PROIECT LA LIMBA SI

LITERATURA ROMANA

IN VREME DE RAZBOI
De I.L.Caragiale

Profesor Coordonator
Radescu Valentina

Marinache Alexandru
Cls a9-a G
De ce am ales cartea?
Am ales cartea deoarece mi-a fost recomandata de profesorul coordinator

Informatii despre autor

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852) Haimanale, județul Prahova, Țara
Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912,
Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,
director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl
considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți
scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Viata
S-a născut la 1 februarie 1852,[3] în satul Haimanale (care astăzi îi poartă
numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac
Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său,
Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la
Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de
Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos,

de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu
brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala
Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.[necesită
citare] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din
Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit
Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel
„Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul
Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu,
acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul
Unirii.
Tema Operei
A fost publicata in anul 1898/1899. in vreme de razboi este o nuvela de observatie
psihologica, cu vadite influente naturaliste, datorita atentiei pe care scriitorul o
acorda factorului ereditar, dupa cum observa si criticul G. Calinescu: Exista o tara
ereditara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si
delapidator ca ofiter."

Tema nuvelei este obsesia. Fiecare capitol al nuvelei reprezinta un moment in

intensificarea obsesiei pana la nebunie a lui Stavrache.

Popa Iancu din Po-deni este seful unei bande de talhari. Cand ceata de talhari este
prinsa, popa ii marturiseste fratelui sau mai mare, hangiul Stavra-che, despre
situatia in care se afla. Stavrache il ascunde si il sfatuieste sa se ofere voluntar pe
front.

Stavrache isi insuseste averea fratelui sau, traind cu teroarea reintoarcerii acestuia.
in ciuda scrisorii pe care o primeste si in care ii este anuntata moartea fratelui sau,
Stavrache va cadea prada halucinatiilor. Obsesia ca fratele sau se va intoarce
pentru a-si cere inapoi averea este descrisa minutios de catre autor. Tensiunea
sporeste sub teroarea cosmarurilor, a laitmotivului: Gandeai c-am murit, neica?".
Cand popa Iancu, considerat mort, se intoarce cu adevarat si ii cere o suma de bani
furata din fondurile armatei, Stavrache, ajuns la capatul ultim al incordarii,
innebuneste, incercand, intr-un ultim gest de disperare, sa-si sugrume fratele.

Nuvela este construita pe trei planuri: al povestitorului, planul dialogat si cel al

naturii. in primul plan scriitorul realizeaza investigatia psihologica, prin relatari si
descrieri, conturand figura lui Stavrache. Pentru cel de-al doilea plan, este
reprezentativ dialogul dintre Stavrache si fetita care vine sa cumpere rachiu si gaz,
autorul subliniind lacomia lui Stavrache. Natura intervine in planul al treilea. Toate
intamplarile au loc noaptea: popa vine noaptea la fratele lui, halucinatiile acestuia
din urma apar noaptea si, tot seara tarziu, vine si fetita pentru a cumpara gaz si
rachiu. Natura se subordoneaza unui sentiment, unei stari, unei senzatii: ploaia
marunta, apoi zapada si vantul vrajmas, culminand cu viscolul, marcheaza
declansarea progresiva a nebuniei lui Stavra-che. in functiune de cadru", remarca
Tudor Vi-anu, ea intervine pentru a sublinia o stare sufleteasca, pentru a raspunde
cu ecoul ei insidios nelinistilor sau po-somorelilor launtrice. () Senzatia, notata cu
di bacie, este a unui spirit muzical, care stie sa asculte glasurile naturii si sa
calauzeasca ecoul lor in adancime.

Rezumatul operei
I
 Autorul arată că tâlharii „foarte- ndrăzneţi şi foarte cruzi”, care „băgaseră spaima
în trei hotare” au fost prinşi. Aceştia „începuseră cu hoţie de cai; apoi, o călcare
două, cu cazne; pe urmă omoruri”. Între cei jefuiţi în ultima vreme se afla şi popa
Iancu din Podeni, călcat când era singur acasă şi furat de bani. „De mirare însă un
lucru – popa avea un buiestraş minunat şi două iepe de prăsilă: nu i le- au luat.
Dar ceva şi mai curios – câinii din curte, nişte dulăi ca nişte fiare, nu dedeseră
măcar semn de viaţă!”, continuă autorul nararea.

