ANARHISMUL

DE LA TEORIE LA PRACTICĂ

de Daniel Guerin

PREFAȚĂ

1. IDEILE DE BAZĂ ALE ANARHISMULUI

O Chestiune de Cuvinte
O Revoltă Viscerală
Oroarea Statului
Ostilitatea față de Democrația Burgheză
Critica Socialismului Autoritar
Surse de Inspirație: Individul
Surse de Inspirație: Masele

2. ÎN CĂUTAREA UNEI NOI SOCIETĂȚI

Anarhismul Nu este Utopic
 Nevoia de Organizare
Autogestiunea
Bazele pentru Schimburi
Competiție
Centralizare și Planificare
Socializare Completă?
Sindicatele
Comunele
Termenul Disputat „Stat”
Cum ar Trebui Gestionate Serviciile Publice
Federalism
Internaționalism
Decolonizare

3. ANARHISMUL ÎN PRACTICA REVOLUȚIONARĂ:

1880-1914
Anarhismul Ajunge Izolat de Mișcarea Clasei Muncitoare
Condamnarea Social-Democrată a Anarhismului
Anarhiștii în Sindicate

ANARHISMUL ÎN REVOLUȚIA RUSĂ

O Revoluție Libertară
O Revoluție Autoritaristă
Rolul jucat de Anarhiști
Maknovshchina
Kronstadt
Anarhismul în Viață și Mort
ANARHISMUL ÎN CONSILIILE DE FABRICĂ ITALIENE

ANARHISMUL ÎN REVOLUȚIA SPANIOLĂ

Mirajul Sovietic
Tradiția Anarhistă în Spania
Teorie
O Revoluție „Apolitică”
Anarhiști în Guvern
Autogestiunea în Agricultură
Autogestiunea în Industrie
Autogestiunea Subminată

ÎN LOC DE CONCLUZII

NOTE DE SUBSOL
PREFAȚĂ
Recent a avut loc o renaștere a interesului pentru anarhism. Cărți, pamflete, și antologii îi sunt
dedicate. Este îndoielnic dacă acest efort literar este cu adevărat foarte eficient. Este dificil să trasezi
contururile anarhismului. Marii gânditori ai săi rareori și-au comprimat ideile în lucrări sistematice.
Dacă, uneori, au încercat să facă asta, a fost doar în pamflete subțiri concepute pentru propagandă și
popularizare în care doar fragmente din ideile lor pot fi observate. Mai mult, sunt mai multe tipuri de
anarhism și multe variații în cadrul gândirii fiecăruia dintre marii libertarieni. Respingerea autorității și
accentul pus pe prioritatea judecății individuale fac să fie natural pentru libertarieni să „profeseze
credința anti-dogmatismului.” „Să nu devenim liderii unei noi religii,” i-a scris Proudhon lui Marx,
„chiar dacă ar fi religia logicii și raționamentului.” Rezultă că viziunile libertarienilor sunt mai variate,
mai fluide, și mai greu de înțeles decât acelea ale socialiștilor autoritariști1 ale căror biserici rivale
încearcă cel puțin să impună un set de credințe adepților.
Chiar înainte de a fi trimis la ghilotină, teroristul Emile Henry a scris o scrisoare către
guvernatorul închisorii unde aștepta execuția, explicând:

„Atenție la credința că anarhia este o dogmă, o doctrină dincolo de orice dubiu sau dezbatere, menită să
fie venerată de adepții săi precum este Coranul de către musulmani devotați. Nu! Libertatea absolută pe
care o solicităm constant, ne dezvoltă gândirea și o înalță spre noi orizonturi (conform modificării
gândirii diferiților indivizi), o scoate din cadrul îngust al legiferării și codificării. Nu suntem
‘credincioși’!”

Omul condamnat a respins „credința oarbă” a Marxiștilor francezi din perioada sa: „Ei cred
ceva pentru că Guesde2 a spus că trebuie să creadă, au un catehism și ar fi un sacrilegiu să contești
oricare din clauzele sale.” În ciuda varietății și bogăției gândirii anarhiste, în ciuda contradicțiilor și
disputelor doctrinare, care erau deseori centrate asupra unor false probleme, anarhismul prezintă un set
de idei cât se poate de omogen. La prima vedere este adevărat că ar putea părea să fie o mare diferență
între anarhismul individualist al lui Stirner (1806-1856) și anarhismul social. Când privești mai profund
chestiunea, totuși, partizanii libertății totale și aceia ai organizării sociale nu par atât de îndepărtați pe
cât ar fi putut crede ei înșiși, sau cum ar putea alții crede la prima vedere. Societarul anarhist 3 este și un
individualist iar, anarhistul individualist ar putea bine să fie un partizan al abordării societare care se
teme să se declare.
 Unitatea relativă a anarhismului social reiese din faptul că a fost dezvoltată de-a lungul unei
singure perioade de către doi maeștri, dintre care unul a fost discipolul și urmașul celuilalt: francezul
Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865) și exilatul rus Mikhail Bakunin (1814-1876). Cel din urmă a
definit anarhismul ca și „Proudhonianism grozav dezvoltat și împins până la cele mai îndepărtate
concluzii.” Acest tip de anarhism s-a auto-denumit colectivist.
Succesorii săi, totuși, au respins termenul și s-au proclamat Comuniști („Comuniști libertari,”
desigur). Unul dintre ei, un alt exilat rus, Piotr Kropotkin (1842-1921), a îndoit doctrina într-o direcție
mai rigid utopică și optimistă dar abordarea sa „științifică” nu a reușit să îi ascundă slăbiciunile.
Italianul Errico Malatesta (1853-1932), pe de altă parte, a apelat la activism curajos și uneori pueril deși
a îmbogățit gândirea anarhistă cu polemicile sale intransigente și deseori lucide. Mai târziu experiența
Revoluției Ruse a produs una dintre cele mai remarcabile lucrări anarhiste, aceea a lui Voline (1882-
1945).4
Terorismul anarhist al sfârșitului de secol nouăsprezece a avut trăsături dramatice și anecdotice
și o aură sângeroasă care a atras publicul general. În vremea sa a fost o școală pentru energie și curaj
individual, care cere respect, și a avut meritul de a aduce justiția socială în atenția publică; dar astăzi
pare să fi fost o deviație temporară și sterilă în istoria anarhismului. Pare depășită. Să fixezi atenția pe
„oala cu agitație” a lui Ravachol4a înseamnă să ignori sau să subestimezi caracteristicile fundamentale
ale unui concept definit de reorganizare socială. Când acest concept este studiat temeinic apare profund
constructiv și nu distructiv, cum pretind oponenții săi. Acest aspect constructiv al anarhismului va fi
prezentat cititorului în acest studiu. Cu ce drept și pe ce bază? Pentru că materialul studiat nu este
învechit dar relevant pentru viață, și pentru că ridică probleme care sunt mai arzătoare ca oricând. Se
pare că gânditorii libertarieni au anticipat nevoile timpului nostru cu o considerabilă măsură.
Această carte mică nu caută să duplicheze istoriile și bibliografiile anarhismului deja publicate.
Autorii lor au fost cărturari, preocupați mai mult să nu omită vreun nume și, fascinați de similarități
superficiale, au descoperit mulți precursori ai anarhismului. Au acordat aproape aceeași greutate
geniului și urmașului său minor, și au prezentat un exces de detalii biografice în loc să realizeze un
studiu profund al ideilor. Vorbele lor învățate lasă cititorul cu o senzație de difuzie, aproape incoerență,
încă întrebându-se ce este de fapt anarhismul. Am încercat o abordare oarecum diferită. Presupun că
viețile maeștrilor gândirii libertariene sunt cunoscute. În orice caz sunt deseori mult mai puțin
iluminante pentru scopul nostru decât unii scriitori își imaginează.
Mulți dintre acești maeștri nu au fost anarhiști pe tot parcursul vieții lor și operele lor complete
includ pasaje care nu au nimic de a face cu anarhismul.
 Să luăm un exemplu: în a doua parte a carierei sale, gândirea lui Proudhon a luat o turnură
conservatoare. Guraliva și monumentala sa De la Justice dans la Revolution et dans l’Eglise (1858) a
fost în general preocupată de problema religiei și concluziile sale sunt departe de a fi libertariene. În
cele din urmă, în ciuda unui anti-clericalism înflăcărat, a acceptat toate categoriile catolicismului,
supuse propriilor interpretări, a proclamat că instruirea și antrenarea morală a oamenilor ar beneficia de
pe urma prezervării simbolismului creștin, și în cuvintele sale finale a părut aproape gata de a spune o
rugăciune. Respectul pentru memoria sa inhibă totul mai puțin o trimitere în trecere către, al său „salut
războiului”, scrierile sale violente împotriva femeilor, sau isteriile sale rasiste.
Opusul s-a petrecut cu Bakunin. Cariera sa de început ca și conspirator revoluționar nu a avut
legătură cu anarhismul. A îmbrățișat ideile libertariene abia în 1864 după eșecul insurecției poloneze în
care jucase un rol. Scrierile sale anterioare nu au ce căuta într-o antologie anarhistă. Cât despre
Kropotkin, munca sa pur științifică, pentru care este celebrat azi în URSS ca o lumină strălucitoare în
studiul geografiei naționale, nu are mai multă legătură cu anarhismul decât are atitudinea sa pro-război
din timpul Primului Război Mondial.
În locul unei secvențe istorice și cronologice, o metodă neobișnuită a fost folosită în această
carte: cititorului îi vor fi prezentate în schimb principalele teme constructive ale anarhismului, și nu
personalitățile. Am omis intenționat doar elementele care nu sunt în mod special libertariene, precum
critica capitalismului, ateismul, anti-militarismul, dragostea liberă, etc. Decât să ofer parafrazări la
mâna a doua și deci șterse, nesprijinite de dovezi, am permis citatelor să vorbească pe cât posibil de
direct. Asta oferă cititorului acces la ideile maeștrilor în forma lor caldă și plină de viață, așa cum au
fost așternute inițial.
În al doilea rând, doctrina este examinată dintr-un unghi diferit: este arătat când a fost supusă
testului de către evenimente – Revoluția Rusă din 1917, Italia după 1918, Revoluția Spaniolă din 1936.
Capitolul final tratează ceea ce este fără dubiu cea mai originală creație a anarhismului: auto-gestiunea
muncitorilor așa cum s-a dezvoltat în strânsoarea realității contemporane, în Yugoslavia și Algeria - și
curând, poate, cine știe, în URSS. De-a lungul acestei mici cărți cititorul va vedea doua concepții
despre socialism contrastante și uneori cu legături una cu alta, una autoritaristă, cealaltă libertariană.
Până la sfârșitul analizei se speră că cititorul va fi făcut să se întrebe care este concepția viitorului.
1.IDEILE DE BAZĂ ALE ANARHISMULUI

O Chestiune de Cuvinte
Cuvântul anarhie este la fel de vechi ca și lumea. Este derivat din două cuvinte antice grecești,
av (an), apxn (arkhe), și înseamnă ceva precum absența autorității sau a guvernământului. Cu toate
astea, de milenii a fost acceptată prezumpția că omul nu se poate dispensa de una sau de cealaltă, și
anarhia a fost înțeleasă într-un sens peiorativ, ca și sinonim pentru dezordine, haos și dezorganizare.
Pierre-Joseph Proudhon a fost faimos pentru epigramele sale (precum „proprietatea este furt”) și
a preluat asupra sa cuvântul anarhie. Ca și cum scopul său ar fi fost să șocheze cât mai mult posibil, în
1840 s-a angajat în următorul dialog cu „Filistinul.”

„Sunteți un republican.”
„Republican, da; dar asta nu înseamnă nimic. Res publica este „Statul”. Regii, de asemenea, sunt
republicani.”
„Ah bine! Sunteți un democrat?”
„Nu.”
„Ce! Poate sunteți un monarhist?”
„Nu.”
„Constituționalist atunci?”
„Doamne ferește.”
„Atunci sunteți un aristocrat?”
„Nicidecum!”
„Doriți o formă mixtă de guvernământ?”
„Chiar mai puțin.”
„Atunci ce sunteți?”
„Un anarhist.”

Uneori a făcut concesia de a scrie anarhie „an-arhie” pentru a trimite haitele de adversari pe o
pistă greșită. Prin acest termen el înțelegea orice altceva decât dezordine. În ciuda aparențelor, el a fost
mai mult constructiv decât distructiv, așa cum vom vedea. El a considerat guvernământul responsabil
pentru dezordine și a crezut că doar o societate fără guvernământ ar putea restabili ordinea naturală și
recrea armonia socială. El a argumentat că limbajul nu ar putea furniza alt termen și a hotărât să redea
vechiului cuvânt anarhie sensul său etimologic strict. Sub impulsul polemicilor sale, totuși, cu
încăpățânare și paradoxal a folosit de asemenea termenul anarhie în sensul său peiorativ de dezordine,
astfel făcând confuzia și mai mare. Discipolul său Mikhail Bakunin l-a urmat în sensul acesta.
Proudhon și Bakunin au mers cu asta chiar mai departe, simțind o plăcere premeditată în joaca
cu confuzia creată de folosirea celor două sensuri opuse ale cuvântului: pentru ei, anarhie înseamna atât
cea mai mare deordine, cea mai completă dezorganizare a societății și, dincolo de această uriașă
schimbare revoluționară, construirea unei noi, stabile, și raționale ordini bazată pe libertate și
solidaritate.
Urmașii imediați ai celor doi părinți ai anarhismului au ezitat să utilizeze un cuvânt atât de
deplorabil de elastic, transmițând numai o idee negativă celor neinițiați, și permițând amibiguități care
puteau fi cel puțin enervante. Chiar și Proudhon a devenit mai precaut spre sfârșitul scurtei sale cariere
când se mulțumea să se numească un „federalist.” Descendenții săi mic-burghezi au preferat termenul
mutualism celui de anarhism și linia socialistă a adoptat colectivism, urmând să fie înlocuit în curând
de comunism. La sfârșitul secolului în Franța, Sebastian Faure a preluat un cuvânt originat în 1858 de
un anume Joseph Dejacque pentru a-l face titlul unui jurnal, Le Libertaire. Astăzi termenii „anarhist” și
libertarian au devenit interschimbabili.
Majoritatea acestor termeni au un dezavantaj major: nu reușesc să exprime caracteristicile de
bază ale doctrinelor pe care se presupune că le descriu. Anarhism este cu adevărat un sinonim pentru
socialism. Anarhistul este în primul rând un socialist al cărui țel este să abolească exploatarea omului
de către om. Anarhismul este doar unul din curentele gândirii socialiste, acel curent ale cărui principale
componente sunt preocupate de libertate și de graba abolirii Statului. Adolph Fischer, unul din martirii
din Chicago5, a susținut că „fiecare anarhist este un socialist, dar fiecare socialist nu este neapărat un
anarhist.”
Unii anarhiști se consideră a fi cei mai buni și mai logici socialiști, dar au adoptat o etichetă
care este atașată de asemenea teroriștilor, sau le-au permis altora să le-o atârne de gât. Asta a făcut ca
deseori să fie greșit considerați un fel de „corp străin” în familia socialistă și a dus la un lung șir de
neînțelegeri și bătălii verbale – de obicei fără sens. Unii anarhiști contemporani au încercat să
lămurească neînțelegerea prin adoptarea unui termen mai explicit: se aliniază cu socialismul sau
comunismul libertar.
O revoltă viscerală
Anarhismul poate fi descris în primul rând și cel mai important ca o revoltă viscerală.
Anarhistul este mai mult decât orice, un om în revoltă. El respinge capitalismul ca întreg, împreună cu
gardienii săi. Max Stirner a declarat că anarhistul se eliberează de tot ce este sacru, și execută o vastă
operațiune de desacralizare. Acești „vagabonzi ai intelectului”, aceste „caractere rele”, „refuză să
accepte ca adevăruri intangibile lucruri care oferă răgaz și consolare la mii de oameni și în schimb sar
peste barierele tradiției pentru a se bucura fără restricții de fanteziile criticii lor lipsite de rușine.”6
Prodhon a respins toate și orice „persoane oficiale” – filosofi, preoți, magistrați, academicieni,
jurnaliști, parlamentari, etc. – pentru care „poporul este mereu un monstru cu care trebuie luptat, legat
la gură și pus în lanțuri; care trebuie condus prin șiretlicuri precum elefantul sau rinocerul; sau adus la
ascultare prin foamete: și care este însângerat prin colonizare și război.” Elisee Reclus 7 a explicat de ce
societatea pare, pentru acești gentlemani căptușiți cu bani, demnă de a fi păstrată: „De când există
bogați și săraci, conducători și conduși, stăpâni și servitori, Cezari care dau ordine de luptă și gladiatori
care se duc și mor, cei prudenți au nevoie doar să se plaseze de partea celor bogați și a stăpânilor, și să
intre în grațiile împaraților.”
Starea sa permanentă de revoltă face ca anarhistul să fie înțelegător față de nonconformiști și
proscriși, și îl conduc spre acceptarea cauzei condamnatului și a exilatului.
Bakunin considera că Marx și Engels au vorbit extrem de nedrept despre proletariatul lumpen,
despre „proletariatul în zdrențe”: „Pentru că spiritul și forța viitoarei revoluții sociale constă în el și
numai în el, și nu în stratul clasei muncitoare care a ajuns precum burghezia.”
Afirmații explozive, cum că un anarhist nu ar repudia, au fost făcute de Balzac prin personajul
Vautrin, o puternică încarnare a protestului social – jumătate rebel, jumătate criminal.

Oroarea Statului
Anarhistul privește Statul ca pe cea mai fatală dintre preconcepțiile care au orbit oamenii de-a
lungul veacurilor. Stirner l-a denunțat pe acela care „de-a lungul eternității... ....este obsedat de Stat.”
Proudhon a fost în mod special înverșunat împotriva „acestei fantezii a minților noastre cum că
prima datorie a unei ființe libere și raționale este să se supună muzeelor și bibliotecilor,” și a dezvelit
mecanismul prin care „această predispoziție mentală a fost menținută și vraja sa făcută să pară
invincibilă: guvernământul s-a prezentat mereu minților oamenilor drept organul natural al justiției și
protectorul celor slabi.” El a sfidat autoritariștii îndârjiți care „se înclină în fața puterii precum
îngrijitorii bisericii în fața împărtășaniei” și a imputat „tuturor partidelor, fără excepție” pentru că și-au
îndreptat privirea „neîncetat către autoritate ca spre steaua polară.” El a tânjit după ziua când
„renunțarea la autoritate va fi înlocuit credința în autoritate și catehismul politic.”
Kropotkin a fost batjocoritor față de burghezie care „privea poporul ca pe o hoardă de sălbatici
care ar fi nefolositoare de îndată ce guvernământul ar înceta să funcționeze.” Malatesta a anticipat
psihoanaliza când a dezvăluit teama de libertate din subconștientul autoritariștilor.
Ce este în neregulă cu Statul în viziunea anarhiștilor?
Stirner s-a exprimat astfel: „Noi doi suntem dușmani, Statul și Eu.” „Orice Stat este o tiranie,
fie ea tirania unui singur om sau a unui grup.” Orice Stat este neapărat ceea ce numim acum totalitar:
„Statul are mereu un singur scop: să limiteze, să controleze, să subordoneze individul și să îl supună
scopului general...Prin cenzura sa, prin supravegherea sa, și poliția sa, Statul încearcă să împiedice
toate activitățile libere și privește această represiune ca pe datoria sa, pentru că instinctul de autoapărare
o cere.” „Statul nu îmi permite să îmi folosesc gândurile la întreaga lor valoare și să le comunic altor
oameni... în afară de cazul când sunt ale sale... Altfel îmi închide gura.”
Proudhon a scris în aceeași dispoziție „Guvernământul omului de către om este servitute.”
„Oricine pune mâna pe mine pentru a mă guverna este un uzurpator și un tiran. Îl declar dușmanul
meu.” S-a lansat într-o tiradă demnă de un Moliere sau de un Beaumarchais:

„Să fii guvernat înseamnă să fii supravegheat, inspectat, spionat, direcționat, legiferat, înregimentat,
închis, îndoctrinat, predicat, controlat, estimat, evaluat, cenzurat, comandat; totul de către creaturi care
nu au nici dreptul, nici înțelepciunea, nici virtutea.... Să fii guvernat înseamnă că la fiecare mișcare,
operațiune, sau tranzacție cineva este notat, înregistrat, recenzat, taxat, ștampilat, prețuit, evaluat,
patentat, licențiat, autorizat, recomandat, mustrat, împiedicat, reformat, pus pe calea cea bună, corectat.
Guvernământul înseamnă să fii supus birului, pregătit, răscumpărat, exploatat, monopolizat, extorcat,
presat, mistificat, jefuit; toate în numele utilității publice și a binelui general. Apoi, la primul semn de
rezistență sau reclamație, să fii reprimat, amendat, disprețuit, jignit, urmărit, îmbrâncit, bătut,
ștrangulat, întemințat, împușcat, mitraliat, judecat, condamnat, deportat, sacrificat, vândut, trădat, și ca
să le pună capac la toate, ridiculizat, batjocorit, ultragiat, și dezonorat. Acesta este guvernământul,
aceasta este justiția și moralitatea sa!... Oh personalitate umană! Cum se poate că te-ai umilit în
asemenea supunere vreme de șaizeci de secole?”

Bakunin vede Statul ca pe o „abstracțiune ce devorează viețile oamenilor,” un „imens cimitir

unde toate adevăratele aspirații și forțe vii ale unei țări cu generozitate și extaz își permit să fie
îngropate în numele acelei abstracțiuni.” Potrivit lui Malatesta, „departe de a crea energie,
guvernământul prin metodele sale risipește, paralizează și distruge potențial enorm.” Pe măsură ce
puterile Statului și a birocrației sale se lărgesc, pericolul devine mai acut. Proudhon a prevăzut cel mai
mare rău al secolului douăzeci:

„Funcționarismul (conducerea legalistică a funcționarilor de stat)... conduce la comunismul de stat,

absorbția întregii vieți locale și individuale în interiorul mașinăriei administrative, și distrugerea
oricărui gând liber. Toată lumea vrea să se refugieze sub aripa puterii, să trăiască în comun.” Este de
mult timpul să punem capăt: „Centralizarea a devenit tot mai puternică..., lucrurile au atins... punctul în
care societatea și guvernământul nu mai pot coexista.” „Din vârful ierarhiei până la baza ei nu există
nimic în Stat care nu este un abuz ce trebuie înlăturat, o formă de parazitism ce trebuie reprimată, sau
un instrument al tiraniei care trebuie distrus. Și tu ne vorbești despre prezervarea Statului, și creșterea
puterii Statului! Afară cu tine – tu nu ești niciun revoluționar!”

Bakunin a avut o viziune egal de clară și dureroasă despre un Stat tot mai totalitar. El a observat
forțele contra-revoluției mondiale, „bazate pe bugete enorme, armate permanente, și o formidabilă
birocrație” și înzestrate „cu toate mjiloacele teribile de acțiune oferite lor de centralizarea modernă,” ca
devenind „o imensă, zdrobitoare, amenințătoare realitate.”

Ostilitatea față de Democrația Burgheză

Anarhistul denunță decepția democrației burgheze cu chiar mai multă amărăciune decât o face
socialistul autoritarist. Statul democratic burghez, botezat „națiunea”, nu îi pare lui Stirner mai puțin de
temut decât vechiul Stat absolutist. „Monarhul...era un om foarte sărac în comparație cu cel nou,
‘națiunea suverană.’ În liberalism avem doar continuarea anticei disprețuiri la adresa Sinelui.” „Cu
certitudine multe privilegii au fost eliminate în timp dar numai în beneficiul Statului...și nicidecum
pentru întărirea Sinelui meu.”
În viziunea lui Proudhon „democrația este doar un tiran constituțional.” Poporul a fost declarat
suveran printr-un „șiretlic” al străbunilor noștri. În realitate el este un rege de râsul lumii, care a păstrat
doar titlul de suveran, fără măreție și grandoare. Poporul conduce dar nu guvernează, și își deleagă
suveranitatea prin exerciții periodice de sufragiu universal, abdicându-și puterea din nou la fiecare trei
sau cinci ani. Dinaștii au fost goniți de pe tron dar prerogativele regale au fost păstrate intacte. În
mâinile unui popor a cărui educație a fost în mod voit neglijată, urna este o escrocherie vicleană doar
în beneficiul baronilor uniți ai industriei, comerțului, și proprietății.
 Chiar această teorie a suveranității poporului conține propria sa negare. Dacă întregul popor ar
fi cu adevărat suveran nu ar mai exista nici guvernământ, nici guvernați; suveranul ar fi redus la nimic;
Statul nu ar mai avea niciun motiv de a exista, ar fi identic cu societatea și ar dispărea în organizarea
industrială.
Bakunin a observat că „sistemul reprezentativ, departe de a fi o garanție pentru popor,
dimpotrivă, creează și protejează continua existență a unei aristocrații guvernamentale împotriva
poporului.” Sufragiul universal este o scamatorie, o momeală, o supapă de siguranță, și o mască în
spatele căreia „se ascunde adevărata putere despotică a Statului bazată pe poliție, bănci și armată,” „un
excelent mod de a oprima și ruina un popor în numele așa numitei voințe populare care servește drept
paravan.”
Anarhistul nu crede în emanciparea prin urnă. Proudhon era un abstenționist, cel puțin în teorie,
crezând că „revoluția socială este serios compromisă dacă are loc printr-o revoluție politică.” Să votezi
ar fi o contradicție, un act de slăbiciune și complicitate cu regimul corupt: „Trebuie să purtăm război cu
toate vechile partide laolaltă, folosind parlamentul ca și câmp de luptă legal, dar rămânând în afara lui.”
„Sufragiul universal este contra-revoluția,” și pentru a forma el însuși o clasă, proletariatul trebuie mai
întâi „să se retragă din” democrația burgheză.
Totuși, militantul Proudhon a părăsit frecvent această poziție de principiu. În iunie 1848 s-a
lăsat ales în parlament și a fost în scurt timp în cleiul parlamentar. În două ocazii, în timpul alegerilor
parțiale din septembrie 1848 și alegerilor prezidențiale din 10 decembrie același an, a sprijinit
candidatura lui Raspail, un reprezentant al Stângii extreme. A mers chiar până la a se lăsa orbit de
tactica „răului mai mic,” exprimând o preferință pentru generalul Cavaignac, persecutor al
proletariatului din Paris, în locul dictatorului novice Louis Napoleon. Mult mai târziu, în 1863 și 1864,
a pledat în favoarea returnării buletinelor de vot albe, dar ca și demonstrație împotriva dictaturii
imperiale, nu în opoziție față de sufragiul universal, pe care acum îl botezase „principiul democratic
prin excelență.”
Bakunin și susținătorii săi din Prima Internațională au obiectat față de epitetul „abstenționist”
azvârlit spre ei de către Marxiști. Pentru ei, boicotarea urnei de vot era o simplă chestiune tactică și nu
un crez. Deși au oferit prioritate luptei de clasă în domeniul economic, ei nu ar fi de acord că au ignorat
„politica.” Ei nu respingeau „politica,” ci doar politica burgheză. Ei nu au dezaprobat o revoluție
politică în afară de cazul când ar fi venit înaintea revoluției sociale. Ei s-au ferit de alte mișcări numai
dacă acestea nu erau îndreptate către imediata și completa emancipare a muncitorilor. Lucrul de care s-
au temut și pe care l-au denunțat au fost alianțele electorale îndoielnice cu partidele burgheze radicale
de genul 1848, sau „fronturi populare,” așa cum ar fi numite azi. De asemenea s-au temut că atunci
când muncitorii ar fi aleși în parlament și transpuși în condiții de viață burgheze, ar înceta să mai fie
muncitori și s-ar transforma în oameni de Stat, devenind burghezi, poate chiar mai burghezi decât
însăși burghezia.
Totuși, atitudinea anarhistă către sufragiul universal e departe de a fi logică sau consecventă.
Unii au considerat urna ca și ultim sprijin. Alții, mai puțin compromițător, au considerat utilizarea sa
drept condamnabilă în orice circumstanțe și au făcut-o o chestiune de puritate doctrinară. Astfel, la
momentul alegerilor Cartel des Gauches (Alianța Stângii) în mai 1924, Malatesta a refuzat să facă orice
concesie. A recunoscut că în anumite circumstanțe rezultatul unor alegeri ar putea avea consecințe
„bune” sau „rele” și că rezultatul ar depinde uneori de voturile anarhiste, mai ales dacă forțele
grupărilor politice contrare ar fi fost destul de echilibrate. „Dar indiferent! Chiar dacă un oarecare
progres minimal ar fi fost rezultatul direct al unei victorii electorale, anarhistul nu ar trebui să dea
buzna la secțiile de votare.” El a concluzionat: „Anarhișii s-au menținut mereu puri, și rămân partidul
revoluționar prin excelență, partidul viitorului, pentru că au fost capabili să reziste sunetului de sirenă
al alegerilor.”
Inconsistența doctrinei anarhiste pe această chestiune urma să fie îndeosebi bine ilustrată în
Spania. În 1930 anarhiștii au luat parte într-un front comun cu democrații burghezi pentru a-l răsturna
pe dictator, Primo de Rivera. Anul următor în ciuda abținerii oficiale, mulți au mers la votare în
alegerile municipale care au dus la răsturnarea monarhiei. În alegerile generale din noiembrie 1933, au
recomandat cu hotărâre abținerea de la vot, și asta a readus la putere o Dreaptă violentă anti-muncitori
pentru mai mult de doi ani. Anarhiștii au avut grijă să anunțe în avans că dacă abținerea lor ar fi dus la
o victorie pentru reacțiune ei ar fi declanșat revoluția socială. Ei au încercat în curând să facă asta dar în
zadar cu costul unor pierderi masive (morți, răniți, și întemnițați),
Când partidele Stângii s-au unit în Frontul Popular în 1936, organizația centrală Anarho-
Sindicalistă a fost puternic presată să știe ce atitudine să adopte. În final s-a declarat, șovăielnic, în
favoarea abținerii, dar campania sa a fost atât de călduță încât să fie neremarcată de către masele care
erau în orice caz hotărâte să participe la alegeri. Mergând la vot masele de votanți au asigurat triumful
Frontului Popular (263 deputați de stânga, contra 181 alții).
Ar trebui notat că în ciuda atacurilor sălbatice asupra democrației burgheze, anarhiștii au
recunoscut că este relativ progresistă. Chiar și Stirner, cel mai intransigent, ocazional a lăsat să îi scape
cuvântul „progres.” Proudhon a recunoscut: „Când un popor trece de la un Stat monarhic la cel
democratic, oarecare progres are loc.” Și Bakunin a spus: „Nu ar trebui să se creadă că ne dorim... să
criticăm guvernământul burgez în favoarea monarhiei... Cea mai imperfectă republică este de o mie de
ori mai bună decât cea mai luminată monarhie... Sistemul democratic treptat educă masele către viața
publică.” Asta respinge viziunea lui Lenin că „unii anarhiști” proclamă „că forma opresiunii este o
chestiune indiferentă pentru proletariat.” Asta de asemenea risipește frica exprimată de Henri Arvon în
mica sa carte L’Anarchisme cum că opoziția anarhistă față de democrație ar putea fi confundată cu
opoziția contra-revoluționară.

Critica Socialismului Autoritar

Anarhiștii au fost unanimi în supunerea socialismului autoritar la un baraj de critici severe. La
momentul când au avut loc atacurile violente și satirice acestea nu erau în întregime bine fundamentate,
pentru aceia cărora le erau adresate, ei erau fie Comuniști primitivi sau „vulgari,” a căror gândire nu
fusese încă fertilizată de umanismul Marxist, altminteri, în cazurile lui Marx și Engels, ei însuși nu erau
atât de setați pe autoritate și controlul statului precum susținuseră anarhiștii.
Deși în secolul nouăsprezece tendințele autoritariste în gândirea socialistă erau încă embrionice
și nedezvoltate, ele au proliferat în vremea noastră. În fața acestor excrescențe, critica anarhistă pare
mai puțin tendențioasă, mai puțin nedreaptă; uneori pare chiar că are un răsunet profetic.
Stirner a acceptat multe din premizele comunismului dar cu următoarea condiție: profesiunea de
credință Comunistă este un prim pas către emanciparea totală a victimelor societății noastre, dar vor
deveni complet „dezalienate,” și cu adevărat capabile să își dezvolte propria individualitate, numai prin
avansarea dincolo de comunism.
Așa cum vedea Stirner, într-un sistem Comunist muncitorul rămâne supus stăpânirii unei
societăți de muncitori. Munca sa îi este impusă de către societate, și râmăne pentru el o obligație. Nu
Comunistul Weitling8 a scris: „Facultățile pot fi dezvoltate doar în măsura în care nu distrug armonia
societății”? La care Stirner a replicat: „Chiar dacă ar fi să fiu ‘loial’ unui tiran sau ‘societății’ lui
Weitling, aș suferi aceeași absență a drepturilor.”
Potrivit lui Stirner, Comunistul nu se gândește la omul de dincolo de muncitor. El trece cu
vederea cea mai importantă chestiune: să ofere omului oportunitatea de a se bucura de el însuși ca și
individ după ce și-a îndeplinit îndatorirea de producător. Mai presus de orice, Stirner a zărit pericolul că
într-o societate Comunistă însușirea colectivă a mijloacelor de producție ar oferi Statului puteri mai
exorbitante decât are în prezent:

„Prin abolirea întregii proprietăți private, comunismul mă face chiar mai dependent de alții, de
generalitatea sau totalitatea (societății), și, în ciuda atacurilor sale asupra Statului, intenționează să
instaleze propriul său Stat,...un stat al afacerilor care paralizează libertatea mea de a acționa și exercită
autoritate suverană asupra mea. Comunismul este corect indignat față de relele pe care le sufăr de mâna
proprietarilor individuali, dar puterea pe care o va pune în mâinile societății totale este chiar mai
îngrozitoare.”

Proudhon a fost la fel de nemulțumit față de „sistemul Comunist guvernamental, dictatorial,

autoritar, doctrinar” care „pornește de la principiul că individul este în totalitate subordonat
colectivității.” Idea Comunistă despre Stat este exact la fel ca aceea a foștilor stăpâni și mult mai puțin
liberală: „Precum o armată care a capturat tunurile inamicului, comunismul a întors pur și simplu
artileria proprietății împotriva armatei proprietății. Sclavul mereu imită stăpânul.” Și Proudhon descrie
în termenii următori sistemul politic pe care îl atribuie Comuniștilor:

„O democrație compactă – aparent bazată pe dictatura maselor, dar în care masele au putere destulă
doar pentru a asigura servitudinea universală, conform următoarei prescripții împrumutată din vechiul
absolutism: Indivizibilitatea puterii; Centralism atotcuprinzător; Distrugerea sistematică a oricărui gând
individual, colectiv sau local, crezut a fi subversiv; O forță de poliție inchizitorie.” Socialiștii autoritari
cer o „revoluție de sus.” Ei „cred că Statul trebuie să continue după Revoluție. Ei prezervă Statul,
puterea, autoritatea, și guvernământul, sporindu-le întinderea în continuare. Tot ce fac este să schimbe
titlurile...ca și cum schimbând numele ar fi suficient pentru a transforma lucrurile!” Și Proudhon
încheie afirmând: „Guvernământul este prin natura sa contra-revoluționar...oferă-i putere unui Saint
Vincent de Paul și va deveni un Guizot9 sau un Talleyrand.”

Bakunin a extins această critică a socialismului autoritar:

„Detest comunismul pentru că este negarea libertății și nu pot să-mi închipui nimic uman fără libertate.
Nu sunt Comunist pentru că comunismul concentrează toate puterile societății și le absoarbe în Stat,
pentru că duce inevitabil la centralizarea proprietății în mâinile Statului, în timp ce eu vreau să văd
Statul abolit. Îmi doresc completa eliminare a principiului autoritar al tutelei statului care mereu a
supus, oprimat, exploatat și depravat oamenii în timp ce a susținut că îi moralizează și civilizează. Îmi
doresc ca societatea, și proprietatea colectivă sau socială, să fie organizată de jos în sus prin asociere
liberă și nu de sus în jos prin autoritate de orice fel....În acest sens sunt un colectivist și nicidecum un
Comunist.”
 La scurt timp după discursul de mai sus, Bakunin s-a alăturat Primei Internaționale și acolo el și
susținătorii săi au intrat în conflict nu numai cu Marx și Engels, dar și cu alții mult mai vulnerabili
atacurilor sale decât cei doi fondatori ai socialismului științific: pe de o parte, social-democrații
germani pentru care Statul era un fetiș și care propuseseră folosirea scrutinului și alianțelor electorale
pentru a înființa un ambiguu „Stat Popular” (Volkstaat); pe de altă parte, Blanq-iștii10 care predicau
virtuțile unei dictaturi de tranziție a unei minorități revoluționare. Bakunin a luptat cu aceste concepte
divergente, dar egal autoritare, pe viață și pe moarte, în timp ce Marx și Engels au oscilat între ele din
motive tactice pentru ca în final să decidă să le dezavueze pe ambele sub hărțuirea criticii anarhiste.
Cu toate astea, fricțiunea dintre Bakunin și Marx a reieșit în special din modul sectar și personal
în care ultimul a încercat să controleze Internaționala, mai ales după 1870. Nu există niciun dubiu că au
fost greșeli de ambele tabere în acest conflict, în care miza era controlul organizației și astfel a întregii
mișcări a clasei muncitoare internaționale. Bakunin nu era fără de greșeală și cazul său împotriva lui
Marx deseori a dus lipsă de corectitudine și chiar de bună-credință. Ce este important pentru cititorul
modern, totuși, este că încă din 1870 Bakunin a avut meritul de a suna alarma împotriva anumitor idei
de organizare a mișcării clasei muncitore și a puterii proletare care mult mai târziu vor deforma
Revoluția Rusă. Uneori pe nedrept, și alteori cu motiv, Bakunin a susținut că vede în Marxism
embrionul a ceea ce avea să devină Leninismul și apoi creșterea malignă a Stalinismului.
Bakunin a atribuit malițios lui Marx și Engels idei pe care acești doi oameni nu le-au exprimat
niciodată deschis, dacă într-adevăr le nutreau:

„Dar, se va spune, toți muncitorii...nu pot deveni savanți; și nu este suficient că prin această organizație
(Internaționala) există un grup de oameni care au stăpânit știința, filosofia, și politica socialismului pe
atât de complet, pe cât este de posibil în zilele noastre, astfel încât majoritatea...poate să fie sigură că va
rămâne pe drumul corect spre emanciparea finală a proletariatului...doar prin urmarea direcțiilor lor cu
loialitate?...Am observat această direcție de gândire dezvoltată prin aluzii perfide cu tot felul
competențe subtile și ingenioase dar niciodată exprimate deschis – nu sunt suficient de curajoși sau de
sinceri pentru asta.”

Bakunin și-a continuat diatriba:

„Începând de la principiul de bază...că gândul precede asupra vieții, și teoria abstractă asupra practicii
sociale, și deducând că știința sociologică trebuie să devină punctul de pornire al transformării sociale
și al reconstrucției, ei au forțat către concluzia că întrucât gândirea, teoria și știința sunt, în prezent în
 orice caz, posesiunile exclusive ale unui număr foarte mic de persoane, acea minoritate trebuie să
direcționeze viața socială. Presupusul Stat Popular nu ar fi mai mult decât guvernarea despotică a
maselor populare de către o nouă și foarte restrânsă aristocrație a cunoașterii, reale sau pretinse.”

Bakunin care a tradus lucrarea principală a lui Marx, Das Kapital, în rusă, a avut o admirație
vioaie pentru capacitatea sa intelectuală, a acceptat în întregime concepția materialistă a istoriei, și a
apreciat mai bine decât oricine contribuția teoretică a lui Marx la emanciparea clasei muncitoare. Ceea
ce nu va recunoaște el, este că superioritatea intelectuală poate conferi oricui dreptul de a conduce
mișcarea clasei muncitoare:

„Cineva se poate întreba cum un om atât de inteligent precum Marx își poate închipui o asemenea
erezie împotriva bunului simț și a experienței istorice, precum noțiunea că un grup de indivizi, oricât de
inteligenți și bine intenționați, ar putea deveni sufletul și voința unificatoare și conducătoare a unei
mișcări revoluționare și a organizației economice a proletariatului din toate țările... Crearea unei
dictaturi universale...., o dictatură care cumva ar juca rolul unui inginer șef al revoluției mondiale,
reglând și conducând mișcările insurecționiste ale maselor tuturor națiunilor precum cineva care
conduce o mașinărie..., crearea unei asemenea dictaturi ar fi în sine suficientă pentru a ucide revoluția
și a paraliza și deforma toate mișcările populare...Și ce trebuie să gândească cineva despre un congres
internațional care, în pretinsul interes al acestei revoluții, impune proletariatului din lumea civilizată un
guvernământ investit cu puteri dictatoriale?”

