Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n.

 20 martie/1
aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3 mai 1873,[2] Heidelberg, Imperiul
German[3]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului
național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859,
și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două
principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru

recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană
(Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea
Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și
administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara
Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele
de România,[4] cu capitala la București, cu o singură adunare și un
singur guvern.[5]

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea

de Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor
săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza,

proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a
familiei de origini fanariote Cozadini.

Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o

educație europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la
rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Țara

Românească au fost cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a
fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat
puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a participat activ
la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea
Principatelor. Urmare înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului
moldovenesc, este transportat ca prizonier la Viena, de aici fiind eliberat cu
ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a

fost numit ministru de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul
ad-hoc de la Iași. Prin toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a
susținut continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care

milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului
politic și a compromisului dintre principalele partide, este ales domn al
Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara
Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și

reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este
strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca
domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24
ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex,
bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a
început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara
Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe
Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a creat un context european
favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în
urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o
înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele
două țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele
trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul
anului următor, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării
Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul
unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul,
realizând unirea politică. Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea
sa de la putere (1866), atunci când pe tron a fost adus și numit principe, Carol
de Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul
stat România