RELATII SI ORGANIZATII INTERNATIONALE

REGIMURILE TOTALITARE

Mihai Andreea-Laura

Anul II, Seria II, Grupa 208

Totalitarismul este un regim politic în care puterea aparține, în totalitate, unei persoane
sau unui grup de persoane. Spre deosebire de sistemul politic de tip monarhie
absolută sau dictatură, în regimurile totalitare distanța între stat și societate este, practic,
anulată, în sensul că puterea întrupată de stat, prin partidul unic, pătrunde până și în viața
particulară a fiecărui cetățean. Ideologia totalitaristă este opusă conceptului de societate
deschisă.
În istoria recentă, comunismul, nazismul și fascismul au fost regimuri totalitare. Comunismul, de
extremă stângă, se baza pe ideea socială de egalitarism: toți trebuiau să fie „egali”. De extremă
dreapta este nazismul care, în expansiune teritorială, susținea că fiecare națiune trebuie să se
formeze dintr-o rasă pură, ariană, numai din oameni ce aparțin aceleiași rase – un factor ce a
stat la baza Holocaustului. În aceeași ideologie se susține că fiecare rasă are la bază puterea
militară.
Raymond Aron a definit totalitarismul astfel:
1. Fenomenul totalitar intervine la un regim care îi acordă unui partid monopolul activității
politice.
2. Partidul care are monopolul este animat de, sau înarmat cu, o ideologie căreia îi conferă o
autoritate absolută și care, pe cale de consecință, devine adevărul oficial al Statului.
3. Pentru a răspândi acest adevăr oficial, Statul își rezervă, la rândul său, un dublu monopol:
monopolul mijloacelor de forță, și monopolul mijloacelor de convingere. Toate mijloacele
de comunicare - radioul, televiziunea, presa - sunt dirijate și comandate de Stat și de
reprezentanții acestuia.
4. Cea mai mare parte a activităților economice și profesionale sunt supuse Statului și devin,
într-un fel, o parte a Statului însuși. Și, cum Statul este inseparabil de ideologia sa, majoritatea
activităților economice și profesionale "poartă culoarea" adevărului oficial.
5. Toate fiind activități de Stat, și orice activitate fiind supusă ideologiei, o greșeală comisă într-
o activitate economică sau profesională devine, în același timp, o greșeală ideologică. De unde,
pe linia de sosire, se constată o politizare și o transfigurare ideologică a tuturor greșelilor pe
care este posibil să le facă indivizii și, în concluzie, o teroare în același timp polițistă și
ideologică. (...) Fenomenul este perfect atunci când toate aceste elemente sunt reunite și
îndeplinite în întregime.
Pe măsură ce istoria celui mai dur și, în același timp, durabil totalitarism, concretizat istoric în
regimul comunist sovietic, a fost analizată de către istorici, o parte dintre aceștia au ajuns la
concluzia că definiția conceptului "totalitarism" trebuie să fie serios amendată (adică să clarifice
dacă aceasta mai poate fi aplicată, în mod justificat, fie și numai acestei forme extreme de
control politic, care a fost regimul sovietic), deoarece realitatea din Uniunea Sovietică și, cu atât
mai mult, aceea din Germania nazistă arată că societatea n-a putut fi controlată de-o manieră
totală de către stat, cum nici statul n-a putut fi, la rândul lui, complet controlat de către un
partid unic sau un dictator. Alți istorici subliniază că acest concept de totalitarism poate fi
aplicat în mod justificat unor anumite perioade din istoria Uniunii Sovietice (cum este, de
exemplu, epoca stalinistă), dar pentru alte perioade (epoca lui Hrușciov, printre altele) o astfel
de noțiune nu se mai poate aplica, neacoperind realitatea. Pentru a putea reflecta corect
realitatea istorică, o redefinire a conceptului teoretic de "totalitarism" trebuie, deci, în opinia
unor istorici, precum britanicul Robert Service, să admită faptul notabil că, în societățile reale
aflate sub regimurile care sunt candidatele cele mai credibile la calificativul de "regimuri
totalitare", a existat o vastă și diversă reacție de împotrivire a societății la politicile autorităților,
ba, chiar mai mult, ea a fost, întotdeauna, parte integrantă a modului de funcționare al acestor
regimuri.

Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare.

Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor,
deoarece mai multe state (Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri
politice dictatoriale. Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de
trăsături comune:
- existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului
- încălcarea de către regim a drepturilor omului
- inexistenţa instituţiilor reprezentative. Democratice
- instaurarea unui regim de teroare
- cultul personalităţii
- controlul absolut al statului asupra societăţii
- lichidarea oricărei forme de opoziţie
- supravegherea populaţiei de către poliţia politică
- cenzura presei etc.
1.Nazismul sau național-socialismul (în germană: Nationalsozialismus) a fost ideologia și
politica totalitară naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au
fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul
"nazism" provine de la prescurtarea numelui național-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat
în germană Nazi,). În 1921 Hitler a devenit liderul Partidului Muncitoresc Național-Socialist
German (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, scurt NSDAP), iar la 30 ianuarie 1933
cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al Reich-ului german, cunoscut drept Al treilea Reich.

În momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise prin lege,

dar mai există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea simbolurilor naziste,
inclusiv a svasticii, nu este permisă în Germania decât în cazuri excepționale.

Potrivit lui Hitler și altor gânditori naziști, omenirea se împarte în rasa superioară (ariană) -
popoarele germanice, rase inferioare - slavii și rase impure - evrei și țigani.
Rasa superioară, zic naziștii, a fost adevărata creatoare a culturii și civilizației, dar n-a putut să
dea întreaga măsură a valorii ei pentru că a fost împiedicată de rasele inferioare și de cele
impure, prin urmare rasa ariană are nevoie de un spațiu vital mai mare care trebuie obținut
cucerire de la rasele inferioare, acestea urmând să fie transformate în sclavi ai arienilor.  Rasele
impure trebuie să fie nimicite. 

Aceste idei au fost suținute de Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani, apărut în

1919, a cărui conducere a preluat-o Hitler după câteva luni. Deși inițial acest partid era foarte
mic, el a câștigat în popularitate datorită calităților oratorice ale lui Hitler. El își atrăgea
ascultătorii denunțând condițiile nedrepte de pace impuse Germaniei prin tratatul de la
Versailles, învinuindu-i pe evrei și comuniști pentru constrângerea Germaniei și promițând că
dacă va ajunge la putere va reface gloria și puterea Germaniei și va desființa tratatul de la
Versailles. La creșterea popularității naziștilor au contribuit și criza economică, precum și
comportamentul dur al statelor învingătoare în război. Încurajat de creșterea popularității sale,
Hitler a încercat să preia puterea în landul Bavaria din sudul Germaniei printr-o lovitură de stat
în 1923. Armata i-a înfrânt însă pe naziști și Hitler a fost arestat, judecat și condamnat la 5 ani
de închisoare. El a petrecut 8 luni în închisoare pe care le-a folosit pentru a scrie cartea „ Mein
Kampf” (Lupta mea) în care își expunea ideile. Când a ieșit din închisoare Hitler a constatat că în
lipsa lui partidul se dezorganizase, iar popularitatea lui scăzuse. 

Timp de câțiva ani partidul a rămas puțin popular pentru că în Germania economia se refăcuse,
iar oamenii considerau acum ideile extremiste ale naziștilor drept fanteziste. Situația s-a
schimbat însă după izbucnirea marii crize economice din 1929-1933. Din cauza faptului că
partidele democratice tradiționale s-au dovedit incapabile să lupte împotriva crizei, oamenii
disperați de sărăcie, au început să-i voteze pe naziști. Hitler promitea că va scoate țara din criză
și că apoi va anula tratatul de la Versailles și va reda Germaniei gloria și puterea pe care le
merita. 