Fără îndoială că Bakunin denatura gândurile lui Marx destul de puternic prin atribuirea către
acesta a unui asemenea concept autoritar universal, dar experiența celei de-A Treia Internaționale a
arătat de atunci încoace că pericolul pe care el îl avertizase s-a materializat în cele din urmă.
Exilul rusesc i-a prezentat pătrunzător pericolul controlului statului sub un regim Comunist.
Potrivit lui, apirațiile socialiștilor „doctrinari” ar „pune poporul într-un nou pericol.” Ei fără îndoială
proclamă, la fel ca și libertarienii, că orice Stat este opresiv, dar susțin că numai dictatura – a lor,
bineînțeles – poate crea libertate pentru popor; la care răspunsul este că orice dictatură caută să reziste
pe cât de mult posibil. În loc să lase în seama poporului distrugerea Statului, ei vor să „o transfere...în
mâinile binefăcătorilor, paznici, și învățători, liderii Partidului Comunist.” Ei realizează destul de clar
că un asemenea guvernământ, „oricât de democratice formele sale, va deveni o adevărată dictatură,” și
„se consolează cu ideea că va fi temporar și de scurtă durată.” Dar nu! A ripostat Bakunin. Această
presupusă dictatură interimară va conduce inevitabil la „reconstrucția Statului, a privilegiilor sale, a
inegalităților sale, și a tuturor opresiunilor sale,” la formarea aristocrației guvernamentale „care din nou
va începe să exploateze și să conducă în numele fericirii comune sau ca să salveze Statul.” Și acest Stat
va fi „cu atât mai absolut din cauză că despotismul său este cu atenție mascat sub un respect
lingușitor...pentru voința poporului.”
Bakunin, mereu deosebit de lucid, a crezut în Revoluția Rusă: „dacă muncitorii din Vest vor
aștepta prea mult, țăranii ruși le vor oferi un exemplu.” În Rusia revoluția va fi practic „anarhistă.” Dar
se temea pentru rezultat: revoluționarii ar putea bine să ducă mai departe Statul lui Petru cel Mare care
era „bazat pe...suspendarea tuturor exprimărilor vieții poporului,” întrucât „cineva poate schimba
eticheta unui Stat și forma sa...dar fundația va rămâne neschimbată.” Fie Statul trebuie distrus fie
trebuie să „te împaci cu cea mai abjectă și mai periculoasă minciună a secolului nostru...: Birocrația
Roșie.” Bakunin a rezumat după cum urmează: „Ia cel mai radical dintre revoluționari și pune-l pe
tronul tuturor rușilor sau oferă-i puteri dictatoriale...și înainte ca anul să se încheie el va fi mai rău decât
Cezar însuși.”
În Rusia Voline a fost participant, martor și istoric al Revoluției, și ulterior a relatat că
evenimentele au predat aceeași lecție ca și maeștrii. Într-adevăr, puterea socialistă și revoluția socialistă
„sunt elemente contradictorii”; nu pot fi reconciliate:

„O revoluție care este inspirată de socialismul de stat și adoptă această formă, chiar și ‘provizoriu’ și
‘temporar,’ este pierdută: o ia pe un drum greșit pe o pantă către prăpastie...Toată puterea politică
inevitabil creează o poziție privilegiată pentru cei care o exercită... Preluând controlul Revoluției,
stăpânind-o, și înhămând-o, cei aflați la putere sunt obligați să creeze aparatul birocratic și represiv
indispensabil pentru orice autoritate care dorește să se mențină, să comande, să dea ordine, într-un
cuvânt, să guverneze... Orice autoritate caută într-o anumită măsură să controleze viața socială.
Existența sa predispune masele la pasivitate, simpla sa prezență sufocă orice spirit de inițiativă...
puterea ‘comunistă’ este...o adevărată teroare. Umflată cu ‘autoritate’...se teme de orice acțiune
independentă. Orice acțiune autonomă este imediat privită ca suspectă, amenințătoare...pentru că o
asemenea autoritate caută controlul total al cârmei. Inițiativa din oricare alte surse este văzută ca o
intruziune în domeniul său și o încălcare a prerogativelor sale și, deci, inacceptabilă.”

Mai mult, anarhiștii resping categoric nevoia de etape ‘provizorii’ sau ‘temporare’. În 1936, în
ajunul Revoluției Spaniole, Diego Abad de Santillan a pus socialismul autoritar în fața unei dileme:
„Fie revoluția oferă bunăstare socială producătorilor, fie nu oferă. Dacă o face, producătorii se auto-
organizează pentru producție și distribuție colectivă și astfel nu mai rămâne nimic de făcut pentru Stat.
Dacă nu oferă bunăstare socială producătorilor, revoluția este doar o decepție și Statul merge mai
departe.”
Cineva poate afirma că dilema este simplificată prea mult aici; ar fi mai puțin așa dacă ar fi
transpusă în termeni intenționați: anarhiștii nu sunt atât de naivi încât să viseze că toate reminiscențele
Statului ar dispărea peste noapte, dar au voința de a le spulbera pe cât de repede posibil; în timp ce
autoritariștii, pe de altă parte, sunt mulțumiți cu perspectiva supraviețuirii nelimitate a unui Stat
‘temporar,’ arbitrar numit un ‘Stat al Muncitorilor.’

Surse de inspirație: Individul

Anarhistul plasează două surse de energie revoluționară împotriva constrângerilor și ierarhiilor
socialismului autoritar: individul, și spontaneitatea maselor. Unii anarhiști sunt mai mult individualiști
decât sociali, alții mai mult sociali decât individualiști. Cu toate astea nimeni nu poate concepe un
libertarian care nu este un individualist. Observațiile făcute de Augustin Hamon din studiul menționat
mai devreme confirmă această analiză.
Max Stirner11 a reabilitat individul într-o vreme în care domeniul filosofic era dominat de anti-
individualismul hegelian și cei mai mulți reformatori din domeniul social au fost conduși de ticăloșiile
egocentrismului burghez să susțină contrariul: nu a fost însuși cuvântul „socialism” creat ca un antonim
pentru „individualism”? Stirner a exaltat valoarea intrinsecă a individului unic, mai exact, cineva turnat
într-o matriță unică irepetabilă (o idee ce a fost confirmată de recente cercetări biologice). Pentru o
lungă perioadă acest gânditor a rămas izolat în cercurile anarhiste, un excentric urmat doar de o mică
sectă de individualiști inteligenți. Astăzi, curajul și libertatea gândurilor sale apar într-o lumină nouă.
Lumea contemporană pare că și-a stabilit sarcina salvării individului de la toate formele de alienare
care îl zdrobesc, acelea ale sclavismului individual și acelea ale conformismului totalitar. Într-un articol
faimos scris în 1933, Simone Weill se plângea de imposibilitatea de a găsi în scrierile Marxiste vreun
răspuns la întrebările care reies din nevoia de a apăra individul de noile forme de opresiune care
urmează după opresiunea capitalistă clasică. Stirner a pornit în umplerea acestei lacune serioase încă de
la mijlocul secolului nouăsprezece.
El a scris într-un stil plin de viață, pocnind de aforisme: „Nu căutați în renunțarea la sine o
libertate care respinge chiar propriul vostru sine, ci căutați propriul vostru sine. Lăsați pe oricare dintre
voi să fie un atotputernic EU.” Nu există altă libertate decât aceea pe care individul o cucerește pentru
sine. Libertatea oferită sau cedată nu este libertate, ci „bunuri furate.” „Nu există alt judecător în afară
de mine care poate decide dacă am dreptate sau nu.” „Singurele lucruri pe care nu am dreptul să le fac
sunt acelea pe care nu le fac cu o minte liberă.” „Ai dreptul să fii tot ceea ce ai forța să fii.” Tot ceea ce
realizezi, o faci ca un individ unic: „Nici Statul, societatea, nici umanitatea nu pot stăpâni acest diavol.”
Pentru a se emancipa, individul trebuie să înceapă prin a pune sub microscop bagajul intelectual cu care
părinții și profesorii săi l-au înșeuat. Trebuie să treacă printr-o vastă operațiune de „desanctificare,”
începând cu așa-zisa moralitate a burgheziei: „Ca și burghezia, solul său natal, este încă mult prea
aproape de raiul religiei, este încă insuficient de liber, și fără spirit critic împrumută legi burgheze
pentru a le transplanta în propriul pământ în loc să elaboreze doctrine noi și independente.”
Stirner a fost înfuriat în mod special de moralitatea sexuală. „Mașinațiunile” creștinătății
„împotriva pasiunii” au fost pur și simplu preluate de seculariști.
Ei au refuzat să asculte apelul cărnii și afișează zelul lor împotriva acestuia. Ei „scuipă în fața
imoralității.” Prejudecățile morale întipărite de creștinătate au un deosebit control asupra maselor
poporului. „Oamenii apelează cu furie la poliție împotriva orice li se pare imoral sau chiar nepotrivit, și
această pasiune publică pentru moralitate protejează poliția, ca și instituție, mult mai eficient decât un
guvern ar putea-o face vreodată.”
Stirner a prevestit psihoanaliza modernă prin observarea și denunțarea internalizării valorilor
morale parentale. Din copilărie suntem consumați de prejudecăți morale. Moralitatea a devenit „o forță
internă din care nu mă pot elibera,” „despotismul său este de zece ori mai rău decât înainte, pentru că
acum mustră din interiorul conștiinței mele.” „Tinerii sunt trimiși la școală în turme să învețe vechile
zicale și atunci când cunosc exprimarea celor bătrâni pe de rost se consideră că au devenit majori.”
Stirner s-a auto-declarat un iconoclast: „Dumnezeu, conștiința, datoriile, și legile sunt toate erori care
ne-au fost îndesate în mințile și inimile noastre.” Adevărații seducători și corupători de tineri sunt
preoții și părinții care „întunecă inimile tinere și stupefiază mințile tinere.” Dacă există ceva care „vine
de la diavol” este cu siguranță această falsă voce divină care a fost inserată în conștiință.
În procesul de reabilitare al individului, Stirner a descoperit de asemenea subconștientul
Freudian. Sinele nu poate fi înțeles. Împotriva sa „imperiul gândirii, minții, și raționamentului se
fărâmițează”; este inexprimabil, de neconceput, de neînțeles, și prin aforismele pline de viață ale lui
Stirner, poți auzi primele ecouri ale filosofiei existențialiste: „Pornesc de la o ipoteză prin a mă lua pe
mine drept ipoteză....O folosesc exclusiv pentru bucuria și satisfacția mea....Exist doar pentru că îmi
hrănesc Sinele....Faptul că sunt de un interes captivant pentru mine înseamă că exist.”
Desigur imaginația furioasă în care Stirner scria uneori l-a indus în eroarea unor declarații
paradoxale. A permis să îi scape unele aforisme anti-sociale și a ajuns la poziția că viața în societate
este imposibilă: „Nu aspirăm la o viață comunală ci la o viață separată.” „Poporul este mort! Bună ziua,
Sine!” „Fericirea poporului este nenorocirea mea!” „Dacă este bine pentru mine, este bine. Este posibil
să fie rău pentru alții: să aibă singuri grijă de ei!”
În orice caz, aceste izbucniri ocazionale probabil nu sunt o parte fundamentală a gândirii sale și,
în ciuda urletelor sale de sihăstrie, el a aspirat la viață comunală.
Ca majoritatea oamenilor care sunt introvertiți, izolați, închiși, el a suferit de o nostalgie acută
pentru asta. Celor care l-au întrebat cum putea să trăiască în societate cu exclusivitatea sa, le răspundea
că numai omul care a cuprins propria „unicitate” poate avea relații cu semenii săi. Individul are nevoie
de ajutor și de prieteni; de exemplu, dacă scrie cărți, are nevoie de cititori. El se alătură seamănului său
cu scopul de a-și intensifica vigoarea și de a se împlini pe sine mai complet prin puterile lor combinate
decât ar putea-o face fiecare în izolare. „Dacă ai câteva alte milioane în spatele tău să te protejeze,
împreună veți deveni o mare forță și veți fi cu ușurință victorioși” – dar cu o condiție: aceste relații cu
alții trebuie să fie libere și voluntare și întotdeuna pasibile de respingere. Stirner deosebește o societate
deja stabilită, care este o constrângere, de asociere, care este un act voluntar. „Societatea te folosește,
dar tu folosești asocierea.” Ce e drept, asocierea implică un sacrificiu, o restricție asupra libertății, dar
acest sacrificiu nu este făcut pentru binele comun: „Este propriul meu interes care mă împinge să îl
fac.”
Stirner se confrunta cu probleme foarte contemporane, mai ales când a tratat chestiunea
partidelor politice cu referință specială la Comuniști. A fost extrem de critic față de conformismul
partidelor: „Cineva trebuie să urmeze partidul său pretutindeni și peste tot, aprobând și apărând în
totalitate principiile sale de bază.” „Membrii... se înclină la cele mai mici dorințe ale partidului.”
Programul partidului trebuie să „fie pentru ei categoric, deasupra îndoielii...Individul trebuie să aparțină
partidului trup și suflet...Oricine se mută de la un partid la altul este imediat tratat ca un renegat.” În
viziunea lui Stirner, un partid monolitic încetează să mai fie o asociere și rămâne doar un cadavru. El a
respins un astfel de partid dar, nu a renunțat la speranța de a se alătura unei asociații politice: „Voi găsi
mereu suficienți oameni care doresc să se asocieze cu mine fără să trebuiască să jur credință steagului
meu.” El simțea că s-ar fi putut realătura partidului numai dacă nu era „nimic obligatoriu în acest
lucru,” și singura sa condiție era aceea de a se asigura „că nu își permite să fie acaparat de către partid.”
„Partidul nu este nimic altceva decât un partid în care ia parte.” „El se asociază liber și își ia înapoi
libertatea în același mod.”
Există doar o slăbiciune în raționamentul lui Stirner, cu toate că îi fundamentează toate scrierile,
mai mult sau mai puțin: conceptul său despre unitatea individului nu este numai „egotistică,”
profitabilă pentru „Sine”, dar este de asemenea validă pentru colectivitate. Asocierea umană este
fructuoasă numai dacă nu zdrobește individul dar, dimpotrivă, dezvoltă inițiativa și energia creativă. Nu
este forța unui partid suma tuturor forțelor indivizilor care îl compun? Această lacună în raționamentul
său se datorează faptului că sinteza lui Stirner referitoare la individ și societate a rămas împleticită și
incompletă. În gândirea acestui rebel lupta dintre social și anti-social nu este întotdeuna rezolvată.
Anarhiștii sociali urmau să îi reproșeze pentru acest lucru, destul de corect.
Aceste reproșuri au fost cu atât mai amare pentru că Stirner, posibil din ignoranță, a făcut
greșeala de a-l include pe Proudhon în rândul Comuniștilor autoritari care condamnă aspirațiile
individualiste în numele „datoriei sociale.”
Este adevărat că Proudhon l-a ridiculizat pe Stirner – precum „adorația” individului,12 dar
întreaga sa operă a fost o căutare pentru o sinteză, sau mai degrabă a unui „echilibru” între preocuparea
pentru individ și interesele societății, între puterea individuală și puterea colectivă. „Așa cum
individualismul este o trăsătură umană primordială, la fel asocierea îi este complementară.”

„Unii consideră că omul are valoare doar prin societate...și tind să absoarbă individul în colectivitate.
Astfel...sistemul Comunist este o devalorizare a personalității în numele societății...Asta este tiranie, o
mistică și anonimă tiranie, nu este asociere...Când personalitatea umană este privată de prerogativele
sale, societatea rămâne fără principiul său vital.”

Pe de altă parte, Proudhon a respins utopianismul individualist care comasează individualități

fără legătură și fără o conexiune organică, fără putere colectivă, și astfel trădează inabilitatea sa de a
rezolva problema intereselor comune. În concluzie: nici comunism, nici libertate nelimitată. „Avem
prea multe înterese care se îmbină, prea multe lucruri în comun.”
Bakunin, de asemenea, a fost atât un individualist cât și un socialist. El a continuat să reitereze
că o societate ar putea ajunge la un nivel superior numai pornind de la individul liber. Oricând a
enunțat drepturi care trebuie garantate grupurilor, cum ar fi dreptul la auto-determinare sau separare, a
fost atent să menționeze că individul ar trebui să fie primul care să beneficieze de ele. Individul are
obligații față de societate numai în măsura în care a consimțit liber să devină parte componentă a ei.
Oricine este liber să se asocieze sau să nu se asocieze, și, dacă dorește astfel, „să meargă și să trăiască
în deșert sau în păduri printre fiare.” „Libertatea este dreptul absolut al fiecărei ființe umane de a nu
căuta nicio altă sancțiune pentru acțiunile sale decât propria conștiință, să determine aceste acțiuni
exclusiv prin propria voință, și prin consecință să datoreze prima sa resposabilitate doar sieși.”
Societatea pe care individul a ales-o liber să i se alăture, ca și membru, apare doar ca un factor secundar
în lista de responsabilități de mai sus. Are mai multe datorii către individ decât drepturi asupra sa, și, cu
condiția ca el să fi atins majoratul, ar trebui să nu exercite „nici supraveghere, nici autoritate” asupra sa,
dar să îi datoreze „ocrotirea libertății sale.”
Bakunin a împins exercițiul „libertății absolute și complete” foarte departe: „Sunt îndreptățit să
dispun de persoana mea după cum doresc, să fiu trândav sau activ, să trăiesc fie onest prin propria
muncă sau chiar prin rușinoasa exploatare a carității sau încrederii personale. Toate acestea cu o
singură condiție: ca această caritate sau încredere să fie voluntară și oferită mie doar de către indivizi
care și-au atins majoratul. Am chiar dreptul să intru în asociații ale căror scopuri le fac „imorale” sau
aparent astfel.” În preocuparea sa pentru libertate, Bakunin a mers atât de departe încât să permită cuiva
să se alăture unor asociații concepute să corupă și să distrugă libertatea individuală sau publică:
„Libertatea poate și trebuie să se apere numai prin libertate; să încerci să o restricționezi cu pretextul
specific de a o apăra este o contradicție periculoasă.”
În ce privește problemele etice, Bakunin era sigur că „imoralitatea” este o consecință a unei
societăți organizate vicios. Aceasta din urmă trebuie, de aceea, distrusă de la vârf la bază. Libertatea
singură poate aduce îmbunătățire morală. Restricțiile impuse sub pretextul îmbunătățirii moralei s-au
dovedit mereu în detrimentul acesteia. Departe de a controla răspândirea imoralității, represiunea
întotdeuna a extins-o și a adâncit-o. Astfel este inutil să i te opui prin legislație riguroasă care violează
libertatea individuală. Bakunin a permis o singură sancțiune împotriva celor trândavi, parazitari, sau
vicioși: pierderea drepturilor politice, adică, a protecțiilor acordate individului de către societate. Reiese
că fiecare individ are dreptul să-și alieneze propria libertate prin propriile sale fapte dar, în acest caz, îi
este refuzată satisfacția drepturilor sale politice pe durata constrângerii sale voluntare.
Dacă sunt comise crime, trebuie privite ca o boală, și pedeapsa ca și tratament mai degrabă
decât răzbunare socială. Mai mult, individul condamnat trebuie să păstreze dreptul de a nu se supune
sentinței impuse dacă declară că nu mai dorește să mai fie un membru al societății preocupate. Aceasta
din urmă în schimb are dreptul de a expulza un asemenea individ și de a-l declara în afara protecției
sale.
Bakunin, totuși, era departe de a fi un nihilist. Proclamarea sa de libertate individuală absolută
nu l-a condus spre respingerea tuturor obligațiilor sociale. Devin liber numai prin libertatea altora:
„Omul își poate împlini individualitatea sa liberă numai prin completarea ei prin intermediul tuturor
indivizilor din jurul său, și numai prin munca și forța colectivă a societății.” Calitatea de membru în
societate este voluntară dar, Baknunin nu avea niciun dubiu că datorită avantajelor sale enorme,
„participarea va fi aleasă de toți.” Omul este atât „cel mai individual cât și cel mai social dintre
animale.”
 Bakunin nu a arătat nicio îngăduință pentru egoism în sensul său vulgar – pentru
individualismul burghez „care împinge individul spre cucerire și instalarea propriei sale bunăstări...în
ciuda tuturor, pe spatele altora, în detrimentul lor.” „O asemenea ființă umană solitară și abstractă este
la fel de fictivă ca și Dumnezeu.” „Izolarea totală este moarte intelectuală, morală și materială.”
Un intelect limpede și sintetizator, Bakunin încearcă să creeze un pod între indivizi și mișcările
de masă: „Întreaga viață socială este pur și simplu această continuă dependență mutuală a indivizilor și
a maselor. Chiar și cei mai puternici și mai inteligenți indivizi...sunt în orice moment al vieții lor atât
promotori cât și produse ale dorințelor și acțiunilor maselor.” Anarhistul privește mișcarea
revoluționară drept produsul acestei interacțiuni; astfel el consideră acțiunea individuală și acțiunea
colectivă autonomă a maselor la fel de prolifice și militante.
Anarhiștii spanioli au fost moștenitorii intelectuali ai lui Bakunin. Deși fermecați de socializare,
în chiar ajunul Revoluției din 1936 ei nu au omis să facă o promisiune solemnă de a proteja autonomia
sacră a individului: „Eterna aspirație de a fi unic,” scria Diego Abad de Santillan, „va fi exprimată în o
mie de moduri: individul nu va fi sufocat prin forță...Individualismul, gusturile personale, și
originalitatea vor avea posbilitățile adecvate pentru a se exprima.”

Surse de Inspirație: Masele

De la Revoluția din 1848 Proudhon a învățat că masele sunt sursa de putere a revoluțiilor. La
sfârșitul anului 1849 el scria: „Revoluțiile nu au instigatori; ele apar când soarta le face semn, și se
sfârșesc odată cu epuizarea puterii misterioase care le face să înflorească.” „Toate revoluțiile au fost
purtate prin acțiunea spontană a poporului; dacă ocazional guvernele au răspuns la inițiativa poporului
a fost doar pentru că au fost forțate sau constrânse să facă astfel. Aproape întotdeuna ele au blocat,
reprimat, lovit.”

„Când sunt lăsați propriilor instincte, oamenii aproape întotdeuna văd mai bine decât atunci
când sunt ghidați de politicile liderilor.” „O revoluție socială...nu se produce la porunca unui stăpân cu
o teorie gata făcută, sau la ordinul unui profet. O revoluție cu adevărat organică este un produs al vieții
universale, și deși își are mesagerii și executanții săi, nu este în realitate munca niciunei persoane
unice.” Revoluția trebuie purtată de la bază și nu de la vârf. Odată ce criza revoluționară s-a încheiat,
reconstrucția socială ar trebui să fie sarcina maselor populare înseși.
 Proudhon a afirmat „personalitatea și autonomia maselor.” Bakunin de asemenea a repetat
neobosit că o revoluție socială nu poate fi nici decretată, nici organizată de deasupra și poate fi realizată
și dezvoltată total prin acțiunea în masă spontană și continuă.
Revoluțiile vin „ca un hoț în noapte.” Ele sunt „produse de forța evenimentelor.” „Ele sunt
întinse în pregătirea din adâncimile conștiinței instinctive a maselor – apoi explodează, deseori
precipitate de cauze aparent triviale.” „Cineva le poate prevede, avea presentimente ale apropierii
lor...dar nimeni nu le poate accelera izbucnirea.” „Revoluția socială anarhistă...ia naștere spontan în
inimile oamenilor, distrugând tot ce împiedică avântul generos al vieții oamenilor cu scopul apoi de a
crea noi forme libere de viață socială, care se vor ridica din chiar profunzimea sufletelor oamenilor.”
Bakunin a observat în Comuna de la 1871 o confirmare izbitoare a viziunilor sale. Comunarzii
credeau că „acțiunea indivizilor a fost aproape nimic” în revoluția socială iar, „acțiunea spontană a
maselor ar trebui să fie totul.”
La fel ca și predecesorii săi, Kropotkin a lăudat „acest admirabil simț al organizării spontane pe
care poporul...îl are la un nivel atât de ridicat, dar căruia îi este atât de rar permis să îl folosească.” El a
adăugat, cu veselie, că „numai acela care a trăit mereu cu nasul îngropat în ziare oficiale și birocrație s-
ar putea îndoi de asta.”
Făcând toate aceste afirmații generoase și optimiste, atât anarhistul cât și fratele și inamicul său,
Marxistul, se confruntă cu o mare contradicție. Spontaneitatea maselor este esențială, o prioritate
absolută, dar insuficientă în sine. Asistența unei minorități revoluționare capabile să conceapă revoluția
s-a dovedit necesară pentru a ridica conștiința maselor. Cum poate fi această elită împiedicată să
exploateze superioritatea sa intelectuală pentru a uzurpa rolul maselor, paraliza inițiativa lor, și chiar
impune o nouă dominație asupra lor?
După exaltarea sa idilică a spontaneității, Prodhon a ajuns să recunoască inerția maselor, să
deplângă prejudecata în favoarea guvernelor, instinctul plin de respect și complexul inferiorității care
inhibă o ridicare a poporului.
Astfel acțiunea colectivă a poporului trebuie stimulată, și dacă nicio revelație nu le-ar veni din
afară, servitudinea claselor de jos ar putea continua la nesfârșit. Și el a admis că „în fiecare epocă ideile
care au mișcat masele au încolțit mai întâi în mințile unor puțini gânditori...Mulțimea niciodată nu a
luat inițiativa.... Individualitatea are prioritate în fiecare moment al spiritului uman.” Ar fi ideal dacă
aceste minorități conștiente ar transmite poporului știința lor, știința revoluției. Dar în practică,
Proudhon părea să fie sceptic în privința unei asemenea sinteze: să te aștepți la asta ar însemna să
subestimezi natura intruzivă a autorității. În cel mai bun caz, ar putea fi posibil să „echilibrezi” cele
două elemente.
 Înaintea convertirii sale la anarhism în 1864, Bakunin a fost implicat în conspirații și societăți
secrete și a devenit familiarizat cu ideea tipic Blanq-istă că acțiunea minorității trebuie să preceadă
trezirea maselor largi și să se combine cu cele mai avansate elemente după scoaterea lor din letargie.
Problema a părut diferită în Internaționala muncitorilor, când vasta mișcare a fost în cele din urmă
organizată. Deși devenise un anarhist, Bakunin a rămas convins de nevoia unei avangarde conștiente:
„Pentru ca revoluția să triumfe asupra reacțiunii, unitatea gândirii și acțiunii revoluționare trebuie să
aibă un organ în mijlocul anarhiei populare care va constitui chiar viața și sursa întregii energii a
revoluției.” Un grup, mic sau mare, de indivizi inspirați de aceeași idee, și cu un scop comun, vor
produce un „efect natural asupra maselor.” „Zece, douăzeci, sau treizeci de oameni cu o clară înțelegere
și bună organizare, care știu ce vor și spre ce se îndreaptă, pot cu ușurință să ducă după ei o sută, două
sute, trei sute sau chiar mai mulți.” „Trebuie să creăm conducerea generală bine organizată și drept
inspirată a liderilor mișcarii de masă.”
Metodele susținute de Bakunin sunt foarte similare cu ce este actualmente denumit „infiltare.”
Constau în lucrul în clandestinitate realizat de către cei mai inteligenți și influenți indivizi în fiecare
localitate „astfel încât (fiecare) organizație ar trebui să se conformeze ideilor noastre pe cât de mult
posibil. Acesta este tot secretul influenței noastre.” Anarhiștii trebuie să fie ca „niște călăuze invizibile”
în mijlocul maselor furtunoase. Ei trebuie să le îndrume nu prin „forță evidentă,” ci „printr- o dictatură
fără însemne, titluri, sau drepturi oficiale, cu atât mai puternice întrucât nu vor avea niciunul din
semnele puterii.” Bakunin a fost suficient de conștient cât de puțin diferă terminologia sa („lideri,”
„dictatură,” etc.) de aceea a oponenților anarhismului, și a replicat în avans „celor care afirmă că
acțiunea organizată în acest mod este încă un alt asalt asupra libertății maselor, o încercare de a crea o
nouă putere autoritară”: Nu! Avangarda nu trebuie să fie nici binefăcătorul, nici liderul dictatorial al
poporului ci doar moașa auto-eliberării sale. Nu poate obține nimic mai mult decât să răspândească în
rândul maselor idei care corespund cu instinctele lor. Restul poate și trebuie făcut de către popor însuși.
„Autoritățile revoluționare” (Bakunin nu a dat înapoi de la folosirea acestui termen dar l-a justificat
prin exprimarea speranței că vor fi „pe cât de puține posibile”) nu urmau să impună revoluția maselor
ci să o trezească în mijlocul lor; nu trebuiau să le supună niciunei forme de organizare, ci să stimuleze
organizarea lor autonomă de la bază către vârf.
Mult mai târziu, Rosa Luxemburg urma să elucideze ce Bakunin bănuise: contradicția dintre
spontaneitatea libertară și nevoia pentru acțiune realizată de avangarde conștiente ar fi în întregime
rezolvată numai când știința și clasa muncitoare se vor fi contopit, și masele vor fi devenit conștiente în
întregime, fără să le mai trebuiască „lideri,” ci doar „organe executive” ale „acțiunii lor conștiente.”
După sublinierea faptului că proletariatul încă ducea lipsă de știință și organizare, anarhistul rus a ajuns
la concluzia că Internaționala ar putea deveni un instrument de emancipare „doar când va fi determinat
știința, filosofia, și politica socialismului să penetreze conștiința reflectivă a fiecărui membru.”
Oricât de satisfăcătoare din punct de vedere teoretic această sinteză ar putea fi, a fost o schiță
desenată pe un viitor foarte îndepărtat. Până când evoluția istorică a făcut posibilă realizarea ei,
anarhiștii au rămas, la fel ca Marxiștii, mai mult sau mai puțin întemnițați de contradicție. Urma să
sfâșie Revoluția Rusă, dezbinată între puterea spontană a sovietelor și revendicarea Partidului Bolșevic
a unui „rol conducător.” Urma să se dezvăluie în Revoluția Spaniolă, unde libertarii urmau să oscileze
de la o extremă la alta, de la mișcarea de masă la elita conștientă anarhistă.
Două exemple istorice vor fi suficiente pentru a ilustra această contradicție.
Anarhiștii urmau să tragă o concluzie categorică din experiența Revoluției Ruse: o condamnare
a „rolului conducător” al Partidului.
Voline a formulat-o în acest fel:

„Ideea cheie a anarhismului este simplă: niciun partid, sau grup politic sau ideologic, chiar dacă dorește
cu sinceritate să facă asta, nu va reuși în emanciparea maselor muncitoare prin poziționarea sa deasupra
sau în afara lor în scopul de a le ‘guverna’ sau ‘ghida’. Adevărata emancipare nu poate fi realizată
decât prin acțiunea directă...a acelora interesați, a muncitorilor înșiși, prin propriile lor organizații de
clasă (sindicate de producție, comitete de fabrică, cooperative, etc.) și nu sub însemnele vreunui partid
politic sau organism ideologic. Emanciparea lor trebuie să fie bazată pe acțiune concretă și
‘autogestionare,’ sprijinită, dar nu controlată de către revoluționari care să lucreze din interiorul
maselor și nu de deasupra lor.... Ideea anarhistă și adevărata revoluție emancipatoare nu pot fi niciodată
duse la îndeplinire de către anarhiști ca atare, ci doar de către masele vaste..., anarhiștii, sau alți
revoluționari în general, sunt necesari doar pentru a le ilumina sau sprijini în anumite situații. Dacă
anarhiștii ar susține că ei pot înfăptui o revoluție socială prin „ghidarea” maselor, o asemenea pretenție
ar fi la fel de iluzorie ca aceea a Bolșevicilor și din aceleași motive.”

Cu toate astea, anarhiștii spanioli, la rândul lor, urmau să cunoască nevoia de a organiza o
minoritate conștientă ideologic, Federația Anarhistă Iberică (FAI), în interiorul vastei lor organizații
sindicale, Confederația Națională a Muncii (CNT). Scopul acesteia era de a combate tendințele
reformiste al unor sindicaliști „puri” și manevrele agenților „dictaturii proletariatului.” FAI și-a tras
inspirația din ideile lui Bakunin, și astfel a încercat mai degrabă să lumineze decât să conducă. Relativ
înalta conștiință libertară a multora dintre membrii de rând ai CNT a ajutat-o de asemenea să evite
excesele partidelor revoluționare autoritare. Cu toate astea, nu a îndeplinit rolul său de ghid foarte bine,
fiind neîndemânatică și ezitantă în tutela sa asupra sindicatelor, nedecisă în strategia sa, și mai bogat
înzestrată cu activiști și demagogi decât cu revoluționari și gândire clară la nivel de teorie cât și de
practică.
Relațiile dintre mase și minoritatea conștientă constituie o problemă la care nicio soluție totală
nu s-a găsit de către Marxiști sau chiar de anarhiști, și una în care se pare că ultimele vorbe nu s-au spus
încă.

2. ÎN CĂUTAREA UNEI NOI SOCIETĂȚI

Anarhismul Nu este Utopic

Pentru că anarhismul este constructiv, teoria anarhistă respinge vehement acuzația de utopism.
Folosește metoda istorică în încercarea de a demonstra că societatea viitorului nu este o invenție
anarhistă, ci produsul real al efectelor ascunse ale evenimentelor trecute. Proudhon a afirmat că vreme
de 6,000 de ani umanitatea a fost strivită de către un sistem inexorabil de autoritate dar a fost susținută
de o „virtute secretă”: „Sub aparatul guvernământului, sub umbra instituțiilor sale politice, societatea
își producea încet și în tăcere propria organizare, construind pentru sine o nouă ordine care exprima
vitalitatea și autonomia sa.”
Oricât de nociv ar fi fost guvernul, conținea propria sa negare. A fost întotdeuna „un fenomen al
vieții colective, exercitarea publică a puterilor legii noastre, o expresie a spontaneității sociale, toate
servind pregătirii umanității pentru o stare mai înaltă. Ceea ce umanitatea caută în religie și numește
‘Dumnezeu’ este ea însăși. Ceea ce caută cetățeanul în guvernământ...este de asemenea el însuși – este
libertatea.”
Revoluția Franceză a accelerat acest inexorabil avans către anarhie: „Ziua când părinții
noștri...au afirmat principiul exercitării libere a tuturor capacităților sale de către om ca și cetățean, în
acea zi autoritatea a fost repudiată în rai și pe pământ, și guvernământul, chiar și prin delegare, a
devenit imposibil.”
Revoluția Industrială s-a ocupat de restul. Din acel moment politica a fost depășită de economie
și subordonată ei. Guvernământul nu a mai putut scăpa din competiția directă dintre producători și a
devenit în realitate nimic mai mult decât relația dintre diferite interese. Această revoluție a fost întregită
de creșterea proletariatului. În ciuda protestelor sale, autoritatea exprima acum doar socialism: „Codul
Napoleonian este la fel de inutil noii societăți ca și republica lui Platon: în câțiva ani legea absolută a
proprietății va fi fost pretutindeni înlocuită de către legea relativă și mobilă a cooperării industriale, și
va fi atunci necesară reconstruirea acestui castel din carton de la vârf la bază.”
Bakunin, în schimb, a recunoscut „imensul și incontestabilul serviciu oferit umanității de către
Revoluția Franceză, ce ne este părinte tuturor.” Principiul autorității a fost eliminat din conștiința
oamenilor pentru totdeauna și ordinea impusă de deasupra a devenit prin urmare imposibilă. Tot ce mai
rămâne de făcut este să „organizăm societatea astfel încât să poată trăi fără guvernământ.” Bakunin se
baza pe tradiția populară pentru a realiza asta. „În ciuda tutelei opresive și nocive a Statului,” masele,
de-a lungul secolelor au, „dezvoltat spontan în interiorul lor multe, dacă nu toate, din elementele
esențiale ale ordinii materiale și morale ale adevăratei unități umane.”

Nevoia de Organizare
Teoria anarhistă nu se consideră drept un sinonim pentru dezorganizare. Proudhon a fost primul
care a proclamat că anarhismul nu este dezordine ci ordine, este ordinea naturală în contrast cu ordinea
artificială impusă de deasupra, este unitate reală față de falsa unitate adusă de constrângeri. O asemenea
societate „gândește, vorbeste, și se comportă ca un om, tocmai pentru că nu mai este reprezentată de
către un om, nu mai recunoaște autoritățile personale; pentru că, asemenea fiecărei ființe organizate,
precum infinitul lui Pascal, are centrul pretutindeni, și circumferința nicăieri.” Anarhia este „societate
organizată, vie,” „cel mai înalt nivel al libertății și ordinii la care umanitatea poate aspira.” Poate că
unii anarhiști au considerat altfel, dar italianul Errico Malatesta i-a chemat la ordine:

„Sub influența educației autoritare oferite lor, ei consideră că autoritatea este sufletul organizării sociale
și o repudiază pe cea din urmă pentru a o combate pe prima....Acei anarhiști opuși organizării fac
greșeala fundamentală de a crede că organizarea este imposibilă fără autoritate. Acceptând această
ipoteză ei resping orice tip de organizare mai degrabă, decât să accepte minimul de autoritate...Dacă am
fi crezut că organizarea nu ar putea exista fără autoritate am fi autoritariști, pentru că tot am prefera
autoritatea care întemnițează și întristează viața, dezorganizării care o face imposibilă.”

Anarhistul din secolul douăzeci, Voline, a dezvoltat și clarificat această idee:

„O neînțeleasă – sau, mai des, în mod voit inexactă – interpretare pretinde că conceptul libertar
semnifică absența întregii organizări. Asta este în întregime fals: nu este o o chestiune de „organizare”
sau „non-organizare,” ci de două principii diferite de organizare...Desigur, spun anarhiștii, societatea
trebuie să fie organizată. Totuși, noua organizare...trebuie instalată liber, social, și, mai presus de orice,
de la bază. Principiul organizării nu trebuie să pornească de la un centru creat în avans pentru a captura
totul și a se impune peste, ci dimpotrivă, trebuie să vină din toate părțile pentru a crea noduri de
coordonare, centre naturale pentru a servi toate aceste puncte...Pe de altă parte, celălalt tip de
„organizare,” copiat de la acela al vechii societăți opresive și exploatative,...ar exagera toate
neajunsurile vechii societăți...Ar putea apoi fi menținut doar prin mijloacele unui nou șiretlic.”

De fapt, anarhiștii ar fi nu doar protagoniști ai adevăratei organizări ci „organizatori de primă

clasă,” așa cum Henri Lefebvre a recunoscut în cartea sa despre Comună. Dar acest filosof a crezut că a
văzut o contradicție aici – „o contradicție mai degrabă surprinzătoare pe care o găsim în mod repetat în
istoria mișcării muncitorești până în prezent, mai ales în Spania.” Poate doar să îi „uimească” pe aceia
pentru care libertarienii sunt dezorganizatori a priori.

