Amiază de vară - Demostene Botez

Trece soarele prin mine ca prin geam.

Ce mai sunt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.

Câte veacuri oare au trecut

De când stau în soare fără gând?
Oare-s eu acela de la început
Ce-a rămas aicea, ezitând?

Sau lumina asta de la soare,

Scânteind în ochi ca pe izvoare,
Mă petrece înspre negre locuri,
Desfăcând în clipe albe veacuri.

Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,

Eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii,
Văd cum timpul stă pe loc de mult
Şi ca pe un vuiet depărtat l-ascult.

Viaţa dormitează germinând,

Şi o simt în jur, universală,
Într-o nesfârşită oboseală
Şi-n absenţa ultimului gând.

Şi rămân şi eu uitat de toate

Şi de mine însumi tot, uitat,
Rar clipind, cu capul aplecat,
Ca oricare altă vietate.