În 1932 Partidul Nazist a obținut 38% din voturi la alegerile parlamentare, devenind primul
partid al Germaniei. Președintele Hindenberg, neavând încredere în Hitler, a încercat să
numească în funcția de cancelar pe unii lideri ai partidelor tradiționale, dar pentru că naziștii au
refuzat să intre în ori să sprijine guverne conduse de alte persoane, Hindenberg a fost nevoit să-
l desemneze pe Hitler cancelar la 30 ianuarie 1933. Inițial guvernul lui Hitler era compus din
membrii ai mai multor partide de dreapta și părea să nu difere de guvernele de până atunci.
Însă, în februarie 1933 a avut loc un incident pe care naziștii l-au speculat pentru a obține puteri
depline. Un comunist olandez nebun a incendiat clădirea Parlamentului German, Reichtag.
Naziștii au pretins atunci că aceasta este dovada existenței unui complot al comuniștilor care
încearcă să submineze instituțiile statului. Pentru apărarea statului , Hitler a cerut
parlamentului puteri dictatoriale, iar acesta i le-a acordat pe 23 martie 1933. În loc să apere
instituțiile democratice, Hitler s-a folosit de aceste puteri pentru a desființa partidele de
opoziție. Drepturile și libertățile cetățenești au fost îngrădite, opozanții au fost trimiși în lagăre
de concentrare și s-a înființat o poliție politică de stat, Gestapo, care colabora cu poliția
partidului, SS.

În iunie 1934 Hitler a ordonat asasinarea câtorva lideri naziști care nu i se supuneau, operațiune
cunoscută sub numele „Noaptea cuțitelor lungi”, și a devenit liderul necontestat al Germaniei.
În august 1934 președintele Hindenberg a murit și Hitler și-a asumat și puterile președintelui,
luându-și titlul de „Fuhrer al națiunii germane”.

În 1935 a început să fie pus în practică proiectul rasial al naziștilor prin adoptarea legilor de la
Nurenberg. Potrivit acestora evreii pierdeau cetățenia germană, erau interzise căsătoriile lor cu
arienii și li se puneau și alte interdicții. Măsurile antisemite dinainte de război au culminat în
noiembrie 1938 cu „Noaptea de cristal”. Acesta a fost un pogrom gigantic extins la scara întregii
Germanii în urma căruia au murit peste 10000 de evrei. După izbucnirea celui de-al Doilea
Război Mondial a început acțiunea de exterminare a evreilor și țiganilor, în special din Estul
Europei. Inițial aceștia erau împușcați de către unități speciale SS numite SS-Einsatz-Kommando.
Pentru că randamentul acestor acțiuni era prea mic, în ianuarie 1942 Conferința de la Wannsee
a unor înalți ofițeri din SS și alte instituții germane a adoptat „Soluția finală”: exterminarea
totală a evreilor și țiganilor prin înființarea unor lagăre de exterminare în care aceștia urmau să
fie gazați. În total, până la sfârșitul războiului, Germania și statele aliate cu ea au ucis circa 6
milioane de evrei, 500000 de țigani și alte milioane de oameni din mai multe popoare. 

2.Comunismul este un termen care se poate referi la mai multe noțiuni legate între ele,
dar diferite și, istoric, foarte contrastate, sau chiar, după comentatori precum istoricul Stephane
Courtois, contradictorii:

- o ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase

sociale și proprietate privată asupra mijloacelor de producție, și care are scopul de a
realiza o societate egalitară;
- o mișcare politică, un partid care afirmă că dorește să implementeze acest sistem;
- un regim politic care se revendică „comunist”, „socialist”, „republică populară” sau
„democrație populară”, în care statul există, fiind chiar atotputernic și totalitar sub
conducerea excluzivă a unui singur partid, zis „comunist”, „socialist” sau „muncitoresc”,
 iar clasele sociale fiind diferențiate nu prin accesul la proprietate, ci prin accesul inegal
la uzufructul proprietății colective.

Teoretic, în comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se
bucură de același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăți
comuniste ideale este: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”., sintagmă preluată
(aproape literal) din Noul Testament. Comunismul ideal, sau teoretic, are astfel o istorie
străveche: după ce a fost propus în Republica lui Platon, el a fost adoptat
de apostolii creștinismului, ei întemeind o societate comunistă, printre
primii creștini din Palestina antică. Această idee le-a fost dată de Isus. De exemplu, în
creștinismul primitiv, Anania și Safira au fost pedepsiți cu moartea pentru că nu și-au dat toată
averea colectivului. Filozofia Sfântului Ioan Gură de Aur avea și ea conotații egalitariste similare,
Gură de Aur considerând că toate bunurile lumești trebuie egal împărțite între creștini.