Autogestiunea
Când Marx și Engels au schițat Manifestul Comunist de la 1848, în ajunul Revoluției din
Februarie, ei au anticipat, în orice caz pentru o lungă perioadă de tranziție, toate mijloacele de
producție centralizate în mâinile unui Stat atotcuprinzător.
Ei au preluat ideea autoritară a lui Louis Blanc de a incorpora atât muncitorii agricoli cât și pe
cei industriali în „armate ale muncii.” Proudhon a fost primul care a propus o formă de administrare
economică anti-statistă.
În timpul Revoluției din Februarie asociații ale muncitorilor au răsărit spontan în Paris și Lyon.
În 1848, acest început de autogestiune i-a părut lui Proudhon mult mai mult a fi evenimentul
revoluționar, decât revoluția politică. Nu a fost inventat de către un teoretician sau predicat de
doctrinari, nu a fost Statul cel care a furnizat stimulul original, ci poporul. Proudhon i-a îndemnat pe
muncitori să se organizeze în acest mod în fiecare parte a Republicii, să atragă mica proprietate,
comerțul, și industria, apoi marea proprietate și așezările, și, în cele din urmă, cele mai mari
întreprinderi (mine, canale, căi ferate, etc,), și astfel „să devină stăpâni peste tot.”
Tendința actuală este de a ține minte doar ideea naivă și superficială a lui Proudhon, aceea de a
prezerva comerțul la scară mică și atelierele artizanilor. Asta a fost cu siguranță naiv, și fără îndoială
neeconomic, dar gândirea sa pe acest subiect era ambivalentă.
Proudhon era o contradicție vie: el condamna proprietatea ca și sursă de injustiție și exploatare
și avea o slăbiciune pentru ea deși, doar în măsura în care a văzut în ea o garanție a independenței
individului. Mai mult, Proudhon este prea des confundat cu ceea ce Bakunin a numit „mica așa-numită
gașcă Proudhoniană” care s-a strâns în jurul său în ultimii săi ani. Acest grup mai curând reacționar a
fost mort de la naștere. În Prima Internațională a încercat în zadar să opună proprietatea privată a
mijloacelor de producție colectivismului. Motivul principal pentru care acest grup a avut o viață scurtă
a fost că majoritatea aderenților săi au fost mult prea ușor convinși de argumentele lui Bakunin și au
abandonat așa-zisele lor idei Proudhoniene pentru a sprijini colectivismul.
În ultima analiză, membrii acestui grup, ce se intitulau mutualiști, s-au opus doar în parte
colectivismului: l-au respins pentru agricultură datorită individualismului țăranului francez, dar l-au
acceptat pentru transport, și în chestiuni de autogestiune industrială chiar l-au solicitat, respingându-i în
același timp numele. Frica lor de cuvânt se datora în mare stânjenelii lor în fața frontului temporar unit,
creat împotriva lor de discipolii colectiviști ai lui Bakunin și anumiți Marxiști autoritari care erau
aproape susținători pe față ai controlului statului asupra economiei.
Proudhon a ținut cu adevărat pastul cu timpurile și a realizat că este imposibil să dai timpul
înapoi. A fost suficient de realist să înțeleagă că „industria mică este la fel de stupidă ca și cultura
măruntă” și a înregistrat această viziune în Carnetele sale. Cu privire la o industrie modernă pe scară
largă care necesită o forță de muncă numeroasă, el a fost cu fermitate colectivist: „În viitor, industria pe
scară largă și cultura amplă trebuie să fie fructul asocierii.” „Nu avem nicio opțiune în această
privință,” a concluzionat, și a devenit indignat că cineva a îndrăznit să sugereze că s-ar opune
progresului tehnic.
În colectivismul său a fost, totuși, la fel de categoric opus statismului. Proprietatea trebuie
abolită. Comunitatea (așa cum este înțeleasă de către comunismul autoritar) este asuprire și sclavie.
Astfel Proudhon a căutat o combinație de proprietate și comunitate: aceasta era asocierea. Mijloacele
de producție și schimb nu trebuie controlate nici de către companii capitaliste, nici de către Stat.
Întrucât sunt pentru oamenii care lucrează în ele „ceea ce este stupul pentru albină,” ele trebuie
gestionate de către asociații de muncitori, și doar astfel puterile colective vor înceta să fie „alienate” în
folosul câtorva exploatatori. „Noi, muncitorii, asociați sau urmând să ne asociem,” scria Proudhon în
stilul unui manifest,

„nu avem nevoie de Stat...Exploatarea de către Stat semnifică întotdeuna conducători și sclavi salariali.
Ne dorim guvernământul omului de către om nu mai mult decât exploatarea omului de către om.
Socialismul este opusul guvernământului... Ne dorim ca aceste asociații să fie...primele componente
dintr-o vastă federație de asociații și grupuri unite în legătura comună a republicii democrate și
sociale.”
 Proudhon a intrat în detalii și a enumerat exact trăsăturile esențiale ale autogestiunii
muncitorilor: fiecare individ asociat să aibă o cotă-parte indivizibilă din proprietatea companiei.
Fiecare muncitor să aibă partea sa de munci grele și respingătoare. Fiecare să treacă prin gama de
operațiuni și instrucție, de trepte și activități, pentru a se asigura că are cea mai largă instruire.
Proudhon era insistent asupra punctului care spunea că „muncitorul trebuie să treacă prin toate
operațiunile industriei în care este atașat.” Deținătorii de funcții să fie aleși și regulamentele să fie
supuse spre aprobare asociaților.
Remunerația să fie proporțională cu natura poziției deținute, gradului de îndemânare, și
responsabilității avute. Fiecare asociat să dețină din profituri în măsura serviciului pe care l-a
adus.Fiecare să fie liber să își aleagă propriile ore, să își îndeplinească îndatoririle, și să părăsească
asociația în orice moment dorește. Muncitorii asociați să își aleagă liderii, inginerii, arhitecții, și
contabilii. Proudhon a subliniat faptul că proletariatul încă duce lipsă de tehnicieni: de unde nevoia de a
aduce în programele de autogestiune ale muncitorilor „persoane industriale și comerciale deosebite”
care i-ar învăța pe muncitori metode de afaceri și ar primi salarii fixe în schimb: este „loc pentru toți în
lumina soarelui revoluției.”
Acest concept libertarian de autogestiune se află la polul opus față de forma paternalistă, statistă
de autogestiune expusă de Louis Blanc într-o lege schițată la 15 septembrie 1849. Autorul Organizării
Muncii dorea să creeze asociații muncitorești sponsorizate și finanțate de către Stat. El propusese o
împărțire arbitrară a profiturilor după cum urmează: 25% către un fond de amortizare a capitalului;
25% către un fond de securitate socială; 25% către un fond de rezervă; 25% urmând să fie împărțit între
muncitori.13
Proudhon nu dorea nicio autogestiune de acest tip. În viziunea sa, muncitorii asociați nu trebuie
să „se supună Statului,” ci „să fie însuși Statul.” „Asocierea...poate realiza totul și reforma totul fără
interferență din partea autorității, poate încălca autoritatea și o poate subjuga.” Proudhon își dorea „să
meargă către guvernământ prin asociere, nu spre asociere prin guvernământ.” El a emis un avertisment
împotriva iluziei, prețuită în visele socialiștilor autoritari, aceea că Statul ar putea tolera autogestiunea
liberă.
Cum ar putea îndura „formarea unor enclave inamice lângă o autoritate centralizată?” Proudhon
a avertizat într-un mod profetic: „Atât timp cât centralizarea continuă să investească Statul cu o forță
colosală, nimic nu poate fi dobândit prin inițiativă spontană sau prin acțiunile independente ale
grupurilor și indivizilor.”
Ar trebui subliniat că în congresele Primei Internaționale ideea libertară a autogestiunii a
prevalat în fața conceptului statist. La Congresul din Lausanne din 1867 reporterul comitetului, un
belgian pe nume Cesar de Paepe, a propus ca Statul să devină proprietarul întreprinderilor care urmau
să fie naționalizate. La acea vreme Charles Longuet era un libertarian, și a replicat: „În regulă, cu
condiția că este înțeles că definim Statul drept „colectivul cetățenilor”..., de asemenea că aceste servicii
vor fi administrate nu de către funcționari ai statului...ci de către grupări de muncitori.” Dezbaterea a
continuat în anul următor (1868) la Congresul de la Bruxelles, și de această dată același reporter al
comitetului a avut grijă să fie exact în această chestiune: „Proprietatea colectivă ar aparține societății în
ansamblu, dar ar fi încuviințată către asociații de muncitori. Statul nu ar fi mai mult decât o federație a
diferitelor grupuri de muncitori.” Astfel clarificată, rezoluția a fost adoptată.
Totuși, optimismul pe care Proudhon l-a exprimat în 1848 cu privire la autogestiune se va
dovedi nejustificat. Nu mulți ani mai târziu, în 1857, el a criticat cu severitate asociațiile de muncitori
existente; inspirate de iluzii naive, utopice, ele au plătit prețul pentru lipsa lor de experiență. Au devenit
limitate și exclusive, au funcționat ca și angajatori colectivi, și au fost ademenite de concepte ierarhice
și manageriale. Toate abuzurile companiilor capitaliste „au fost exagerate și mai mult în aceste așa
numite bresle.”
Au fost sfâșiate de către conflicte, dezertări rivale, și trădări. Odată ce managerii lor au învățat
afacerea interesată, s-au retras să „se aranjeze ca și angajatori burghezi pe cont propriu.” În alte cazuri,
membrii au insistat pe împărțirea resurselor. În 1848 câteva sute de asociații muncitorești fuseseră
înființate; nouă ani mai târziu doar douăzeci mai existau.
Fiind opus acestei atitudini înguste și particulare, Proudhon susținea un concept de autogestiune
„universal” și „sintetic.” Sarcina viitorului era mult mai mult decât „strângerea câtorva sute de
muncitori în asociații”; era „transformarea economică a unei națiuni de treizeci și șase de milioane de
suflete.” Asociațiile muncitorești ale viitorului ar trebui să lucreze pentru toți și nu să „acționeze în
folosul celor puțini.” Autogestiunea, de aceea, pretindea membrilor să aibă oarecare educație: „Un om
nu este născut membru al unei asociații, el devine unul.” Cea mai dificilă sarcină pentru asociație este
să „educe membrii.” Este mult mai important să creeze un „fond de oameni” decât să modeleze o
„masă de capital.”
Cu privire la aspectul legal, a fost prima idee a lui Proudhon să investească proprietatea
întreprinderilor lor în asociațiile muncitorilor dar, acum a respins această soluție limitată. Proprietatea
este absolută, aristocratică, feudală; posesia este democratică, republicană, egalitară: constă în
stăpânirea unui uzufruct care nu poate fi nici înstrăinat, nici dat gratis, nici vândut. Muncitorii ar trebui
să dețină mijloacele lor de producție în alleu precum vechii germanici, 14 dar nu ar fi proprietarii direcți.
Proprietatea ar fi înlocuită de o posesiune federală, cooperatistă investită nu în Stat, ci în producători în
ansamblu, uniți într-o vastă federație agricolă și industrială.
 Proudhon a tunat entuziast despre viitorul unei asemenea forme revizuite și corectate de
autogestiune: „Nu este o retorică falsă care declară asta, este o necesitate economică și socială: timpul
este aproape când vom fi incapabili să progresăm altfel decât în aceste noi condiții.... Clasele sociale...
trebuie să fuzioneze într-o singură asociație a producătorilor.” Ar avea succes autogestiunea? „De
răspunsul la această întrebare... depinde întreg viitorul muncitorilor. Dacă este afirmativ, o întreagă
lume nouă se va ivi pentru umanitate; dacă este negativ, atunci proletarul poate să o ia așa cum este....
Nu există speranță pentrul el în această lume haină.”

Bazele pentru Schimburi

Cum urmau tranzacțiile dintre diferitele asociații muncitorești să fie organizate? La început
Proudhon a susținut că valoarea de schimb a tuturor bunurilor ar putea fi măsurată în funcție de
volumul de muncă necesar pentru a le produce. Muncitorii urmau să fie plătiți în „bonuri de muncă”;
agenții de comerț sau magazine sociale urmau să fie înființate, de unde ar fi putut să cumpere bunuri la
prețuri cu amănuntul calculate în ore de muncă.
Comerțul la scară mare s-ar desfășura printr-un birou de decontări sau Bancă Populară care ar
accepta plata în bonuri de muncă. Această bancă ar servi și ca instituție de creditare ce ar împrumuta
către asociațiile de muncitori sumele necesare pentru operațiunile folositoare. Împrumuturile ar fi
lipsite de dobândă.
Această așa-zisă schemă mutualistă era mai degrabă utopică și cu siguranță dificil de executat
într-un sistem capitalist. La începutul lui 1849 Proudhon a înființat Banca Populară și în șase săptămâni
circa 20,000 de oameni s-au înscris, dar a avut o viață scurtă. Era cu siguranță exagerat să crezi că
mutualismul se va răspândi precum o pată de petrol și să exclami, așa cum a făcut-o Proudhon atunci:
„Este cu adevărat noua lume, societatea promisă care este altoită în cea veche și pe care o transformă
treptat!”
Ideea salariilor bazate pe numărul de ore muncite este discutabilă în multe privințe. Comuniștii
libertari din școala Kropotkin – Malatesta, Elise Reclus, Carlo Cafiero – nu au ezitat să o critice. În
primul rând, au considerat-o nedreaptă. Cafiero a argumentat că „trei ore din munca lui Peter ar putea
valora cinci din cea a lui Paul.” Alți factori decât durata trebuie luați în considerare în determinarea
valorii muncii: intensitatea, pregătirea profesională și intelectuală, etc. Angajamentele familiale ale
muncitorilor trebuie de asemenea luate în considerare.15
Mai mult, într-un regim colectivist muncitorul rămâne un sclav salarial al comunității care
cumpără și supervizează munca sa. Plata în funcție de orele de muncă prestate nu poate fi o soluție
ideală; în cel mai bun caz ar putea fi un mijloc temporar. Trebuie să punem capăt moralității registrelor
contabile, filozofiei „creditului și debitului.” Această metodă de remunerare, derivată din individualism
modificat, este în contradicție cu proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție, și nu poate
determina o profundă schimbare revoluționară în om. Este incompatibilă cu anarhismul, o nouă formă
de proprietate necesită o nouă formă de remunerare. Serviciul către comunitate nu poate fi măsurat în
unități monetare. Nevoilor va trebui să li se ofere întâietate față de servicii, și toate produsele muncii
tuturor vor trebui să aparțină tuturor, fiecare să își poată lua partea sa liber. Fiecăruia după nevoile sale
ar trebui să fie motto-ul comunismului libertar.
Kropotkin, Malatesta, și succesorii lor par să fi trecut cu vederea faptul că Proudhon a anticipat
obiecțiile lor și și-a revizuit ideile mai vechi. În a sa Theorie de la Propriete, publicată după moartea sa,
a explicat că a sprijinit ideea unei plăți egale pentru muncă egală doar în „Primul Memorandum asupra
Proprietății” din 1840: „Am uitat să menționez două lucruri: primul, că munca este măsurată prin
combinarea duratei cu intensitatea sa; al doilea, că nu trebuie inclusă in salariile muncitorului
amortizarea costului educației sale și munca pe care a prestat-o pe cont propriu drept ucenicie neplătită,
nici prima pentru asigurarea sa împotriva riscurilor la care se expune, care variază în diferite ocupații.”
Proudhon a susținut că a „reparat” această „omisiune” în scrierile sale ulterioare în care a propus faptul
că asociațiile cooperative de asigurări reciproce ar trebui să compenseze pentru costuri și riscuri
inegale. Mai mult, Proudhon nu a privit remunerarea membrilor unei asociații de muncitori drept
„salarii,” ci o cotă din profituri determinată în mod liber de către muncitori asociați și egal responsabili.
Într-o teză încă nepublicată, Pierre Haubtman, unul din cei mai recenți exponenți ai lui Proudhon,
comentează că autogestiunea muncitorilor nu ar avea niciun înțeles dacă nu ar fi interpretată în acest
sens.
Comuniștii libertari au considerat potrivit să critice mutualismul lui Proudhon și mai logicul
colectivism al lui Bakunin pentru că nu au determinat modul în care munca ar fi remunerată într-un
sistem socialist. Aceste critici au părut să treacă cu vederea faptul că cei doi întemeietori ai
anarhismului erau îngrijorați să nu traseze un tipar rigid pentru societate în mod prematur. Ei au dorit să
lase asociațiilor autogestionate cea mai largă posibilitate de alegere în această privință. Comuniștii
libertari înșiși urmau să ofere justificare pentru această flexibilitate și refuz de a trage concluzii, atât de
diferit de propriile lor prognoze nerăbdătoare: au subliniat că în sistemul alegerii lor ideal „munca ar
produce mai mult decât suficient pentru toți” și că normele „burgheze” de remunerare ar putea fi
înlocuite de către norme specific „Comuniste” doar când era abundenței se va instala, și nu înainte. În
1884 Malatesta, schițând programul pentru o internațională anarhistă planificată, a admis că
comunismul ar putea fi înfăptuit imediat doar într-un număr foarte limitat de zone și, „pentru restul,”
colectivismul ar trebui să fie acceptat „pentru o perioadă tranzitorie.”

„Pentru ca să fie posibil comunismul, un stadiu ridicat al dezvoltării morale este necesar din partea
membrilor societății, un simț al solidarității atât elevat cât și profund, pe care elanul revoluției s-ar
putea să nu fie suficient pentru a-l induce. Această îndoială este cu atât mai justificată în aceea că,
condițiile materiale favorabile acestei dezvoltări nu vor exista la început.”

Anarhismul era pe punctul de a înfrunta testul experienței, în ajunul Revoluției Spaniole din
1936, când Diego Abad de Santillan a demonstrat impracticablitatea comunismului libertar în termeni
foarte similari. El susținea că sistemul capitalist nu a pregătit ființele umane pentru comunism: departe
de a dezvolta instinctele lor sociale și simțul solidarității, el tinde în orice mod să suprime și să
penalizeze asemenea sentimente.
Santillan a reamintit de experiența revoluției ruse și a altora pentru a convinge anarhiștii să fie
mai realiști. I-a însărcinat să primească cele mai recente lecții de experiență cu suspiciune sau
superioritate. A susținut că este nesigur dacă o revoluție ar duce direct la realizarea idealului nostru de
anarhism Comunist. Lozinca colectivistă, „fiecăruia rezultatul muncii sale,” ar fi mai potrivită, decât
comunismul, cerințelor situației reale în prima fază a revoluției când economia ar fi dezorganizată,
producția în declin, și proviziile de alimente o prioritate. Să bagi ființe umane brutal în spatele gratiilor
prin încarcerarea lor în forme rigide ale vieții sociale ar fi o abordare autoritară care ar îngreuna
revoluția. Mutualismul, comunismul, colectivismul, sunt doar mijloace diferite către același scop.
Santillan s-a întors la empiricismul înțelept al lui Proudhon și Bakunin, pretinzând pentru Revoluția
Spaniolă ce urma să vină, dreptul de a experimenta liber: „Gradul de mutualism, colectivism, sau
comunism care poate fi obținut va fi decis liber în fiecare localitate și în fiecare sferă socială.” De fapt,
după cum se va vedea mai târziu, experiența „colectivelor” din 1936 a ilustrat dificultățile ce se ivesc
din implementarea prematură a comunismului integral16.

Competiție
Competiția este una din normele moștenite de la economia burgheză care ridică probleme
spinoase când este păstrată într-o economie colectivistă sau autogestionată. Proudhon a văzut-o ca pe o
„expresie a spontaneității sociale” și garantul „libertății” asociației. Mai mult, ar oferi pentru o lungă
perioadă un „stimul de neînlocuit” fără de care „o imensă acalmie” ar urma după tensiunea înaltă a
industriei. A intrat în detalii:

„Fraternitatea muncitorească este angajată să furnizeze către societate bunurile și serviciile solicitate la
prețuri pe cât posibil de apropiate de costurile de producție... Astfel asociația de muncitori își respinge
orice amalgamare (de un tip monopolist), se supune legii competiției, și își ține registrele și rapoartele
deschise către societate, care își rezervă puterea de a dizolva asociația drept ultima sancțiune a
dreptului societății de supervizare.”
„Competiția și asociația sunt interdependente.... Cea mai regretabilă eroare a socialismului este că a
considerat-o (competiția) drept dezordinea societății. Nu se...poate... pune problema distrugerii
competiției.... Este o chestiune de găsire a unui echilibru, s-ar putea spune un agent polițienesc.”

Atașamentul lui Proudhon pentru principiul competiției a atras sarcasmul lui Louis Blanc: „Nu
îi putem înțelege pe aceia care au susținut ciudata legare a două principii contrare. Să alipești
fraternitatea la competiție este o idee jalnică: este ca și cum ai înlocui eunuci cu hermafrodiți.” Pre-
Marxistul Lous Blanc dorea să „atingă un preț uniform” determinat de către Stat, și să prevină toată
competiția dintre instituțiile dintr-o industrie. Proudhon a ripostat că prețurile „pot fi fixate doar prin
competiție, adică, prin puterea consumatorului... de a se dispensa de serviciile acelora care
suprataxează....” „Înlătură competiția....și deposedezi societatea de forța sa motivațională, astfel încât se
oprește precum un ceas cu un arc rupt.”
Proudhon, totuși, nu și-a ascuns de sine relele competiției, pe care le-a descris pe deplin în
tratatul său asupra economiei politice. O considera o sursă de inegalitate și a recunoscut că „în
competiție, victoria merge către batalioanele mari.” Este atât de „anarhică” (în sensul peiorativ al
termenului) încât acționează întotdeuna în beneficiul intereselor private, generează în mod necesar
concurență civilă și, pe termen lung, creează oligarhii. „Competiția ucide competiția.”
În viziunea lui Proudhon, totuși, absența competiției nu ar fi mai puțin dăunătoare. Privind la
administrația tutunului,17 a descoperit că produsele sale erau prea scumpe și ofertele sale inadecvat de
simple pentru că a fost pentru o lungă perioadă lipsită de competiție. Dacă toate industriile ar fi supuse
unui asemenea sistem, națiunea nu ar fi niciodată capabilă să echilibreze veniturile și cheltuielile sale.
Competiția la care Proudhon visa nu era competiția laissez-faire a sistemului economic capitalist, ci
competiție înzestrată cu un principiu mai înalt pentru a o „socializa,” competiție care ar funcționa pe
baza schimbului echitabil, într-un spirit de solidaritate, competiție care ar proteja atât inițiativa
individuală cât ar și aduce înapoi în societate bunăstarea care este în prezent deviată din ea de către
însușirea capitalistă.
Este evident că se afla ceva utopic în această idee. Competiția și așa-numita economie de piață
produc inevitabil inegalitate și exploatare, și ar face la fel chiar dacă s-ar începe de la o egalitate
completă. Nu ar putea fi combinate cu autogestiunea muncitorilor, numai decât dacă ar fi în mod
temporar, ca și un rău necesar, până când (1) o psihologie a „schimbului cinstit” se va fi dezvoltat în
rândul muncitorilor; (2) cel mai important, societatea în ansamblu va fi trecut de la condiții de lipsuri,
la stadiul de abundență, când competiția și-ar pierde rostul.
Chiar și într-o astfel de perioadă tranzitorie, totuși, pare de dorit că ar trebui limitată competiția,
precum în Iugoslavia astăzi, la sectorul bunurilor de consum unde are cel puțin unicul avantaj de a
proteja interesele consumatorilor.
Comunistul libertar ar condamna versiunea lui Proudhon despre o economie colectivă bazată pe
un principiu conflictual; competitorii ar fi în poziții de egalitate la start, numai pentru a fi împinși într-o
luptă care ar produce inevitabil învingători și înfrânți, și unde bunurile ar ajunge să fie schimbate
conform principiilor cererii și ofertei; „ceea ce ar însemna să ne reîntoarcem la competiție și lumea
burgheză.” Unii critici ai experimentului iugoslav din alte țări Comuniste folosesc cam aceiași termeni
pentru a-l ataca. Ei cred că autogestiunea în orice formă merită aceeași ostilitate pe care o afișează față
de o economie competitivă de piață, ca și cum cele două idei sunt practic și permanent inseparabile.

Centralizare și Planificare
În orice caz, Proudhon era conștient că administrarea de către asociațiile de muncitori ar trebui
să acopere unități întinse. El a subliniat „nevoia pentru centralizare și mari unități” și a întrebat: „Nu
înseamnă asociațiile de muncitori pentru operarea industriei grele, unități mari?” „Punem centralizarea
economică în locul centralizării politice.” Totuși, teama sa de planificarea autoritară l-a împins
instinctiv să prefere competiția inspirată de solidaritate. De atunci, gânditori anarhiști au devenit
susținători ai unei forme de planificare libertară și democratică, elaborată de la bază în sus de către
federația întreprinderilor autogestionate.
Bakunin a prevăzut că autogestiunea ar deschide perspective pentru planificarea la scară
mondială:

„Asociațiile cooperative de muncitori reprezintă un nou fenomen istoric; astăzi în vreme ce asistăm la
nașterea lor nu putem să le anticipăm viitorul, ci numai să presupunem dezvoltarea imensă care le
așteaptă cu siguranță și noile condiții politice și sociale pe care le vor genera. Nu este numai posibil, ci
probabil că în timp ele vor depăși limitele ținuturilor, provinciilor, și chiar statelor de astăzi pentru a
transforma întreaga structură a societății umane, care nu va mai fi divizată în națiuni, ci în unități
industriale.”

Acestea ar forma atunci „o vastă federație economică” cu o adunare supremă în frunte. Cu

ajutorul „statisticilor mondiale, oferind date pe cât de cuprinzătoare, pe atât de detaliate și precise,” ar
echilibra cererea și oferta, direcționa, distribui, și împărți producția industrială mondială între diferitele
țări astfel încât crizele în comerț și slujbe, stagnarea forțată, dezastrul economic, și pierderea de capital
mai mult ca sigur ar dispărea.

Socializare Completă?
Exista o ambiguitate în ideea lui Proudhon despre managementul realizat de către asociațiile de
muncitori. Nu era întotdeuna clar dacă grupurile autogestionate vor continua să concureze cu
întreprinderile capitaliste – în alte cuvinte, dacă un sector socialist ar coexista cu un sector privat, cum
se spune că este situația în prezent în Algeria și în alte țări recent independente sau dacă, pe de altă
parte, producția în ansamblul ei ar fi socializată și supusă autogestiunii.
Bakunin a fost un colectivist solid și a văzut cu siguranță pericolele coexistenței celor două
sectoare. Chiar și în asociație muncitorii nu pot acumula capitalul necesar pentru a ține piept capitalului
burghez de mari proporții.
Ar exista de asemenea pericolul că mediul capitalist ar contamina asociațiile muncitorilor astfel
încât „o nouă clasă de exploatatori ai muncii proletariatului” ar lua naștere cu ele. Autogestiunea
conține semințele emancipării economice depline a maselor muncitorești, dar aceste semințe pot încolți
și crește numai când „capitalul însuși, instituțiile industriale, materiile prime, și utilajele grele...devin
proprietatea colectivă a asociațiilor de muncitori atât pentru producția agricolă cât și industrială, iar
acestea sunt organizate în mod liber și federalizate între ele.” „Schimbarea socială radicală, definitivă
va fi înfăptuită numai prin mijloace care vor afecta întreaga societate,” adică, de către o revoluție
socială ce transformă proprietatea privată în proprietate colectivă. Într-o astfel de organizare socială
muncitorii ar deveni proprii lor capitaliști colectivi, proprii lor angajatori. Doar „acele lucruri care sunt
cu adevărat pentru uz personal” ar rămâne proprietate privată.
Bakunin a recunoscut că cooperativele de producători serveau muncitorilor să se obișnuiască cu
auto-organizarea și administrarea propriilor afaceri, și erau primii pași în acțiunea colectivă a clasei
muncitoare, dar a susținut că până ce revoluția socială nu se va realiza, asemenea insule în mijlocul
sistemului capitalist vor avea decât un efect limitat, și i-a îndemnat pe muncitori „să se gândească mai
mult la greve decât la cooperative.”

Sindicatele
Bakunin a prețuit de asemenea rolul jucat de sindicate, „organizațiile naturale ale maselor,”
„singura armă cu adevărat eficientă” pe care muncitori o pot folosi împotriva burgheziei. El a
considerat că mișcarea sindicală ar putea contribui mai mult decât ideologii la organizarea forțelor
proletariatului, independent de radicalismul burghez. El a văzut viitorul ca pe organizarea națională și
internațională a muncitorilor după ocupație.
Sindicalismul nu a fost menționat în mod special la primele congrese ale Internaționalei. De la
Congresul de la Basel din 1869 înainte, a devenit un subiect principal datorită influenței anarhiștilor:
după abolirea sistemului salarial, sindicatele ar deveni embrionul administrării viitorului;
guvernământul ar fi înlocuit de consilii ale organizațiilor muncitorești.
În 1876 James Guillaume, un discipol al lui Bakunin, a scris a sa Ide’es sur l’Organisation
Sociale, în care a determinat autogestiunea să integreze sindicalismul. El susținea crearea federațiilor
corporative de muncitori, în special meserii care ar fi unite „nu ca înainte, pentru a-și proteja salariile
împotriva lăcomiei angajatorilor lor, ci...pentru a oferi garanții reciproce pentru accesul la uneltele
meseriei lor, care ar deveni proprietatea colectivă a întregii federații corporative ca rezultat al
contractelor reciproce.”
Viziunea lui Bakunin era că aceste federații ar acționa ca și agenții de planificare, astfel
umplând unul din golurile din planul lui Proudhon de autogestiune. Un lucru a lipsit din propunerile
sale: legătura care ar uni diversele asociații de producători și le-ar împiedica să își conducă afacerile
egocentrist, într-un spirit parohial, fără preocupare pentru binele general sau celelalte asociații de
muncitori. Sindicalismul urma să umple golul și să articuleze autogestiunea. A fost prezentat drept
agentul de planificare și unitate dintre producători.

Comunele
În timpul carierei sale timpurii, Proudhon a fost pe deplin preocupat cu organizarea economică.
Suspiciunea sa față de orice politic l-a făcut să neglijeze problema administrației teritoriale. Era
suficient pentru el să spună că muncitorii trebuie să preia locul Statului fără să spună exact cum se va
realiza asta. În anii din urmă ai vieții sale a oferit mai multă atenție problemei politice, pe care a
abordat-o de la bază în sus, într-un stil cu adevărat anarhist. Pe plan local oamenii urmau să se combine
între ei în ceea ce a numit „grup natural,” ce „se consituie el însuși într-un oraș sau unitate politică,
afirmându-și unitatea, independența și autonomia.” „Grupuri similare, la o oarecare distanță, ar putea
avea interese în comun; este de conceput că s-ar putea asocia împreună și forma un grup mai mare
pentru securitate reciprocă.” În acest punct gânditorul anarhist a văzut spectrul Statului dușmănit:
niciodată, nicicând nu ar trebui grupurile locale „ce se unesc pentru a-și proteja interesele și dezvolta
bunăstarea...să meargă până acolo încât să abdice, într-un fel de autojertfire la picioarele noului
Moloch.” Proudhon a definit comuna autonomă cu oarecare precizie: este în principiu „o ființă
suverană” și, ca atare, „are dreptul de a se guverna și administra, de a impune taxe, de a dispune de
proprietatea și veniturile sale, de a ridica școli pentru tineretul său și a numi profesori,” etc. „Asta este
o comună, întrucât asta este viața politică colectivă...Respinge orice restricții, este auto-limitativă; toată
coerciția externă îi este străină și o amenințare pentru supraviețuirea sa.” S-a demonstrat că Proudhon a
considerat autogestiunea incompatibilă cu un Stat autoritar; în mod similar, comuna nu ar putea
coexista cu o autoritate centralizată de deasupra:

„Nu există nicio instutiție de reeducare. Comuna va fi suverană sau supusă, totul sau nimic. Distribuie-
o în cel mai bun rol posibil; de îndată ce nu se mai supune propriei legi, recunoaște o autoritate
superioară, (și) gruparea mai mare...a căreia este membru, este declarată superioară..., este inevitabil
faptul că la un moment dat nu vor fi de acord și vor intra în conflict. De îndată ce există un conflict,
logica puterii asigură victoria pentru autoritatea centrală, și asta fără discuție, negociere, sau judecată,
dezbaterea între autoritate și subordonat fiind inadmisibilă, scandaloasă, și absurdă.”

Bakunin a introdus comuna în organizația socială a viitorului într-un mod mai logic decât
Proudhon. Asociațiile muncitorilor producători ar urma să se alieze în mod liber în interiorul
comunelor iar, comunele la rândul lor, să se federalizeze în mod liber între ele. „Viața și acțiunea
spontană au fost ținute în așteptare vreme de secole de către puterea atotcuprinzătoare și monopolistă a
Statului; abdicarea sa le va reda comunelor.”
Cum se va raporta sindicalismul la comune? În 1880 districtul Curtelar al Federației Jurasiene18
era sigur de răspunsul său: „Organul acestei vieți locale va fi o federație de bresle, și această federație
locală va deveni comuna.” Totuși, aceia care schițau raportul, nefiind complet deciși pe acest punct, au
adresat întrebarea: „Va fi o adunare generală a tuturor locuitorilor, sau delegații de la bresle...care vor
redacta constituția comunei?” Concluzia a fost că sunt două posibile sisteme de luat în seamă. Ar trebui
sindicatul sau comuna să aibă prioritate? Mai târziu, în special în Rusia și în Spania, această întrebare i-
a divizat pe „Anarho-Comuniști” de „Anarho-Sindicaliști.”
Bakunin a considerat comuna drept mijlocul ideal pentru exproprierea instrumentelor de
producție în folosul autogestiunii. În prima etapă a reorganizării sociale comuna este cea care va oferi
minimul esențial fiecărei persoane „deposedate,” drept compensație pentru bunurile confiscate. El a
descris organizarea sa internă cu oarecare precizie. Va fi administrată de către un consiliu de delegați,
aleși cu mandate exclusiv pozitive; aceștia vor fi mereu responsabili în fața electoratului și supuși
revocării. Consiliul comunei va putea alege din rândurile sale comitete executive pentru fiecare ramură
a administrației revoluționare a comunei. Împărțirea responsabilității între atâția are avantajul de a
implica cel mai mare număr al membrilor de rând în conducere. Reduce dezavantajele unui sistem de
reprezentare în care un număr mic de delegați aleși ar putea prelua toate îndatoririle, în vreme ce
oamenii ar rămâne aproape pasivi în adunări generale rar convocate.
Bakunin s-a prins instinctiv că, consiliile alese trebuie să fie „organisme lucrătoare,” atât cu
sarcini de reglementare cât și executive – ceea ce Lenin avea să numească mai târziu „democrație fără
parlamentarism” într-una din dispozițiile sale libertare. Din nou districtul Curtelar a făcut această idee
mai explicită:

„Pentru a evita recomiterea erorilor administrației centralizate și birocratice, considerăm că interesul

general al comunei ar trebui administrat de către diferite comisii speciale pentru fiecare ramură de
activitate și nu de către un singur organism administrativ local.... Acest aranjament ar împiedica
administrația să preia caracterul guvernământului.”

Adepții lui Bakunin nu au arătat o asemenea judecată echilibrată a etapelor necesare dezvoltării
istorice. În 1880 au pus anarhiștii colectiviști la treabă. Într-o critică a precedentului stabilit de Comuna
din Paris din 1871, Kropotkin a mustrat poporul pentru că a „făcut încă odată uz de sistemul
reprezentativ în interiorul Comunei,” pentru că a „renunțat la propria inițiativă în favoarea unei adunări
de oameni aleși mai mult sau mai puțin prin șansă,” și s-a lamentat că unii reformatori „mereu încearcă
să păstreze acest guvernământ prin împuternicire cu orice preț.” El susținea că sistemul reprezentativ
și-a trăit existența. Reprezenta dominația organizată a burgheziei și trebuia să dispară odată cu ea.
„Pentru noua eră economică ce urmează, trebuie să căutăm o nouă formă de organizare politică bazată
pe un principiu destul de diferit de reprezentare.” Societatea trebuie să găsească forme de relații politice
mai apropiate de popor decât guvernământul reprezentativ, „mai aproape de autoguvernare, de
guvernarea cuiva de către el însuși.” Pentru socialiștii autoritariști sau libertari, idealul de urmat cu
siguranță trebuie să fie această democrație directă care, dacă este împinsă la limite atât în autogestiunea
economică cât și în administrația teritorială, va distruge ultimele rămășițe ale autorității de orice fel.
Este sigur, totuși, că condiția necesară pentru operarea sa este o etapă de evoluție socială în care toți
muncitorii ar deține studii și deprinderi precum și conștiință, iar în același timp abundența va fi luat
locul lipsei. În 1880, mult înaintea lui Lenin, districtul Curtelar a proclamat: „Practica mai mult sau mai
puțin democratică a sufragiului universal va deveni tot mai puțin importantă într-o societate organizată
științific.” Dar nu înaintea sosirii sale.

Termenul Disputat „Stat”

Cititorul a aflat până în acest moment că anarhiștii au refuzat să folosească termenul „Stat ”
chiar și pentru o situație de tranziție. Distanța dintre autoritariști și libertari nu a fost întotdeuna foarte
mare în această privință. În Prima Internațională colectiviștii, al căror purtător de cuvânt era Bakunin,
au permis ca termenii „Stat regenerat,” „Stat nou și revoluționar,” sau chiar „Stat socialist” să fie
acceptați drept sinonime pentru „colectiv social.” Anarhiștii au văzut în curând, totuși, că era mai
degrabă periculos pentru ei să folosească același termen ca și autoritariștii, oferindu-i însă un înțeles
foarte diferit.
Au considerat că un concept nou cerea un cuvânt nou și că folosirea vechiului termen ar putea fi
un lucru periculos de ambiguu; astfel că au încetat să numească „Stat” colectivul social al viitorului.
Marxiștii, la rândul lor, erau nerăbdători să obțină cooperarea anarhiștilor pentru a realiza
triumful principiului de proprietate colectivă în cadrul Internaționalei în pofida ultimelor rămășițe ale
individualismului neo-Proudhonian. Astfel că au fost dispuși să facă concesii verbale și au aprobat
șovăielnic propunerea anarhiștilor de a înlocui cuvântul „Stat” fie cu federație, fie cu solidarizare de
comune. În același spirit, Engels l-a atacat pe prietenul și compatriotul său, August Bebel în privința
Programului Gotha al social democraților germani, și a considerat înțelept să sugereze ca acesta să
„suprime termenul ‘Stat’ în întregime, și să folosească în loc Gemeinwesen, un cuvânt german vechi cu
același înțeles ca și cuvântul francez ‘Comună.’” La Congresul de la Basel din 1869, anarhiștii
colectiviști și Marxiștii s-au unit pentru a decide că odată ce proprietatea a fost socializată, va fi
dezvoltată de către solidarizări ale comunelor. În discursul său, Bakunin a pus punctul pe i:

„Votez pentru colectivizarea bunăstării sociale, și în special a pământului, în sensul lichidării sociale.
Prin lichidare socială înțeleg exproprierea tuturor celor care sunt acum proprietari, prin abolirea
Statului juridic și politic care este aprobatorul și singurul garant al proprietății așa cum este astăzi. În ce
 privește formele ulterioare de organizare... Sunt în favoarea solidarizării comunelor... cu toate marile
satisfacții întrucât o asemenea solidarizare determină organizarea societății de la bază în sus.”

Cum ar Trebui Gestionate Serviciile Publice

Compromisul la care s-a ajuns era departe de a elimina ambiguitatea, cu atât mai mult cu cât la
același Congres de la Basel, socialiștii autoritari nu au fost timorați în a aplauda administrarea
economiei de către Stat. Problema s-a dovedit ulterior îndeosebi de dificilă când discuția s-a îndreptat
către administrarea serviciilor publice de mari proporții precum căile ferate, serviciile poștale, etc. Până
la Congresul de la Haga din 1872, adepții lui Marx și cei ai lui Bakunin se despărțiseră. Astfel
dezbaterea asupra serviciilor publice s-a petrecut în Internaționala denumită greșit „anti-autoritară” ce a
supraviețuit scindării. Această chestiune a creat neînțelegeri noi între anarhiști și acei socialiști mai
mult sau mai puțin „statiști” care au ales să se detașeze de Marx și să rămână alături de anarhiști în
Internațională.
Întrucât asemenea servicii publice sunt la scară națională, este evident că nu pot fi administrate
doar de către asociațiile de muncitori, și nici doar de către comune.
Proudhon a încercat să rezolve problema prin „echilibrarea” conducerii muncitorilor cu o formă
de „inițiativă publică,” pe care nu e a explicat-o complet. Cine avea să administreze serviciile publice?
Federația de comune, au răspuns libertarii; Statul, au fost tentați să răspundă autoritarștii.
La Congresul Internaționalei de la Bruxelles din 1874, socialistul belgian Cesar de Paepe a
încercat să realizeze un compromis între cele două viziuni contradictorii. Serviciile publice locale vor
merge la comune pentru a fi conduse sub directiva organismului administrativ local, desemnat de către
sindicate. Serviciile publice la o scară mai mare vor fi conduse de către o administrație regională
constând în propuneri ale federației de comune și supervizate de către o cameră regională a muncii, în
vreme ce acelea la scară națională vor intra sub „Statul Muncitorilor,” adică, un Stat „bazat pe o
coaliție a comunelor de muncitori liberi.” Anarhiștii erau neîncrezători în această organizare ambiguă,
dar de Paepe a ales să privească această neîncredere drept o neînțelegere: nu era la urma urmei un
conflict verbal? Dacă acesta era cazul, el ar fi fost mulțumit să renunțe la cuvântul „Stat” iar, în același
timp să păstreze și chiar să extindă lucrul respectiv „sub deghizarea mai agreabilă a unui alt termen.”
Majoritatea libertarienilor au considerat că raportul Congresului de la Bruxelles echivala cu
restabilirea Statului: ei vedeau „Statul Muncitorilor” transformându-se inevitabil într-un „Stat
autoritar.” Dacă era doar un conflict verbal, nu puteau să înțeleagă de ce ar fi trebuit să boteze noua
societate fără guvernământ cu același nume folosit pentru a descrie organizația care urma să fie abolită.
La un congres ulterior la Berna, în 1876, Malatesta a recunoscut că serviciile publice necesitau, o formă
unică, centralizată de organizare; dar a refuzat să permită administrarea lor de deasupra de către un
Stat. Adversarii săi îi păreau să confunde Statul cu societatea, acel „corp organic viu.” În anul următor,
1877, la Congresul Socialist Universal din Gent, Cesar de Paepe a recunoscut că dragul său Stat al
Muncitorilor sau Stat Popular „ar putea, pentru o perioadă, să nu fie mai mult decât un Stat al
salariaților,” dar asta „nu trebuie să fie mai mult decât o etapă de tranziție impusă de circumstanțe,”
după care masele fără nume, perseverente, nu ar eșua în preluarea mijloacelor de producție și în
transpunerea lor în mâinile asociațiilor de muncitori. Anarhiștii nu au fost liniștiți de această
perspectivă nesigură și îndepărtată: Statul nu va renunța niciodată la ce va prelua.

