Războiul Sovieto-Finlandez sau Războiul Ruso-Finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea

Sovietică a atacat Finlanda la 30 noiembrie 1939, trei luni după izbucnirea celui de-al Doilea Război
Mondial. Drept consecință, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Națiunilor la 14 decembrie. Iosif
Vissarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se așteptase să cucerească întreaga țară până la
sfârșitul anului, dar rezistența finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deși aceștia din urmă își
depășeau numeric inamicii în proporție de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când țara a
fost obligată să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10 % din
teritoriul național și cca 20 % din capacitățile sale industriale.
Rezultatele războiului au fost confuze. Deși până în cele din urmă forțele sovietice au reușit să
străpungă apărarea finlandeză, nici finlandezii, nici sovieticii nu au terminat războiul fără a fi puternic
afectați. Pierderile sovietice au fost extrem de mari, iar statutul internațional al țării a avut de suferit.
Chiar mai rău, capacitatea de luptă a Armatei Roșii a fost pusă sub semnul întrebării, un fapt care a
contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler pentru Operațiunea Barbarossa (atacarea Uniunii
Sovietice). Forțele sovietice nu și-au îndeplinit obiectivele inițiale (cucerirea Finlandei), reușind numai să
ocupe teritorii în zona lacului Ladoga. Suveranitatea Finlandei a fost salvată și, în plus, țara a câștigat
un uriaș capital de simpatie internațională.
Tratatul de pace de la 15 martie a oprit preparativele franco-britanice de trimitere de ajutoare Finlandei
prin nordul Scandinaviei (Campania aliată din Norvegia) și a stânjenit, de asemenea, accesul Germaniei
naziste la rezervele de minereu de fier suedez. Invaziile germane ale Danemarcei și Norvegiei de la 9
aprilie 1940 (Operațiunea Weserübung) au îndreptat atenția mondială către luptele pentru controlul
Norvegiei.
Războiul de Iarnă (talvisota în limba finlandeză) a fost un dezastru militar pentru Uniunea Sovietică.
Stalin a tras învățămintele necesare din acest eșec și și-a dat seama că trebuia renunțat la controlul
politic asupra Armatei Roșii. După încheierea războiului cu Finlanda, Kremlinul a inițiat un proces de
reinstalare a ofițerilor de carieră în funcțiile militare de conducere și a trecut la modernizarea forțelor
armate, hotărâri inevitabile care ar fi permis sovieticilor să reziste unui atac german.
De-a lungul istoriei sale, Finlanda a făcut parte multă vreme din Regatul Suedez, după care a fost
cucerită de Imperiul Rus în 1808. Finlanda a fost transformată într-un stat-tampon autonom care ar fi
trebuit să apare capitala rusă Sankt Petersburg. După revoluția care i-a adus pe bolșevici la putere în
Rusia, Marele Ducat al Finlandei și-a proclamat independența pe 6 decembrie 1917. Între Germania și
Finlanda s-au născut legături puternice, când Imperiul German a susținut mișcarea clandestină de
independență din timpul Primului Război Mondial. În războiul civil care a urmat, trupele Finnish
Jäger antrenate de germani și trupele regulate germane au jucat un rol de primă importanță. Doar
înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial a împiedicat proclamarea unei monarhii dependente
de Germania, în frunte cu regele Friedrich Karl von Hessen. După război, relațiile germano-finlandeze
au rămas apropiate, deși finlandezii nu erau prea mari admiratori ai nazismului.
Relațiile dintre Uniunea Sovietică și Finlanda au fost tensionate – datorită atât politicii de rusificare din
timpul Imperiului Rus , cât și datorită urmărilor rebeliunii socialiste finlandeze eșuate, care au contribuit
la neîncrederea reciprocă. Stalin s-a temut că Al Treilea Reich va ataca URSS-ul până în cele din urmă
din Finlanda, care era o excelentă bază de atac, în condițiile în care granița sovieto-finlandeză era la
doar 32 km depărtate de Leningrad. În 1932, Uniunea Sovietică a semnat un pact de neagresiune cu
Finlanda. Pactul a fost prelungit pentru încă 10 ani în 1934.
În aprilie 1938, sau chiar mai devreme, Uniunea Sovietică a început negocieri diplomatice cu Finlanda
în încercarea de a îmbunătăți apărarea mutuală împotriva Germaniei. Principala preocupare a
sovieticilor era aceea că Germania avea să folosească Finlanda pe post de cap de pod pentru a
ataca Leningradul și de aceea au cerut guvernului finlandez să accepte cedarea unei zone care să
asigure o apărare mai eficientă a orașului-leagăn al revoluției bolșevice. Cea mai mare parte a anului a
trecut cu discuții sterile. În același timp, situația politică din Europa s-a înrăutățit.
Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au semnat, pe 23 august 1939, Pactul Molotov-Ribbentrop.
Pactul de neagresiune sovieto-german conținea și clauze secrete prin care țările Europei
Răsăritene erau împărțite între cei doi semnatari. S-a căzut de acord ca Finlanda să devină parte a
"sferei de influență sovietice". Invazia Germană a Poloniei de pe 1 septembrie 1939 a fost urmată de
atacul sovietic din răsărit. În numai câteva săptămâni, Polonia a dispărut de pe harta politică a Europei
și a fost împărțită între Germania și URSS.
În toamna anului 1939, după atacul german din Polonia, Uniunea Sovietică a cerut în mod imperativ
Finlandei să fie de acord ce cedarea unei fâșii de teritoriu de 25 km lățime. Guvernului finlandez i s-a
mai cerut să concesioneze Peninsula Hanko Uniunii Sovietice, în vederea construirii unei baze navale.
În schimb, Uniunea Sovietică se oferea să cedeze o zonă în Karelia, de două ori mai mare, dar mai slab
dezvoltată.
Guvernul finlandez a refuzat să accepte cererile sovietice. Pe 26 noiembrie, sovieticii au înscenat
un incident în timpul căruia artileria sovietică a bombardat o regiune din zona satului de frontieră
Mainila, după care au dat vina pe finlandezi. Sovieticii au pretins că artileria finlandeză a bombardat, în
mod deliberat, teritoriul satului de frontieră, ucigând militari și civili. Uniunea Sovietică a pretins ca
finlandezii să-și ceară scuze și să-și mute forțele armate 20–25 km depărtare de frontieră. Guvernul
Finlandei a tăgăduit orice responsabilitate pentru incident și a refuzat să-retragă armata din zonă.
Refuzul acesta a fost folosit de Uniunea Sovietică ca să nu mai respecte tratatul de neagresiune. În ziua
de 30 noiembrie 1939, 23 de divizii ale Armatei Roșii, în total 450.000 de mii de oameni, au atacat,
atingând, în scurtă vreme, linia Mannerheim.
În zona de frontieră ocupată de sovietici, în orășelul Terijoki – azi Zelenogorsk, a fost creat pe 1
decembrie 1939 un regim marionetă, o așa-numită Republică Democrată Finlandeză, avându-l în frunte
pe Otto Ville Kuusinen. Crearea acestei republici s-a făcut atât în scopuri propagandistice și diplomatice
(guvernul lui Kuusinen a devenit singurul guvern finlandez recunoscut de URSS), dar și în scopuri
militare (rușii sperau ca socialiștii din armata Finlandei să trădeze). Această republică a existat doar
până în 12 martie 1940, fiind încorporată în RSS Karelo-Finică.