Platon a enunțat în „Republica” sa, unele principii asemănătoare cu cele folosite de comuniști
pentru a atrage simpatia poporului și a prelua puterea, dar spre sfârșitul vieții s-a răzgândit,
schițând, în „Legile” sale, o republică centrată pe proprietate și familie.

O astfel de formă de organizare socială, bazată pe sintagma de mai sus, de-a lungul istoriei a
mai fost încercată în epoca modernă. Se poate da chiar exemplul românesc al falansterului de la
Scăieni (județul Prahova) de la jumătatea secolului XIX. Sau mai nou,
organizarea chibuțurilor din Israel pentru noii imigranți.

La origine, Liga Comuniștilor, fondată la Londra în 1836 sub numele de Liga Celor Drepți, a fost o
organizație comunist-creștină. Karl Marx, membru al acestei organizații, a apostaziat de la
caracterul creștin al organizației, transformând-o prin Manifestul comunist într-o organizație cu
ideologie materialistă și atee, care explică, prin „lupta de clasă”, că fără folosirea violenței
revoluționare pentru a răsturna orânduirea socială tradițională sistemul capitalist nu poate fi
schimbat; pentru Marx, orice formă de religie este un „drog pentru a amorți poporul”. Karl
Marx a arătat mecanismele economice și sociale prin care religiile domină conștiința
popoarelor, cui folosește acest drog.

După Revoluția din februarie 1917 din Rusia țaristă, care a răsturnat monarhia și produs o

republică democrată[necesită citare], a urmat în Octombrie puciul comunist („bolșevic”), numit,
ulterior, „Revoluția din Octombrie”), care a produs un regim inspirat de marxism (și de diversele
ideologii derivate, cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului) și de tradițiile politice ruse.
Potrivit concepției marxist-leniniste a progresului în istorie, există patru faze ale dezvoltării
economice a societății: sclavia, feudalismul, capitalismul, socialismul, și, în final, comunismul.
Această concepție materialist-istorică a comunismului, arată că din sistemul economic derivă
toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură). De asemenea, dezvoltă concepția
determinismului, potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus
nu de gândirea acelui individ, ci de clasa la care aparține, și de aceea el trebuie reeducat în
lumina noii societăți comuniste. Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea
lagărelor de reeducare, în care au murit milioane de oameni în decursul secolului XX, în Rusia
sovietică a lui Stalin, China, și în celelalte state frățești. De asemenea, comuniștii au naționalizat
proprietățile private prin procesul de colectivizare în agricultură, sau etatizare în industrie și
comerț.

Tradiția politică rusă reprezintă unul din factorii care au influențat în mod decisiv practica
noului regim postrevoluționar rus: există o aproape perfectă continuitate de metodă și practică
în materie de politici represive și antidemocratice între autocrația țaristă, pe de-o parte, și
regimul bolșevic care a înlocuit-o, pe de altă parte, diferențele existând eventual, acolo unde
ele chiar există, la nivel de eficacitate ale acestor politici: birocrația și aparatul represiv
bolșevice s-au dovedit a fi mai eficiente decât cele aristocratice, țariste, cu tot ce-a însemnat
asta bine și rău. Cenzura, pușcăria politică, lagărul de muncă siberian, teroarea polițienească,
crima politică, reprimarea libertăților individuale, controlul populației prin agenți ai serviciilor
secrete, toate au existat în Rusia țaristă înainte de a fi folosite de regimul bolșevic.