Federalism
Pentru a rezuma: viitoarea societate libertară urma să fie înzestrată cu o structură duală:
economică, în forma unei federații de asociații de muncitori auto-organizate; administrativă, în forma
unei federații de comune. Cerința finală era de a încorona și articula edificiul cu un concept despre un
orizont mai larg, care ar putea fi extins pentru a se putea aplica la întreaga lume: federalism.
Pe măsură ce gândirea lui Proudhon se desăvârșea, ideea federalistă era clarificată și devenea
predominantă. Una din ultimele sale scrieri a purtat titlul Du Principe Federatif et de la Necessite de
Reconstituer de Parti de la Revolution (1863) și, așa cum a fost menționat anterior, către sfârșitul vieții
sale a fost înclinat să se numească mai degrabă un federalist decât un anarhist. Noi nu mai trăim în
epoca unor orașe mici, antice care, de altfel, chiar și în timpul lor, uneori se uneau pe principii
federaliste. Problema timpurilor noastre este aceea a administrării unor țări mari.
Proudhon a comentat: „Dacă Statul nu s-ar extinde niciodată dincolo de suprafața unui oraș sau
comune, aș lăsa pe toată lumea să judece singură, și nu aș mai zice nimic. Dar nu trebuie să uităm că e
o chestiune de mari conglomerate de teritorii în care orașele mari și mici, și satele pot fi numărate cu
miile.” Nu se pune problema fragmentării societății în microcosmosuri. Unitatea este esențială.
Era, oricum, intenția autoritariștilor să stăpânească aceste grupuri locale prin legile „cuceririi,”
la care Proudhon a ripostat:

„Le declar că asta este complet imposibil, prin chiar virtutea legii uității.” „Toate aceste grupuri...sunt
organisme indestructibile...care nu se pot priva de independența lor suverană mai mult decât un
 membru al unui oraș își poate pierde cetățenia sau prerogativele de om liber... Tot ce s-ar putea
obține...ar fi crearea unui antagonism ireconciliabil între suveranitatea generală și fiecare dintre
suveranitățile separate, punând autoritatea împotriva autorității; cu alte cuvinte, în timp ce prin
supoziție s-ar dezvolta unitatea, de fapt s-ar organiza diviziunea.”

Într-un asemenea sistem de „absorbție unitară,” orașele sau grupurile naturale „ar fi mereu
condamnate să își piardă identitatea în aglomerarea superioară, care ar putea fi numită artificială.”
Centralizarea presupune „păstrarea în relații guvernamentale a unor grupuri care sunt autonome prin
natura lor”; „...adică, pentru societatea modernă, adevărata tiranie.” Este un sistem de imperialism,
comunism, absolutism, a tunat Proudhon, adăugând una din acele amalgamări al cărora era maestru:
„Toate aceste cuvinte sunt sinonime.”
Pe de altă parte, unitatea, adevărata unitate, centralizarea, adevărata centralizare, ar fi
indestructibile dacă o legătură legală, un contract de mutualitate, un pact de federație ar fi încheiat între
diferitele unități teritoriale:

„Ceea ce centralizează cu adevărat o societate de oameni liberi... este contractul. Unitatea socială... este
produsul unei uniuni libere de cetățeni... Pentru ca o națiune să dea dovadă de unitate, această unitate
trebuie să fie centralizată... în toate funcțiile și aptitudinile sale; centralizarea trebuie creată de la bază
în sus, de la periferie către centru, și toate funcțiile trebuie să fie independente și auto-guvernante. Cu
cât mai numeroase sunt centrele sale, cu atât mai puternică va fi centralizarea.”

Sistemul federal este opusul centralizării guvernamentale. Cele două principii, ale
libertarismului și autoritarismului care sunt într-un conflict perpetuu, sunt destinate să ajungă la un
numitor comun: „Federația rezolvă toate problemele care apar din nevoia de a combina libertatea și
autoritatea. Revoluția Franceză a furnizat fundația pentru o nouă ordine, secretul căreia se află în
succesorul său, clasa muncitoare. Aceasta este noua ordine: să unească toți oamenii într-o „federație de
federații.” Această expresie nu a fost folosită întâmplător: o federație universală ar fi prea mare;
unitățile mari trebuie să fie federate între ele. În stilul său profetic preferat, Proudhon a afirmat:
„Secolul douăzeci va deschide era federațiilor.”
Bakunin doar a dezvoltat și întărit ideile federaliste ale lui Prodhon. Precum Proudhon, a salutat
superioritatea unității federale asupra unității autoritare: „Când puterea blestemată a Statului nu mai
există pentru a constrânge indivizii, asociațiile, comunele, provinciile, sau regiunile să trăiască
împreună, acestea vor fi mult mai strâns legate, vor constitui un întreg mult mai viabil, real și puternic
decât ceea ce sunt forțate în prezent de puterea Statului, opresiv în mod egal pentru toate.” Autoritariștii
„confundă mereu...unitatea guvernamentală formală, dogmatică cu o unitate reală și vie care poate
deriva doar din cea mai liberă dezvoltare a tuturor indivizilor și grupurilor, și dintr-o alianță federală și
absolut voluntară... a organizațiilor muncitorilor în comune și dincolo de comune, în regiuni și dincolo
de regiuni, în națiuni.”
Bakunin a subliniat nevoia pentru un organism intermediar între comună și organul federal
național: provincia sau regiunea, o federație liberă de comune autonome. Nu trebuie, totuși, să se
creadă că federalismul ar duce la egoism sau izolare. Solidaritatea este inseparabilă de libertate: „În
timp ce comunele rămân absolut autonome, ele simt...solidaritatea dintre ele și se unesc mai strâns fără
să piardă ceva din libertatea lor.” În lumea modernă, interesele morale, materiale și intelectuale au creat
unitate reală și puternică între părțile diferite ale unei națiuni, și între diferitele națiuni; acea unitate va
supraviețui Statului.
Federalismul, totuși, este o armă cu două tăișuri. În timpul Revoluției Franceze „federalismul”
Girondinilor a fost reacționar, iar școala regalistă a lui Charles Maurras l-a sprijinit sub numele de
„regionalism.” În unele țări, precum Statele Unite, constituția federală este exploatată de aceia care
privează oamenii de culoare de drepturile lor civile. Bakunin a considerat că doar socialismul ar putea
oferi federalismului un conținut revoluționar. Din acest motiv discipolii săi spanioli au dovedit puțin
entuziasm pentru partidul burghez federalist al lui Piy Margall, care se denumea Proudhonist, și chiar
pentru aripa sa „cantonalistă” de stânga în timpul scurtului și nereușitului episod al republicii de la
1873.19

Internaționalism
Ideea federalistă conduce în mod logic la internaționalism, adică, organizarea națiunilor pe un
temei federalist în „marea, frățeasca uniune a umanității.” Aici Bakunin a demascat din nou utopismul
burghez al unei idei federale care nu este bazată pe socialism internațional și revoluționar. Mult
înaintea vremii sale, el a fost un „European,” cum zic oamenii astăzi; el a cerut și și-a dorit Statele
Unite ale Europei, singura cale „de a face ca un război civil între popoarele diferite ale familiei
Europene să fie imposibil.” A avut grijă, totuși, să emită un avertisment împotriva unei federații
Europene bazată pe state „așa cum sunt în prezent constituite.”
„Niciun Stat centralizat, birocratic, și de aici militar, deși numit republică, nu ar putea intra în
mod serios și sincer într-o federație internațională. Prin însăși constituția sa, un asemenea Stat va fi
mereu o negare fățișă sau tainică a libertății interne, și de aici, în mod necesar, o declarație permanentă
de război, o amenințare pentru existența țărilor vecine.” Orice alianță cu un Stat reacționar ar fi o
„trădare a revoluției.” Statele Unite ale Europei, mai întâi, și mai târziu, ale lumii, pot fi instituite doar
după răsturnarea vechii ordini care se sprijină de la vârf la bază pe violență și pe principiul autorității.
Pe de altă parte, dacă revoluția socială se produce în oricare țară, orice țară străină care a realizat o
revoluție pe aceleași principii ar trebui să fie primită într-o federație revoluționară indiferent de
frontierele statale existente.
Adevăratul internaționalism se sprijină pe auto-determinare, ceea ce implică dreptul de
secesiune. Urmându-i lui Proudhon, Bakunin a propus ca „fiecare individ, fiecare asociație, comună,
sau provincie, fiecare regiune și națiune, are dreptul absolut de a-și determina propria soartă, de a se
asocia cu alții sau nu, să se alieze cu oricine ar vrea, sau să rupă orice alianță, fără considerație pentru
așa-zisele cerințe istorice sau comoditatea vecinilor săi.” „Dreptul de a te uni liber și de a te separa cu
aceeași libertate este cel mai important dintre toate drepturile politice, fără de care în confederație se va
deghiza mereu centralizarea.”
Anarhiștii, totuși, nu considerau că acest principiu ar duce la secesiune și izolare. Dimpotrivă, ei
susțineau „convingerea că odată ce dreptul de a te separa este recunoscut, secesiunea, va deveni în fapt
imposibilă întrucât unitățile naționale vor fi stabilite în mod liber și nu vor mai fi produsul violenței și
falsității istorice.” Atunci, și doar atunci, vor deveni „cu adevărat puternice, roditoare și permanente.”
Mai târziu Lenin și primele congrese ale celei de-a Treia Internaționale, au adoptat acest
concept de la Bakunin, iar Bolșevicii l-au transformat în fundația politicii lor despre naționalități și
despre strategia lor anti-colonialistă – până când, în cele din urmă, au dezmințit-o pentru a se îndrepta
către centralizare autoritară și imperialism deghizat.

Decolonizare
Merită menționat că deducția logică i-a condus pe inițiatorii federalismului către o anticipare
profetică a problemelor decolonizării. Proudhon a deosebit unitatea „bazată pe cucerire” de unitatea
„rațională” și a văzut că „fiecare organizație care își depășește limitele adevărate și tinde să invadeze
sau să anexeze alte organizații pierde în vigoare ceea ce câștigă în mărime, și se îndreaptă către
dizolvare.” Cu cât un oraș (o națiune) își extinde populația sau teritoriul, cu atât mai aproape ajunge de
tiranie și în final de dezmembrare:

„Dacă înființează subsidiare sau colonii la o oarecare depărtare, aceste subsidiare sau colonii se vor
transforma, mai devreme sau mai târziu, în noi orașe care vor rămâne legate de orașul mamă doar prin
federație, sau deloc... Când noul oraș este pregătit să se auto-susțină își va declara singur independența:
prin ce drept ar putea orașul părinte presupune că îl poate trata drept vasal, drept proprietate pe care o
poate exploata? Astfel în timpurile noastre am văzut Statele Unite emancipându-se de sub Anglia; și
Canada la fel, în fapt, dacă nu în nume; Australia a pornit pe drumul spre separare prin consimțământul
și cu aprobarea țării mamă. În același fel Algeria va constitui singură, mai devreme sau mai târziu, o
Franță Africană, afară de cazul când din motive abominabile, egoiste o păstrăm ca pe o singură unitate
prin mijloace de forță și sărăcie.”

Bakunin se uita spre țările sub-dezvoltate și se îndoia că „Europa imperialistă” ar putea ține 800
de milioane de asiatici în sclavie. „Două treimi din umanitate, 800 de milioane de asiatici adormiți în
servitutea lor se vor trezi inevitabil și vor începe să se miște. Dar în ce direcție și cu ce scop?” El a
afirmat „simpatie puternică pentru orice răscoală națională împotriva oricărei forme de opresiune” și a
recomandat popoarelor supuse exemplul fascinant al răscoalei spaniole împotriva lui Napoleon. În
ciuda disproporției fantastice dintre gherilele native și trupele imperiale, puterea ocupatoare a eșuat să
le reprime, și francezii au fost scoși din Spania după o luptă de cinci ani.
Fiecare popor „are dreptul să fie el însuși și nimeni nu este îndreptățit să își impună costumul,
obiceiurile, limba, opiniile sau legile.” Totuși, Bakunin credea de asemenea că nu ar putea exista
federalism real fără socialism și își dorea ca eliberarea națională să poate fi obținută „atât în interesul
economic cât și politic al maselor” și „nu cu intenția ambițioasă de a înființa un Stat puternic.” Orice
revoluție pentru independență națională „va fi în mod inevitabil împotriva poporului... dacă este purtată
fără popor și trebuie prin urmare să depindă pentru succes de o clasă privilegiată,” și va deveni astfel „o
mișcare retrogradă, dezastruoasă, contra-revoluționară.”
Ar fi regretabil dacă țările decolonizate s-ar lepăda de lanțurile străine doar pentru a cădea în
sclavie politică, sau religioasă indigenă.
Emanciparea lor necesită ca „orice credință în autoritatea divină sau umană să fie eradicată în
rândul maselor.” Chestiunea națională este secundară istoric chestiunii sociale iar salvarea depinde de
revoluția socială. O revoluție națională izolată nu poate reuși. Revoluția socială devine în mod
inevitabil o revoluție mondială.
Bakunin a prevăzut că decolonizarea ar fi urmată de o federație mereu în expansiune de popoare
revoluționare: „Viitorul constă inițial în crearea unei unități internaționale europeană-americană. Mai
târziu, mult mai târziu, această mare națiune europeană-americană se va contopi cu unitățile africană și
asiatică.”
Această analiză ne aduce direct în mijlocul secolului douăzeci.
3. ANARHISMUL ÎN PRACTICA REVOLUȚIONARĂ:
1880-1914

Anarhismul Ajunge Izolat de Mișcarea Clasei Muncitoare

Este acum timpul să examinăm anarhismul în acțiune. Ceea ce ne aduce în ajunul secolului
douăzeci. Ideile libertare au jucat cu siguranță un rol în revoluțiile din secolul nouăsprezece dar nu unul
independent. Proudhon a adoptat o atitudine negativă față de Revoluția de la 1848, chiar înainte de
izbucnirea sa. A atacat-o ca pe o revoluție politică, o capcană burgheză mascată, și într-adevăr, mare
parte din aceasta a fost adevărat. Mai mult, potrivit lui Proudhon a fost inoportună iar, utilizarea sa a
baricadelor și luptelor de stradă era depășită, întrucât el visase la un drum destul de diferit spre victorie
pentru panaceul său: colectivismul mutualist. Cât despre Comuna din Paris, în vreme ce este adevărat
că s-a rupt în mod spontan de „centralizarea statistă tradițională,” a fost produsul unui „compromis,”
așa cum a notat Henri Lefebvre, un fel de „fronit unit” între Proudhoniști și Bakuniniști pe de o parte și
Iacobini și Blanqiști pe de alta. A „repudiat cu curaj” Statul, dar Bakunin a trebuit să recunoască că
anarhiștii internaționaliști au fost o „minoritate măruntă” în rândurile sale.
Ca rezultat al impulsului lui Bakunin, anarhismul a reușit totuși în a se insufla în Prima
Internațională – o mișcare de masă proletară, internaționalistă, apolitică. Dar cândva în jurul anului
1880, anarhiști au început să derâdă „Internaționala timidă a primei perioade,” și au căutat să instituie
în locul ei ceea ce Malatesta în 1884 a descris ca „Internaționala redutabilă,” care urma să fie anarhistă,
Comunistă, anti-religioasă, anti-parlamentară, și revoluționară, toate în același timp. Această
sperietoare era foarte fragilă: anarhismul s-a separat singur de mișcarea clasei muncitoare, cu rezultatul
că și-a deteriorat și pierdut drumul în sectarianism și activism minoritar.
Ce a cauzat acest declin? Un motiv a fost rapiditatea dezvoltării industriale și cucerirea rapidă a
drepturilor politice de câtre muncitori care apoi au devenit mai receptivi la reformismul parlamentar. A
rezultat faptul că mișcarea muncitorească internațională a fost acaparată de către social democrați
orientați politic, electoraliști, reformiști al căror scop nu era revoluția socială ci cucerirea legală a
Statului burghez și satisfacerea revendicărilor pe termen scurt.
Când s-au văzut o mică minoritate, anarhiștii au abandonat ideea militării în interiorul unor
mișcări populare mari. S-a dat frâu liber unor doctrine utopice, ce combinau anticipări premature și
evocări nostalgice ale unei epoci de aur; Kropotkin, Malatesta, și prietenii lor au întors spatele
drumului deschis de Bakunin sub pretextul păstrării doctrinei lor pure. Ei l-au acuzat pe Bakunin, și
literatura anarhistă în general, de a fi „prea mult colorată de Marxism.” Anarhiștii s-au întors către ei
înșiși, s-au organizat pentru acțiune directă în mici grupuri clandestine ce au fost cu ușurință infiltrate
de către informatori ai poliției.
Retragerea lui Bakunin a fost urmată în curând de moartea sa, iar din 1876 încolo, anarhismul a
prins microbul aventurismului și fanteziei sălbatice. Congresul de la Berna a lansat sloganul
„propagandei prin faptă.” Cafiero și Malatesta au oferit prima lecție de acțiune. Pe 5 aprilie 1877, au
condus o bandă de circa treizeci de militanți înarmați care au apărut brusc în munții provinciei italiene
Benevento, au ars registrele parohiei unui sat mic, au distribuit fondurile din seiful colectorului de taxe
către săraci, și au încercat să instaureze comunismul libertar pe o scară miniaturală, rurală, infantilă. În
cele din urmă au fost depistați, amorțiți de frig, și s-au predat fără rezistență.
Trei ani mai târziu, pe 25 decembrie 1880 Kropotkin declama în jurnalul său Le Revolte:

„Revoltă permanentă în vorbire, scriere, prin pumnal și pistol, sau prin dinamită...orice ne mulțumește
care este străin față de legalitate.” Între „propaganda prin faptă” și atacurile asupra indivizilor, doar un
pas mai rămânea. A fost făcut în curând.

Dezertarea masei clasei muncitoare a fost unul din motivele pentru recurgerea la terorism, iar
„propaganda prin faptă” a avut într-adevăr o oarecare contribuție la trezirea muncitorilor din apatia lor.
Scriind în La Revolution Proletarienne, în noiembrie 1937, Robert Lonzon20 a susținut că „a fost
precum bătaia unui gong ce aducea proletariatul francez pe picioarele sale după deznădejdea în care a
fost afundat de către masacrele Comunei (de către dreapta)..., (și a fost) preludiul la fondarea CGT-ului
(Confederation General du Travail) și a mișcarii sindicale de masă a anilor 1900-1910.” Această
viziune mai degrabă optimistă este corectată și suplimentată21 de viziunile lui Fernand Pelloutier, un
tânăr anarhist care mai târziu a trecut la sindicalism revoluționar: el considera că utilizarea dinamitei i-a
împiedicat pe muncitori să profeseze socialismul libertar, oricât de deziluzionați ar fi putut fi de către
socialismul parlamentar; niciunul dintre ei nu a îndrăznit să se numească anarhist ca nu cumva să pară
că ar fi optat pentru revolta izolată, în defavoarea acțiunii colective.
Social democrații nu au ezitat să utilizeze împotriva anarhiștilor armele oferite de combinația
dintre bombe și utopiile Kropotkiniste.
Condamnarea Social-Democrată a Anarhismului
Vreme de mulți ani mișcarea socialistă muncitorească a fost divizată în segmente
ireconciliabile: în timp ce anarhismul a alunecat spre terorism combinat cu așteptare pasivă pentru
mileniu, mișcarea politică, pretinzând mai mult sau mai puțin necinstit a fi Marxistă, a ajuns
împotmolită în „cretinism parlamentar.” Pierre Monatte, un anarhist care a devenit Sindicalist, mai
târziu și-a reamintit: „Spiritul revoluționar din Franța murea...an după an. Ideile revoluționare ale lui
Guesde erau acum doar verbale, sau mai rău, electorale și parlamentare; acelea ale lui Jaures simplu, și
foarte sincer, ministeriale și guvernamentale.” În Franța, divorțul între anarhiști și socialiști a fost
desăvârșit la Congresul de la Le Havre din 1880, când nou-născutul partid al muncitorilor s-a aruncat în
rândul politicilor electorale.
În Paris în 1889 social democrații din diferite țări au decis să reînvie mult neglijata practică a
ținerii de congrese socialiste internaționale. Aceasta a deschis calea pentru crearea celei de-a Doua
Internaționale iar, unii anarhiști au considerat a fi necesar să participe la întâlnire. Prezența lor a dat
naștere la incidente violente, din moment ce social democrații și-au folosit superioritatea numerică
pentru a suprima toate argumentele venite de la oponenții lor. La Congresul de la Bruxelles din 1891,
libertarienii au fost huiduiți și alungați. Totuși, mulți delegați ai clasei muncitoare din Anglia, Italia și
Olanda, deși erau într-adevăr reformiști, s-au retras în semn de protest. Următorul congres a fost ținut la
Zurich în 1893, iar social democrații au susținut că în viitor ar putea exclude toate organizațiile
nesindicale care nu recunoșteau necesitatea pentru „acțiune politică,” adică a spune, cucerirea puterii
burgheze prin vot.
La Congresul de la Londra din 1896, câțiva anarhiști francezi și italieni au dejucat această
condiție excluzionară, prin determinarea sindicatelor să îi numească drept delegați. Acesta nu a fost
doar un subterfugiu, întrucât, așa cum vom vedea mai jos, anarhiștii au găsit încă o dată calea realității
– au pătruns în mișcarea sindicală. Dar când unul dintre ei, Paul Delesalle, a încercat să urce la tribună,
a fost azvârlit violent până la baza scărilor și rănit. Jaures i-a acuzat pe anarhiști de transformarea
sindicatelor în grupuri revoluționare anarhiste și de distrugerea lor, la fel cum au venit la congres doar
pentru a-l distruge, „în marele beneficiu al reacțiunii burgheze.”
Liderii social democrați germani de la congres, electoraliștii îndârjiți Wilhelm Liebknecht și
August Bebel, s-au arătat la fel de cruzi față de anarhiști cum au fost și în Prima Internațională.
Sprijiniți de fiica lui Marx, Eleanor Aveling, care îi considera pe anarhiști drept „nebuni,” au făcut ce
au vrut cu întâlnirea și au determinat-o să adopte o rezoluție ce îi excludea de la viitoarele congrese pe
toți „anti-parlamentarii,” în orice înfățișare ar fi putut apărea.
 Mai târziu în Stat și Revoluție, Lenin i-a prezentat pe anarhiști cu un buchet care ascundea niște
spini. I-a apărat în raport cu social democrații, acuzându-i pe ultimii că „le-ar fi lăsat anarhiștilor un
monopol asupra criticii parlamentarismului” și că ar fi „etichetat” o asemenea critică drept „anarhistă.”
A fost cu greu o surpriză faptul că proletariatul țărilor parlamentare a devenit dezgustat de asemenea
socialiști și tot mai înțelegător cu anarhiștii. Anarhiștii „au descris corect caracterul oportunist al ideilor
majorității partidelor față de Stat.”
Potrivit lui Lenin, Marx și Proudhon erau ca și același în dorința pentru „demolarea mașinăriei
existente a Statului.” „Oportuniștii nu sunt dispuși să recunoască similitudinea dintre Marxism și
anarhismul lui Proudhon și Bakunin.” Social democrații au intrat în dezbatere cu anarhiștii într-o
manieră „ne-Marxistă.” Critica lor față de anarhism s-a redus la pură banalitate burgheză: „Noi
recunoaștem Statul, anarhiștii nu.” Anarhiștii se află într-o poziție favorabilă pentru a riposta că acest
tip de democrație socială eșuează în datoria sa de a furniza pentru educația revoluționară a
muncitorilor. Lenin a criticat aspru un pamflet anti-anarhist al social-democratului rus Plekhanov, drept
„foarte nedrept față de anarhiști,” „sofistic,” „plin de argumente vulgare, insinuând că nu există nicio
diferență între un anarhist și un bandit.”

Anarhiștii în Sindicate
În anii 1890 anarhiștii au ajuns într-o fundătură și au fost izolați de lumea muncitorilor, ce a
devenit monopolul social democraților.
S-au strâns în mici secte, s-au baricadat în turnuri de fildeș unde au lustruit dogme tot mai
nerealiste; sau altminteri au săvârșit și aplaudat acte de terorism individual, și au permis să fie prinși
într-o plasă de represiune și represalii.
Kropotkin are meritul de a fi unul din primii care și-a mărturisit erorile și care a recunoscut
sterilitatea „propagandei prin faptă.” Într-o serie de articole ce a apărut în 1890 el a afirmat că „trebuie
să fii cu oamenii, ce nu mai vor fapte izolate, ci doresc oameni de acțiune în rândurile lor.” Și-a
avertizat cititorii împotriva „iluziei că cineva poate învinge coaliția explotatorilor cu câteva kilograme
de explozibili.” El a propus o reîntoarcere la sindicalismul de masă similar cu acela pentru care Prima
Internațională a fost embrionul și propagatorul: „Sindicate monstru strângând milioane de proletari.”
Era datoria imperioasă a anarhiștilor să penetreze sindicatele pentru a putea detașa masele
muncitoare de falșii socialiști care le înșelau. În 1895 un săptămânal anarhist, Les Temps Nouveaux, a
publicat un articol de către Fernand Pelloutier intitulat „Anarhismul și Sindicatele” care expunea noua
tactică. Anarhismul se putea descurca foarte bine fără dinamită și trebuia să abordeze masele, atât
pentru a propaga ideile anarhiste pe cât de mult posibil, cât și pentru a salva mișcarea sindicală de
corporatismul îngust în care se împotmolise. Sindicatul trebuie să fie o „școală practică de anarhism.”
Ca și laborator al luptei economice, detașat de competiția electorală și administrat pe linii
anarhiste, nu era sindicatul singura organizație libertară și revoluționară care putea contrabalansa și
distruge influența malefică a politicienilor social-democrați? Pelloutier a legat sindicatele de societatea
comunistă libertară, ce rămânea obiectivul final al anarhistului: în ziua când revoluția va izbucni, se
întreba, „nu ar fi ele o organizație aproape libertară, gata să urmeze ordinii existente, astfel abolind
efectiv toată autoritatea politică; fiecare din părțile sale controlând mijloacele de producție, gestionând
propriile chestiuni, suverană asupra sa prin liberul consimțământ al membrilor săi?”
Mai târziu, la Congresul Anarhist Internațional din 1907, Pierre Monatte declara:
„Sindicalismul...deschide noi perspective pentru anarhism, prea mult timp fumegând în sinea sa.” Pe de
o parte, „sindicalismul...a reînnoit conștientizarea anarhismului asupra rădăcinilor sale muncitorești; pe
de altă parte, anarhiștii nu au adus o contribuție mică la așezarea mișcării muncitorești pe drumul spre
revoluție și la popularizarea ideii de acțiune directă.” După o dezbatere vioaie, acest congres a adoptat
o rezoluție de compromis care începea cu următoarea declarație de principiu: „Acest Congres Anarhist
Internațional privește sindicatele atât ca unități combatante în lupta de clasă pentru condiții de lucru
mai bune, cât și ca asociații de producători ce pot servi la transformarea societății capitaliste într-o
societate Anarho-Comunistă.”
Anarhiștii Sindicaliști au întâmpinat unele dificultăți în eforturile lor de a trage întreaga mișcare
libertară pe noul drum pe care l-au ales. „Cei puri” ai anarhismului au nutrit suspiciuni insurmontabile
cu privire la mișcarea sindicală. O displăceau pentru că avea picioarele prea ferm pe pământ. Au
acuzat-o de o atitudine de complacere față de societatea capitalistă, de a fi o parte integrantă din ea, de
a se limita la cereri pe termen scurt. Au contestat afirmația sa, că ar fi capabilă să rezolve problema
socială de una singură. La congresul din 1907 Malatesta i-a replicat tăios lui Monatte, susținând că
mișcarea industrială este pentru anarhist un mijloc și nu un scop: „Sindicalismul nu este, și nu va fi
niciodată, altceva decât o mișcare legalistă și conservatoare, incapabilă să țintească mai sus – dacă și
atât! – de îmbunătățirea condițiilor de muncă.” Mișcarea sindicală este mărginită de către goana după
câștiguri imediate și îi îndepărtează pe muncitori de la lupta finală: „Nu ar trebui să cerem muncitorilor
să facă grevă; ci mai degrabă să continue să muncească, în avantajul propriu.” Malatesta a încheiat prin
avertizarea ascultătorilor săi împotriva conservatorismului birocrațiilor sindicale: „În mișcarea
industrială oficialul este un pericol comparabil doar cu parlamentarismul. Orice anarhist care a acceptat
să devină un oficial permanent și salarizat al unui sindicat este pierdut pentru anarhism.”
 La aceasta Monatte a replicat că mișcarea sindicală cu siguranță nu este mai perfectă decât orice
altă instituție umană: „Departe de a ascunde defectele sale, cred că este înțelept să le avem mereu în
minte pentru a putea reacționa împotriva lor.” El a recunoscut că funcționărimea sindicală provoca
critici ascuțite, deseori justificate. Dar a protestat împotriva acuzației că ar dori să sacrifice anarhismul
și revoluția pentru sindicalism: „La fel ca pentru toți ceilalți prezenți aici, anarhia este scopul nostru
final. Totuși, pentru că timpurile s-au schimbat, ne-am schimbat concepția despre mișcare și
revoluție.... Dacă, în loc de a critica greșelile trecute, prezente sau viitoare ale sindicalismului de
deasupra, anarhiștii s-ar preocupa mai intim cu munca sa, pericolele care stau ascunse în sindicalism ar
fi evitate pentru totdeuna.”
Furia anarhiștilor sectari nu era în întregime lipsită de motive. Totuși, tipul de sindicalism pe
care îl dezaprobau aparținea unei perioade trecute: acela care fusese la început pur și simplu corporativ,
și mai târziu, discipolul orb al acelor politicieni social democrați care se multiplicaseră în Franța în
timpul lungilor ani ce au urmat reprimării Comunei. Sindicalismul luptei de clasă, pe de altă parte, a
fost regenerat de către Anarho-Sindicaliștii care au pătruns în el, și a oferit anarhiștilor „puri” motivul
contrar de nemulțumire: susținea să producă propria ideologie, „de a fi auto-suficient.” Cel mai eficient
reprezentant al său, Emile Pouget, susținea:

„Sindicatul este superior oricărei alte forme de coeziune între indivizi pentru că sarcina ameliorării
parțiale și aceea mai decisivă a transformării sociale pot fi duse mai departe una lângă alta în cadrul
său. Tocmai pentru că sindicatul răspunde acestei duble nevoi,... fără să mai sacrifice prezentul pentru
viitor sau viitorul pentru prezent, sindicatul se distinge ca cel mai bun tip de grup.”

Preocuparea noului sindicalism de a-și accentua și conserva „independența” a fost proclamată

într-un statut faimos, adoptat de congresul CGT la Amiens în 1906. Declarația nu a fost inspirată atât
de mult de opoziția față de anarhism cât de dorința de a scăpa de sub tutelajul democrației burgheze și a
extensiei sale în mișcare muncitorească, social democrația. S-a considerat de asemenea important să se
prezerve coeziunea mișcării muncitorești când a fost confruntată cu o proliferare a sectelor politice
rivale, precum existaseră în Franța înainte ca „unitatea socială” să fie stabilită. Lucrarea lui Proudhon
De la Capacite Politique des Classes Ouvrieres (1865), a fost adoptată de către Sindicaliștii
revoluționari drept biblia lor; din ea au selectat pentru atenție specială ideea „separării”: fiind o clasă
distinctă, proletariatul trebuie să refuze orice sprijin de la clasele contrare.
Unii anarhiști, totuși, au fost șocați de afirmația sindicalismului de a se descurca fără patronajul
lor. Malatesta a exclamat că este o doctrină radical falsă ce amenința chiar existența anarhismului. Jean
Grave, discipolul său credincios, a răsunat: „Sindicalismul poate – și trebuie – să fie auto-suficient în
lupta sa împotriva exploatării de către angajatori, dar nu poate pretinde să fie capabil să rezolve
problema socială de unul singur.” „Este atât de puțin auto-suficient încât chiar ideea despre ceea ce
este, ce ar trebui să fie, și ce ar trebui să facă, a fost nevoie să îi vină din afară.”
În ciuda acestor învinuiri, fermentul revoluționar adus de către convertirile anarhiste la
sindicalism a făcut mișcarea sindicală din Franța și celelalte țări latine să devină o putere demnă de luat
în seamă în anii dinaintea Marelui Război. Asta a afectat nu numai burghezia și guvernământul, ci de
asemenea pe politicienii social-democrați, ce din acel moment și-au pierdut mare parte din controlul lor
asupra mișcării muncitorești. Filozoful Georges Sorel a considerat intrarea anarhiștilor în sindicate
drept unul din evenimentele majore ale timpului său. Doctrina anarhistă a fost diluată într-o mișcare de
masă, numai pentru a ieși la lumină reînnoită și proaspăt călită.
Mișcarea libertară urma să rămână impregnată de această fuziune dintre ideea anarhistă și ideea
sindicalistă. Până în 1914 CGT-ul francez a fost produsul efemer al acestei sinteze, dar cel mai complet
și durabil produs al său urma să fie CNT-ul spaniol (Confederacion Nacional del Trabajo). A fost
format în 1910, profitând de dezintegrarea partidului radical al politicianului Alexandre Lerroux. Unul
din reprezentanții Anarho-Sindicalismului spaniol, Diego Abad de Santillan, nu a uitat să recunoască
meritele lui Fernand Pelloutier, Emile Pouget, și celorlalți anarhiști care au înțeles cât de necesar a fost
să înceapă prin implementarea ideilor lor în organizațiile economice ale proletariatului.

► ANARHISMUL ÎN REVOLUȚIA RUSĂ ◄

Anarhismul a descoperit o a doua respirație în sindicalismul revoluționar; Revoluția Rusă i-a

oferit-o pe a treia. Această declarație ar putea la început să îl surprindă pe cititor, obișnuit să se
gândească la marele moment revoluționar din octombrie 1917 ca la munca și domeniul doar al
Bolșevicilor. Revoluția Rusă a fost, de fapt, o mare mișcare de masă, un val care s-a ridicat din popor
ce a trecut peste și a scufundat formațiunile ideologice. A aparținut nimănui, cu excepția poporului.
Într-atât pe cât a fost o revoluție autentică, luându-și impulsul de jos în sus și producând
spontan organele democrației directe, a prezentat toate caracteristicile unei revoluții sociale cu tendințe
libertare.
Totuși, slăbiciunea relativă a anarhiștilor ruși i-a împiedicat să exploateze situații care au fost
excepțional de favorabile pentru triumful ideilor lor.
 Revoluția a fost în cele din urmă confiscată și denaturată de către stăpânire, conform unora – cei
pricepuți, conform altora – de către echipa revoluționară profesională grupată în jurul lui Lenin. Dar
această înfrângere, atât a anarhismului cât și a revoluției populare autentice, nu a fost în întregime
sterilă pentru ideea libertară. În primul rând, preluarea colectivă a mijloacelor de producție încă o dată
nu a fost contestată, iar aceasta protejează terenul pe care, într-o zi poate, socialismul de la bază ar
putea prevala peste înregimentarea de stat; mai mult, experiența rusă a oferit ocazia pentru unii
anarhiști ruși și non-ruși să învețe lecțiile complexe ale unei înfrângeri temporare – lecții de care Lenin
însuși a părut să devină conștient în ajunul morții sale. Conform lui Kropotkin, reverberat de către
Voline, i-a învățat, dacă vor avea nevoie vreodată să știe, cum să nu facă o revoluție. Departe de a
demonstra că socialismul libertar este impracticabil, experiența sovietică, dimpotrivă, a confirmat în
linii mari corectitudinea profetică a viziunilor fondatorilor anarhismului, și în special critica lor față de
socialismul autoritar.

O Revoluție Libertară
Punctul de pornire pentru Revoluția din 1917 a fost acela din 1905, în timpul căruia un nou tip
de organ revoluționar a luat naștere: sovietele. Acestea s-au născut în fabricile din Sankt Petersburg în
timpul unei greve generale spontane. În lipsa aproape totală a unei mișcări și tradiții sindicale, sovietele
au umplut un gol prin coordonarea eforturilor fabricilor aflate în grevă. Anarhistul Voline a făcut parte
din micul grup care a avut ideea de a înființa primul soviet, în legătură directă cu muncitorii și la
sugestia lor. Mărturia sa coincide cu aceea a lui Troțki, care a devenit președintele sovietului câteva
luni mai târziu. În relatarea sa despre 1905 el scria, fără orice intenție peiorativă – chiar dimpotrivă:
„Activitatea sovietului a reprezentat organizarea anarhiei. Existența sa și dezvoltarea ulterioară au
marcat consolidarea anarhiei.”
Această experiență a lăsat o urmă permanentă asupra conștiinței clasei muncitoare iar, când cea
de-a doua Revoluție Rusă a izbucnit în februarie 1917, liderii săi nu au avut nimic de inventat.
Muncitorii au preluat fabricile în mod spontan.
Muncitorii s-au reactivat la propria inițiativă. Încă o dată i-au luat pe revoluționarii profesioniști
prin surprindere. Conform recunoașterii lui Lenin, masele de țărani și muncitori erau „de o sută de ori
mai la stânga” decât Bolșevicii. Prestigiul sovietelor era atât de mare încât doar în numele lor și la
porunca lor a putut fi lansată insurecția din octombrie.
În ciuda vigoarei lor, totuși, le lipsea omogenitatea, experiența revoluționară și pregătirea
ideologică. Asta le-a făcut o pradă ușoară în fața partidelor politice cu idei revoluționare nesigure. Deși
era o organizație minoritară, Partidul Bolșevic era singura forță revoluționară organizată reală care știa
încotro se îndreaptă. Nu avea niciun rival la stânga extremă, nici în sfera politică sau sindicală. Avea
cadre de primă-mână la dispoziție, și a pus în mișcare, cum a recunoscut Voline, „o activitate febrilă,
copleșitoare, feroce.”
Mașinăria partidului, totuși – din care Stalin la acea vreme era un ornament obscur – a privit
mereu cu suspiciune sovietele, considerându-le competitori stânjenitori. Imediat după preluarea puterii,
tendința spontană și irezistibilă către socializarea producției a fost la început canalizată prin controlul
muncitorilor. Un decret din 14 noiembrie, 1917 legaliza participarea muncitorilor în conducerea
întreprinderilor și stabilirea prețurilor; abolea secretele comerciale, și le impunea angajatorilor să își
publice corespondența și conturile. Conform lui Victor Serge, „liderii Revoluției nu intenționaseră să
treacă de această etapă.” În aprilie 1918 ei „încă intenționau...să înființeze companii mixte pe acțiuni, în
care Statul Sovietic și capitalul rusesc și străin să participe împreună.” „Inițiativa pentru măsurile de
expropriere a venit de la mase și nu de la autoritate.”
Încă din 20 octombrie 1917, la primul Congres al Consiliilor de Fabrică, o moțiune inspirată de
anarhism a fost prezentată. Propunea „controlul asupra producției, iar acele comisii de control nu ar
trebui să fie simple organisme investigative, ci...din acest moment înainte, celule ale viitorului ce se
pregătesc să transfere producția în mâinile muncitorilor.” „În chiar primele zile ale Revoluției din
Octombrie,” raporta Anna Pankratova,22 „tendințele anarhiste au fost manifestate mai ușor și cu mai
mult succes, întrucât capitaliștii au arătat cea mai înverșunată rezistență față de împuternicirea
decretului asupra controlului muncitorilor și chiar au refuzat participarea muncitorilor în producție.”
Controlul muncitorilor în mod efectiv, s-a dovedit a fi o măsură incompletă, greoaie și
ineficientă. Angajatorii l-au sabotat, și-au ascuns stocurile, au înlăturat unelte, i-au provocat sau lăsat
pe dinafară pe muncitori; uneori au folosit comitetele din fabrici drept simpli agenți sau ajutoare ale
conducerii; au considerat chiar profitabil să încerce naționalizarea firmelor lor. Muncitorii au răspuns
acestor manevre prin preluarea fabricilor și conducerea lor în propriul folos. „Noi înșine nu vom
înlătura proprietarii,” spuneau muncitorii în rezoluțiile lor, „dar vom prelua producția dacă ei nu se vor
asigura că fabricile funcționează.”
Anna Pankratova adaugă că, în prima etapă de socializare „haotică” și „primitivă,” consiliile de
fabrică „au preluat frecvent conducerea fabricilor ale căror proprietari au fost îndepărtați sau au fugit.”
Controlul muncitorilor a fost nevoit în curând să cedeze locul socializării. Lenin a comis
literlamente violențe asupra locotenenților săi mai timorați prin aruncarea lor în „creuzetul creativității
populare vii,” obligându-i să vorbească într-un limbaj libertar autentic. Baza reconstrucției
revoluționare avea să fie auto-gestiunea muncitorilor. Era singura care putea stârni în rândul maselor
asemenea entuziasm revoluționar, încât imposibilul să devină posibil. Când ultimul muncitor manual,
orice persoană neangajată, orice bucătar, va putea să vadă fabricile, pământul, administrația în mâinile
asociațiilor de muncitori, de angajați, de oficiali, de țărani; distribuite în mâinile comitetelor
democratice, etc; toate create în mod spontan de către popor – „când săracii vor vedea și vor simți asta,
nu va mai exista nicio forță capabilă să învingă revoluția socială.” Viitorul părea să se deschidă pentru
o republică de tipul Comunei din 1871, o republică a sovietelor.
Conform mărturiei lui Voline, „pentru a capta imaginația maselor, a câștiga încrederea și
simpatia lor, Partidul Bolșevic a emanat... slogane care până în acel moment au fost caracteristice...
anarhismului.” Toată puterea către soviete era un slogan pe care masele îl înțelegeau intuitiv în sensul
libertar. Peter Archinoff raporta că „muncitorii interpretau ideea puterii sovietelor ca pe aceea a
propriului drept de a dispune de ei înșiși social și economic.” La cel de-al Treilea Congres al
Sovietelor, la începutul lui 1918, Lenin a declarat: „Ideile anarhiste au căpătat acum formă vie.” La
scurt timp după, la cel de-al Șaptelea Congres al Partidului, pe 8 martie, el a propus spre adoptare teze
care se refereau printre altele la socializarea producției, administrată de către organizațiile muncitorilor
(sindicate, comitete de fabrică, etc.); abolirea oficialilor responsabili pentru profesiile manuale, a
poliției și a armatei; egalitatea salariilor și a remunerației; participația tuturor membrilor sovietelor în
conducerea și administratea Statului; eliminarea completă în stadii a numitului Stat și a utilizării
banilor. La Congresul Sindicatelor (primăvara lui 1918), Lenin a descris fabricile drept „comune auto-
guvernate de producători și consumatori.” Anarho-Sindicalistul Maximoff merge până la a susține că
„Bolșevicii nu numai că au abandonat teoria înlăturării treptate a Statului, ci ideologia Marxistă în
general. Au devenit un fel de anarhiști.”

