Curentul Romantism Epoca Marilor Clasici

Floarea albastră
de Mihai Eminescu
( Tema și viziunea )

Poezia „Floarea albastră” este lansată în 1873 și este printre primele poezii
publicate in revista „Convorbiri literare”. Poezia are ca motiv „floarea albastră” ,
un motiv romantic care apare și in alte literaturi , in literatură germană
„Novalis”.
Tema poeziei o constituie aspirația poetului spre iubirea ideală , spre
perfecțiune , care nu se poate împlini , idee exprimată din ultimul vers al
poeziei: „Totuși este trist în lume”.
Titlul poeziei este alcătuit din două sintagme: „floare” reprezentând
efemeritatea , delicatețea și „albastră” sugerând infinitul cosmic , dar și aspirația.
Titlul „Floarea albastra” reprezintă unul din marile motive romantice europene.
La Eminescu , motivul „floarea albastra” evidențiază relația de opoziție existentă
între lumea eului liric și cea a iubitei lui , antiteza fiind un procedeu des întâlnit
în romantism.
Poezia este concepută din doua parți corespunzătoare a două tipuri de idei de
cunoaștere: în primele trei strofe cunoașterea filosofica absolută , iar în partea a
doua cunoașterea terestră , prin intermediul dragostei. Cele două parți ale
poeziei sunt legate de o strofă , cea de a patra , care conține reflecțiile poetului .
În primele trei strofe , poetul conturează domeniul cunoașterii filosofice , de la
elementele genezei „întunecată mare” până la un întreg univers de cultură
reprezentat de „piramidele-nvechite”.
În aceste trei strofe , iubita îi aduce un reproș iubitului , care ni se sugerează
ca s-a izolat in universul fericit , dar strâmt al lumii pământești.
Elementul semnificativ pentru ilustrarea viziunii poetului asupra lumii este
incipitul , care constă într-o interogație a iubitei adresată bărbatului visător
„cunfundat in stele” si in „ceruri nalte”. Adverbul „iar” arată repetabilitatea
confuziei bărbatului asupra cailor omului de a fi fericit , iar versul „De ce nu m-
ai uita încalțe” sugerează dorința inocentă a fetei de a nu fi uitată de bărbatul
meditativ.
 Elementele de prozodie sunt un alt element semnificativ in ilustrarea viziunii
despre lume si se caracterizează prin rimă îmbrățișata , măsură de 7-8 silabe si
ritm trohaic , ce conferă muzicalitate poeziei.
Strofa a patra este strofa de tranziție , de legătură intre cele două ipostaze ale
cunoașterii , care aduce consimțământul de moment al poetului la dulcea
chemare a iubitei. Adjectivul devenit substantiv , diminutivat „mititica”
sugerează pe de-o partea dragostea fața de ființa iubită , dar și distanța enormă
intre gândurile si preocupările înalte ale poetului , în comparație cu lumea
terestră.
În partea a doua a poeziei aveam cealaltă cunoaștere , cea terestra prin
intermediul iubitei , dragoste la care este chemat poetul de către iubită.
În plan terestru, iubita este vicleană, ademenitoare: „Si de-a soarelui căldura /
Voi fi roșie ca mărul”. Epitetele „frumoasă”, „nebună”, „dulce”, cuprinse in versuri
exclamative, exprimă exuberanța sentimentului, specifică liricii de tinerețe.
Portretul fetei întruchipează idealul de frumusețe eminesciană, aici caracterele
fetei fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: „de-aur părul”, „roșie ca
mărul”.
Timpurile verbale de viitor popular : „vom şede”, „mi-i spune” , amplasează
povestea de dragoste într-un spațiu rustic și sugerează optimismul eului liric
privind posibila împlinire a iubirii absolute.
Ultima strofă aduce ideea despărțirii , a stingerii dragostei , iar repetiția „floare
albastra” subliniază intensitatea trăirii generata de contrastul dintre iluzie si
realitate , accentuată de cuvântul „totuși”.
În concluzie , „Floarea albastră” este nu numai o poezie de dragoste , ci și o
meditație cu rezonanțe asupra aspirației in iubire , Eminescu dezvoltând un
motiv de circulație europeană într-o viziunea lirica proprie.