Poezia „Leoaica tânără, iubirea” de Nichita Stănescu este publicată în volumul
„O viziune a sentimentelor” în anul 1964 și este considerată o capodoperă a liricii erotice românești. Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor si înnoirile prozodice. Tema o constituie consecințele pe care iubirea intensă, năvălind ca un animal de pradă în spațiul sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară și cu sinele. Motivul central al poezii, care prin repetare devine laitmotivul, este cel al leoaicei, care simbolizează atât iubirea, cât și poezia. Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparența imaginii sugerează extazul poetic la apariția neașteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv „leoaica tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziția „iubirea”. Din acest punct de vedere, întâlnirea cu „leoaica” nu este altceva decât întâlnirea cu poezia, metafora-titlu reprezentând metafora poeticității, astfel în acest caz, iubirea având sensul de muză. Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra sentimentului concretizat în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor. Poezia este considerată o capodoperă a literaturii române prin ilustrarea caracterului erotic al poeziei și este o artă poetică întrucât autorul își exprimă concepția despre lume din perspectiva unei estetici neomoderniste, sentimentul poetic fiind acela de contopire cu esența lumii prin iubire. Lirismul subiectiv confirmă prezența eului liric prin mărcile lexico-gramaticale la persoana I a verbelor, dar și a pronumelor personale: „mi(-a sărit)”, „mă (pândise)”, „mi-(am dus)”. Simetria se realizează prin cele doua imagini ale iubirii-leoaica, plasate la începutul și la sfârșitul textului poetic. „Leoaica tânără” și „leoaica arămie” se corelează cu doua percepții diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsa de iubire este ireversibilă. În plan compozițional, poezia este formată din trei strofe inegale ca dimensiune, rimă imperfectă și măsură variabilă. La fel ca Blaga, Nichita Stănescu recurge la virtuțile ingambamentului, care fluidizează temele și motivele, subliniind anumite formule poetice. În prima strofă se observă revelația sentimentului iubirii, prin care eul liric prezintă apariția treptată a acestui sentiment sublim. Imaginea artistică „colții albi” sugerează, pe de o parte agresivitatea iubirii, iar pe de altă parte, puritatea sentimentului. A doua strofă reprezintă un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o altă stare a existenței. Totul în jur se transformă sub influența dinamizatoare a iubirii „și de-odată-n jurul meu se făcu un cerc de-aură”. Viziunea poetica a universului pulsatoriu și în expansiune, perceput prin simțiri omenești aparent autonome, ca privirea și auzul, se completează prin imaginea universului ca un cerc, simbol al perfecțiunii. Ultima strofă concretizează efectele întâlnirii cu iubirea. Poetul s-a identificat cu iubirea și a ajuns în lumea sentimentelor „aluneca-n neștire / pe un deșert în strălucire”, această lume fiind necunoscută, imensă și frumoasă. Vicleana „leoaica arămie” prezintă noul eu liric, care s-a identificat cu iubirea, iar „mișcările viclene” sunt gesturile de iubire care nu mai pot fi controlate. Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susținută de oralitatea stilului care conferă persuasiune stării emoționale imposibil de controlat, realizată prin cuvinte și expresii din limbajul colocvial „mă pândise”, „i-a înfipt”, „țâșni”. Remarcam folosirea verbelelor aflate la perfect simplu, ce sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând o acțiune recentă cu efecte năucitoare îndrăgostitului. Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate, accentuată de epitetul cu valoare metaforică „leoaica arămie” și de repetiția „încă-o vreme / și-ncă-o vreme..”. În concluzie, poezia „Leoaica tânără, iubirea” de Nichita Stănescu este o artă poetică neomodernistă specifică primei etape de creație, caracterizând un eu liric vitalist, în care iubirea este sentimentul revitalizator atât pentru ființa sa, cât și pentru creație.