O Revoluție Autoritaristă
Această aliniere insolentă cu instinctul maselor și cu temperamentul lor revoluționar poate că a
reușit să le ofere Bolșevicilor controlul asupra revoluției, dar nu avea nimic de a face cu ideologia lor
tradițională sau cu intențiile lor reale.
Ei fuseseră autoritariști de multă vreme, și erau îmbibați cu idei despre Stat, dictatură, despre un
partid conducător, despre administrarea economiei de deasupra, cu tot felul de lucruri care se aflau în
contradicție flagrantă cu o concepție cu adevărat libertară despre democrația sovietelor.
Stat și Revoluție fusese scrisă în ajunul insurecției din octombrie și oglindește ambivalența
gândurilor lui Lenin. Unele pagini ar fi putut fi scrise de un libertar și, după cum am văzut mai sus 23,
unele merite le sunt recunoscute anarhiștilor. Totuși, acest apel pentru o revoluție de jos merge în
paralel cu o declarație în favoarea cazului pentru o revoluție de deasupra. Concepte ale unui sistem
statal ierarhic, centralizat nu sunt gânduri ulterioare pe jumătate ascunse, ci dimpotrivă, sunt exprimate
în mod deschis: Statul va supraviețui cuceririi puterii de către proletariat și va fi înlăturat treptat doar
după o perioadă de tranziție.
Cât timp va trebui să dureze acest purgatoriu? Asta nu este ascuns; ni se spune mai degrabă cu
ușurare decât cu regret că acest proces va fi „încet,” și „de lungă durată.” Sub paravanul puterii
sovietelor, revoluția va produce „Statul proletar,” sau „dictatura proletariatului;” autorul chiar lasă să
scape expresia „Stat burghez fără burghezie,” chiar atunci când își destăinuie cele mai intime gânduri.
Acest Stat omnivor intenționează cu siguranță să preia controlul asupra orice.
Lenin a luat o lecție de la capitalismul de stat contemporan german, Kriegswirtschaft (economia
de război). Un alt model al său a fost organizarea industriei moderne la scară mare de către capitalism,
cu „disciplina sa de fier.” A fost fermecat în mod special de monopolul de stat precum poșta și
telegrafurile și a exclamat: „Ce mecanism admirabil perfecționat! Întreaga viață economică organizată
precum serviciile poștale,... acesta este Statul, aceasta este baza economică de care avem nevoie.” A
căuta să te lipsești de „autoritate” și „subordonare” este un „vis anarhist,” a concluzionat el. La un
moment dat a fost entuziasmat de ideea încredințării producției și schimburilor către asociațiile de
muncitori și către auto-gestiune. Dar aceasta a fost o greșeală. Acum nu mai ascundea prescripția sa
magică: toți cetățenii să devină „angajați și muncitori ai unui singur trust de stat universal,” întreaga
societate transformată „într-un mare birou și o mare fabrică.” Acestea ar fi soviete, cu siguranță, dar
sub controlul partidului muncitorilor, un partid a cărui sarcină istorică este de a „direcționa”
proletariatul. Anarhiștii ruși cu mintea cea mai limpede nu au fost înșelați de această viziune. La
apogeul perioadei libertare a lui Lenin, ei deja avertizau muncitorii să stea de pază: în jurnalul lor,
Golos Truda (Vocea Muncii), în ultimele luni din 1917 și la începutul lui 1918, Voline scria următorul
avertisment profetic:

„Odată ce și-au consolidat și legalizat puterea, Bolșevicii – care sunt socialiști, politicieni, și partizani
ai Statului, adică, oameni de acțiune centraliști și autoritari – vor începe să aranjeze viața țării și a
poporului prin mijloace guvernamentale și dictatoriale impuse de la centre... Sovietele voastre... vor
deveni treptat simple organe executive ale voinței guvernului central... Un aparat de stat politic
autoritar va fi înființat și, acționând de deasupra, va căuta să zdrobească totul cu pumnul său de fier...
Blestemat va fi oricine nu este de acord cu autoritatea centrală. Toată puterea sovietelor va deveni în
mod efectiv autoritatea liderilor de partid.”
 Era părerea lui Voline că tendințele anarhiste în creștere ale maselor l-au obligat pe Lenin să se
îndepărteze de la traiectoria sa originală pentru o perioadă de timp. El va permite Statului, autorității,
dictaturii, să rămână pentru o oră, pentru un moment scurt. Și apoi va veni „anarhismul.” „Dar
Dumnezeule mare, nu anticipați... ce va spune cetățeanul Lenin când puterea reală va fi fost consolidată
și va fi devenit posibil să nu mai asculte de vocea maselor?”
Atunci se va reîntoarce la calea bătătorită. Va crea „un Stat Marxist,” de tipul cel mai complet.
Ar fi desigur riscant să susții că Lenin și echipa sa au întins o cursă în mod conștient maselor. Exista
mai mult dualism doctrinar în ei decât duplicitate voită. Contradicția dintre cei doi stâlpi ai gândirii lor
era atât de evidentă, atât de flagrantă, încât putea fi prevăzut că în curând se va răsfrânge asupra
evenimentelor. Fie tendința anarhistă și presiunea maselor i-ar fi obligat pe Bolșevici să renunțe la
aspectul autoritar al conceptelor lor, sau dimpotrivă, consolidarea puterii lor, coincizând cu epuizarea
elanului revoluționar al poporului, i-ar fi condus să îndepărteze gândurile anarhiste trecătoare.
Un nou factor și-a făcut apoi apariția, perturbând echilibrul subiectelor vizate: circumstanțele
teribile ale războiului civil și intervenția străină, dezorganizarea transportului, lipsa tehnicienilor.
Aceste lucruri i-au condus pe liderii Bolșevici spre măsuri de urgență, spre dictatură, spre
centralizare, și să recurgă la „pumnul de fier.” Anarhiștii, totuși, au respins faptul că acestea ar fi fost
doar rezultatul cauzelor obiective exterioare Revoluției. În opinia lor ele se datorau în parte logicii
interne a ideilor autoritariste ale Bolșevismului, slăbiciunii unei autorități ultra-centralizate și excesiv
birocratizate. Conform lui Voline, era printre altele, incompetența Statului, și dorința sa de a conduce și
controla totul, cea care l-a făcut să fie incapabil de a reorganiza viața economică a țării și care a condus
la un colaps real; adică, la paralizarea industriei, la ruinarea agriculturii, și la distrugerea tuturor
conexiunilor dintre diferitele ramuri ale economiei.
Drept exemplu, Voline a relatat cazul fostei rafinării de petrol Nobel din Petrograd. Fusese
abandonată de către proprietarii săi și cei 4, 000 de muncitori ai săi au decis să o administreze în
colectiv. S-au adresat guvernului Bolșevic în zadar. Apoi au încercat să o facă să funcționeze din
proprie inițiativă. S-au împărțit în grupuri mobile și au încercat să găsească combustibil, materii brute,
piețe de desfacere și mijloace de transport. Cu privire la cele din urmă, au început chiar discuții cu
tovarășii lor din rândul feroviarilor. Guvernul s-a înfuriat, socotind că responsabilitatea sa față de țară îl
împiedica să permită fiecărei fabrici să acționeze independent. Consiliul muncitorilor a continuat și a
convocat o adunare generală a muncitorilor. Comisarul Popular al Muncii a depus efortul de a oferi un
avertisment personal muncitorilor împotriva unui „serios act de insubordonare.” A criticat aspru
atitudinea lor, drept „anarhistă și egocentrică.”
 I-a amenințat cu concedierea fără compensații. Muncitorii au ripostat că nu cereau privilegii:
guvernul ar trebui să le permită muncitorilor și țăranilor din toată țara să acționeze în același mod.
Totul în zadar, guvernul și-a păstrat punctul de vedere și fabrica a fost închisă.
Un Comunist confirmă analiza lui Voline: Alexandra Kollontay. În 1921 ea s-a plâns că
numeroase exemple de inițiativă a muncitorilor au avut necazuri din cauza birocrației fără sfârșit și a
discuțiilor administrative inutile: „Câtă amărăciune este în rândul muncitorilor... când văd ce ar fi putut
realiza dacă le-ar fi fost oferit dreptul și libertatea de a acționa... Inițiativa devine slabă iar dorința
pentru acțiune se stinge.”
De fapt puterea sovietelor a rezistat doar câteva luni, din Octombrie 1917 până în primăvara lui
1918. Consiliile de fabrică au fost foarte curând private de puterea lor, sub pretextul că autogestiunea
nu lua în considerare nevoile „raționale” ale economiei, că implicau un egosim al întreprinderilor aflate
în competiție unele cu altele, smulgând resurse insuficiente, dorind să supraviețuiască cu orice cost,
chiar dacă alte fabrici erau mai importante „pentru Stat” și mai bine echipate. Pe scurt, conform lui
Anna Pankratova, situația se îndrepta către o fragmentare a economiei în „federații de producători
autonome de tipul celor imaginate de către anarhiști.” Fără îndoială că autogestiunea în devenire a
muncitorilor nu a fost dincolo de orice reproș. A încercat, în mod dureros și de probă, să creeze noi
forme de producție care nu aveau niciun precedent în istoria lumii. Precum susținea Alexandra
Kollontay, comunismul nu ar fi putut fi „născut decât printr-un proces de cercetare practică, cu greșeli
probabil, dar pornind din forțele creative ale clasei muncitoare însăși.”
Liderii Partidului nu împărtășeau acest punct de vedere. Au fost foarte mulțumiți să preia înapoi
puterea de la comitetele de fabrici, pe care în adândul inimii nu au fost fericite să le-o ofere. Încă din
1918, Lenin și-a declarat preferința pentru „voința unică” în administrarea întreprinderilor. Muncitorii
trebuie să se supună „necondiționat” voinței unice a directorilor procesului de muncă. Toți liderii
Bolșevici, ne spune Kollontay, erau „sceptici cu privire la abilitățile creative ale colectivelor de
muncitori.” Mai mult, administrația a fost invadată de un număr mare de mic-burghezi, rămași în urma
vechiului capitalism rusesc, care s-au adaptat foarte repede instituțiilor de tipul sovietic, și s-au instalat
în poziții responsabile în diferitele comisariate, insistând că administrarea economică ar trebui
încredințată lor și nu organzațiilor muncitorilor.
Birocrația de stat a jucat un rol tot mai mare în economie. Din 5 decembrie 1917 înainte,
industria a fost subordonată unui Consiliul Economic Suprem, responsabil pentru coordonarea
autoritară a activităților tuturor organelor de producție. Din 26 mai și până în 4 iunie 1918, Congresul
Consiliilor Economice s-a reunit și a decis că directoratul fiecărei întreprinderi ar trebui compus din
membri, din care două treimi vor fi numiți de către consiliile regionale sau de către Consiliul Economic
Suprem și doar o treime aleasă de către muncitori la fața locului. Un decret din 28 mai 1918 a extins
colectivizarea la toată industria, dar prin aceeași măsură a transformat socializările spontane din
primele luni ale revoluției în naționalizări. Consiliul Economic Suprem a fost însărcinat cu
administrarea industriilor naționalizate. Directorii și personalul tehnic urmau să rămână la posturile lor
ca și numiți ai Statului. La cel de-al Doilea Congres al Consiliului Economic Suprem de la sfârșitul lui
1918, consiliile de fabrică erau mustrate fără menajamente de către raportorul comitetului pentru că ar
fi încercat să conducă fabricile în locul comitetului de conducere.
De dragul aparențelor, alegerile în comitetele de fabrică au continuat să aibă loc, dar un
membru ale unei celule Comuniste citea cu voce tare o listă de candidați întocmită în prealabil iar,
votarea avea loc prin ridicarea mâinii în prezența unei „gărzi Comuniste” înarmate a întreprinderii.
Oricine își declara opoziția pentru candidații propuși devenea pasibil de sancțiuni economice (tăieri
salariale, etc.). Precum raporta Peter Archinoff, rămăsese un singur stăpân omniprezent – Statul.
Relațiile dintre muncitori și acest nou stăpân au devenit similare cu acelea care au existat în prealabil
între muncă și capital.
Funcțiile sovietelor au devenit pur nominale. Au fost transformate în instituții ale puterii
guvernamentale. „Trebuie să deveniți celule efective ale Statului,” a spus Lenin Congresului Consiliilor
de Fabrică pe 27 iunie 1918. Precum s-a exprimat Voline, au fost reduse la rolul de „organe pur
administrative și executive responsabile pentru chestiuni locale mici, neimportante și în întregime
supuse „directivelor” dinspre autoritățile centrale: guvernul și organele conducătoare ale Partidului.”
Nu mai aveau „nici măcar umbra puterii.” La cel de-al Treilea Congres al Sindicatelor (aprilie 1920),
raportorul comitetului, Lozovosky a recunoscut: „Am abandonat vechile metode ale controlului
muncitorilor și am păstrat doar principiul controlului statului.” Din acest moment acest „control” avea
să fie exercitat de către un organ al Statului: Inspectoratul Muncitorilor și Țăranilor.
Federațiile industriale, ce erau centraliste în structură, i-au ajutat în primul rând pe Bolșevici să
absoarbă și să subjuge consiliile de fabrică ce erau federaliste și libertare în natura lor. Din 1 aprilie
1918, fuziunea dintre cele două tipuri de organizație era un fapt împlinit. Din acel moment sindicatele
au jucat un rol disciplinar sub supravegherea Partidului. Sindicatele muncitorilor din industriile
metalurgice din Petrograd au interzis „inițiativele disruptive” din consiliile de fabrică și s-au opus
tendințelor lor „cele mai periculoase,” de a pune vreo întreprindere în mâinile muncitorilor. Aceasta s-a
spus că ar fi cel mai rău mod de a imita cooperativele de producție, „ideea cărora a fost de mult
falimentată” și care „nu ar eșua să se transforme în întreprinderi capitaliste.” „Orice întreprindere
abandonată sau sabotată de către un industrialist, produsul căreia era necesar pentru economia
națională, trebuia plasată sub controlul Statului.” Nu era „admisibil” că muncitorii ar trebui să preia
asemenea întreprinderi fără aprobarea organizației sindicale.
După această preluare preliminară, sindicatele erau la rândul lor îmblânzite, private de orice
autonomie, epurate; congresele lor au fost amânate, membrii lor arestați, organizațiile lor dezmembrate
sau contopite în unități mai mari. La sfârșitul acestui proces, orice tendință Anarho-Sindacalistă fusese
eradicată, iar mișcarea sindicală a fost complet subordonată Statului și partidului unic.
Același lucru s-a petrecut cu privire la cooperativele de consumatori. În stadiile timpurii ale
Revoluției apăruseră peste tot, crescuseră în număr, și se federalizaseră între ele. Ofensa lor, totuși era
că se aflau în afara controlului Partidului iar, un anumit număr de social democrați (Menșevici) le
infiltraseră. În primă fază magazinele locale au fost deposedate de proviziile și mijloacele lor de
transport sub pretextul „comerțului privat” și a „speculației,” sau chiar fără niciun pretext. Apoi toate
cooperativele libere au fost închise dintr-un foc, iar cooperative de stat înființate în mod birocratic în
locul lor. Decretul din 20 martie 1919 a preluat cooperativele de consum în cadrul Comisariatului
Proviziilor de Mâncare și cooperativele de producători industriali în Consiliul Economic Suprem. Mulți
membri ai cooperativelor au fost aruncați în închisori.
Clasa muncitoare nu a reacționat suficient de rapid sau suficient de viguros. Era dispersată,
izolată într-o țară imensă, înapoiată, și în cea mai mare parte rurală, epuizată de lipsuri și lupta
revoluționară, și chiar mai grav, demoralizată. În cele din urmă, cei mai buni membri ai săi au plecat pe
fronturile războiului civil sau au fost absorbiți în partid și în aparatul guvernamental. Cu toate acestea,
un număr destul de mare de muncitori s-au simțit mai mult sau mai puțin privați de fructele victoriilor
lor revoluționare, lipsiți de drepturi, supuși tutelajului, umiliți de către aroganța și puterea arbitrară a
noilor stăpâni; iar aceștia au devenit conștienți de natura reală a presupusului „Stat proletar.” Astfel, în
timpul verii anului 1918, muncitori nemulțumiți din fabricile din Moscova și Petrograd au ales delegați
din rândurile lor, încercând în acest mod să opună „consiliile lor autentice de delegați” sovietelor
întreprinderilor deja capturate de către autoritate. Kollontay stă mărturie că muncitorul se simțea
mâhnit și înțelegea că fusese îndepărtat. El putea să compare stilul de viață al funcționarilor sovietici cu
felul în care trăia el – el pe care se baza „dictatura proletariatului,” cel puțin în teorie.
Pănâ când li s-au deschis ochii muncitorilor era deja prea târziu. Puterea avusese timpul să se
organizeze solid și avea la dispoziția sa forțe represive în întregime capabile să zdrobească orice
tentativă de acțiune autonomă din partea maselor.
Potrivit lui Voline, o luptă amară dar inegală a durat circa trei ani, și a fost complet necunoscută
în afara Rusiei. În aceasta, o avangarda a clasei muncitoare s-a opus aparatului de stat, convinsă să
respingă diviziunea care se crease între sine și mase. Din 1919 până în 1921, numărul grevelor a
crescut în orașele mari, mai ales în Petrograd, și chiar în Moscova. Acestea au fost aspru reprimate,
după cum vom vedea mai departe.
Chiar în cadrul Partidului conducător o „Opoziție a Muncitorilor” a apărut, care cerea o
reîntoarcere la democrația sovietelor și la autogestiune. La cel de-al Zecelea Congres al Partidului din
martie 1921, unul din reprezentanții săi, Alexandra Kollontay, a distribuit un pamflet care cerea
libertatea de inițiativă și de organizare pentru sindicate și un „congres al producătorilor” care să aleagă
un organ administrativ central pentru economia națională. Broșura a fost confiscată și interzisă. Lenin a
convins aproape întregul congres să voteze pentru o rezoluție care identifica tezele Opoziției
Muncitorilor drept „deviații mic-burgheze și anarhiste”: „sindicalismul,” „semi-anarhismul”
opozanților erau în viziunea sa un „pericol direct” pentru monopolul asupra puterii exercitat de către
Partid în numele proletariatului. Din acel moment orice opoziție în interiorul Partidului a fost interzisă
și calea spre „totalitarism” a fost deschisă, după cum a recunoscut Troțki ani mai târziu.
Lupta a continuat în cadrul conducerii centrale a sindicatelor. Tomsky și Riazanov au fost
excluși din Prezidiu și trimiși în exil, pentru că au sprijinit sindicatele independente de Partid. Liderul
opoziției muncitorilor, Shlyapaikov, a avut aceeași soartă, și a fost urmat în curând de forța motrice a
unui alt grup de opoziție: G. I. Miasnikov, un muncitor veritabil care l-a executat pe Marele Duce
Mihail în 1917. Fusese membru de partid vreme de 15 ani și înainte de revoluție a petrecut mai mult de
șapte ani în închisoare și 75 de zile în greva foamei. În noiembrie 1921 a îndrăznit să declare într-un
pamflet că muncitorii și-au pierdut încrederea în Comuniști, pentru că Partidul nu mai avea un limbaj
comun cu membrii de rând și folosea acum împotriva clasei muncitoare măsurile represive introduse
împotriva burgheziei între 1918 și 1920.

Rolul jucat de Anarhiști

Ce rol au jucat anarhiștii ruși în această dramă în care o revoluție în stil libertar a fost
transformată în opusul său? Rusia nu avea o tradiție libertară, iar Bakunin și Kropotkin deveniseră
anarhiști în țări străine. Niciunul nu a jucat un rol anarhist militant în cadrul Rusei în niciun moment.
Până la momentul Revoluției din 1917 numai câteva copii ale unor citate scurte din scrierile lor
apăruseră în Rusia, în mod clandestin și cu mare dificultate. Nu exista nimic anarhist în educația
socială, socialistă și revoluționară a rușilor. Dimpotrivă, după cum ne-a spus Voline, „tineretul rus
avansat citea literatură care întotdeuna prezenta socialismul într-o formă statistă.” Mințile oamenilor
erau îmbibate în idei despre guvernământ, fiind contaminate de social democrația germană.
 Anarhiștii „erau o mică mână de oameni fără influență,” maxim câteva mii. Voline raporta că
mișcarea lor era „încă mult prea mică pentru a avea orice efect imediat, concret asupra evenimentelor.”
Mai mult, majoritatea lor erau intelectuali individualiști, neimplicați prea mult în mișcarea clasei
muncitoare.
Voline era o excepție, la fel cum a fost și Nestor Makhno, care a putut mișca inimile maselor în
Ucraina sa natală. În memoriile sale, Makhno a transmis judecata severă că „anarhismul rus a rămas în
urma evenimentelor sau chiar a funcționat complet în afara lor.”
Totuși, aceasta judecată pare să nu fie dreaptă. Anarhiștii au jucat un rol departe de a fi
neglijabil în evenimentele dintre revoluțiile din februarie și octombrie. Troțki a recunoscut asta de mai
multe ori în a sa Istorie a Revoluției Ruse.
„Curajoși” și „activi,” deși puțini la număr, ei au fost o opoziție principială în Adunarea
Constituantă într-un moment când Bolșevicii nu deveniseră încă anti-parlamentariști. Ei au lansat
apelul „toată puterea către soviete” mult înainte ca partidul lui Lenin să facă asta. Au inspirat mișcarea
pentru socializarea spontană a locuințelor, deseori împotriva voinței Bolșevicilor.
Activiștii Anarho-Sindicaliști au jucat un rol în determinarea muncitorilor să preia fabricile,
chiar înainte de octombrie.
În timpul zilelor revoluției care au pus capăt republicii burgheze a lui Kerensky, anarhiștii au
fost în fruntea luptei militare, mai ales în regimentul Dvinsk comandat de libertarieni bătrâni precum
Grachoff și Fedotoff.
Această forță a dislocat „cadeții” contra-revoluționari. Ajutat de detașamentul său, anarhistul
Gelezniakov a dizolvat Adunarea Constituantă: Bolșevicii doar au ratificat faptul împlinit. Multe
detașamente de partizani au fost formate sau conduse de anarhiști (Mokrooussoff, Cherniak și alții), și
au luptat perseverent împotriva armatelor Albe între 1918 și 1920.
Cu greu exista un oraș major fără un grup anarhist sau Anarho-Sindicalist, ce distribuiau o
cantitate relativ mare de materiale printate – ziare, periodice, manifeste, pamflete și cărți. Existau două
săptămânale în Petrograd și un cotidian în Moscova, fiecare având un tiraj de 25 000 de copii. Numărul
simpatizanților anarhiști a crescut pe măsură ce Revoluția s-a cufundat și apoi s-a îndepărtat de mase.
Căpitanul francez Jacques Sadoul, aflat într-o misiune în Rusia, scria într-un raport datat 6 aprilie 1918:
„Partidul anarhist este cel mai activ, cel mai militant dintre grupurile de opoziție și probabil cel mai
popular... Bolșevicii sunt neliniștiți.” La sfârșitul lui 1918 potrivit lui Voline, „această influență a ajuns
atât de mare încât Bolșevicii, ce nu puteau accepta critici, cu atât mai puțin opoziție, au devenit serios
deranjați.” Voline raportează că pentru autoritățile Bolșevice „era echivalentul... sinuciderii tolerarea
propagandei anarhiste. Au făcut tot ce au putut, la început ca să prevină, apoi ca să interzică, orice
manifestare a unor idei libertare și în cele din urmă le-au suprimat prin forță brută.”
Guvernul Bolșevic „a început prin închiderea forțată a sediilor organizațiilor libertare, și
interzicerea anarhiștilor în a lua parte la orice propagandă sau activitate.” În Moscova în noaptea de 12
aprilie 1918, detașamente ale Gărzilor Roșii, înarmate până în dinți, au luat prin surprindere 25 de case
ocupate de anarhiști. Ultimii, crezând că sunt atacați de Gărzile Albe, au răspuns cu focuri de armă.
Potrivit lui Voline, autoritățile au trecut în curând la „măsuri mai violente: întemnițare, scoatere în
afara legii și execuții.” „Vreme de patru ani acest conflict avea să țină autoritățile Bolșevice ocupate...
până când tendința libertară a fost în cele din urmă zdrobită de măsuri militare (la sfârșitul lui 1921).”
Lichidarea anarhiștilor a fost cu atât mai ușoară cu cât ei se divizaseră în două facțiuni, una care
refuzase să fie îmblânzită, în vreme ce cealaltă permisese să fie domesticită. Cea din urmă privea
„necesitatea istorică” ca pe o justificare pentru a comite un gest de loialitate față de regim și, în cele din
urmă temporar, aprobându-i acțiunile dictatoriale. Ei considerau un deznodământ fericit al războiului
civil și zdrobirea contra-revoluției drept primele necesități.
Anarhiștii mai intransigenți priveau asta ca pe o tactică mărginită. Întrucât mișcările contra-
revoluționare erau alimentate de impotența birocratică a aparatului guvernamental și de deziluziile și
nemulțumirile poporului. Mai mult, autoritățile au sfârșit prin a nu face nicio distincție între aripa
activă a revoluției libertare, ce disputa metodele lor de control, și activitățile criminale ale adevarsarilor
săi de dreapta. Să accepte dictatura și teroarea era o politică sinucigașă pentru anarhiști, care urmau ei
înșiși să devină victimele lor. În cele din urmă, convertirea acelor așa-ziși anarhiști sovietici a făcut mai
ușoară zdrobirea celorlalți, întrucât erau tratați ca niște „falși” anarhiști, visători iresponsabili și
nerealiști, unelte stupide, nebuni, semănători de diviziune, și, în cele din urmă, bandiți contra-
revoluționari.
Victor Serge a fost cel mai strălucit, și de aceea cel mai autorizat dintre anarhiștii convertiți. El
a lucrat pentru regim și a publicat un pamflet în franceză care încerca să îl apere în fața criticilor
anarhiste. Cartea pe care a scris-o mai târziu, L’An I de la Revolution Russe este în mare o justificare a
lichidării sovietelor de către Bolșevism. Partidul – sau mai degrabă conducerea sa de elită – este
prezentată ca și creierul clasei muncitoare.
Este datoria liderilor corect selectați ai avangardei să descopere ce poate și ce trebuie să facă
proletariatul. Fără ei, masele organizate în soviete nu ar fi mai mult decât „o spoială de oameni cu
aspirații confuze penetrate de licăriri de inteligență.”
Victor Serge a avut cu siguranță mintea prea limpede pentru a-și face orice fel de iluzii cu
privire la natura reală a puterii centrale sovietice. Dar această putere era încă luminată de prestigiul
primei revoluții proletare victorioase; îi era potrivnică o contra-revoluție mondială; și acesta a fost unul
din motivele – cel mai onorabil – pentru care Serge și mulți alți revoluționari au considerat potrivit să
își pună lacăt la gură.
În vara lui 1921 anarhistul Gaston Leval a sosit la Moscova în delegația Spaniolă la cel de-al
Treilea Congres al Internaționalei Comuniste. În privat, Serge i s-a confensat că „Partidul Comunist nu
mai practică dictatura proletariatului, ci dictatura asupra proletariatului.”
Reîntors în Franța, Leval a publicat articole în Le Libertaire folosind fapte bine documentate, și
alăturând ce îi spusese confidențial Victor Serge și declarațiile sale publice, pe care le-a descris drept
„minciuni conștiente.” În Living My Life, marea anarhistă americană Emma Goldman nu a fost mai
blândă cu Victor Serge, pe care l-a văzut în acțiune în Moscova.

Maknovshchina
A fost relativ ușoară lichidarea micului, slabului nucleu de anarhiști din orașe, dar lucrurile erau
diferite în Ucraina, unde țăranul Nestor Makhno construise o puternică organizație anarhistă rurală, atât
economic cât și militar. Makhno s-a născut într-o familie de țărani ucrainieni săraci și avea douăzeci de
ani în 1919. Ca și copil, el a văzut Revoluția din 1905 și a devenit mai târziu un anarhist.
Regimul Țarist l-a condamnat la moarte, i-a comutat pedeapsa în opt ani de închisoare, care au
fost petrecuți, mai mult în lanțuri, în închisoarea Boutirki, singura școală pe care avea să o frecventeze
vreodată. Și-a completat cel puțin unele din golurile din educația sa cu ajutorul unui coleg-prizonier,
Peter Archinoff.
Imediat după Revoluția din Octombrie, Makhno a preluat inițiativa în organizarea maselor de
țărani într-o regiune autonomă, o suprafață aproximativ circulară de 770 pe 640 kilometri, cu șapte
milioane de locuitori. Punctul său atingea Marea Azov la portul Berdiansk, și avea centrul în Gulyai-
Polye, un oraș mic cu o populație între 20 000 și 30 000 de oameni. Aceasta era în mod tradițional o
regiune rebelă, ce văzuse tulburări violente în 1905.
Povestea a început când armatele de ocupare germane și austriece au impus un regim de dreapta
care s-a grăbit să restituie foștilor proprietari pământurile ce fuseseră confiscate de către țăranii
revoluționari. Muncitorii agricoli au creat o apărare înarmată a noilor lor cuceriri. Au rezistat reacțiunii
dar și intriuziunii premature a comisarilor Bolșevici, și taxărilor lor excesive. Această vastă jacquerie24
a fost inspirată de un „iubitor al dreptății,” un fel de Robin Hood anarhist numit „Tata” Makhno de
către țărani. Prima sa faptă de arme a fost capturarea orașului Gulyai-Polye la mijlocul lui septembrie
1918. Armistițiul din 11 noiembrie, a dus totuși la retragerea forțelor de ocupație austro-ungare și i-a
oferit lui Makhno o oportunitate unică să crească rezervele de arme și provizii.
Pentru prima dată în istorie, principiile comunismului libertar erau aplicate în eliberata Ucraină,
iar autogestiunea a fost pusă în practică pe cât de mult posibil în circumstanțele războiului civil. Țăranii
s-au unit în „comune” sau „soviete de muncă liberă,” și au cultivat în comun pământul pentru care s-au
luptat cu foștii proprietari. Aceste grupuri au respectat principiile egalității și fraternității. Fiecare
bărbat, femeie sau copil trebuia să lucreze în raport cu puterea lui sau ei, iar tovarășii aleși în funcții
administrative temporare, ulterior se întorceau la munca lor obișnuită alături de ceilalți membri ai
comunelor.
Fiecare soviet era pur și simplu executivul voinței țăranilor din localitatea în care fusese ales.
Unitățile de producție au fost federate în districte, iar districtele în regiuni. Sovietele au fost integrate
într-un sistem economic general bazat pe egalitate socială; aveau să fie independente de orice partid
politic. Niciun politician nu avea să își dicteze voința asupra lor sub acoperirea puterii sovietelor.
Membrii trebuiau să fie muncitori autentici în serviciul maselor muncitoare.
Când partizanii Makhnoviști se mutau într-o zonă lipeau afișe pe care scria:

„Libertatea muncitorilor și țăranilor este a lor, și nu supusă vreunei restricții. Este treaba muncitorilor și
a țăranilor să acționeze, să se organizeze, să se înțeleagă între ei în toate aspectele vieților lor, după
cum consideră și doresc ei înșiși... Makhnoviștii nu pot face mai mult decât să ofere ajutor și
consiliere... În nicio circumstanță nu pot și nici nu doresc să guverneze.”

Când în 1920 oamenii lui Makhno au fost aduși să negocieze cu Bolșevicii, au făcut-o ca și
egalii lor, și au încheiat o înțelegere efemeră cu ei, la care au insistat ca următorul apendice să fie
adăugat: „În zona în care armata Makhnovistă acționează, populația de muncitori și țărani își va crea
propriile instituții libere pentru auto-administrarea economică și politică; aceste instituții vor fi
autonome și conectate federal prin înțelegeri cu organele guvernante ale Republicii Sovietelor.”
Negociatorii Bolșevici au fost uluiți și au separat apendicele de înțelegere, pentru a o trimite spre
aprobare la Moscova unde desigur, era considerat „absolut inadmisibil.”
Una din relativele slăbiciuni ale mișcări Makhnoviste a fost lipsa intelectualilor libertari, însă a
primit oarecare ajutor intermitent din afară. Acesta a venit mai întâi din Harkov și Kursk unde
anarhiștii, inspirați de Voline, formaseră în 1918 o uniune numită Nabat (semnal de alarmă). În 1919
au ținut un congres la care s-au declarat „categoric și clar opuși oricărei forme de participare în soviete,
care au devenit simple organisme politice, organizate pe un fundament autoritar, centralizat, statist.”
 Guvernul Bolșevic a privit această afirmație drept o declarație de război iar, Nabat a fost forțată
să renunțe la toate activitățile sale. Mai târziu, în iulie, Voline a ajuns la cartierul general al lui Makhno
și i s-a alăturat lui Peter Archinoff în preluarea aspectului cultural și educațional al mișcării. El a
prezidat la congresul ținut în octombrie la Alexandrovsk, unde „Tezele Generale” ce stabileau doctrina
„sovietelor libere” au fost adoptate.
Delegați ai țăranilor și partizanilor au luat parte la aceste congrese. De fapt, organizația civilă a
fost o extensie a unei armate de insurecție a țăranilor, ce practica tactici de gherilă. Această armată era
remarcabil de mobilă, parcurgând până la 250 de km într-o zi, mulțumită nu doar cavaleriei sale, ci și
infanteriei, care se deplasa cu căruțe ușoare cu arcuri, trase de cai. Această armată a fost organizată pe
principii specific libertare, voluntare. Principiul electiv a fost aplicat la toate nivelurile iar disciplina
acceptată în mod liber: regulile ultimei au fost stabilite de comisii de partizani, apoi validate de către
adunări generale, și strict supravegheate de toți.
Franc-tireurii (*trupe neregulate) lui Makhno au oferit armatelor Albe de intervenție suficiente
belele. Unitățile de Gărzi Roșii Bolșevice, în partea lor, nu au fost foarte eficiente. Acestea au luptat
doar lângă căile ferate și niciodată nu s-au îndepărtat de trenurile lor blindate, la care se retrăgeau la
primul semn de opoziție, uneori fără să îi primească în vagon pe toți combatanții lor. Nu au oferit prea
multă încredere țăranilor care nu aveau suficiente arme și erau izolați în satele lor și astfel s-ar fi aflat la
mila contra-revoluționarilor. Archinoff, istoricul Makhnovshchina, scria că „onoarea distrugerii contra-
revoluției lui Denikin în toamna lui 1919 se datorează în principal insurgenților anarhiști.”
Dar după ce unitățile Gărzilor Roșii au fost absorbite în Armata Roșie, Makhno a persistat în
refuzul de a-și pune armata sub comanda supremă a șefului Armatei Roșii, Troțki. Acel mare
revoluționar a considerat astfel necesar să se îndrepte împotriva mișcării insurecționiste. Pe 4 iunie
1919 a schițat un ordin interzicând viitorul congres Makhnovist, acuzându-i că se opuneau puterii
Sovietice în Ucraina. A caracterizat participarea la congres drept un act de „înaltă trădare” și a cerut
arestarea delegaților.
A refuzat să ofere arme partizanilor lui Makhno, eșuând în datoria sa de a-i asista, și i-a acuzat
ulterior de „trădare” și de faptul că s-au lăsat învinși de către trupele Albe. Aceeași procedură a fost
utilizată 18 ani mai târziu de către staliniștii spanioli împotriva brigăzilor anarhiste.
Cele două armate, totuși au ajuns la o înțelegere din nou, în două ocazii, când pericolul extrem
provocat de intervenție a necesitat ca ele să acționeze concomitent. Asta s-a petrecut mai întâi în martie
1919, împotriva lui Denikin, a doua oară în timpul verii și toamnei anului 1920, înainte de amenințarea
forțelor Albe ale lui Wrangel care au fost în sfârșit distruse de Makhno. Dar de îndată ce pericolul
suprem a trecut, Armata Roșie s-a reîntors la operațiunile militare îndreptate împotriva partizanilor lui
Makhno, care au răspuns în egală măsură.
La sfârșitul lui 1920 cei aflați la putere au mers până la a organiza o ambuscadă.
Bolșevicii i-au invitat pe ofițerii armatei Makhnoviste din Crimeea să ia parte la un consiliu
militar. Acolo au fost arestați imediat de către CEKA, poliția politică, și împușcați în timp ce partizanii
lor erau dezarmați. În același timp o ofensivă exactă a fost lansată împotriva Gulyai-Polye. Lupta tot
mai inegală dintre libertari și autoritariști a continuat pentru încă nouă luni. La sfârșit, totuși, copleșit
de forțe mai numeroase și mai bine echipate, Makhno a trebuit să renunțe la luptă. A reușit să se
refugieze în România în august 1921, și mai târziu a ajuns la Paris, unde a murit mult mai târziu din
cauza bolilor și a sărăciei. Acesta a fost sfârșitul epicei povești a Makhnovshchina. Potrivit lui Peter
Archinoff, a fost prototipul unei mișcări independente a maselor muncitorești și de aceea o sursă de
viitoare inspirație pentru muncitorii lumii.

