea,
expresivitatea și reflexivitatea limbajului poetic nichitastănescian. Poezie a poeziei erotice,
altfel spus, artă poetică a poeziei de dragoste din perspectiva întregii istorii a liricii românești,
,,În dulcele stil clasic” rămâne un superb ,,exercițiu de admirație” a predecesorilor lirici.