Fratele mai mare al preotului, Stavrache, hangiu şi negustor, primeşte vizita

mezinului, care i se mărturiseşte, spunându-i că el este căpetenia cetei de tâlhari.
Hangiul află cu acest prilej că jaful de la preot fusese o înscenare menită să
adoarmă bănuielile şi că ceata de tâlhari fusese prinsă într-o cursă, iar şeful ei
scăpase din întâmplare. Popa Iancu este înspăimântat de gândul că tâlharii din
ceata sa, în timpul anchetei, puşi la cazne, vor mărturisi cine le este căpetenia.

Cum la han soseşte un grup de voluntari care se înrolaseră pentru a participa la

Războiul de Independenţă, în urma sfatului dat de Stavrache, popa Iancu se
înrolează şi el, pentru a i se pierde urma.

După câtva timp, hangiul primeşte o scrisoare de la fratele său, expediată din
Turnu-Măgurele, şi află astfel că preotul în lupta de la Plevna „Se bătuse cu mare
curaj şi cu mult noroc în trei rânduri; luase un steag de la inimic, într- o încăierare
unde ai noştri erau aproape zdrobiţi, fusese numit sergent pe câmpul de onoare,
căpătând «Virtutea militară» şi o decoraţie rusească”.O altă scrisoare, primită
puţin timp mai târziu şi semnată de doi camarazi de arme ai preotului, îl
informează despre moartea eroică a acestuia – înaintat între timp la gradul de
sublocotenent –, „pe câmpul de onoare de trei gloanţe inimice primite în
pântece”.

Imediat după primirea scrisorii, hangiul consultă un avocat pentru a afla „cu ce
forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n- are
alt moştenitor”.

II
Avocatul îl informează pe Stavrache despre dreptul lui de a folosi averea fratelui
plecat, atâta vreme cât acesta nu revine. Apoi „Au trecut cinci ani de la război şi
nimini, în adevăr, n-a supărat pe d. Stavrache fără decât popa Iancu volintirul,
care venea din când în când de pe altă lume să turbure somnul fratelui său.”.
În prima dintre aceste apariţii, preotul se înfăţişează fratelui său „Stins de
oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii- n fundul capului ca în clipa morţii”, în
haine de ocnaş, spunând că a evadat după ce şi-a pilit lanţurile. Ocnaşul se
prăbuşeşte la pământ; luat în braţe de hangiu, se agaţă de acesta cu o greutate ca
de mort, după care îl trânteşte la pământ cu forţa unui luptător plin de putere şi îi
pune genunchiul pe piept, întrebându-l „– Gândeai c- am murit, neică?”. Vrea să-l
sugrume pe hangiu dar, împins de acesta cu ultimele sale puteri prin uşă afară,
dispare. Stavrache „A doua zi s- a dus la biserică şi a aprins lumânări pentru
sufletele morţilor”.

Din nou popa Iancu se înfăţişează lui Stavrache, acum în calitate de căpitan al unei
companii de soldaţi. Îl urmăreşte în casă pe hangiu, care se refugiază acolo, de
teama fratelui său, după ce ieşise în întâmpinarea militarilor. Văzându-se astfel
urmărit, Stavrache se repede asupra căpitanului, îl ia de gât, dar pe măsură ce
strânge, până când „simte cum degetele- i pătrund în muşchii grumazului
strivindu- i, afundând beregata”, chipul acestuia se luminează. Biruit de
inutilitatea efortului, Stavrache cedează, iar fratele său îi pune aceeaşi întrebare:
„– Gândeai c- am murit, neică?”, după care pleacă împreună cu compania sa. A
doua zi „Dis- de- dimineaţă, d. Stavrache, tremurând de friguri, era la popa satului,
rugându- l să vie negreşit până seara să- i facă sfeştanie acasă”.