Kronstadt
În februarie-martie 1921 muncitorii din Petrograd și marinarii din fortăreața Kronstadt au fost
conduși către revoltă, aspirațiile ce i-au inspirat fiind foarte similare cu acelea ale țăranilor
revoluționari Makhnoviști.
Condițiile materiale ale muncitorilor urbani deveniseră intolerabile prin lipsa produselor
alimentare, a combustibilului și a transportului, iar orice exprimare a nemulțumirii era zdrobită de un
regim tot mai dictatorial și totalitar. La sfârșitul lui februarie grevele au izbucnit în Petrograd, Moscova
și alte câteva mari centre industriale. Muncitorii cereau pâine și libertate; au mers în marș dintr-o
fabrică într-alta, închizându-le, atrăgând noi contingente de muncitori în demonstrațiile lor. Autoritățile
au răspuns cu focuri de armă, iar muncitorii din Petrograd în schimb printr-un protest la care au
participat 10 000 de muncitori.
Kronstadt era o bază navală insulară la 77 de km de Petrograd, în Golful Finlandei, ce era
înghețat în timpul iernii. Era populată de marinari și câteva mii de muncitori angajați în arsenalurile
navale. Marinarii din Kronstadt au fost în avangarda evenimentelor revoluționare din 1905 și 1917.
După cum spusese Troțki, au fost „mândria și gloria Revoluției Ruse.” Locuitorii civili din Kronstadt
formaseră o comună liberă, relativ independentă față de autorități. În centrul fortăreței o enormă piață
publică servea drept forum popular, putând găzdui până la 30 000 de persoane.
În 1921 marinarii cu siguranță nu aveau aceeași alcătuire revoluționară și același personal ca în
1917; fuseseră aleși din rândul țărănimii mult mai mult decât predecesorii lor; dar spiritul militant
rămăsese, și ca rezultat al realizărilor anterioare ei și-au păstrat dreptul de a lua parte în mod activ la
întâlnirile muncitorilor din Petrograd. Când muncitorii fostei capitale au intrat în grevă, ei au trimis
emisari care au fost conduși înapoi de către forțele de ordine. În timpul a două întâlniri în masă ținute în
piața mare au preluat, ca fiind ale lor, cererile greviștilor. Șaizeci de mii de marinari, muncitori și
soldați au participat la a doua întâlnire ținută pe 1 martie, precum și Kalinin, președintele executivului
central. În ciuda prezenței sale au adoptat o rezoluție care cerea ca muncitorii, soldații Roșii, și
marinarii din Petrograd, Kronstadt și provincia Petrograd să fie chemați împreună în următoarele zece
zile într-o conferință independentă de partidele politice. Au cerut de asemenea abolirea „ofițerilor
politici,” au cerut ca niciun partid politic să nu aibă privilegii, și ca detașamentele de șoc Comuniste din
armată și „gărzile Comuniste” din fabrici să fie dizolvate.
A fost într-adevăr monopolul de putere al partidului de guvernământ cel pe care îl atacau.
Rebelii din Kronstadt au îndrăznit să numească acest monopol o „uzurpare.” Să lăsăm marinarii furioși
să vorbească pentru ei înșiși, în vreme ce răsfoim paginile jurnalului oficial al acestei noi comune,
Izvestia din Kronstadt. Potrivit lor, odată ce a pus stăpânire pe putere, Partidul Comunist a avut doar o
preocupare: să o păstreze prin mijloace corecte sau murdare. A pierdut contactul cu masele, și și-a
demonstrat inabilitatea de a scoate țara dintr-o stare de colaps general. A devenit birocratic și a pierdut
încrederea muncitorilor. Sovietele, pierzându-și puterea reală, au fost infiltrate, preluate și manipulate,
sindicatele au fost transformate în instrumente ale Statului. Un aparat polițienesc omnipotent apăsa pe
oameni, impunându-și legile prin focuri de armă și utilizarea terorii.
Viața economică nu a devenit socialismul promis, bazat pe muncă liberă, ci un aspru capitalism
de stat. Muncitorii erau simpli salariați sub acest trust național, exploatați la fel ca și înainte.
Ireverențioșii oameni din Kronstadt au mers până la a-și exprima dubiul asupra infailibiltății liderilor
supremi ai revoluției. L-au sfidat pe Troțki, și chiar pe Lenin, într-un mod lipsit de respect. Cererile lor
imediate erau restaurarea tuturor libertăților și alegeri libere pentru toate organele democrației
sovietice, dar dincolo de asta ei priveau către un obiectiv mai distrant, cu un clar conținut anarhist: o „a
treia revoluție.”
Rebelii au intenționat totuși să rămână în cadrul Revoluției și și-au asumat răspunderea de a
proteja realizările revoluției sociale. Au declarat că nu au nimic în comun cu aceia care și-ar fi dorit să
se „reîntoarcă la cnutul Țarismului,” și deși nu și-au ascuns intenția de a-i priva pe „Comuniști” de
putere, aceasta nu avea scopul de a-i „reîntoarce pe muncitori și țărani la sclavie.” Mai mult, nu au
eliminat orice posibilitate de a coopera cu regimul, sperând încă „să fie capabili să găsească un limbaj
comun.” În cele din urmă, libertatea de exprimare pe care o cereau nu avea să fie pentru oricine, ci doar
pentru credincioșii sinceri în Revoluție: anarhiști și „socialiști de stânga” (o formulă care îi excludea pe
social democrați sau Menșevici).
Îndrăzneala din Kronstadt era mult mai mult decât putea un Lenin sau un Troțki să îndure.
Liderii Bolșevici indentificaseră odată și pentru totdeuna Revoluția cu Partidul Comunist, și orice
apărea împotriva acestui mit trebuie să fi părut în ochii lor „contra-revoluționar.” Au văzut toată
ortodoxia Marxist-Leninistă pusă în pericol. Kronstadt i-a înfricoșat cu atât mai mult cu cât ei guvernau
în numele proletariatului și brusc autoritatea lor era contestată de o mișcare pe care o știau a fi autentic
proletară.
Lenin, mai mult, avea ideea mai degrabă simplistă că o restaurație Țaristă era singura
alternativă la dictatura propriului partid. Oamenii de stat de la Kremlin au argumentat în 1921 în același
mod ca aceia, mult mai târziu, din toamna lui 1956: Kronstadt a fost predecesorul Budapestei.
Troțki, omul cu „pumnul de fier,” și-a asumat răspunderea pentru represiune. „Dacă continuați,
veți fi împușcați de la adăpost ca potârnichile,” i-a anunțat pe „răzvrătiți.” Marinarii erau tratați ca
„Gardiști Albi,” complici ai puterilor intervenționiste vestice, și ai „Bursei din Paris.” Trebuia ca ei să
fie aduși sub ascultare. În zadar anarhiștii Emma Goldman și Alexander Berkman, care găsiseră azil în
patria muncitorilor după ce fuseseră deportați din Statele Unite, i-au trimis o scrisoare patetică lui
Zinoviev, insistând că utilizarea forței va produce „pagube incalculabile revoluției sociale” și
implorând „tovarășii Bolșevici” să soluționeze conflictul prin negocieri fraterne. Muncitorii din
Petrograd nu puteau să vină în ajutorul Kronstadtului pentru că erau deja terorizați și supuși legii
marțiale.
A fost creată o forță expediționară compusă din trupe atent alese, întrucât mulți soldați Roșii nu
erau dispuși să tragă asupra fraților lor de clasă. Această forță a fost pusă sub comanda unui fost ofițer
țarist, viitorul mareșal Tukachevsky. Bombardamentul fortăreței a început pe 7 martie. Sub titlul
„Lăsați lumea să știe!” locuitorii asediați au lansat un ultim apel: „Fie ca sângele inocenților să fie pe
capul Comuniștilor, înnebuniți, îmbătați și turbați de putere. Trăiască puterea sovietelor!” Forța
atacatoare a trecut înghețatul Golf al Finlandei pe 18 martie și a reprimat „rebeliunea” printr-o orgie de
crime.
Anarhiștii nu au jucat niciun rol în această întâmplare. Cu toate astea, comitetul revoluționar din
Kronstadt a invitat doi libertari să se alăture: Yarchouk (fondatorul sovietului din Kronstadt din 1917)
și Voline; în zadar, pentru că aceștia erau la acea dată întemnițați de către Bolșevici. Ida Mett, istoric al
revoltei din Kronstadt (în La Commune de Kronstadt), a comentat că „influența anarhistă a apăsat doar
în măsura în care anarhismul însuși a propagat ideea democrației muncitorilor.” Anarhiștii nu au jucat
niciun rol direct în evenimente, dar s-au asociat cu ele. Voline mai târziu a scris: „Kronstadt a fost
prima tentativă în întregime independentă a oamenilor de a se elibera de sub orice control și de a realiza
revoluția socială: această tentativă a fost făcută direct,... de către masele muncitorești, fără „păstori
politici,” fără „lideri” sau „tutori.” Alexander Berkman a adăugat: „Kronstadt a aruncat în aer mitul
Statului proletar; a demonstrat că dictatura Partidului Comunist și Revoluția erau într-adevăr
incompatibile.”

Anarhismul în Viață și Mort

Deși anarhiștii nu au jucat niciun rol direct în rebeliunea din Kronstadt, regimul a profitat de
zdrobirea ei pentru a pune capăt unei ideologii care continua să-i înfricoșeze. Câteva săptămâni mai
devreme, pe 8 februarie, bătrânul Kropotkin murise pe pământ rusesc, iar rămășițelor sale li s-a oferit o
înmormântare impunătoare, ce a fost urmată de un imens convoi de aproximativ 100 000 de oameni.
Deasupra capetelor din mulțime, printre steagurile roșii, se puteau vedea bannerele negre ale grupurilor
anarhiste inscripționate cu litere de foc: „Unde există autoritate nu există libertate.” Potrivit biografilor
lui Kropotkin aceasta a fost „ultima mare demonstrație împotriva tiraniei Bolșevice, și mulți au luat
parte mai mult pentru a cere libertate, decât pentru a-l comemora pe marele anarhist.”
Sute de anarhiști au fost arestați după Kronstadt, și doar câteva luni mai târziu, libertara Fanny
Baron și opt dintre tovarășii ei au fost împușcați în beciurile închisorii Ceka din Moscova. Anarhismul
militant a primit o lovitură fatală. Dar în afara Rusiei, anarhiștii care au trăit Revoluția Rusă au inițiat o
muncă enormă de criticare și revizuire doctrinală ce a revigorat gândirea libertară și a facut-o mai
concretă. Încă din septembrie 1920, congresul Confederației Organizațiilor Anarhiste din Ucraina,
Nabat, a respins în mod categoric expresia „dictatura proletariatului,” văzând că a dus inevitabil la
dictatura asupra maselor de către o fracțiune a proletariatului înrădăcinată în Partid, de către oficiali și o
mână de lideri. Chiar înainte să moară Kropotkin a lansat un „Mesaj către muncitorii din Vest” în care
a denunțat cu tristețe ascensiunea unei „formidabile birocrații:” „Îmi pare că această tentativă de a
construi o republică Comunistă pe baza unui stat puternic centralizat, sub legea de fier a dictaturii unui
singur partid, s-a sfârșit printr-un teribil fiasco. Rusia ne învață cum să nu impunem comunismul.”
Un apel patetic din partea Anarho-Sindicaliștilor ruși către proletariatul mondial a fost publicat
în numărul din 7-13 ianuarie, 1921 al jurnalului francez Le Libertaire: „Tovarăși, puneți capăt
dominației burgheziei voastre, la fel cum am făcut și noi aici. Dar nu repetați erorile noastre; nu
permiteți comunismului de stat să se instaureze în țările voastre!” În 1920 anarhistul german Rudolf
Rocker, care mai târziu a trăit și a murit în Statele Unite, a scris Die Bankrotte des Russischen
Stautskommunismus (Falimentul Comunismului de Stat), care a apărut în 1921. Aceasta a fost prima
analiză făcută asupra degenerării Revoluției Ruse. În viziunea sa, faimoasa „dictatură a proletariatului”
nu era expresia dorinței unei singure clase, ci dictatura unui partid ce pretindea să vorbească în numele
unei clase și menținută la putere prin forța baionetelor. „Sub dictatura proletariatului, în Rusia o nouă
clasă s-a dezvoltat, „comisarocrația,” ce asuprește masele largi la fel de mult ca și vechiul regim.” Prin
subordonarea sistematică a tuturor factorilor din viața socială față de un guvern atotputernic învestit cu
toate prerogativele, „nu s-ar putea să nu sfârșești cu ierarhia de oficiali ce s-a dovedit fatală pentru
dezvoltarea Revoluției Ruse.” „Nu doar că Bolșevicii au împrumutat aparatul de stat de la societatea
anterioară, ci i-au oferit o putere atotcuprinzătoare pe care niciun alt guvern nu și-o arogă.”
În iunie 1922 grupul de anarhiști ruși exilați în Germania a publicat o cărticică revelatoare sub
numele de A. Gorielik, A. Komoff, și Voline: Repression de l’Anarchisme en Russie Sovietique
(Reprimarea Anarhismului în Rusia Sovietică). Voline a realizat o traducere în franceză ce a apărut la
începutului lui 1923. Conținea o listă alfabetică a martirilor anarhismului rus.
În 1921-1922, Alexander Berkman, și în 1922-1923, Emma Goldman au publicat o succesiune
de pamflete despre evenimentele dramatice la care au fost martori în Rusia.
La rândul lor, Peter Archinoff și însuși Nestor Makhno, evadați Makhnoviști ce s-au refugiat în
Vest, și-au publicat dovezile. Cele două lucrări libertare clasice despre Revoluția Rusă, Ghilotina la
Muncă: Douăzeci de ani de teroare în Rusia de G.P. Maximoff și Revoluția neștiută de Voline au
apărut mult mai târziu, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și au fost scrise cu maturitatea
gândirii făcută posibilă de trecerea anilor.
Pentru Maximoff, a cărui relatare a apărut în America, lecțiile trecutului i-au adus o speranță
sigură pentru un viitor mai bun. Noua clasă conducătoare din URSS nu poate fi și nici nu va fi
permanentă, și îi va urma socialismul libertar. Condiții obiective antrenează această dezvoltare: „Este
de conceput...că muncitorii ar putea dori reîntoarcerea capitaliștilor la întreprinderile lor? Niciodată!
pentru că se revoltă în mod precis împotriva exploatării din partea Statului și a birocraților săi.” Ceea ce
doresc muncitorii este să înlocuiască această gestionare autoritară a producției cu propriile consilii de
fabrică, și să unească aceste consilii într-o singură mare federație națională. Ceea ce doresc este
autogestiunea muncitorilor. În același sens, țăranii au înțeles că nu se poate pune problema reîntoarcerii
la o economie individualistă. Agricultura colectivă este singura soluție, împreună cu colaborarea
colectivelor rurale cu consiliile de fabrică și cu sindicatele: pe scurt, dezvoltarea ulterioară a
programului Revoluției din Octombrie în libertate completă.
Voline a subliniat că orice experiment folosind modelul rus nu ar putea duce decât la
„capitalism de stat bazat pe o odioasă exploatare a maselor,” „cea mai rea formă de capitalism și una
care nu are absolut nimic de a face cu progresul umanității către o societate socialistă.” Nu ar putea
face nimic decât să promoveze „dictatura unui singur partid ce duce inevitabil la suprimarea tuturor
libertăților de exprimare, presă, organizare, și acțiune, chiar pentru tendințe revoluționare, cu singura
excepție a partidului aflat la putere,” și la o „inchiziție socială” ce sufocă „chiar suflul Revoluției.”
Voline a continuat să susțină că Stalin „nu a picat din cer.” Stalin și stalinismul sunt, în viziunea
sa, consecința logică a sistemului autoritarist fondat și organizat între 1918 și 1921. „Aceasta este lecția
pe care lumea trebuie să o învețe din îngrozitorul și decisivul experiment Bolșevic: o lecție ce oferă
sprijin puternic tezelor libertariene și pe care evenimentele o vor dezvălui în curând înțelegerii tuturor
acelora care deplâng, suferă, gândesc, și se zbat.”

►ANARHISMUL ÎN CONSILIILE DE FABRICĂ

ITALIENE◄

Anarhiștii italieni au urmat exemplul evenimentelor din Rusia, și au mers alături de partizanii
puterii sovietice în perioada imediată de după Primul Război Mondial. Revoluția Rusă a fost primită cu
profundă simpatie de către muncitorii italieni, mai ales de către avangarda lor, muncitorii metalurgici
din nordul țării. Pe 20 februarie, 1919, Federația Italiană a Muncitorilor Metalurgici (FIOM) a obținut
un contract ce oferea alegerea „comisiilor interne” în fabrici. Au încercat ulterior transformarea acestor
organe de reprezentare a muncitorilor în consilii de fabrică cu o funcție admnistrativă, prin realizarea
unor serii de greve și ocupări ale fabricilor.
Ultima din acestea, la sfârșitul lui august 1920, a luat naștere dintr-o grevă patronală. Muncitorii
metalurgici în totalitate au decis continuarea producției pe cont propriu. Au încercat persuasiunea și
constrângerea alternativ, dar au eșuat în a obține cooperarea inginerilor și a personalului administrativ.
De aceea administrarea fabricilor a trebuit să fie realizată de către comitete tehnice și administrative ale
muncitorilor. Autogestiunea a durat o perioadă destul de lungă: în perioada de început a fost obținută
asistență din partea băncilor, dar când a fost retrasă, sistemul de autogestiune a emis proprii săi bani
pentru a plăti salariile muncitorilor. Auto-disiplina foarte strictă a fost necesară, consumul băuturilor
alcoolice a fost interzis iar, patrule armate au fost organizate pentru auto-apărare. O solidaritate foarte
strânsă a fost stabilită între fabricile aflate sub autogestiune. Minereurile și cărbunele au fost puse la
comun, și împărțite în mod echitabil.
Aripa reformistă a sindicatelor a optat pentru un compromis cu angajatorii.
 După câteva săptămâni de ocupare administrativă, muncitorii au trebuit să părăsească fabricile
în schimbul unei promisiuni de a se extinde controlul muncitorilor, o promisiune ce nu a fost ținută.
Aripa revoluționară de stânga, formată din anarhiști și socialiști de stânga, a strigat în zadar trădare.
Stânga avea o teorie, un reprezentant și o publicație. Săptămânalul L’Ordine Nuovo (Noua
Ordine) a apărut prima dată în Torino pe 1 mai 1919. Era editat de un socialist de stânga, Antonio
Gramsci, asistat de un profesor de filozofie de la Universitatea din Torino cu idei anarhiste, ce scria sub
pseudonimul Carlo Petri, și de asemenea de un întreg nucleu de libertarieni din Torino. În fabrici,
grupul Ordine Nuovo era susținut de un număr de oameni, mai ales militanții Anarho-Sindicaliști din
sindicatele metalurgice, Pietro Ferrero și Maurizio Garino. Manifestul Ordine Nuovo a fost semnat de
către socialiști și libertarieni, împreună punându-se de acord să considere consiliile de fabrică drept
„organe potrivite pentru viitoarea administrare Comunistă atât a fabiricilor individuale cât și a întregii
societăți.”
Ordine Nuovo a tins să înlocuiască sindicalismul tradițional cu structura consiliilor de fabrică.
Nu a fost în întregime ostilă sindicatelor, pe care le privea drept „coloana puternică a marelui organism
proletar.” Totuși, în stilul lui Malatesta din 1907, era critică față de decadența unei mișcări sindicale
birocratice și reformiste, ce a devenit o parte integrală a societății capitaliste; a denunțat incapacitatea
sindicatelor de a acționa ca și instrumente ale revoluției proletare.
Pe de altă parte, Ordine Nuovo a atribuit toate virtuțile consiliilor de fabrică. Le privea drept
mijlocul de a unifica clasa muncitoare, singurul organ ce ar fi putut ridica muncitorii deasupra
intereselor speciale ale diferitelor sindicate și de a-i conecta pe cei „organizați” cu cei „neorganizați.”
Le-a oferit consiliilor recunoaștere pentru generarea unei psihologii a producătorilor, ce îi pregătea pe
muncitori pentru autogestiune. Mulțumită lor, cucerirea fabricilor a devenit o posibilitate concretă chiar
și pentru muncitorul cel mai de jos, la îndemâna sa. Consiliile erau privite ca o prefigurare a societății
socialiste.
Anarhiștii italieni erau de o gândire mai realistă și mai puțin guralivă decât Antonio Gramsci, și
uneori se dedau la comentarii ironice asupra exceselor „taumaturgice” ale predicilor în favoarea
consiliilor de fabrică. Desigur erau conștienți de meritele lor, dar se apropiau de exagerare. Gramsci a
denunțat reformismul sindicatelor, nu fără motive, dar Anarho-Sindicaliștii au indicat că într-o perioadă
non-revoluționară consiliile de fabrică ar putea de asemenea degenera în organe de colaborare între
clase. Cei mai preocupați de sindicalism au considerat de asemenea nedrept că Ordine Nuovo a
condamnat, fără deosebire, nu numai sindicalismul reformist dar și sindicalismul revoluționar al
centrului lor, Mișcarea Sindicalistă Italiană.25
 În cele din urmă, și cel mai important, anarhiștii erau oarecum neliniștiți de interpretarea
ambiguă și contradictorie pe care Ordine Nuovo a oferit-o prototipului consiliilor de fabrică, sovietele.
Cu certitudine Gramsci a folosit des termenul „libertarian” în scrierile sale și deseori și-a încrucișat
spada cu autoritaristul îndârjit Angelo Tasca, care propusese un concept nedemocratic al „dictaturii
proletariatului,” ce ar fi redus consiliile de fabrică la simple instrumente ale Partidului Comunist, și
care chiar a atacat gândirea lui Gramsci ca fiind „Proudhoniană.” Gramsci nu a cunoscut destule despre
evenimentele din Rusia pentru a diferenția între sovietele libere ale primelor luni ale revoluției și
sovietele îmblânzite ale Statului Bolșevic. Acest lucru l-a determinat să folosească formulări ambigue.
Vedea consiliul de fabrică drept „modelul Statului proletar,” care se aștepta să fie integrat într-un
sistem mondial: Internaționala Comunistă. Credea că poate reconcilia Bolșevismul cu dispariția
Statului și cu o interpretare democratică a „dictaturii proletariatului.”
Anarhiștii italieni au început prin salutarea sovietelor rusești cu un entuziasm necritic. Pe 1
iunie 1919 Camillo Bemeri, unul dintre ei, a publicat un articol intitulat „Auto-Democrație” în care
lăuda regimul Bolșevic drept „cel mai practic experiment în democrația integrală, pe cea mai largă
scară, încercat vreodată,” și „antiteza socialismului de stat centralizator.”
Totuși, un an mai târziu, la congresul Sindicatului Anarhist Italian, Maurizio Garino vorbea
destul de diferit: sovietele ce au fost create în Rusia de către Bolșevici erau material diferite de
autogestiunea muncitorilor imaginată de anarhiști. Ele formau „baza unui nou Stat, inevitabil
centralizat și autoritar.”
Anarhiștii italieni și prietenii lui Gramsci au urmat ulterior căi divergente. Ultimii au susținut la
început că Partidul Socialist, ca și sindicatele, era o organizație integrată în sistemul burghez și că nu
era, prin urmare nici necesar, nici de dorit ca acesta să fie susținut. Apoi au făcut o „excepție” pentru
grupurile Comuniste din interiorul Partidului Socialist.
După despărțirea de la Livorno din 21 ianuarie 1921, aceste grupuri au format Partidul
Comunist Italian, afiliat la Internaționala Comunistă.
Libertarii italieni, la rândul lor, au trebuit să abandoneze unele dintre iluziile lor și să acorde
mai multă atenție unei scrisori profetice scrisă lor de către Malatesta încă din vara lui 1919. Aceasta îi
avertiza împotriva unui „nou guvernământ ce s-a instalat (în Rusia) deasupra Revoluției pentru a o
înfrâna și a o supune scopurilor unui anumit partid...sau mai degrabă liderilor unui partid.” Bătrânul
revoluționar a argumentat profetic că era o dictatură, cu decretele sale, sancțiunile sale penale, agenții
săi executivi, și peste toate, cu forțele sale armate ce au servit apărării Revoluției împotriva inamicilor
săi externi, dar care mâine vor servi pentru impunerea voinței dictatorilor asupra muncitorilor, pentru
controlarea cursului Revoluției, pentru consolidarea intereselor noi create, și pentru a apăra o clasă
privilegiată nouă împotriva maselor. Lenin, Troțki, și camarazii lor sunt cu siguranță revoluționari
sinceri, dar pregătesc cadrele guvernamentale ce le vor permite succesorilor lor să profite de Revoluție
și să o ucidă. Ei vor fi primele victime ale propriilor lor metode.
Doi ani mai târziu, Sindicatul Anarhist Italian s-a întâlnit în congres la Ancona între 2-4
noiembrie 1921, și a refuzat să recunoască guvernul rus ca fiind reprezentativ pentru Revoluție, în
schimb denunțându-l drept „principalul inamic al Revoluției,” „asupritorul și exploatatorul
proletariatului în numele căruia pretinde să exercite autoritatea.” Iar scriitorul libertar Luigi Fabbri a
concluzionat în același an că „un studiu critic al Revoluției Ruse este de o imensă importanță...pentru
că revoluționarii vestici își pot direcționa acțiunile într-o asemenea manieră încât să evite erorile care
au fost scoase la lumină de către experiența rusă.”

►ANARHISMUL ÎN REVOLUȚIA SPANIOLĂ◄

Mirajul Sovietic
Decalajul în timp dintre conștientizarea subiectivă și realitatea obiectivă este o constantă în
istorie. Anarhiștii ruși și aceia care au fost martori la drama rusească au învățat o lecție încă din 1920
dar care a devenit cunoscută, admisă și împărțită doar ani mai târziu. Prima revoluție proletară
triumfătoare peste o șesime din glob a avut un asemenea prestigiu și fast încât mișcarea clasei
muncitoare a rămas multă vreme hipnotizată prin impunerea astfel a unui exemplu. „Consilii” în
imaginea sovietelor rusești au apărut peste tot, nu doar în Italia, după cum am văzut, ci și în Germania,
Austria și Ungaria. În Germania sistemul de consilii a fost elementul esențial în programul Ligii
Spartachiste a Rosei Luxemburg și a lui Karl Liebknecht.
În 1919 președintele Republicii Bavareze, Kurt Eisner, a fost asasinat în Munchen. O Republică
Sovietică a fost apoi proclamată sub conducerea scriitorului libertar Gustav Landauer, care a fost la
rândul său asasinat de contra-revoluție. Prietenul și camaradul său de arme, poetul anarhist Erich
Muhsam, a compus o „Rate-Marseillaise” (Marseieza Consiliilor), în care muncitorii erau chemați la
arme nu pentru a forma batalione, ci consilii pe modelul acelora din Rusia și Ungaria, și astfel să pună
capăt lumii vechi de secole a sclaviei.
Totuși, în primăvara lui 1920 un grup german de opoziție ce susținea Rate-Kommunismus
(Comunismul consiliilor) a părăsit Partidul Comunist pentru a forma un Partid Comunist German al
Muncitorilor (KAPD).26 Ideea consiliilor a inspirat un grup similar din Olanda condus de Hermann
Gorter și Anton Pannekoek. În timpul unei polemici aprinse cu Lenin, ultimul nu s-a temut să răspundă,
în pur stil libertar, liderului infailibil al Revoluției Ruse: „Căutăm încă lideri reali care nu vor dori să
domine masele și nu le vor trăda. Atâta vreme cât nu îi avem, dorim ca totul să fie făcut de jos în sus și
prin dictatura maselor asupra lor însele. Dacă am un ghid montan și acesta mă conduce înspre o
prăpastie, prefer să mă descurc fără.” Pannekoek a declarat că consiliile erau o formă de auto-guvernare
ce va înlocui formele de guvernământ ale vechii lumi; la fel ca și Gramsci, nu putea vedea nicio
diferență între ultimele și „dictatura Bolșevică.” În multe locuri, în special în Bavaria, Germania și
Olanda, anarhiștii au jucat un rol pozitiv în dezvoltarea practică și teoretică a sistemului de consilii.
În mod similar în Spania, Anarho-Sindicaliștii erau orbiți de Revoluția din Octombrie.
Congresul din Madrid al CNT27-ului (10-20 decembrie 1919) a adoptat o declarație care afirma că
„epopeea poporului rus a electrificat proletariatul mondial.” Prin aclamații „fără reticență, precum o
frumusețe care se oferă bărbatului pe care îl iubește,” congresul a votat provizoriu să se înscrie în
Internaționala Comunistă datorită caracterului său revoluționar, exprimând speranța totuși, că un
congress al muncitorilor universal va fi convocat pentru a determina bazele pe care o adevărată
internațională a muncitorilor ar fi putut fi creată. Câteva voci timide, de nemulțumire s-au făcut totuși
auzite: Revoluția Rusă era o revoluție „politică” și nu incorpora idealul libertar. Congresul nu a luat
cunoștință și a decis să trimită o delegație la cel de-Al Doilea Congres al Internaționalei A Treia ce s-a
deschis la Moscova pe 15 iulie 1920.
Până atunci, totuși, povestea de dragoste era deja pe punctul de a se destrăma. Delegatul ce
reprezenta Anarho-Sindicalismul spaniol a fost presat să participe la crearea unui centru sindicalist
revoluționar internațional, dar a schimbat foaia când i s-a prezentat un text ce se referea la „cucerirea
puterii politice,” „dictatura proletariatului,” și care propunea o relație organică între sindicate și
partidele Comuniste, ce deghiza sumar o relație de subordonare a primelor față de cele din urmă. În
întâlnirile viitoare ale Internaționalei Comuniste, organizațiile sindicale ale diferitelor națiuni ar fi fost
reprezentate de către delegații partidelor Comuniste din țările respective; iar, proiectata Internațională a
Sindicatelor Roșii ar fi fost controlată pe față de către Internaționala Comunistă și secțiunile sale
naționale. Angel Pestana, reprezentantul spaniol, a expus concepția libertară a revoluției sociale și a
exclamat: „Revoluția nu este, și nu poate fi, lucrarea unui partid. Ce poate face cel mai mult un partid
este să instige o lovitură de stat. Dar o lovitură de stat nu este o revoluție.” A concluzionat: „Ne spuneți
că revoluția nu poate avea loc fără un partid Comunist și că fără cucerirea puterii politice emanciparea
nu este posibilă, și că fără dictatură nu se poate distruge burghezia: toate aceste aserțiuni sunt absolut
nejustificate.”
 În lumina îndoielilor exprimate de către delegatul CNT, Comuniștii au creat un spectacol de
ajustare a rezoluției cu privire la „dictatura proletariatului.” Liderul sindical rus Lozovsky, cu toate
acestea, a publicat în cele din urmă textul în forma sa originală fără modificările introduse de Pestana,
dar purtând semnătura acestuia. De la tribună, Troțki a lovit în delegatul spaniol vreme de aproape o
oră dar, președintele a declarat dezbaterea închisă când Pestana a cerut timp pentru a răspunde acestor
atacuri.
Pestana a petrecut mai mult luni în Moscova și a părăsit Rusia pe 6 septembrie 1920, profund
deziluzionat de toate lucrurile pe care le-a observat în tot acest timp. Într-o relatare a unei vizite
ulterioare la Berlin, Rudolf Rocker l-a descris pe Pestana ca fiind precum un om „salvat de la un
naufragiu.” Nu a avut inima să le spuna tovarășilor săi spanioli adevărul. I se părea precum o „crimă”
să distrugă imensa speranță pe care Revoluția Rusă a produs-o în rândul lor. De îndată ce a trecut
granița spaniolă a fost aruncat în închisoare și a fost astfel cruțat de la datoria dureroasă de a fi primul
care să vorbească.
În timpul verii anului 1921 o delegație diferită din partea CNT a luat parte la congresul fondator
al Internaționalei Sindicatelor Roșii. Printre delegații CNT se aflau discipoli tineri ai Bolșevismului
Rus, precum Joaquin Maurin și Andres Nin, dar se afla de asemenea și un anarhist francez, Gaston
Leval, care avea un cap limpede. Acesta și-a asumat riscul de a fi acuzat de „a face jocul burgheziei” și
de „a ajuta contra-revoluția” decât să rămână tăcut și să nu spună maselor că ceea ce a eșuat în Rusia nu
a fost Revoluția, ci Statul, și că să nu „le arate în spatele Revoluției vii, Statul care o paraliza și o
omora,” ar fi fost mai rău decât tăcerea. A folosit acești termeni în Le Libertaire în noiembrie 1921. El
considera că „orice colaborare sinceră și loială” cu Bolșevicii devenise imposibilă iar, la reîntoarcerea
sa în Spania, a recomandat CNT-ului să se retragă din Internaționala a Treia și din filiala sa sindicală
fictivă.
Dat fiind acest avans, Pestana a decis să publice primul său raport și ulterior să îl extindă printr-
un al doilea în care va dezvălui întregul adevăr despre Bolșevism:

„Principiile Partidului Comunist sunt exact opusul acelora pe care le afirma și proclama în timpul
primelor ore ale Revoluției. Principiile, metodele, și obiectivele finale ale Partidului Comunist sunt
diametral opuse acelora ale Revoluției Ruse.... De îndată ce Partidul Comunist a obținut puterea
absolută, a decretat că oricine nu gândea ca un Comunist (adică, potrivit propriei definiții) nu avea
niciun drept de a gândi...Partidul Comunist a respins proletariatului rus toate drepturile sacre pe care
Revoluția i le-a conferit.”
 Pestana, mai mult, a ridicat îndoieli asupra validității Internaționalei Comuniste: o simplă
extensie a Partidului Comunist Rus, nu putea reprezenta Revoluția în ochii proletariatului mondial.
Congresul național al CNT ținut la Saragossa în iunie 1922 a primit acest raport și a decis să se
retragă din frontul sindical, Internaționala Sindicatelor Roșii. S-a decis de asemenea trimiterea unor
delegați la o conferința Anarho-Sindicalistă internațională ținută la Berlin în decembrie, din care a
rezultat o „Asociație Internaționala a Muncitorilor.” Aceasta nu era o internațională adevărată, întrucât
în afara importantului grup spaniol, avea sprijinul unui număr foarte mic în alte țări.28
Din momentul acestei rupturi, Moscova i-a purtat o ură pătimașă anarhismului spaniol. Joaquin
Maurin și Andres Nin au fost renegați de către CNT și l-au părăsit pentru a fonda Partidul Comunist
Spaniol. În mai 1924 Maurin a publicat un pamflet declarând război până la moarte foștilor săi tovarăși:
„Eliminarea completă a anarhismului este o sarcină dificilă într-o țară în care mișcarea muncitorilor
poartă însemnul a cincizeci de ani de propagandă anarhistă. Dar îi vom elimina.” O amenințare care a
fost mai târziu dusă la bun sfârșit.

Tradiția Anarhistă în Spania

Anarhiștii spanioli au învățat astfel lecția Revoluției Ruse foarte devreme iar, acest lucru i-a
inspirat să pregătească o revoluție antinomistă. Degenerarea comunismului autoritar le-a sporit
determinarea de a înfăptui o victorie a formei libetare a comunismului.
Au fost dezamăgiți crunt de mirajul sovietic și, în cuvintele lui Diego Abad de Santillan, au
văzut în anarhism „ultima speranță de reînnoire în timpul acestei perioade sumbre.”
Fundamentul pentru o revoluție libertară fusese stabilit destul de bine în conștiința maselor
populare și în gândirea teoreticienilor libertari.
Potrivit lui Jose Peirats, Anarho-Sindicalismul era „datorită psihologiei sale, temperamentului
său, și reacțiilor sale, cel mai spaniol lucru din toată Spania.” Era dublul produs al unei dezvoltări
amestecate. Se potrivea atât stării înapoiate a unei țări slab dezvoltate, în care condițiile rurale de viață
rămâneau arhaice, cât și creșterii unui proletariat modern, născut din industrializarea din anumite zone.
Simbioza dintre aceste două tendințe era departe de a fi perfectă.
În 1918 CNT-ul avea mai mult de un milion de membri sindicaliști. În domeniul industrial era
puternic în Catalonia, și mai puțin în Madrid și Valencia,29 dar avea de asemenea rădăcini adânci la
țară, în rândul țăranilor săraci care păstraseră o tradiție de comunalism sătesc, colorat cu un patriotism
local și un spirit cooperatist. În 1898 autorul Joaquin Costa a descris obiceiurile acestui colectivism
agrar. Multe sate încă aveau proprietate comună din care alocau parcele celor fără pământ, sau pe care
le foloseau împreună cu alte sate pentru pășunat sau alte scopuri comunale. În regiunea proprietăților
funciare mari, în sud, muncitorii agricoli zilieri preferau socializarea față de diviziunea pământului.
Mai mult, multele decenii de propagandă anarhistă la țară, sub forma micilor pamflete populare,
au pregătit baza pentru colectivismul agrar.
CNT-ul era puternic în mod special în rândul țăranilor din sud (Andalusia), din est (zona
Levantului din jurul Valenciei), și din nord-est (Aragon, în jurul Saragossei).
Această dublă bază, atât industrială, cât și rurală, a împins comunismul libertar al Anarho-
Sindicalismului spaniol în direcții oarecum divergente, una comunalistă, cealaltă Sindicalistă.
Comunalismul a fost exprimat într-un spirit mai local, mai rural, s-ar putea spune: mai sudic, întrucât
unul din bastioanele sale principale se afla în Andalusia. Sindicalismul, pe de altă parte, era mai urban
și unitar în spirit – mai nordic de asemenea, întrucât principalul său centru era Catalonia. Teoreticienii
libertari erau oarecum dezbinați pe acest subiect.
Unii și-au oferit inimile lui Kropotkin și eruditei, dar simplistei sale idealizări a comunelor din
Evul Mediu, pe care ei le identificau cu tradiția spaniolă a comunității primitive de țărani. Sloganul lor
favorit era „comuna liberă.” Diferite experimente practice în comunismul libertar au avut loc în timpul
insurecțiilor țărănești care au urmat fondării Republicii în 1931. Prin înțelegeri mutuale libere unele
grupuri de mici proprietari țărani au decis să muncească împreună, să împartă profiturile în părți egale,
și să-și asigure propriul consum prin punerea la comun. Au concediat administrațiile municipale și le-
au înlocuit cu comitete alese, crezând în mod naiv că se vor putea elibera de societatea înconjurătoare,
de taxare, și serviciu militar.
Bakunin a fost fondatorul mișcării muncitorești colectiviste, sindicaliste și internaționaliste
spaniole. Acei anarhiști care au fost mai realiști, mai preocupați cu prezentul decât cu epoca de aur, au
tins să îl urmeze pe el și pe discipolul său Ricardo Mella. Aceștia erau preocupați cu unificarea
economică și credeau că o perioadă lungă de tranziție va fi necesară, în timpul căreia ar fi mai înțelept
să se recompenseze munca conform orelor lucrate și nu conform nevoilor. Ei au preconizat structura
economică a viitorului ca pe o combinație de grupări sindicaliste locale și federații de ramuri ale
industriei.
Pentru o lungă perioadă syndicatos unicos (sindicate locale) au predominat în cadrul CNT-ului.
Aceste grupuri, apropiate de muncitori, libere de tot egoismul corporatist, au servit ca o casă fizică și
spirituală pentru proletariat.30 Pregătirea în aceste sindicate locale a sudat ideile sindicalismului și
comunei în mințile militanților de rând.
Dezbaterea teoretică în care Sindicaliștii s-au opus anarhiștilor la Congresul Anarhist
Internațional din 190731 a reînviat în practică, ca să îi despartă pe Anarho-Sindicaliștii spanioli. Lupta
pentru cererile de zi cu zi din cadrul CNT, au creat o tendință reformistă în fața căreia FAI (Federacion
Anarquista Iberica), fondat în 1927, a preluat apărarea integrității doctrinelor anarhiste. În 1931 un
„Manifest al celor Treizeci” a fost scos de către tendința Sindicalistă ce condamna „dictatura”
minorităților în cadrul mișcării sindicale, și declara independența sindicalismului și revendicarea sa de
a fi auto-suficient. Unele sindicate au părăsit CNT-ul iar, un element reformist a persistat în cadrul
acelui centru sindicalist chiar și după ce ruptura s-a vindecat în ajunul Revoluției din Iulie 1936.

