Curentul Neomodernism Perioada Postbelică

Leoaica tânără , iubirea

de Nichita Stănescu

Poezia „Leoaica tânără, iubirea” de Nichita Stănescu este publicată în volumul

„O viziune a sentimentelor” în anul 1964 și este considerată o capodoperă a liricii
erotice românești.
Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind
caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice,
noutatea metaforelor si înnoirile prozodice.
Tema o constituie consecințele pe care iubirea intensă, năvălind ca un animal
de pradă în spațiul sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic cu
lumea exterioară și cu sinele. Motivul central al poezii, care prin repetare devine
laitmotivul, este cel al leoaicei, care simbolizează atât iubirea, cât și poezia.
Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparența imaginii sugerează
extazul poetic la apariția neașteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de
pradă agresiv „leoaica tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziția „iubirea”.
Din acest punct de vedere, întâlnirea cu „leoaica” nu este altceva decât
întâlnirea cu poezia, metafora-titlu reprezentând metafora poeticității, astfel în
acest caz, iubirea având sensul de muză.
Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra
sentimentului concretizat în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale, eul
trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor.
Poezia este considerată o capodoperă a literaturii române prin ilustrarea
caracterului erotic al poeziei și este o artă poetică întrucât autorul își exprimă
concepția despre lume din perspectiva unei estetici neomoderniste, sentimentul
poetic fiind acela de contopire cu esența lumii prin iubire.
Lirismul subiectiv confirmă prezența eului liric prin mărcile lexico-gramaticale
la persoana I a verbelor, dar și a pronumelor personale: „mi(-a sărit)”, „mă
(pândise)”, „mi-(am dus)”.
Simetria se realizează prin cele doua imagini ale iubirii-leoaica, plasate la
începutul și la sfârșitul textului poetic. „Leoaica tânără” și „leoaica arămie” se
corelează cu doua percepții diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că
transformarea produsa de iubire este ireversibilă.
 În plan compozițional, poezia este formată din trei strofe inegale ca
dimensiune, rimă imperfectă și măsură variabilă. La fel ca Blaga, Nichita
Stănescu recurge la virtuțile ingambamentului, care fluidizează temele și
motivele, subliniind anumite formule poetice.
În prima strofă se observă revelația sentimentului iubirii, prin care eul liric
prezintă apariția treptată a acestui sentiment sublim. Imaginea artistică „colții
albi” sugerează, pe de o parte agresivitatea iubirii, iar pe de altă parte, puritatea
sentimentului.
A doua strofă reprezintă un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o altă
stare a existenței. Totul în jur se transformă sub influența dinamizatoare a
iubirii „și de-odată-n jurul meu se făcu un cerc de-aură”.
Viziunea poetica a universului pulsatoriu și în expansiune, perceput prin
simțiri omenești aparent autonome, ca privirea și auzul, se completează prin
imaginea universului ca un cerc, simbol al perfecțiunii.
Ultima strofă concretizează efectele întâlnirii cu iubirea. Poetul s-a identificat
cu iubirea și a ajuns în lumea sentimentelor „aluneca-n neștire / pe un deșert în
strălucire”, această lume fiind necunoscută, imensă și frumoasă. Vicleana
„leoaica arămie” prezintă noul eu liric, care s-a identificat cu iubirea, iar
„mișcările viclene” sunt gesturile de iubire care nu mai pot fi controlate.
Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susținută de oralitatea stilului care
conferă persuasiune stării emoționale imposibil de controlat, realizată prin
cuvinte și expresii din limbajul colocvial „mă pândise”, „i-a înfipt”, „țâșni”.
Remarcam folosirea verbelelor aflate la perfect simplu, ce sugerează ideea că
iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând o acțiune recentă cu efecte
năucitoare îndrăgostitului.
Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în
eternitate, accentuată de epitetul cu valoare metaforică „leoaica arămie” și de
repetiția „încă-o vreme / și-ncă-o vreme..”.
În concluzie, poezia „Leoaica tânără, iubirea” de Nichita Stănescu este o artă
poetică neomodernistă specifică primei etape de creație, caracterizând un eu liric
vitalist, în care iubirea este sentimentul revitalizator atât pentru ființa sa, cât și
pentru creație.