III
Pe o vreme cu „ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăjmaş” Stavrache închide
prăvălia, socotind că nu va avea clienţi. Către seară însă o fetiţă trimisă de părinţi
vine să cumpere, pe datorie, petrol şi ţuică. Fetiţa îi transmite hangiului cerinţa
părinţilor: să nu mai pună ţuică în clondirul de petrol şi petrol în cel de ţuică şi să
măsoare bine. Ia un covrig rămas pe tejghea, în timp ce hangiul se apleacă să
ridice recipientul cu petrol dar primeşte o palmă, pentru tentativa de furt.

După plecarea fetiţei sosesc cu o sanie doi călători, cu aspect negustoresc. Poftiţi
în han, unul din ei se culcă, de oboseală, explică al doilea, care, în timp ce mânca
din ce-i adusese hangiul, îi spune acestuia din urmă pe nume. Uimit, Stavrache
întreabă de unde îl cunoaşte oaspetele. Acesta răspunde că l-a informat tovarăşul.
Auzind întrebarea şi în timp ce hangiul se îndrepta spre pat ca să-l vadă mai bine,
cel culcat ridicându-se în picioare spune: „– Cum să nu te cunosc, neică Stavrache,
dacă suntem fraţi buni?”. La aceste cuvinte, şocat fiind, „Hangiul deschise gura
mare să spuna ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide;
ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari privind ţintă, peste
înfăţişarea aceea, în depărtări ne- nchipuite”, după care popa Iancu îi spune că a
venit la el ca să ia, în bani, o parte din averea pe care o lăsase. Avea nevoie de
bani pentru că a luat cincisprezece mii de lei din banii regimentului: „– ...Dacă
până poimâine n- am cinsprezece mii, trebuie să mă- mpuşc...”, adaugă el.

În tot acest timp, Stavrache nu zice nimic, ascultă, zâmbeşte, şi apoi începe să
râdă, gura îi rămâne încleştată iar paharul şi-l varsă peste bărbie, pe piept. Fără să
spună nimic, îşi face câteva cruci, apoi se culcă, adoarme pe loc şi, atins uşor de
frate, cu scopul de a-l trezi din visul urât pe care credea că îl avea, se ridică în
picioare, „cu chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile- ncleştate, cu gura plină
de spumă roşcată”. Îi atacă pe cei doi care cu greu reuşesc să-l biruie pe hangiu;
pus la pământ printr-o stratagemă (preotul îi legase picioarele în timp ce
Stavrache se luptă cu celălalt client), hangiul începe să cânte popeşte,
legănându-şi capul în ritmul melodiei. Înnebunise.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI
PRINCIPAL(STAVRACHE).
Stavrache, hangiu, personajul principal al nuvelei ”În vreme de război” de Ion Luca
Caragiale este caracterizat atât prin modalități directe cât și indirecte în această
operă.
Dacă la început autorul ne face cunoștință cu omul onest ce-și apără onoarea
familiei și revoltat pe acțiunile fratelui său, pe parcursul desfășurării acțiunii
operei facem cunoștință cu o altă latură a lui Stavrache, o latură dominată de
lăcomie, frică, neliniște și în cele din urmă nebunie.

Lăcomia lui Stavrache se face vizibilă indirect în momentul sosirii în miez de

noapte a unui grup gălăgios. Deși popa Iancu îl imploră să nu deschidă, Stavrache
îl împinge pe acesta într-o altă cameră și deschide ușa hanului, căci nu vrea să
piardă clienți. Punctul maxim al lăcomiei, din această scenă, este atins prin dorința
hangiului de a face tot posibilul să le facă mofturile pentru a avea pe ce să le ia cât
mai mulți bani.

Indirect ne este prezentată și puterea de convingere a lui Stavrache prin

convingerea fratelui său de a pleca la război ca voluntar alături de clienții lui
militari. De asemenea Stavrache dă dovadă de multă înțelepciune și ingeniozitate
prin modul în care decide să-și scape fratele de necaz, dar și de prefăcătorie prin
convingerea militarilor că Iancu este un simplu cetățean dornic să-și ajute țara.