Teorie
Anarhiștii spanioli au publicat continuu lucrările majore și chiar minore ale anarhismului
internațional în limba spaniolă. Au prezervat astfel, de la neglijare și poate chiar distrugere absolută,
tradițiile unui socialism atât revoluționar, cât și liber. Augustin Souchy a fost un scriitor Anarho-
Sindicalist german ce s-a pus în serviciul anarhismului spaniol. Potrivit lui, „chestiunea revoluției
sociale a fost discutată continuu și sistematic în întâlnirile lor sindicale și de grup, în ziarele lor, în
pamfletele lor și în cărțile lor.”
Proclamarea Republicii Spaniole, în 1931, a condus la o explozie de scrieri „anticipative”:
Peirats listează aproximativ cincizeci de titluri, subliniind că au existat mult altele, și accentuează că
această „obsesie cu construcția revoluționară” a dus la o proliferare a lucrărilor ce a contribuit grozav la
pregătirea poporului pentru un drum revoluționar. Pamfletul din 1876 al lui James Guillaume, Ide’es
sur L’Organisation Sociale, era cunoscut anarhiștilor spanioli pentru că fusese citat pe larg în cartea lui
Pierre Besnard, Les Syndicats Ouvriers et la Revolution Sociale, ce a apărut la Paris în 1930. Gaston
Leval emigrase în Argentina și în 1931 a publicat Reconstrucția Socială în Spania, ce a oferit inspirație
directă pentru lucrarea importantă al lui Diego Abad de Santillan, ce urmează a fi discutată mai jos.
În 1932, doctorul de țară Isaac Puente a publicat o schiță mai degrabă naivă și idealistă a
comunismului libertar; ideile sale au fost preluate de către congresul CNT-ului de la Saragossa din mai
1936. Puente însuși a devenit spiritul mișcător al unui comitet insurecționist în Aragon în 1933.
Programul de la Saragossa din 1936 a definit operarea unei democrații sătești directe cu
oarecare precizie. Un consiliu comunal avea să fie ales de către o adunare generală a locuitorilor și
format din reprezentanți ai diferitelor comitete tehnice. Adunarea generală avea să se convoace ori de
câte ori interesele comunei ar fi cerut-o, la cererea membrilor din consiliul comunal sau la cererea
directă a locuitorilor. Diferitele pozitiții de răspundere nu ar fi avut niciun caracter executiv sau
birocratic. Deținătorii (cu excepția câtorva tehnicieni și statisticieni) și-ar fi îndeplinit datoriile de
producători, ca toți ceilalți, întâlnindu-se la sfârșitul zilei de lucru pentru a discuta chestiuni de detaliu,
ce nu solicitau decizii din partea adunării generale.
Muncitorii activi aveau să primească un card de producători, pe care ar fi fost înregistrată
cantitatea de muncă depusă, evaluată în unități zilnice, ce putea fi schimbată pentru bunuri. Membrii
inactivi ai populației ar fi primit doar un card de consumator. Nu avea să fie nicio normă generală:
autonomia comunelor avea să fie respectată. Dacă considerau a fi nevoie, puteau stabili un sistem
diferit de schimburi interne, cu singura condiție de a nu leza interesele celorlalte comune. Dreptul la
autonomie comunala, cu toate astea, nu ar fi înlăturat datoria solidarității colective în cadrul federațiilor
provinciale și regionale de comune.
Una din preocupările majore ale membrilor congresului de la Saragossa a fost cultivarea minții.
Pe parcursul vieții lor, toți oamenii aveau să aibă asigurat accesul la știință, artă și cercetare de toate
tipurile, cu condiția ca aceste activități să rămână compatibile cu producția de resurse materiale.
Societatea nu mai avea să fie divizată în lucrători manuali și intelectuali: toți aveau să fie simultan și
una și cealaltă. Practica unor asemenea activități paralele avea să asigure un echilibru sănătos în natura
umană. Odată ziua sa ca și producător încheiată, individul avea să fie stăpânul absolut al propriului său
timp. CNT-ul a anticipat că nevoile spirituale vor începe să fie exprimate într-un mod mult mai presant
de îndată ce societatea emancipată își va fi satisfăcut nevoile materiale.
Anarho-Sindicalismul spaniol a fost preocupat multă vreme de protecția autonomiei a ceea ce a
numit „grupuri de afinitate.” Existau mulți adepți ai naturismului și vegetarianismului în rândul
membrilor săi, mai ales în rândul țăranilor săraci din sud. Ambele stiluri de viață erau considerate
corespunzătoare pentru transformarea ființei umane, în pregătirea pentru o societate libertară. La
congresul de la Saragossa membrii nu au omis să ia în considerare soarta grupurilor de naturiști și
nudiști, „nepotriviți pentru industrializare.” Întrucât aceste grupuri ar fi incapabile să își satisfacă toate
nevoile proprii, congresul a anticipat că delegații lor la întâlnirile confederației de comune vor putea să
negocieze înțelegeri economice speciale cu celelalte comune agricole și industriale. Ne face asta să
zâmbim? În ajunul unei vaste, sângeroase transformări sociale, CNT-ul nu a considerat a fi prostește să
încerce să satisfacă aspirațiile infinit de variate ale ființelor umane individuale.
Cu privire la crime și pedepse, congresul de la Saragossa a urmat învățăturile lui Bakunin,
afirmând că nedreptatea socială este principala cauză a crimelor și, prin urmare, odată ce aceasta va fi
îndepărtată, fărădelegile vor fi rar comise.
Congresul a afirmat că omul nu este în mod natural rău. Neajunsurile individului, în domeniul
moral cât și în rolul său de producător, urmau să fie investigate de către adunări populare care aveau să
depună orice efort pentru a găsi o soluție dreaptă în fiecare caz separat.
 Comunismul libertar nu era dispus să recunoască necesitatea oricărei metode penale, altele
decât tratamentul medical și reeducarea. Dacă, ca rezultat al vreunei condiții patologice, un individ
avea să perturbe armonia care ar trebui să existe în rândul egalilor săi, acesta ar fi fost tratat pentru
condiția sa dezechilibrată, în același timp în care judecata sa etică și socială ar fi fost stimulată. Dacă
pasiunile erotice aveau să depășească limitele impuse de respectul pentru libertatea celorlalți, congresul
de la Saragossa a recomandat o „schimbare a aerului,” considerând a fi la fel de bună pentru boala
fizică, cât și pentru bolile de dragoste. Federația sindicală se îndoia cu adevărat că un asemenea
comportament extrem încă ar mai fi avut loc în împrejurimile libertății sexuale.
Când congresul CNT a adoptat programul de la Saragossa în mai 1936, nimeni nu s-a așteptat
cu adevărat că momentul pentru aplicarea lui va veni doar două luni mai târziu. În practică socializarea
pământului și a industriei, ce aveau să urmeze după victoria revoluționară din 19 iulie, a diferit
considerabil de acest program idilic. În vreme ce cuvântul „comună” a apărut în fiecare rând, termenul
folosit de fapt pentru unitățile de producție socialiste a fost collectividades. Aceasta nu a fost doar o
schimbare de terminologie: creatorii autogestiunii spaniole s-au uitat spre alte surse pentru inspirația
lor.
Cu două luni înainte de congresul de la Saragossa, Diego Abad de Santillan a publicat o carte,
El Organismo Economico de la Revolucion (Organizarea Economică a Revoluției). Această schiță a
unei structuri economice și-a găsit o sursă de inspirație oarecum diferită de programul Saragossa.
Spre deosebire de mulți dintre contemporanii săi, Santillan nu era un discipol rigid și steril al
marilor anarhiști din secolul al nouăsprezecelea. El regreta că literatura anarhistă a precedenților 25 sau
30 de ani acordase atât de puțină atenție problemelor concrete al unei noi economii, și că nu a deschis
perspective originale asupra viitorului. Pe de altă parte, anarhismul a produs o supraabundență de
lucrări în fiecare limbă, insistând în continuu asupra unei concepții în totalitate abstractă despre
libertate. Santillan a comparat acest indigerabil set de lucrări cu rapoartele prezentate la congresele
naționale și internaționale ale Primei Internaționale, și acestea din urmă i-au părut cu atât mai mărețe
prin comparație. Considera că acestea demonstraseră o mult mai bună înțelegere a problemelor
economice, decât ce apăruse în perioadele ulterioare.
Santillan nu era înapoiat, ci un adevărat om al timpurilor sale. El era conștient că „dezvoltarea
extraordinară a industriei moderne a creat o întreagă serie de noi probleme, ce au fost imposibil de
prevăzut la un moment anterior.” Nu se pune problema reîntoarcerii la carul roman sau la forme
primitive de producție artizanală. Izolarea economică, un mod de gândire parohial, patria chica (mica
patrie) dragă inimilor spaniarzilor rurali, nostalgici după o epocă de aur, „comuna liberă” pe scară mică
și medievală a lui Kropotkin – toate acestea trebuie clasate într-un muzeu de antichități. Ele sunt
vestigiile unor concepții comunaliste depășite. Nicio „comună liberă” nu poate exista din punct de
vedere economic: „Idealul nostru este comuna ce este asociată, federată, intregrată în cadrul economiei
totale a țării, și a altor țări aflate într-o stare de revoluție.” Să înlocuiești proprietarul unic printr-un
proprietar cu mai multe capete nu este colectivism, nu este autogestiune. Pământul, fabricile, minele,
mijloacele de transport sunt produsul muncii tuturor și trebuie să fie la dispoziția tuturor. În prezent
economia nu este nici locală, nici chiar națională, ci mondială. Trăsătura caracteristică a vieții moderne
este coeziunea tuturor forțelor producătoare și distributive. „O economie socializată, direcționată și
planificată, este o necesitate imperativă și corespunde tendinței de dezvoltare a lumii economice
moderne.”
Santillan a prevăzut funcția de coordonare și planificare ca fiind îndeplinită de un consiliu
economic federal, ce nu ar fi o autoritate politică, ci doar un organ de coordonare, un reglementator
economic și administrativ. Directivele sale ar veni de jos, de la consiliile de fabrică federate în consilii
sindicale pentru diferite ramuri al industriei, și în consilii economice locale. Consiliul federal se găsește
astfel ca destinatar al două surse de autoritate, una bazată pe localitate și cealaltă bazată pe ocupație.
Organizațiile de la bază îi oferă statistici, astfel încât va fi conștient de adevărata situație economică în
orice moment. În acest mod poate depista deficiențe majore, și determina care sunt sectoarele în care
noi industrii sau culturi sunt cel mai urgent necesare. „Polițistul nu va mai fi necesar atunci când
autoritatea supremă rezidă în cifre și statistici.” Într-un asemenea sistem, coerciția statului nu are nicio
utilitate, este sterilă, chiar imposibilă. Consiliul federal asistă propagarea noilor norme, creșterea
interdependenței între regiuni și crearea solidarității naționale. Încurajează cercetarea în noi metode de
lucru, noi procese de fabricare, noi tehnici agricole.
Distribuie munca dintr-o regiune într-alta, dintr-o ramură a economiei spre alta.
Nu există niciun dubiu că Santillan a învățat foarte mult din Revoluția Rusă. Pe de o parte, l-a
învățat să fie atent la pericolul unei renașteri a statului și aparatului birocratic; dar, pe de altă parte, l-a
învățat că o revoluție victorioasă nu poate evita trecerea prin forme economice intermediare, 32 în care
supraviețuiește pentru o vreme ceea ce Marx și Lenin au numit „legea burgheză.” De exemplu, nu se
putea pune problema desființării sistemului bancar și monetar dintr-o dată. Aceste instituții trebuie să
fie transformate și utilizate ca un mijloc temporar de schimb pentru a menține viața socială în mișcare
și a pregăti calea pentru noi forme economice.
Santillan avea să joace un rol important în Revoluția Spaniolă: a devenit pe rând, membru al
comitetului central al miliției anti-fasciste (sfârșitul lui iulie 1936), membru al Consiliului Economic
Catalan (11 august), și Ministrul Economiei guvernului catalan (mijlocul lui decembrie).
O Revoluție „Apolitică”
Revoluția Spaniolă a fost astfel relativ bine pregătită, atât în mințile gânditorilor libertari, cât și
în conștiința poporului. De aceea nu este surprinzător că Dreapta spaniolă a privit victoria electorală a
Frontului Popular din februarie 1936, ca pe începutul unei revoluții.
De fapt, masele au evadat în curând din cadrul limitat al succesului lor la urna de vot. Au
ignorat regulile jocului parlamentar și nici măcar nu au așteptat ca un guvern să fie format pentru a
elibera prizonierii. Fermierii s-au oprit din plata chiriei față de proprietarii de pământ, muncitorii
agricoli zilieri au ocupat pământul și au început să îl cultive, sătenii s-au descotorosit de consiliile
municipale și s-au grăbit să se administreze singuri, muncitorii feroviari au intrat în grevă pentru a
împuternici o cerere de naționalizare a căilor ferate. Muncitorii din construcții din Madrid au cerut
controlul muncitorilor, primul pas către socializare.
Ofițerii militari, sub conducerea Colonelului Franco, au răspuns simptomelor revoluției printr-
un puci. Dar au reușit doar să accelereze progresul unei revoluții ce, de fapt, începuse deja. În Madrid,
în Barcelona, în Valencia în special, în aproape fiecare oraș mare cu excepția Seviliei, oamenii au
preluat ofensiva, au asediat barăcile, au format baricade pe străzi și au ocupat poziții strategice.
Muncitorii s-au grăbit din toate părțile să răspundă la apelul sindicatelor lor. Au atacat fortărețele
forțelor lui Franco, fără nicio preocupare pentru viețile lor, cu mâinile goale și piepturile dezvelite. Au
reușit să ia arme de la inamic și să convingă soldați să li se alăture.
Mulțumită aceste furii populare, puciul militar a fost împiedicat în primele 24 de ore; iar, apoi
revoluția socială a început destul de spontan. A înaintat inegal, desigur, în regiuni și orașe diferite, dar
cu cea mai mare impetuozitate în Catalonia, și mai ales în Barcelona. Când autoritățile consacrate și-au
revenit din uimirea lor, au constatat că pur și simplu încetaseră să mai existe. Statul, poliția, armata,
administrația, toate păreau să-și fi pierdut motivul de a exista. Garda Civilă fusese pusă pe fugă, sau
lichidată iar, muncitorii victorioși mențineau ordinea. Cea mai urgentă sarcină a fost organizarea
proviziilor de mâncare: comitetele au distribuit alimentele din baricade transformate în cantine iar,
apoi au deschis restaurante comunale.
Administrația locală a fost organizată prin comitete de cartier iar, comitetele de război
supravegheau plecarea milițiilor de muncitori pe front. Centrul sindicatului devenise adevărata
primărie. Aceasta nu mai era „apărarea republicii” împotriva fascismului, era Revoluția – o Revoluție
ce, spre deosebire de cea rusă, nu a fost nevoită să își creeze toate organele de autoritate de la zero:
alegerea sovietelor a fost făcută inutilă de omniprezenta organizație Anarho-Sindicalistă cu diferitele
sale comitete la bază. În Catalonia CNT-ul și minoritatea sa conștientă, FAI-ul, erau mai puternice
decât autoritățile, ce deveniseră simple fantome.
În Barcelona în mod special, nu exista nimic care să împiedice comitetele muncitorilor să preia
puterea de jure, pe care deja o exercitatu de facto. Dar nu au procedat astfel. De decenii, anarhismul
spaniol avertizase poporul împotriva decepțiilor „politicii” și accentuase întâietatea „economicului.” A
căutat constat să distragă oamenii de la o revoluție democratică burgheză, pentru a-i conduce spre
revoluția socială prin acțiune directă. În ajunul Revoluției, anarhiștii argumentau ceva de genul ăsta: să
lăsăm politicienii să facă ce vor vrea; noi, cei „apolitici,” vom pune mâna pe economie. Pe 3
septembrie 1936, Buletinul de Informare CNT-FAI a publicat un articol intitulat „Inutilitatea
Guvernului,” sugerând că exproprierea economică ce avea loc va conduce ipso facto către „lichidarea
Statului burghez, ce va muri de asfixiere.”

Anarhiști în Guvern
Această subestimare a guvernului, totuși, a fost foarte rapid inversată iar, anarhiștii spanioli
au devenit brusc guvernmentaliști. La scurt timp după Revoluția din 19 iulie, în Barcelona a avut loc un
interviu între activistul anarhist Garcia Oliver și președintele guvernului Catalan, liberalul burghez
Companys. Acesta era gata să demisioneze dar a fost păstrat în funcție. CNT-ul și FAI au refuzat să
exercite o „dictatură” anarhistă, și și-au declarat disponibilitatea de a colabora cu alte grupuri de stânga.
Până la mijlocul lui septembrie, CNT-ul cerea primului ministru al guvernului central, Largo Caballero,
să creeze un „Consiliu de Apărare” din 15 membri, în care ei s-ar fi mulțumit cu cinci locuri. Acest
lucru era la fel cu acceptarea ideii de a participa într-un cabinet sub un alt nume.
Anarhiștii au sfârșit prin acceptarea de portofolii în două guverne: primul în Catalonia și
ulterior în Madrid. Anarhistul italian Camillo Berneri, se afla în Barcelona și pe 14 aprilie 1937 a scris
o scrisoare deschisă tovarășei sale, ministrul Federica Montseny, reproșând anarhiștilor că se aflau în
guvern doar ca ostatici și paravane „pentru politicieni care flirtează cu dușmanul [de clasă].”33 Este
adevărat că Statul în care anarhiștii spanioli au fost de acord să devină parte integrantă rămânea un Stat
burghez ai cărui oficiali și personal politic deseori aveau nu puțină loialitate pentru republică. Care este
motivul pentru această schimbare de atitudine. Revoluția Spaniolă a avut loc ca urmare a unui contra-
atac proletar împotriva unei lovituri de stat contra-revoluționare. De la început Revoluția a preluat un
caracter de auto-apărare, un caracter militar, din cauza necesității de a se opune cu miliții anti-fasciste
cohortelor Colonelului Franco. Amenințați de un pericol comun, anarhiștii au considerat că nu aveau
nicio altă posibilitate decât să se alăture tuturor celorlalte forțe sindicale, și chiar partide politice, ce
erau pregătite să se opună rebeliunii lui Franco. Pe măsură ce puterile fasciste și-au sporit ajutorul
acordat lui Franco, lupta anti-fascistă a degenerat într-un război real, un război total de tip clasic.
Libertarii nu puteau lua parte la el decât prin abandonarea a tot mai multe dintre principiile lor, atât
politice cât și militare. Au judecat, în mod fals, că victoria Revoluției nu putea fi asigurată decât prin
câștigarea mai întâi a războiului și, așa cum Santillan avea să recunoască, „au sacrificat totul”
războiului. Berneri a argumentat în zadar împotriva priorității războiului ca atare, și a susținut că
înfrângerea lui Franco nu putea fi asigurată decât printr-un război revoluționar. A pune frână Revoluției
însemna de fapt, slăbirea celei mai puternice arme a Republicii: participarea activă a maselor. Un
aspect și mai grav al chestiunii era faptul că Spania Republicană, blocată de către democrațiile vestice
și în mare pericol în fața trupelor fasciste în avans, necesita ajutor militar rusesc pentru a putea
supraviețui.
Acest ajutor a fost oferit cu o dublă condiție: 1) Partidul Comunist trebuia să profite pe cât
de mult posibil, și anarhiștii pe cât de puțin posibil; 2) Stalin își dorea cu orice preț să împiedice
victoria unei revoluții sociale în Spania, nu doar pentru că ar fi fost libertară, ci pentru că ar fi
expropriat investiții de capital aparținând Marii Britanii, ce se presupunea a fi un aliat al URSS în
„alianța democratică” împotriva lui Hitler. Comuniștii spanioli au mers până la a nega că o revoluție
avusese loc: un guvern legal pur și simplu încerca să învingă o rebeliune militară. În mai 1937, a avut
loc o luptă sângeroasă în Barcelona iar, muncitorii au fost dezarmați de către forțele de ordine aflate
sub comandă stalinistă. În numele acțiunii unite împotriva fasciștilor, anarhiștii le-au interzis
muncitorilor să se răzbune. Persistența tristă cu care s-au aruncat în eroarea Frontului Popular, până la
înfrângerea finală a Republicii, nu poate fi abordată în această scurtă carte.

Autogestiunea în Agricultură
Cu toate acestea, în domeniul căruia i-au atașat cea mai mare importanță, domeniul economic,
anarhiștii spanioli s-au dovedit mult mai intransigenți și dispuși la compromis într-o măsură mult mai
mică. Autogestiunea agricolă și industrială a fost în mare parte autopropulsată. Dar pe măsură ce Statul
a devenit mai puternic și războiul tot mai totalitar, o contradicție tot mai ascuțită s-a dezvoltat între o
republică burgheză aflată în război și un experiment în comunism, sau mai degrabă în colectivism
libertar. La sfărșit, autogestiunea a trebuit să se retragă, sacrificată pe altarul „antifascismului.” Potrivit
lui Peirats, un studiu metodic al acestui experiment în autogestiune încă trebuie să fie făcut; va fi o
sarcină dificilă, întrucât autogestiunea s-a prezentat în atât de multe variante în locuri diferite și la
momente diferite. Această chestiune merită cu atât mai multă atenție, pentru că se știu relativ puține
lucruri despre ea. Chiar și în rândurile republicane a fost fie trecută cu vederea, fie subestimată.
Războiul civil a scufundat-o, și chiar și azi o umbrește în memoria umană. De exemplu, nu există nicio
trimitere la ea în filmul To Die in Madrid, și totuși este probabil cea mai creativă moștenire a
anarhismului spaniol.
Revoluția din 19 iulie 1936 a fost o acțiune defensivă fulger a poporului, pentru a se opune
pronunciamento-ului lui Franco. Industriașii și marii proprietari de pământ și-au abandonat imediat
proprietățile și s-au refugiat peste granițe. Muncitorii și țăranii au preluat aceste proprietăți abandonate,
muncitorii zilieri agricoli au decis să continue cultivarea solului pe cont propriu. S-au asociat împreună
în „colective,” destul de spontan. În Catalonia un congres regional de țărani a fost stabilit împreună cu
CNT pe 5 septembrie și a acceptat colectivizarea pământului, sub administrarea și controlul sindical.
Marile moșii și proprietatea fasciștilor aveau să fie socializate, în vreme ce proprietarii mici de pământ
urmau să aibă posibilitatea de alegere liberă între proprietate individuală și proprietate colectivă.
Sancțiunea legală a venit mai târziu: pe 7 octombrie 1936, guvernul republican central a confiscat fără
despăgubire proprietatea „persoanelor compromise în rebeliunea fascistă.” Această măsură era
incompletă din punct de vedere legal, întrucât ratifica doar o parte foarte mică din preluările deja
realizate în mod spontan de popor; țăranii realizaseră exproprieri fără să distingă între aceia care
luaseră parte la puciul militar și cei care nu luaseră.
În țările subdezvoltate unde resursele tehnice necesare pentru agricultura pe scară largă sunt
absente, țăranul sărac este mai atras de proprietatea privată, de care nu s-a bucurat încă, decât de
agricultura socializată.
În Spania, totuși, educația libertară și o tradiție colectivistă au compensat subdezvoltarea
tehnică, s-au opus tendințelor individualiste ale țăranilor și i-au îndreptat direct către socialism. Acesta
din urmă a fost alegerea țăranilor mai săraci, în vreme ce aceia cărora le era mai bine fără, precum în
Catalonia, au aderat la individualism. O mare majoritate (90 %) dintre lucrătorii de pământ au ales să se
alăture colectivelor încă de la început. Această decizie a creat o alianță strânsă între țărani și muncitorii
de la oraș, aceștia din urmă fiind susținătorii socializării mijloacelor de producție prin însăși natura
funcției lor. Se pare că la țară conștiința socială era chiar mai mare decât la orașe.
Colectivele agricole s-au organizat cu un dublu management, economic și geografic. Cele două
funcții erau distincte dar, în cele mai multe cazuri sindicatele și le asumau și controlau. O adunare
generală a țăranilor lucrători alegea în fiecare sat un comitet administrativ ce avea să fie responsabil
pentru administrarea economică. În afară de secretar, toți membrii își continuau munca manuală.
Munca era obligatorie pentru toți bărbații sănătoși cu vârsta între 18 și 60 de ani. Țăranii erau împărțiți
în grupe de cel puțin zece, fiecare condusă de un delegat, și fiecăreia fiindu-i alocată o suprafață pentru
cultivare, sau o operațiune de efectuat, potrivită pentru vârsta membrilor săi și natura muncii prevăzute.
Comitetul administrativ primea delegații grupelor în fiecare seară. Cu privire la administrația locală,
comuna chema frecvent locuitorii într-o adunare generală pentru a primi rapoarte despre activitățile
întreprinse. Totul era pus la comun, cu excepția hainelor, mobilei, economiilor personale, micilor
animale domestice, parcelelor de grădină, și păsărilor de curte, păstrate pentru uzul familiei. Artizani,
frizeri, cizmari, etc., erau grupați în colective; oile ce aparțineau comunității erau împărțite în turme de
câteva sute, puse în grija păstorilor și distribuite metodic pe pășunile montane.
Cu privire la distribuția produselor, diferite sisteme au fost încercate, unele bazate pe
colectivism iar altele mai mult, sau mai puțin pe comunism total, și încă altele rezultând dintr-o
combinație a celor două. De cele mai multe ori plata se baza pe nevoile familiei. Fiecare cap de familie
primea o plată zilnică de pesetas special însemnate ce puteau fi schimbate doar pentru bunuri de
consum în magazinele comunale, care deseori erau stabilite în biserică sau în clădirile sale. Orice rest
neconsumat era plasat într-un cont de credit în peseta pentru folosul personal. Era posibilă retragerea
unei sume limitate de bani de buzunar din acest rest. Chiria, energia electrică, asistența medicală,
produsele farmaceutice, asistența pentru vârstnici, etc., erau toate gratuite. Educația era de asemenea
graituită și deseori furnizată în școli stabilite în foste mânăstiri; era obligatorie pentru toți copii sub 14
ani, cărora le era interzisă efectuarea muncii manuale.
Calitatea de membru în colectiv a continuat să fie voluntară, precum era cerut de preocuparea
de bază a anarhistului pentru libertate. Nu a fost pusă presiune pe micii fermieri. Alegând să rămână în
afara comunității, nu se puteau aștepta să beneficieze de serviciile și avantajele acesteia, întrucât
susțineau că sunt auto-suficienți. Totuși, puteau opta să participe după cum doreau la munca comunală
și își puteau aduce produsele la magazinele comunale. Erau admiși în adunările generale și se puteau
bucura de unele avantaje colective. Le era interzis doar să preia mai mult pământ decât ar fi putut
cultiva, și erau supuși unei singure restricții: ca prezența sau proprietatea lor să nu deranjeze ordinea
socialistă. În anumite locuri, zonele socializate au fost reconstituite în unități mai mari prin schimbul
voluntar de parcele cu țărani individuali. În majoritatea satelor numărul individualiștilor, fie țărani sau
negustori, a scăzut odată cu trecerea timpului. Simțindu-se izolați au preferat să se alăture colectivelor.
Se pare că unitățile care au aplicat principiul colectivist al salariilor zilnice au fost mai solide
decât acelea comparativ puține care au încercat să implementeze comunismul prea repede, neluând în
considerare egoismul încă adânc înrădăcinat în natura umană, mai ales în rândul femeilor. În unele sate
unde moneda fusese interzisă și populația se servea din bunurile puse la comun, producând și
consumând în limitele restrânse ale colectivelor, dezavantajele acestei auto-suficiențe s-au făcut simțite
iar, individualismul a reieșit în curând în față, provocând ruperea comunității prin retragerea multor
foști mici fermieri ce se alăturaseră, dar care nu aveau un mod de gândire cu adevărat Comunist.
Comunele erau unite în federații cantonale, deasupra cărora se aflau federațiile regionale. În
teorie toate terenurile aparținând unei federații cantonale erau tratate ca o singură unitate fără granițe
34
intermediare. Solidaritatea dintre sate a fost dusă la maxim, iar fondurile de egalizare au făcut
posibilă oferirea de asistență pentru colectivele cele mai sărace. Unelte, materii prime, și surplusul de
forță de muncă au fost puse la dispoziția comunităților aflate în nevoie.
Gradul socializării rurale a fost diferit în provincii diferite. După cum deja s-a spus, Catalonia
era o zonă cu ferme mici și mijlocii, iar țărănimea avea o puternică tradiție individualistă, astfel că nu
au existat mai mult de câteva colective pilot. În Aragon, pe de altă parte, mai mult de trei sferturi din
pământ a fost socializat. Inițiativa creativă a muncitorilor agricoli din această regiune fusese stimulată
de o unitate libertară de miliție, Coloana Durruti, în trecere în drumul său spre frontul nordic pentru a
lupta cu trupele lui Franco, și de către organizarea ulterioară a unei autorități revoluționare creată de la
bază, ce a fost unică în felul său în Spania Republicană.
Aproximativ 450 de colective au fost create, cu circa jumătate de milion de membri. În regiunea
Levant (cinci provincii, capitala la Valencia), cea mai bogată din Spania, circa 900 de colective au fost
organizate, acoperind 43% din zona geografică, 50% din producția de citrice, și 70% din comerțul cu
citrice. În Castilia, în jur de 300 de colective au fost create, cu circa 100 000 de membri. Socializarea
și-a făcut de asemenea loc în Estremadura și într-o parte a Andaluziei, în vreme ce câteva tentative
timpurii au fost rapid reprimate în Asturii.
Ar trebui reamintit că socialismul țărănesc nu a fost doar lucrarea Anarho-Sindicaliștilor, așa
cum mulți oameni au presupus. Potrivit lui Gaston Leval, susținătorii autogestiunii erau deseori
„libertari fără să o știe.” În Estremadura și Andaluzia, țăranii social-democrați, catolici, și în Asturia
chiar Comuniști, au preluat inițiativa în colectivizare. Totuși, în zonele sudice necontrolate de anarhiști,
unde municipalitățile au preluat mari moșii într-o manieră autoritară, muncitorii zilieri, din păcate, nu
au simțit asta ca pe o transformare revoluționară: salariile și condițiile lor nu s-au schimbat; nu a existat
autogestiune.
Autogestiunea agricolă a fost un succes indiscutabil cu excepția cazurilor unde a fost sabotată
de oponenții săi sau întreruptă de război. Nu a fost greu de bătut recordul de proprietate privată pe scară
largă, pentru că fusese deplorabil.
Circa 10,000 de proprietari funciari feudali fuseseră în posesia a jumătate din teritoriul
Peninsulei Iberice. Le convenise mai degrabă să lase o mare parte a pământurilor lor pârloagă, decât să
permită dezvoltarea unei pături de fermieri independenți, sau să le ofere zilierilor salarii decente; dacă
ar fi făcut oricare dintre aceste lucruri și-ar fi subminat autoritatea feudală medievală. Astfel existența
lor a întârziat dezvoltarea totală a bogăției naturale a pământului spaniol.
După Revoluție pământul a fost adunat în unități raționale, cultivat pe scară largă și în
conformitate cu planul general și directivele agronomilor. Studiile tehnicienilor agricoli au produs
recolte cu 30 până la 50% mai mari decât înainte. Zonele cultivate au crescut, energia umană, animală,
și mecanică a fost folosită într-un mod mai rațional, iar metodele de lucru perfecționate. Recoltele au
fost diversificate, sistemele de irigații extinse, reîmpădurirea lansată, și pepinierele de copaci create.
Ferme de porci au fost construite, au fost clădite școli tehnice rurale, și ferme de probă create,
reproducerea selectivă a vitelor a fost dezvoltată, și industrii agricole auxiliare au fost puse în activitate.
Agricultura socializată s-a dovedit superioară pe de o parte față de lipsa pe scară largă a proprietarilor,
ce au lăsat o parte din pământ pârloagă; și pe de altă parte față de micile ferme cultivate prin tehnici
primitive, cu semințe proaste și fără fertilizatori.
O primă tentativă de planificare agricolă a fost făcută, bazată pe statisticile de producție și
consum realizate de către colective, puse laolaltă de comitetele cantonale respective și apoi de
comitetele regionale ce controlau cantitatea și calitatea producției în zonele lor. Comerțul în afara
regiunii era realizat de către un comitet regional ce colecta bunurile ce urmau a fi vândute și în
schimbul lor cumpăra bunurile cerute de regiune ca întreg. Anarho-Sindicalismul rural și-a dovedit
abilitatea organizațională și capacitatea de coordonare în avantajul cel mai bun în Levant. Exportul
citricelor necesita tehnici comerciale metodice moderne; au fost splendid puse în practică în ciuda
câtorva dispute aprinse cu producătorii bogați.
Dezvoltarea culturală a mers mână în mână cu prosperitatea materială: a fost lansată o campanie
de alfabetizare a adulților; federațiile regionale au creat un program de lecturi, filme, și spectacole de
teatru în toate satele. Aceste succese s-au datorat nu doar puterii organizației sindicale ci, într-o măsură
considerabilă, de asemenea inteligenței și inițiativei poporului.
Deși majoritatea lor erau analfabeți, țăranii au demonstrat un grad de conștiință socialistă, bun-
simț practic, și spirit de solidaritate și de sacrificiu ce a stârnit admirația observatorilor străini. Fenner
Brockway, atunci în Partidul Independent al Muncii Britanic, în prezent Lord Brockway, a vizitat
colectivul din Segorbe și a raportat: „Spiritul țăranilor, entuziasmul lor, și felul în care contribuie la
efortul comun și mândria cu care o fac, sunt toate admirabile.”
Autogestiunea în Industrie
Autogestiunea a fost de asemenea încercată în industrie, în special în Catalonia, cea mai
industrializată zonă din Spania. Muncitori ai căror angajatori fugiseră, și-au asumat spontan
răspunderea de a menține fabricile în funcțiune. Pentru mai mult de patru luni, fabricile din Barcelona,
peste care flutura steagul roșu și negru al CNT, au fost administrate de către comitetele revoluționare
ale muncitorilor, fără ajutor sau interferență din partea Statului, uneori chiar fără ajutor administrativ cu
experiență. Proletariatul a avut puțin noroc cu ajutorul primit din partea tehnicienilor. În Rusia în 1917-
1918 și în Italia în 1920, în timpul acelor experimente scurte în ocuparea fabricilor, inginerii au refuzat
să ajute noul experiment al socializării; în Spania mulți dintre ei au colaborat strâns cu muncitorii încă
de la început.
O conferință sindicală ce reprezenta 600 000 de muncitori a fost ținută în Barcelona în
Octombrie 1936, cu scopul de a dezvolta socializarea industriei. Inițiativa muncitorilor a fost
instituționalizată printr-un decret al guvernului catalan, datat 24 octombrie 1936. Acesta ratifica faptul
împlinit dar, introducea un element de control guvernamental alături de autogestiune. Două sectoare au
fost create, unul socialist, celălalt privat. Toate fabricile cu mai mult de o sută de muncitori urmau să
fie socializate (iar acelea care aveau între cincizezi și o sută puteau fi la cererea a trei sferturi dintre
muncitori), precum și acelea ai căror proprietari fie fuseseră declarați „subversivi” de un tribunal
popular, fie opriseră producția, și acelea a căror importanță justifica scoaterea lor din sectorul privat.
(De fapt multe întreprinderi au fost socializate din cauză că erau masiv îndatorate.)
O fabrică aflată sub autogestiune era condusă de un comitet managerial de cinci până la
cincisprezece membri reprezentând diferitele meserii și servicii. Aceștia erau nominalizați de către
muncitori în adunare generală și îndeplineau funcția timp de doi ani, jumătate fiind schimbați în fiecare
an. Comitetul numea un administrator căruia îi delega toate sau o parte din puterile sale. În fabrici
foarte mari selecția unui administrator necesita aprobarea organizației de control. Mai mult, un
controlor guvernamental era numit în fiecare comitet managerial. De fapt nu era autogestiune completă,
ci un fel de administrare comună într-o relație foarte apropiată cu guvernul catalan.
Comitetul administrativ putea fi revocat, fie de către adunarea generală a muncitorilor sau de
consiliul general al ramurei particulare a industriei (compus din patru reprezentanți ai comitetelor
administrative, opt ai sindicatelor, și patru tehnicieni numiți de organizația de control). Acest consiliu
general planifica munca și stabilea împărțirea profiturilor iar, deciziile sale erau obligatorii. În acele
întreprinderi ce rămâneau în mâini private, un comitet ales al muncitorilor avea să controleze procesul
de producție și condițiile de muncă „în strânsă colaborare cu angajatorul.” Sistemul salarial a fost
menținut intact în fabricile socializate. Fiecărui muncitor i-a fost plătit în continuare un salariu fix.
Profiturile nu au fost împărțite la nivel de fabrică, iar salariile au crescut foarte puțin după socializare,
de fapt chiar mai puțin decât în sectorul care a rămas privat.
Decretul din 24 octombrie 1936 era un compromis între aspirațiile de autogestiune și înclinația
spre tutelaj din partea guvernului stângist, precum și un compromis între capitalism și socialism. A fost
conceput de un ministru libertar și ratificat de CNT, deoarece lideri anarhiști se aflau în guvern. Cum
ar fi putut să se opună intervenției guvernului în autogestiune când ei înșiși aveau în mâini pârghiile
puterii?
Odată intrat în stână, lupul sfârșește întotdeuna prin a se purta ca stăpânul ei.
În ciuda puterilor considerabile ce fuseseră atribuite consiliilor generale ale ramurilor din
industrie, în practică părea că autogestiunea muncitorilor tindea să producă un fel de egoism parohial, o
specie de „cooperativism burghez,” așa cum îl numise Peirats, fiecare unitate de producție fiind
preocupată doar de propriile interese. Existau colective bogate și colective sărace.
Unele puteau plăti salarii relativ mari, în vreme ce altele nu reușeau nici măcar să mențină
nivelul salarial ce existase înainte de Revoluție. Unele aveau materii prime din belșug, altele duceau
lipsă, etc. Acest dezechilibru a fost remediat relativ curând prin crearea unui fond central de egalizare,
ce făcea posibilă distribuirea corectă a resurselor. În decembrie 1936 o adunare sindicală a fost ținută în
Valencia, unde s-a decis coordonarea diferitelor sectoare de producție într-un plan organic general, ce
ar fi făcut posibilă evitarea competiției nocive și risipei de eforturi.
În acest moment sindicatele au întreprins reorganizarea sistematică a tuturor afacerilor,
închizând sute de mici întreprinderi și concentrând producția în acelea care aveau echipamentul
necesar. De exemplu: în Catalonia uzinele metalurgice au fost reduse de la peste 70 la 24, tăbăcăriile de
la 71 la 40, fabricile de sticlă de la aproximativ 100 la circa 30. Totuși, centralizarea industrială sub
control sindical nu a putut fi dezvoltată la fel de rapid și complet, cum și-ar fi dorit planificatorii
Anarho-Sindicaliști. De ce s-a întâmplat așa? Pentru că staliniștii și reformiștii s-au opus preluării
proprietății clasei de mijloc și au arătat un respect scrupulos pentru sectorul privat.
În celelalte centre industriale ale Spaniei Republicane decretul catalan asupra socializării nu era
în vigoare iar, colectivizările nu au fost la fel de frecvente ca în Catalonia; totuși, întreprinderile private
erau deseori înzestrate cu comitete de control ale muncitorilor, precum a fost cazul în Asturia.
Autogestiunea industrială a fost per total la fel de reușită ca și autogestiunea agricolă.
Observatorii direcți au fost plini de laude, mai ales cu privire la excelenta funcționare a serviciilor
publice urbane sub autogestiune. Unele fabrici, dacă nu toate, au fost administrate într-o manieră
remarcabilă. Industria socializată a avut o contribuție majoră la războiul împotriva fascismului. Puținele
fabrici de arme construite în Spania înainte de 1936 fuseseră ridicate în afara Cataloniei: angajatorii se
temeau de fapt de proletariatul catalan. De aceea în regiunea Barcelonei era necesară transformarea
fabricilor în mare grabă, astfel încât să poată servi apărării Republicii.
Muncitorii și tehnicienii s-au întrecut în entuziasm și inițiativă, și în curând material de război
realizat mai ales în Catalonia ajungea pe front.
Nu a fost depus mai puțin efort pentru fabricarea produselor chimice esențiale pentru folosul
războiului. Industria socializată a evoluat la fel de rapid în domeniul necesităților civile; pentru prima
dată a fost realizată conversia fibrelor textile în Spania, iar cânepa, iarba esparto, paiul de orez și
celuloza au fost procesate.