Tot parte a influenței tradiției politice ruse asupra practicii comunismului bolșevic este și
terorismul aplicat ca metodă de luptă politică de către opoziția clandestină la țarism, această
opoziție clandestină apărută fiind ca reacție disperată și ultra-radicală la regimul lui Nicolae al 2-
lea și al predecesorului lui (un important inspirator al bolșevismului, Neceaiev, considera că
numai metodele brutale și inumane ale țarismului, ale statului polițienesc, pot învinge
țarismul). Unii istorici (precum britanicul Orlando Figes) consideră tradiția revoluționară rusă a
fi chiar elementul cheie în înțelegerea sursei de inspirație a regimului bolșevic (comunist), mai
mult chiar decât marxismul sau faptul că regimul și-a forjat aparatul și practicile într-un violent
război civil peste care s-a adăugat și o importantă intervenție militară străină: Lenin a devenit
revoluționar nu citindu-l pe Marx, ci făcând lectura autorilor tradiției revoluționare rusești,
aceste scrieri cunoscându-le înainte de a-l fi citit pe Marx. Disprețul lui Lenin pentru liberalism și
democrați (fie ei și socialiști) ca și înalta apreciere a acestuia pentru metodele dictatoriale își au
originea mai mult în tradiția revoluționară rusă decât în scrierile si filozofia lui Marx. Marxism-
Leninismul este astfel leninist pentru că prima iubire a lui Lenin a fost un individ gen
Cernișevschi, căci prin scrierile acestuia din urmă a devenit Lenin revoluționar, și asta cu mult
timp înainte de a-l fi citit pe Marx. Când, în fine, Lenin l-a citit pe Marx, acesta era deja înarmat
cu ideile lui Cernișevschi, Tkaciev și a grupului Voința Poporului, și aceste idei au făcut distinctiv
aportul leninist al marxismului. Nu marxismul l-a făcut pe Lenin revoluționar, ci Lenin a făcut
marxismul revoluționar. Dacă, inițial, sub influența scrierilor și practicilor radicale ale grupurilor
revoluționare ruse Lenin considera că e de dorit o lovitură de stat care să înlocuiască dictatura
țaristă cu un regim comunist, ulterior, sub influența ideilor marxiste răspândite de Plehanov
aflat în exilul occidental, Lenin renunță temporar atât la ideea loviturii de stat cât și la aceea că
teroarea este dezirabilă sau măcar necesară. Întru convertirea rușilor la revoluție Cernișevschi a
avut o influență mai mare decât toate scrierile lui Marx și Engels împreună. Marx, de altfel, avea
temeri în ce privește posibilitatea că, dacă izbucnește în Rusia o revoluție, aceasta va fi inerent
țărănească în caracter și va căpăta "nuanțe asiatice".Practica bolșevicilor a fost inspirată de
radicalismul unor oameni precum Neceaiev, un individ care n-avea nevoie de intrigile
intelectuale ale marxismului pentru a deveni un ultra-radical care să propovăduiască masacrul
contra aristocrației, burgheziei și, în definitiv, contra tuturor celor care i se opun, și care să
exprime ură prin orice por al ființei lui: istoria individuală și a familiei lui sunt suficiente, acesta
născut fiind într-o familie de iobagi și mort în pușcăriile țariste, ajunge să muncească într-o
fabrică de copil (de la 9 ani), se dovedește autodidact și învăță singur să scrie și ajunge chiar
instructor de religie, fără a renunța însă la ura tipică clasei din care provenea pentru toate
celelalte clase, ură care așa cum declara Vera Jasulici (o populistă) n-avea nimic în comun cu
opiniile intelectuale al "intelighenției". Morala partidului bolșevic datorează tot atât de mult
unui individ precum Neceaiev pe cât datorează și lui Marx, Neceaiev urmărit de poliție și în exil
fiind la un moment dat, și copleșit de distrugerea organizației lui secrete de către poliția secretă
țaristă, va ajunge la concluzia că o astfel de organizație inevitabil clandestină în Rusia vremii,
pentru a supraviețui, trebuie să se bazeze pe principiile lui Machiaveli și să urmeze moto-ul
iezuiților: "violență pentru trup, minciună pentru minte".

3.Fascismul este un termen care etimologic provine din cuvântul latin ,,fascis,, care
semnifica legătura de nuiele, semnul lictorilor romani. În limba italiană termenul are
corespondent cuvântul fascismo iar în limba franceză cuvântul fascisme.