Stavrache dă dovadă, indirect, de precauție și nerăbdare la primirea primei

scrisori din partea fratelui său, închizându-se în cameră pentru a nu fi surprins și
descoperit. Este nemulțumit de veștile primite, înciudat și intrigat atât de faptul
că fratele său s-ar putea întoarce curând prin îndeplinirea misiunilor dar și de
incompetența judecătorilor ce nu fuseseră în stare să afle cine fusese căpetenia
hoților, nemulțumirile și intrigările acestor fapte transformându-se într-o
dezamăgire totală.

Însă la primirea acestei prime scrisori, autorul ne face și o caracterizare directă a

lui Stavrache, ce este dominat de frică la gândul că s-ar putea întâmpla ceva care
să-i tulbure liniștea, precum chiar întoarcerea fratelui său, fiind invidios pe
victoriile acestuia, fără a se putea bucura nici măcar puțin de eroismul lui.

O altă caracterizare, indirectă, își face prezența la primirea veștii morții fratelui
său, fiind aparent emoționat, plânge, ca mai apoi să devină ”bărbat”.

Dacă în prima scenă punctul maxim al lăcomiei era atins de dorința de a lua cât
mai mulți bani de la clienți, acum lăcomia urcă încă o treaptă, unde se află averea
fratelui său, lăsată de izbeliște, nemoștenită și nerevendicată de nimeni, avere ce
decide să o revendice chiar el, fiind unica rudă rămasă în viață. Însă lăcomia sa nu
se oprește aici, el devine obsedat de gândul că ceva s-ar putea întâmpla și iar
putea-o lua. Astfel, din cauza ascensiunii disperate pe treptele lăcomiei dar și a
remarcii avocatului cum că doar fratele său l-ar putea deranja, obsesia lui
Stavrache se transformă în nebunie, halucinând, până ce ajunge să nu mai
distingă realul de ireal, neștiind care în locul cui se află acum.

Punctul maxim al nebuniei sale este atins la întoarcerea reală a fratelui său, când
disperat se închină și face mătănii în fața icoanei, chircindu-se apoi în pat în
încercarea de a se rupe cu totul de lumea reală, lucru imposibil ce-l face să sară
pentru ultima oară la gâtul fratelui său într-un mod cât se poate de real și nu
halucinant de data aceasta, chinuit fiind de întrebarea ”Gândeai c-am murit,
neică?”.

Stavrache trece astfel direct și indirect printr-un declin atât psihologic cât și moral
și intelectual, fiind ”modelul” omului avar din societate.

Aprecieri critice
“… fondul comediilor lui Caragiale este rece si cinic . Realitatea ce el ne
zugraveste nu ne poate incalzi , necum sa ne entuziasmeze ; ea e repulsiva si va
deveni , din ce in ce mai repulsiva cu cat omenirea va inainta pe calea progresului
moral . In nici o opera clasica nu vei gasi situatiuni de valoare ca cele pe care
dramaturgul nostru le primeste in actiunea dramatica - le primeste si le mentine cu
seninatatea cea mai desavarsita - chiar la sfarsitul si dupa sfarsitul ei .”

Mihail Dragomirescu

“Caragiale n-a gasit , nu l-a lasat inima sa vada ridicolul in viata taranimii
- cum n-a gasit , n-a vazut , nu l-a lasat inima sa vada ceva omenesc in viata
claselor noua.”

G.Ibraileanu
 “Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale crezului national . Si tot
dispretul pe care-l arunca el admiratorilor si invitatilor sai n-ajungea ca sa-i
stirbeasca - lucru rar pe lume - dreptul de a zice si de a face oricui orice , de a jigni
sentimentul public in orice forma , de a sta impotriva vremii sale , si cand gresea ea
, si cand era el gresitul . ”

Nicolae Iorga

Bibliografie
afaceriardelene.ro

wordpress.com

wikipedia.org

autorii.com

referatele.com