Autogestiunea Subminată
Între timp creditarea și comerțul extern rămăseseră în mâinile sectorului privat, pentru că așa
își dorise guvernul republican burghez. Este adevărat că Statul controla băncile dar, a avut grijă să nu le
plaseze sub autogestiune. Multe colective duceau lipsă de capital de lucru și trebuiau să se descurce cu
fondurile disponibile preluate la momentul Revoluției din iulie 1936.
Prin urmare erau obligate să-și satisfacă nevoile zilnice prin achiziții norocoase precum
confiscarea bijuteriilor și obiectelor prețioase ce aparținuseră bisericilor, mânăstirilor, sau susținătorilor
lui Franco care fugiseră. CNT-ul propusese crearea unei „bănci confederale” pentru a finanța
autogestiunea. Dar era utopică încercarea de a concura cu capitalul financiar privat ce nu fusese
socializat. Singura soluție ar fi fost punerea întregului capital financiar în mâinile proletariatului
organizat; dar CNT-ul era închis în Frontul Popular, și nu a îndrăznit să meargă până acolo.
Obstacolul major era totuși ostilitatea tot mai mare față de autogestiune, manifestată de
diferitele state majore politice ale Spaniei Republicane. Aceasta a fost acuzată de spargerea „frontului
unit” dintre clasa muncitoare și mica burghezie, și de aici că „ar face jocul” inamicului fascist.
(Detractorii săi au mers până la a refuza arme avangardei libertare care, pe frontul din Aragon, era
obligată să înfrunte mitralierele fasciste cu mâinile goale – pentru ca apoi să îi fie reproșată
„inactivitatea.”)
Ministrul stalinist al agriculturii, Vicente Uribe, a fost cel care a implementat decretul din 7
octombrie 1936, care legaliza o parte din colectivizările rurale. În ciuda aparențelor, el era îmbibat de
spiritul anti-colectivist și spera să demoralizeze țăranii ce locuiau în grupuri socializate. Validarea
colectivizărilor a fost supusă unor reglementări juridice foarte rigide și foarte complicate. Colectivele
erau forțate să adere într-un timp extrem de limitat, iar acelea care nu ar fi fost legalizate până la
termenul limită erau automat plasate în afara legii, iar pământul lor devenea pasibil de retrocedare către
proprietarii anteriori.
Uribe a descurajat țăranii de la a se alătura colectivelor și a instigat nemulțumirile împotriva lor.
În decembrie 1936 el a ținut un discurs micilor proprietari individualiști, declarând că armele Partidului
Comunist și ale guvernului se aflau la dispoziția lor. Le-a oferit fertilizatori importați, pe care îi refuza
colectivelor. Împreună cu colegul său stalinist Juan Comorera, aflat în fruntea economiei Cataloniei, i-a
unit pe proprietarii de pământ mici și mijlocii într-un sindicat reacționar, ulterior adăugându-i pe
comercianți și chiar pe unii proprietari de mari moșii, deghizați în mici proprietari.
Ei au preluat organizarea proviziilor de mâncare pentru Barcelona de la sindicatele muncitorilor
și le-au transferat către comerțul privat.
În cele din urmă, când garda de avans a Revoluției din Barcelona a fost zdrobită în mai 1937, 35
guvernul de coaliție a mers până la lichidarea autogestiunii agricole prin mijloace militare. Sub
pretextul că rămăsese „în afara prezentei centralizări,” „consiliul regional de apărare” din Aragon a fost
dizolvat printr-un decret la 10 august 1937. Fondatorul său Joaquin Ascaso a fost acuzat de „vânzare,”
lucru ce fusese de fapt o tentativă de a strânge fonduri pentru colective. La scurt timp după aceasta,
Divizia a 11-a Mobilă a Comandantului Lister (un stalinist), sprijinită de tancuri, a pornit în acțiune
împotriva colectivelor. Aragon a fost invadat ca o țară inamică, cei responsabili de întreprinderile
socializate arestați, magazinele comunale golite, utilajele distruse și turmele împrăștiate. Presa
Comunistă a denunțat „crimele colectivizării forțate.” 30% din colectivele din Aragon au fost complet
distruse.
Chiar și cu această brutalitate, stalinismul nu a avut, totuși, un succes total în forțarea țăranilor
din Aragon să devină proprietari privați. Țăranii au fost forțați sub amenințarea armei să semneze actele
de proprietate dar, de îndată ce Divizia Lister a plecat, acestea au fost distruse și colectivele
reconstruite. Precum a scris G. Munis, troțkistul spaniol: „Acesta a fost unul din cele mai inspiratoare
episoade ale Revoluției Spaniole. Țăranii și-au reafirmat credințele socialiste în ciuda terorii
guvernamentale și a boicotului economic la care au fost supuși.”
A mai existat un alt motiv, mai puțin eroic, pentru restaurarea colectivelor din Aragon: Partidul
Comunist a realizat, după întâmplare, că rănise forța vitală a economiei rurale, că pusese în pericol
recoltele din cauza lipsei de forță de muncă, demoralizase luptătorii de pe frontul din Aragon și întărise
periculos de mult clasa de mijloc a proprietarilor funciari. De aceea Partidul a încercat să repare răul pe
care și-l făcuse singur, și să refacă unele dintre colective.
 Noile colective, totuși, nu și-au recăpătat niciodată întinderea sau calitatea pământului avută de
cele precedente, nici forța de lucru originală întrucât mulți militanți fuseseră închiși sau căutaseră
adăpost din fața persecuțiilor, în diviziile anarhiste de pe front.
Republicanii au efectuat atacuri armate de aceeași manieră împotriva autogestiunii agricole în
Levant, în Castilla, și în provinciile Huesca și Teruel. Totuși aceasta a supraviețuit prin orice mijloace
în multe zone care nu căzuseră încă în mâinile trupelor lui Franco, în mod special în Levant.
Atitudinea ambiguă, ca să nu spunem mai mult, a guvernului din Valencia față de socialismul
rural a contribuit la înfrângerea Republicii Spaniole: țăranilor săraci nu le-a fost mereu clar faptul că
era în interesul lor să lupte pentru Republică.
În ciuda succeselor sale, autogestiunea industrială a fost sabotată de birocrația administrativă și
de socialiștii autoritari. Radioul și presa au lansat o formidabilă campanie pregătitoare, de denigrare și
calomnie, punând la îndoială onestitatea consiliilor administrative de fabrică. Guvernul central
republican a refuzat să aprobe orice credit pentru autogestiunea catalană chiar și când ministrul libertar
al economiei catalane, Fabregas, a oferit economiile de un miliard de peseta drept depozite bancare, ca
măsură de siguranță. În iunie 1937 stalinistul Comorera a preluat portofoliul economiei, și a privat
fabricile autogestionate de materiile prime, pe care le-a risipit pe sectorul privat.
A eșuat de asemenea să livreze către întreprinderile socialiste, proviziile care fuseseră
comandate pentru ele de către administrația catalană.
Guvernul central avea o strânsoare fermă asupra colectivelor; naționalizarea transportului a
făcut posibilă aprovizionarea unora și tăierea tuturor livrărilor pentru altele. Mai mult, a importat
uniformele armatei republicane, în loc să le solicite colectivelor textile catalane. Pe 22 august 1937 a
aprobat un decret ce suspenda aplicarea decretului catalan al socializării din octombrie 1936, asupra
industriilor metalurgice și miniere. Acest lucru s-a realizat sub pretextul necesităților de apărare
națională; iar decretul catalan era considerat a fi „contrar spiritului Constituției.” Maiștrii și
administratorii care fuseseră goniți de autogestiune, sau mai degrabă, aceia care nu fuseseră dispuși să
accepte posturi tehnice în întreprinderile autogestionate, au fost readuși plini de dorința de răzbunare.
Sfârșitul a venit cu decretul din 11 august 1938 ce militariza toate industriile de război sub
controlul Ministrului Proviziilor de Război. O birocrație prea umflată și prost crescută a invadat
fabricile – un furnicar de inspectori și directori ce își datorau postul doar afilierii lor politice, în special
recentei aderări la Partidul Comunist Stalinist. Muncitorii au devenit demoralizați pe măsură ce s-au
văzut deposedați de controlul asupra întreprinderilor pe care le creaseră din nimic în primele luni critice
ale războiului, iar producția a suferit în consecință.
 În alte ramuri autogestiunea catalană a supraviețuit până la zdrobirea Republicii Spaniole. A
fost încetinită totuși, întrucât industria își pierduse principalele piețe de desfacere și exista o lipsă de
materii prime, guvernul tăind creditul necesar pentru achiziționarea lor.
Pentru a rezuma, colectivele spaniole nou-născute au fost imediat forțate să îmbrace haina aspră
a războiului purtat prin mijloace militare clasice, în numele căruia Republica a tăiat aripile propriei
avangarde și a compromis cu reacțiunea pe teren propriu.
Lecția pe care colectivelor au lăsat-o în urmă este, totuși, una încurajatoare. În 1938 Emma
Goldman a fost inspirată să le laude astfel: „Colectivizarea pământului și a industriei strălucește ca cea
mai mare realizare a oricărei perioade revoluționare. Chiar dacă Franco are să câștige și anarhiștii
spanioli să fie exterminați, ideea pe care ei au lansat-o va trăi în continuare.” Pe 21 iulie 1937 Federica
Montseny a ținut un discurs în Barcelona în care a exprimat în mod clar alternativele: „Pe de o parte
susținătorii autorității și ai Statului totalitar, ai unei economii controlate de stat, ai unei forme de
organizare socială ce militarizează toți oamenii și transformă Statul într-un unic, uriaș angajator, un
uriaș antreprenor; pe de altă parte operarea minelor, câmpurilor, fabricilor și atelierelor de către clasa
muncitoare însăși, organizată în federații sindicale.” Aceasta a fost dilema Revoluției Spaniole, dar în
viitorul apropiat ar putea deveni aceea a socialismului în întreaga lume.

►ÎN LOC DE CONCLUZII◄

Înfrângerea Revoluției Spaniole a privat anarhismul de sprijinul său în lume. A ieșit din acest
proces zdrobit, dispersat, și într-o oarecare măsură, discreditat. Istoria l-a condamnat aspru și în
anumite aspecte, nejustificat.
Nu a fost sub nicio formă responsabil pentru victoria forțelor lui Franco. Ce a rămas din
experiența colectivelor rurale și industriale, create în condiții tragic nefavorabile, a fost în întregime
meritul lor. Această experiență a fost totuși, subestimată, calomniată și i-a fost negată recunoașterea.
Socialismul autoritar s-a descotorosit în sfârșit de competiția libertară nedorită, și a rămas vreme de ani
întregi stăpânul terenului. Pentru o vreme a părut că socialismul de stat avea să fie justificat de victoria
militară a URSS-ului împotriva nazismului în 1945 și de incontestabile, și chiar impunătoare succese în
domeniul tehnologic.
Totuși chiar excesele acestui sistem au început să genereze în curând propria lor negare. Au dat
naștere ideii că centralizarea de stat paralizantă ar trebui slăbită, că unitățile de producție ar trebui să
aibă mai multă autonomie, că muncitorii ar munci mai mult și mai bine dacă ar avea un cuvânt de spus
în administrarea întreprinderilor. Ceea ce medicina numește „anticorpi” au fost generați într-una din
țările aduse în sclavie de Stalin. Iugoslavia lui Tito s-a eliberat din jugul prea greu ce o transforma într-
un fel de colonie. A trecut apoi la reevaluarea dogmelor ce puteau fi privite acum ca anti-economice.
S-a întors la școală sub maeștrii trecutului, descoperindu-l și citindu-l în mod discret pe
Proudhon. A clocotit în așteptare. A explorat prea puțin cunoscutele zone libertare în gândire din
lucrările lui Marx și Lenin. Printre altele a dezgropat conceptul îndepărtării Statului, ce nu fusese, e
adevărat, complet eliminat din vocabularul politic, dar devenise cu certitudine doar o formulă rituală
destul de golită de conținut. Întorcându-se la scurta perioadă în care Bolșevismul s-a identificat cu
democrația de la bază proletară, cu sovietele, Iugoslavia a cules un cuvânt care fusese enunțat de liderii
Revoluției din Octombrie și apoi rapid uitat: autogestiune. S-a acordat de asemenea atenție consiliilor
de fabrică embrionare ce răsăriseră în același timp, prin contagiune revoluționară în Germania și Italia
și, mult mai târziu, în Ungaria. Precum a fost relatat în publicația franceză Argumente de italianul
Roberto Guiducci, s-a ivit întrebarea dacă „ideea consiliilor, ce a fost suprimată de stalinism din motive
evidente,” nu ar putea „fi readusă în timpurile prezente.”
Când Algeria a fost decolonizată și a devenit independentă, noii săi lideri au căutat să
instituționalizeze ocupările spontane ale proprietăților europene abandonate, de către țărani și
muncitori. Ei s-au inspirat din precedentul iugoslav și au urmat legislația sa în acest domeniu drept
model.
Dacă nu îi sunt tăiate aripile, autogestiunea este fără îndoială o instituție cu tendințe
democratice, chiar libertare. Urmând exemplul colectivelor spaniole din 1936-1937, autogestiunea
caută să plaseze economia sub administrarea producătorilor. În acest scop o administrație a
muncitorilor în trei straturi este creată în fiecare întreprindere, prin intermediul alegerilor: adunarea
generală supremă; consiliul muncitorilor, un organism deliberativ mai mic; și în cele din urmă,
comitetul de administrație, care este organul executiv. Legislația oferă anumite siguranțe împotriva
amenințării birocratizării: reprezentanții nu pot candida pentru realegere prea des, trebuie să fie direct
implicați în producție, etc. În Iugoslavia muncitorii pot fi consultați prin referendum ca și alternativă la
adunările generale, în vreme ce în cadrul întreprinderilor foarte mari adunările generale au loc în
secțiile de muncă.
Atât în Iugoslavia cât și în Algeria, cel puțin în teorie, sau ca promisiune pentru viitor, o
importanță extraordinară este atribuită comunei, și se pune accentul pe faptul că muncitorii
autogestionați vor fi reprezentați acolo. Din nou, în teorie, administrarea treburilor publice ar trebui să
tindă să devină descentralizată, și să fie efectuată tot mai mult la nivel local.
 Aceste bune intenții sunt departe de a fi puse în practică. În aceste țări autogestiunea are loc în
cadrul unui stat dictatorial, militar, polițienesc al cărui schelet este compus dintr-un singur partid.
La cârmă se află o autoritate paternalistică și autoritaristă ce se află dincolo de control și mai
presus de orice critică. Principiile autoritariste ale administrației politice și principiile libertare ale
administrării economiei sunt astfel destul de incompatibile.
Mai mult, un anumit nivel de birocratizare tinde să se dezvăluie chiar și în întreprinderi, în
ciuda precauțiilor luate de legislatori. Majoritatea muncitorilor nu sunt încă suficient de maturi pentru a
participa efectiv în autogestiune. Le lipsește educația și cunoștințele tehnice, nu s-au descotorosit de
vechea mentalitate salarială, și prea binevoitori își pun toate puterile în mâinile delegaților lor. Acest
lucru îi permite unei mici minorități să fie adevăratul administrator al întreprinderii, să își aroge tot
felul de privilegii și să facă exact cum își dorește. De asemenea se eternizează în poziții directoriale,
guvernând fără control de mai jos, pierzând contactul cu realitatea și izolându-se de muncitorii de rând,
pe care deseori îi tratează cu aroganță și dispreț. Toate acestea îi demoralizează pe muncitori și îi
întoarce împotriva autogestiunii. În cele din urmă, controlul statului este deseori exercitat într-un mod
atât de indiscret și opresiv încât „auto-administratorii” nu administrează de fapt deloc. Statul numește
directori în organele de autogestiune, fără o preocupare prea mare dacă acestea sunt sau nu de acord
deși, conform legii, ar trebui consultate. Acești birocrați deseori intervin excesiv în administrare, și
uneori se comportă în același mod arbitrar ca și foștii angajatori. În întreprinderile iugoslave foarte mari
directorii sunt în întregime numiți de către Stat; aceste posturi sunt înmânate vechii sale gărzi de către
Mareșalul Tito.
Mai mult, autogestiunea iugoslavă este extrem de dependentă de Stat pentru finanțare. Trăiește
din creditele care îi sunt acordate de Stat și este liberă să dispună doar de o mică parte din profiturile
sale, restul fiind plătit către trezorerie sub forma unei taxe. Venitul provenit din sectorul autogestionat
este folosit de Stat nu numai pentru a dezvolta sectoarele înapoiate ale economiei, ceea ce este corect,
dar de asemenea pentru a plăti aparatul guvernamental puternic birocratizat, armata, forțele de poliție,
și pentru cheltuielile de prestigiu, ce sunt uneori destul de excesive. Când membrii întreprinderilor
autogestionate sunt plătiți inadecvat, acest lucru domolește entuziasmul pentru autogestiune și se află în
conflict cu principiile sale.
Libertatea de acțiune a fiecărei întreprinderi, mai mult, este foarte strict limitată, întrucât este
supusă planurilor economice ale autorității centrale, ce sunt realizate arbitrar fără consultarea
membrilor de rând. În Algeria întreprinderile autogestionate sunt de asemenea obligate să cedeze
Statului manevrarea comercială a unei porțiuni considerabile a produselor lor. În plus, sunt plasate sub
supravegherea „organelor care au rolul de a furniza tutelaj tehnic dezinteresat,” și asistență contabilă
dar, în practică, tind să înlocuiască organele de autogestiune și să le preia funcțiile.
În general, birocrația Statului totalitar este lipsită de înțelegere în fața cererilor de autogestiune
înspre autonomie. Precum a prevăzut Proudhon, găsește dificilă tolerarea oricărei autorități exterioare
sieși. Îi displace socializarea și tânjește după naționalizare, adică, administrarea directă de către oficialii
Statului. Este destinată să încalce autogestiunea, să îi reducă puterile și chiar să o absoarbă.
Partidul unic nu este mai puțin neîncrezător față de autogestiune, și de asemenea găsește dificilă
tolerarea unui rival. Dacă adoptă autogestiunea, o face pentru a o înăbuși mai eficient. Partidul are
celule în majoritatea întreprinderilor și este puternic tentat să ia parte la administrare, să reproducă
organele alese de muncitori sau să le reducă la rolul de instrumente docile, prin falsificarea alegerilor și
crearea listelor de candidați în avans. Partidul încearcă să determine consiliile muncitorilor să susțină
decizii deja luate, și să manipuleze și să modeleze congresele naționale ale muncitorilor.
Unele întreprinderi aflate sub autogestiune reacționează la tendințele autoritariste și
centralizatoare, devenind izolaționiste, comportându-se asemenea unei asociații de mici proprietari, și
încercând să acționeze doar în folosul muncitorilor implicați. Tind să își reducă forța de lucru astfel
încât să împartă plăcinta în porții mai mari. Caută de asemenea să producă câte puțin din fiecare, în loc
să se specializeze. Dedică timp și energie încercării de a evita planurile și reglementările concepute
pentru a servi interesele comunității în întregime. În Iugoslavia competiția liberă între întreprinderi a
fost permisă, atât ca un stimulent cât și pentru a proteja consumatorul, dar în practică, tendința către
autonomie a condus la inegalități flagrante în producție și la iraționalități economice.
Astfel autogestiunea însăși încorporează o mișcare ca aceea a unui pendul, ce o face să se miște
constant între două extreme: autonomie excesivă sau centralizare excesivă; autoritate sau anarhie;
control de jos sau control de deasupra.
De-a lungul anilor Iugoslavia, în special, a corectat centralizarea prin autonomie, apoi
autonomia prin centralizare, remodelându-și constant instituțiile fără să aibă succes până acum în
atingerea unui „mediu fericit.” Majoritatea slăbiciunilor autogestiunii ar putea fi evitate sau corectate
dacă ar exista o mișcare sindicală autentică, independentă de autoritate și de partidul unic, izvorând din
rândul muncitorilor și în același timp organizându-i, și animată de spiritul caracteristic al Anarho-
Sindicalismului spaniol. În Iugoslavia și în Algeria, totuși sindicalismul este fie complementar, fie de
formă, sau este supus Statului, partidului unic. Nu poate, de aceea, să îndeplinească în mod adecvat
sarcina de conciliere între autonomie și centralizare, pe care ar trebui să o realizeze, și pe care ar putea-
o face mai bine decât organele politice totalitare. De fapt un sindicalism provenit cu adevărat de la
muncitori, care să vadă în el propria lor reflecție, ar fi cel mai eficient organ pentru armonizarea
forțelor centrifugale și centripete, pentru „crearea unui echilibru” după cum a spus Proudhon, între
contradicțiile autogestiunii.
Imaginea nu trebuie privită totuși ca pe de-a întregul sumbră. Autogestiunea are cu siguranță
oponenți puternici și perseverenți, ce nu au renunțat la speranța de a o face să eșueze. Dar s-a dovedit
de fapt, destul de dinamică în țările în care sunt efectuate experimente. A deschis noi perspective pentru
muncitori și le-a restituit o oarecare plăcere în munca lor. Le-a deschis mintea către rudimentele
socialismului autentic, ce presupune dispariția treptată a salariilor, dezalienarea producătorului, ce va
deveni o ființă liberă și auto-hotărâtoare. Autogestiunea a crescut în acest mod productivitatea și a
înregistrat rezultate pozitive considerabile, chiar și în timpul încercărilor și erorilor din perioadă
incipentă.
De la o oarecare distanță, mici cercuri de anarhiști urmăresc dezvoltarea autogestiunii iugoslave
și algeriene cu un amestec de simpatie și neîncredere.
Consideră că transpun unele fragmente din idealul lor în realitate, dar experimentul nu se
dezvoltă de-a lungul liniilor idealiste prevăzute de comunismul libertar. Dimpotrivă, este încercat într-
un cadru autoritar ce este respingător pentru anarhism. Nu există niciun dubiu că acest cadru face ca
autogestiunea să fie fragilă: există mereu pericolul să fie devorată de cancerul autoritarismului. Totuși,
o privire atentă și lipsită de prejudecăți la autogestiune pare să releve semnale mai degrabă
încurajatoare.
În Iugoslavia autogestiunea este un factor ce favorizează democratizarea regimului. A creat o
bază mai sănătoasă pentru recrutare în cercurile clasei muncitoare. Partidul începe să acționeze mai
degrabă ca o inspirație și nu ca un director, cadrele sale devin reprezentanți mai buni ai maselor, mai
sensibili la problemele și aspirațiile lor. Așa cum comentează Albert Meister, un tânăr sociolog elvețian
ce și-a stabilit sarcina de a observa fenomenul de la fața locului, autogestiunea conține un „virus
democratic” ce pe termen lung invadează însuși partidul unic. El o consideră „tonică.” Ea sudează
eșaloanele de jos ale partidului cu masele muncitoare. Această dezvoltare este atât de clară încât îi
determină pe teoreticienii iugoslavi să utilizeze un limbaj ce nu ar dezonora un libertar.
De exemplu, unul din ei, Stane Kavcic, declară: „În viitor forța vitală a socialismului în
Iugoslavia nu poate fi un partid politic și Statul care acționează de deasupra, ci poporul, cetățenii, cu
drepturi constituționale ce le permit să acționeze de la bază în sus.” El continuă curajos afirmând că
autogestiunea slăbește tot mai mult „disciplina rigidă și subordonarea ce sunt caracteristice tuturor
partidelor politice.”
Tendința nu este atât de clară în Algeria, pentru că experimentul are o origine mai recentă și
încă se află în pericolul de a fi contestat. Un indiciu poate fi găsit în faptul că la sfârșitul lui 1964,
Hocine Zahouane, atunci șeful orientării în Frontul de Eliberare Națională, a condamnat în mod public
tendința „organelor de ghidare” de a se plasa deasupra membrilor grupurilor autogestionate și de a
adopta o atitudine autoritaristă față de ele. El a continuat: „Când acest lucru se întâmplă, socialismul nu
mai există. Rămâne doar o schimbare sub forma exploatării muncitorilor.” Acest oficial a concluzionat
cerând ca producătorii „să fie adevărații stăpâni ai producției lor” și să nu mai fie „manipulați în
scopuri ce sunt străine socialismului.” Trebuie admis că Hocine Zahouane a fost de atunci înlăturat din
funcție de o lovitură de stat militară și a devenit liderul spiritual al unei opoziții socialiste clandestine.
El se află momentan 36 în arest la domiciliu într-o zonă toridă din Sahara.
Pentru a rezuma, autogestiunea întâlnește tot felul de dificultăți și contradicții, și totuși, chiar și
așa pare să aibă în practică meritul de a le permite maselor să urmeze o ucenicie în democrație directă,
acționând de jos în sus; meritul de a dezvolta, încuraja și stimula libera lor inițiativă, de a-i îmbiba cu
un simț de responsabilitate, în loc să perpetueze obiceiurile vechi de pasivitate, supunere, și complexul
de inferioritate lăsat lor de fosta asuprire, așa cum este cazul sub comunismul de stat.
Această ucenicie este uneori laborioasă, evoluează mai degrabă încet, însărcinează societatea cu
noi poveri și e posibil să poată fi realizată doar cu costul unor „dezordini.” Mulți observatori consideră
totuși, că aceste dificultăți, întârzieri, poveri suplimentare, și eforturi în creștere sunt mai puțin
dăunătoare decât falsa ordine, falsul lustru, falsa „eficiență” a comunismului de stat, ce reduce omul la
nimic, omoară inițiativa poporului, paralizează producția și în ciuda progreselor materiale obținute cu
mari costuri, discreditează chiar ideea de socialism.
URSS însăși își reevaluează metodele de administrare economică, și va continua să procedeze
astfel, dacă nu cumva tendința actuală de liberalizare va fi oprită de un regres către autoritarism.
Înainte să pice, pe 15 octombrie 1964, Hrușciov părea să fi înțeles, oricât de timid și tardiv, nevoia
pentru descentralizare industrială. În decembrie 1964 Pravda a publicat un lung articol intitulat „Statul
întregului Popor” ce căuta să definească schimbările structurale care diferențiază forma Statului „zis a
fi al întregului popor” de aceea a „dictaturii proletariatului;” mai exact progresul către democratizare,
participarea maselor în direcționarea societății prin autogestiune, și revitalizarea sovietelor, a
sindicatelor, etc.
Cotidianul francez Le Monde din 16 februarie 1965 a publicat un articol de Michel Tatu,
intitulat „O problemă majoră: Eliberarea Economiei,” dezvăluind cele mai importante necazuri „care
afectează întreaga mașinărie birocratică sovietică, mai ales economia.” Înaltul nivel tehnic pe care
această economie l-a atins face ca domnia birocrației asupra administrației să fie chiar mai
neacceptabilă. Așa cum sunt lucrurile în prezent, directorii întreprinderilor nu pot lua decizii în nicio
chestiune fără să ceară aprobare de la cel puțin un birou, și mult mai des de la mai multe. „Nimeni nu
contestă remarcabilul progres tehnologic, științific și economic ce s-a realizat în treizeci de ani de
planificare stalinistă. Rezultatul, totuși, este exact faptul că această economie se află acum în clasa
economiilor dezvoltate, și că vechile structuri ce i-au permis să atingă acest nivel sunt acum totalmente,
și cu atât mai mult, nepotrivite.” „Va fi necesar mult mai mult decât unele reforme detaliate; o
schimbare spectaculoasă în gândire și practică, un fel de nouă destaliniziare ar fi necesară pentru a se
pune capăt enormei inerții ce străbate mașinăria la fiecare nivel.” Așa cum totuși a indicat Ernest
Mandel, într-un articol în publicația franceză Les Temps Modernes, descentralizarea nu se poate opri la
oferirea de autonomie directorilor de întreprinderi, trebuie să ducă la autogestiunea reală a
muncitorilor.
Regretatul Georges Gurvitch, un sociolog stângist, a ajuns la o concluzie similară. El consideră
că tendințele către descentralizare și autogestiunea muncitorilor de-abia au început în URSS, și că
succesul lor va demonstra „că Proudhon a avut mai multă dreptate decât s-ar fi putut credea.”
În Cuba regretatul socialist de stat Che Guevara a trebuit să renunțe la conducerea industriei, pe
care o exercitase fără succes din cauza supracentralizării. În Cuba: Socialism și Dezvoltare, Rene
Dumont, un specialist francez în economia lui Castro, deplânge „ultracentralizarea” și birocratizarea sa.
El a subliniat în mod special erorile „autoritare” ale unui departament ministerial ce încearcă să
conducă fabricile singur și sfârșește cu exact rezultatele opuse: „Prin încercarea de a crea o organizație
puternic centralizată se ajunge în practică...la permiterea oricărui lucru, pentru că nu se poate menține
controlul asupra lucrurilor esențiale.” Aduce aceleași critici la monopolul statului asupra distribuției:
paralizia pe care o produce ar fi putut fi evitată „dacă fiecare unitate de producție și-ar fi păstrat funcția
de furnizare directă.” „Cuba începe încă o dată ciclul inutil al erorilor economice ale țărilor socialiste,”
un coleg polonez aflat într-o poziție foarte bună i-a destăinuit lui Rene Dumont. Autorul
concluzionează prin a sugera regimului cubanez să apeleze la unități de producție autonome iar, în
agricultură, la federații de mici cooperative de producție. Nu se teme să ofere remediului un nume,
autogestiune, ce ar putea fi foarte bine reconciliată cu planificarea. Din păcate, vocea lui Rene Dumont
nu s-a făcut încă auzită la Havana.
Ideea libertară a ieșit de curând din umbra în care detractorii săi o aruncaseră. Într-o mare parte
a lumii, omul de azi a fost utilizat ca un cobai al comunismului de stat, și de-abia acum iese la iveală,
clătinându-se după această experiență. Deodată el se întoarce, cu vie curiozitate și deseori cu câștig, la
proiectele brute pentru o nouă societate autogestionată, pe care pionierii anarhismului le-au scos în
relief în ultimul secol. Nu le înghite întregi, desigur, dar învață lecții din ele, și inspirația de a încerca să
îndeplinească sarcinile ce îi sunt prezentate de a doua jumătate a acestui secol: să sfărâme lanțurile, atât
economice cât și politice, a ceea ce prea simplu a fost numit „Stalinism;” și asta fără să renunțe la
principiile fundamentale ale socialismului: dimpotrivă, astfel descoperind – sau redescoperind –
formele unul socialism real, autentic, adică socialismul combinat cu libertate.
Proudhon în mijlocul Revoluției de la 1848, a considerat în mod înțelept că ar fi cerut prea mult
de la artizanii săi, să treacă imediat la „anarhie.” În lipsa acestui program maximal, el a schițat un
program libertar minimal: reducerea treptată a puterii Statului, dezvoltarea paralelă a puterii poporului
de la bază, prin ceea ce el a numit cluburi, și pe care omul secolului douăzeci le-ar numi consilii. Pare
să fie scopul mai mult, sau mai puțin conștient al multor socialiști contemporani, acela de a urmări un
asemenea program.
Deși o posibilitate de renaștere este astfel creată pentru anarhism, acesta nu va reuși în
reabilitarea sa totală dacă nu este capabil să dezmintă, atât în teorie cât și în practică, falsele interpretări
cărora le-a fost de mult timp subiect. După cum am văzut, în 1924 Joaquin Maurin era nerăbdător să
termine cu el în Spania, și a sugerat că nu va fi niciodată capabil să se mențină decât în câteva „țări
înapoiate” unde masele ar „adera” la el pentru că sunt în întregime fără o „educație socialistă,” și au
fost „lăsate pradă instinctelor lor naturale.” El a concluzionat: „Orice anarhist care reușește în a se
îmbunătăți, în a învăța, și în a vedea limpede, încetează automat să mai fie un anarhist.”
Istoricul francez al anarhismului, Jean Maitron, a confundat pur și simplu „anarhia” și
dezorganizarea. Acum câțiva ani și-a imaginat că anarhismul a murit cu secolul al nouăsprezecelea,
căci epoca noastră este una a „planurilor, organizării, și disciplinei.” Mai recent scriitorul britanic
George Woodcock a considerat potrivit să îi acuze pe anarhiști de a fi idealiști care înoată împotriva
curentului dominant al istoriei, hrănindu-se cu o viziune idilică despre viitor, în timp ce aderă la cele
mai atractive trăsături ale unui trecut muribund. Un alt specialist englez în domeniu, James Joll, insistă
că anarhiștii sunt depășiți, căci ideile lor se opun dezvoltării industriei pe scară largă, producției și
consumului în masă, și că depind de o viziune romantică retrogradă a unei societăți idealizate de
artizani și țărani, și de o totală respingere a realităților secolului douăzeci și a organizării economice.37
În paginile precedente am încercat să arăt ca aceasta nu este o imagine reală a anarhismului.
Lucrările lui Bakunin exprimă cel mai bine natura anarhismului constructiv, ce depinde de organizare,
de auto-disciplină, de integrare, de centralizare federalistă și non-coercitivă. Se sprijină pe industria
modernă pe scară largă, tehnici actualizate, pe proletariatul modern și pe internaționalism la scară
mondială. În această privință este din timpurile noastre și aparține secolului douăzeci.
Ar putea prea bine să fie comunismul de stat, și nu anarhismul, cel care este în dezacord cu
nevoile lumii contemporane.
 În 1924 Joaquin Maurin a recunoscut, cu părere de rău, că de-a lungul istoriei anarhismului
„simptomele declinului” au fost „urmate de o renaștere subită.” Viitorul poate demonstra că doar în
această recunoaștere șovăielnică, a fost marxistul spaniol un bun profet.
 ►NOTE DE SUBSOL◄
1
Autoritar era un epitet folosit de anarhiștii libertari și care indica acei socialiști pe care îi considerau
mai puțin libertari decât ei înșiși și pe care, de aceea îi considerau în favoarea autorității.
2
Jules Guesde (1845-1922) a introdus în 1879 ideile marxiste în rândul mișcării muncitorești franceze.
(Nota translatorului.)
3
Termenul societaire este folosit pentru a defini o formă de anarhism ce repudiază individualismul și
urmărește integrarea în societate. (Nota translatorului.)
4
„Voline” era pseudonimul lui V. M. Eichenbaum, autor al La Revolution Inconnue 1917-1921, din
care cel de-al treilea volum se găsește în engleză sub numele Revoluția Neștiută (1955). O altă
traducere parțială este O mie nouă sute șaptesprezece: Revoluția Rusă Trădată (1954). (Nota
translatorului.)
4a
Pseusdonim al teroristului francez Francois-Claudius Koenigstein (1859-1892) ce a comis multe acte
violente de terorism și care a fost în cele din urmă executat. (Nota translatorului.)
5
În 1883 un nucleu activ de revoluționari socialiști a fondat o Asociație Internațională a Oamenilor
Muncii în Statele Unite. Ei se aflau sub influența Congresului Anarhist Internațional, ținut la Londra în
1881, și de asemenea a lui Johann Most, un social democrat devenit anarhist, ce ajunsese în America în
1882. Albert R. Parsons și Adolph Fischer erau forța motrice în asociație, ce a preluat conducerea unei
uriașe mișcări de masă, preocupată cu câștigarea zilei de lucru de opt ore. Campania pentru acest lucru
a fost lansată de către sindicate și de Cavalerii Muncii, iar ziua de 1 mai 1886 a fost stabilită ca
termenul limită pentru aplicarea zilei de lucru de opt ore. În timpul primei jumătăți a lunii mai, o grevă
națională a implicat 190 000 de muncitori, dintre care 80 000 erau din Chicago. Demonstrații
impresionante au avut loc în acel oraș pe 1 mai și vreme de câteva zile după.
Cuprinsă de panică și îngrozită de acest val de revoltă, burghezia a trecut la zdrobirea mișcării
la sursa sa, la nevoie recurgând la provocări sângeroase.
În timpul unei întâlniri de stradă pe 4 mai 1885, în Piața Haymarket, o bombă aruncată la
picioarele poliției într-o manieră inexplicabilă, a oferit pretextul necesar.
Opt lideri ai mișcării socialiste revoluționare și libertare au fost arestați, șapte dintre ei
condamnați la moarte, iar patru ulterior spânzurați (un al cincelea s-a sinucis în celula sa cu o zi înainte
de execuție.) Din acel moment martirii din Chicago – Parsons, Fischer, Engel, Spies și Lingg – au
aparținut proletariatului internațional, iar celebrarea universală a zilei de 1 Mai încă comemorează
crimele atroce comise în Statele Unite.
6
Toate citatele au fost traduse în engleză de către translator.
7
Scriitor francez (1830-1905) cunoscut mai ales ca și geograf. Fratele său Elie a jucat un rol activ în
timpul Comunei din 1871. (Nota translatorului.)
8
Wilhelm Weitling (1808-1871), un Comunist utopic german, scriitor și fondator al Cluburilor
Comuniste ale Muncitorilor în timpul anilor 1830-1840. (Nota translatorului.)
9
Guizot, ministru sub Louis Philippe, a fost cunoscut pentru viziunile sale conservatoare extreme.
(Nota translatorului.)
10
Discipoli ai lui Auguste Blanqui (1805-1881), socialist francez și susținător revoluționar al
insurecțiilor realizate de minorități. (Nota translatorului.)
11
În cartea sa Egoul și Al Său.
12
Fără menționarea directă a lui Stirner, a cărui operă se poate astfel să nu o fi citit.
13
Decretele din 1963 prin care Republica Algeriană a instituționalizat autogestiunea, ce fusese inițiată
spontan de către țărani. Alocarea – dacă nu chiar actualele procente – este foarte similară, și ultimul
sfert „să fie împărțit în rândul muncitorilor ceramici,” este același lucru cu „echilibrul” asupra căruia au
existat controverse în Algeria.
14
Alleu este un termen feudal utilizat pentru proprietăți inalienabile care pot fi moștenite. Germanicii
erau un trib german în interiorul căruia libertatea individuală era foarte dezvoltată. (Nota
translatorului.)
15
O discuție similară în Critica Programului Gotha, schițat de Karl Marx în 1875, deși nepublicat până
în 1891.
16
Cuba încearcă azi pe bâjbâite și în mod prematur să găsească calea spre comunismul integral.
17
Un monopol de stat în Franța. (Nota translatorului.)
18
O ramură elvețiană a Internaționalei ce adoptase ideile lui Bakunin.
19
Pi y Margall a fost un ministru în perioada dintre 1873 și 1874, când o republică a fost pentru scurt
timp implementată în Spania. (Nota translatorului.) Când în ianuarie 1937 Federica Montseny, o
anarhistă devenită ministru, a lăudat legionalismul lui Pi y Margall, Gaston Leval a replicat că acesta
nu a fost nici pe departe un discipol fidel al lui Bakunin.
20
La Revolution Proletarienn este un lunar francez; Robert Louzon, un sindicalist revoluționar veteran.
(Nota translatorului.)
21
Robert Louzon a indicat autorului că dintr-un punct de vedere dialectic, această declarație și aceea a
lui Pelloutier nu se exclud reciproc sub nicio formă: terorismul a avut efecte contradictorii asupra
mișcării muncitorești.
22
Un istoric Bolșevic devenit mai târziu stalinist.
23
Vezi [Condmnarea Social Democrată a Anarhismului].
24
Jacquerie a fost numele dat răscoalei țărănești franceze din 1358 (din jacques, porecla țăranului
francez). (Nota translatorului.)
25
Dezbaterea în rândul Anarho-Sindicaliștilor asupra meritelor relative ale consiliilor de fabrică și
sindicatelor nu a fost, de altfel, nimic nou; divizase recent anarhiștii din Rusia și a cauzat chiar o
ruptură în rândurile echipei editoriale responsabile de ziarul libertar Golos Turda, unii membri
rămânând credincioși sindicalismului clasic, în vreme ce alții precum G. P. Maximoff au optat pentru
consilii.
26
În aprilie 1922, KAPD-ul a creat o „Internațională Comunistă a Muncitorilor” cu grupuri de opoziție
olandeze și belgiene.
27
Confederația Spaniolă Națională a Muncii.
28
În Franța, de exemplu, sindicaliștii ce l-au urmat pe Pierre Besnard au fost alungați din
Confederation Generale du Travail Unitaire (supusă Comuniștilor) și în 1924 au fondat Confederation
Generale du Travail Syndicaliste Revolutionnaire.
29
Pe când în Castilia și în Asturii, etc., centrul sindicalist al social-democraților, Uniunea Generală a
Muncitorilor (UGT) era predominantă.
30
CNT-ul a acceptat crearea federațiilor industriale abia în 1931. În 1919 acest lucru fusese respins de
către anarhiștii „puri” pe motivul că ar conduce la centralism și birocrație; dar devenise esențial să se
răspundă concentrării capitalismului prin concentrarea sindicatelor într-o singură industrie. Federațiile
industriale mari au fost stabilite cu adevărat de-abia în 1937.
31
Vezi [Anarhiștii în Sindicate].
32
A nu fi confundat cu forme politice intermediare pe care anarhiștii, spre deosebire de Marxiști, le-au
respins.
33
Asociația Internațională a Muncitorilor la care CNT-ul era afiliat, a avut un congres la Paris, între 11-
13 iunie 1937, la care centrului Anarho-Sindicalist i-a fost reproșată participarea în guvern și concesiile
pe care le-a făcut ca urmare a acestui lucru. Cu această susținere, Sebastien Faure a decis publicarea
unei serii de articole în numerele din 8, 15 și 22 iulie din Le Libertaire, intitulate „Panta Fatală.”
Acestea erau extrem de critice față de decizia anarhiștilor spanioli de a lua parte la guvernare. CNT-ul a
fost înfuriat și a determinat demisia secretarului Asociației Internaționale a Muncitorilor, Pierre
Besnard.
34
„În teorie,” pentru că au existat unele litigii între sate pe acest subiect.
35
Aceasta se referă la vremea când POUM (Partido Obrero Unido Marxista) împreună cu anarhiști de
rând au intrat în conflict armat cu poliția și au fost înfrânți și zdrobiți. (Nota translatorului)
36
Începând cu iulie 1969.
37
James Joll i-a scris de curând autorului că după citirea acestei cărți, și-a revizuit într-o anumită
măsură viziunile.