Termenul este sociologic şi politologic deoarece are multe şi multiple semnificaţii. Astfel
fascimul desemnează formă de organizare politică a societăţii. Pe de altă parte fascismul este o
ideologie politică conţinând teorii diverse asupra socialului şi doctrine social politice de
asemenea diversificate. Implicaţiile juridice, religioase, culturale ale concepţiilor fasciste
determină de asemenea fenomene particulare cu specific fascist.

Din punctul de vedere social-istoric fascismul a parcurs mai multe faze.

A apărut în Italia în secolul XX în anii 1919-1920 sub forma fasciilor. Mişcarea a fost condusă de
Benitto Mussolini fost om politic socialist al Italiei. În 22 octombrie 1922 s-a instaurat primul
regim fascist prin însărcinarea lui Mussolini cu formarea guvernului. Regele Victor Emanuel al III
lea şi clasa conducătoare au cedat guvernarea în condiţiile unor puternice disensiuni interne în
Italia şi a creşterii influenţei grupărilor fasciste. Practic vechii conducători nu mai puteau
conduce Italia cu sistemul democraţiei burgheze şi au dat mână liberă alternativei fasciste care
a introdus monopolul politic a consolidat statul şi a subordonat forţele sociale interesului de
stat.

În ianuarie 1933 în Germania prin câştigarea alegerilor de către Partidul Naţional Socialist

German, Adolf Hitler a devenit cancelar al Germaniei şi treptat s-a instaurat fascismul în
Germania în condiţiile unei situaţii econonmice şi sociale de marasm şi existenţei unor
puternice forţe fasciste în ţară .

Regimuri fasciste s-au instaurat în Japonia, Portugalia, Spania, Bulgaria, Ungaria, Polonia.

Statele fasciste s-au grupat în jurul puterilor fasciste denumite Axa din care făceau
parte Germania, Italia şi Japonia. Statele fasciste pe plan extern au dus o politică de revizuire
teritorială pentru că marea parte a Pământului era deja cucerită şi împărţită teritorial între
imperiile Angliei, Franţei, Americii.

Această politică externă de revizuire teritorială a polarizat politica mondială contrapunând

statele Axei vechilor puteri imperiale opoziţia acutizându-se şi apoi miltarizându-se şi
declanşând Al Doilea Război Mondial.

Fascismul ca realitate socială şi politică punea în pericol sistemul capitalist clasic ajuns în acea
perioadă în fază imperialistă. De asemenea a pus în pericol şi sistemul socialist al Uniunii
Sovietice. În faţa unei asemenea perspective puterile capitaliste imperiale s-au coalizat
împotriva fascismului aliindu-se chiar cu sistemul socialist al Uniunii Sovietice pentru a-şi salva
poziţiile internaţionale şi ordinea existentă care le avantaja.

Conflictul între fascism şi capitalism s-a soldat cu înfrângerea statelor fasciste, expansiunea
socialismului de stat de tip sovietic, declanşarea luptelor de eliberare a unor popoare subjugate
de imperiile coloniale, constiutirea de noi state reducerea imperiilor englez şi francez şi
expansiunea Statelor Unite ale Americii. De asemenea prin creşterea puterii opţiunii politice
comuniste lumea politică socială şi militară s-a împărţit în două blocuri ireductibile: blocul
capitalist şi blocul socialist-comunist.

Ideologic fascismul apăsa pe două elemente: elementul naţional şi elementul socialist cu

preeminenţa elementului naţional. Fascismul a avut un anume caracter anticapitalist ţinând
seama de nevoile de masă ale naţiunii. Fascismul a menţinut totuşi proprietatea particulară
asupra mijloacelor de producţie şi prin aceasta şi clasele sociale întemeiate pe această relaţie.
În schimb a subordonat activitatea particulară şi individuală statului ca reprezentant al
poporului care garantează ordinea socială.
O altă caracteristică ideologică a fascismului a fost revoluţionarea omului. Avea în vedere
calitatea individului uman de element ce conferă calitate sistemului social. Se punea accent pe
acţiune trecând în plan secund cultura fără aplicaţie.

Biografie
1.Wikipedia: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comunism

https://ro.wikipedia.org/wiki/Totalitarism

2. Comunism si totalitarism- Stephane Courtois 

3. Fascism si Comunism- François Furet, Ernst Nolte