Capitolul 4 – Clima

(după Ielenicz şi Oprea, 2011, cu completări)

4.1. Factorii genetici şi rolul lor în individualizarea topoclimatelor în Carpaţii

Meridionali
4.1.1. Radiaţia solară
Durata medie a intervalului de strălucire a Soarelui pe an scade cu altitudinea (de la 1800
ore la baza Carpaţilor Meridionali, la sub 1600 ore pe culmile înalte) şi în unele depresiuni (unde
nebulozitatea are o frecvenţă mai mare, în principal ca efect al inversiunilor termice).
Radiaţia globală în Carpaţi, la peste 1800 m, este apreciată în lucrările de climatologie la
valori de sub 100 kcal/cm2/an. În masivele cu altitudini mai mici de 1600 m, valorile radiaţiei
solare globale scad în medie de la 115 kcal/cm2/an la 600 – 800 m, la sub 110 kcal/cm2/an (pe
creste). În ariile depresionare bine închise de masivele limitrofe, deşi vatra lor se află la altitudini
mici (300 – 600 m), mărimea radiaţiei solare globale se menţine în jurul valorii de 110
kcal/cm2/an (vezi explicaţia de la paragraful anterior).
4.1.2. Circulaţia maselor de aer poate fi de mai multe tipuri:
Circulaţia vestică, are ca loc de generare Oceanul Atlantic, cu poziţie variabilă între
Insulele Azore şi Islanda, are frecvenţa cea mai mare (peste 45 % din situaţii). Este prezentă în
orice sezon şi asigură precipitaţii bogate (zăpezi şi ploi) şi temperaturi ceva mai ridicate iarna şi
stări de vreme răcoroasă şi instabilă, cu precipitaţii, vara. Frecvent rolul acesteia este activ pe
latura nordică a Carpaţilor Meridionali.
Circulaţia polară şi subpolară aduce mai ales iarna mase de aer nordic şi nord-vestic (din
Scandinavia, Marea Baltică, nord – vestul Oceanului Atlantic şi Groenlanda). Acestea sunt reci şi
umede, provocând îndeosebi pe versantul nordic al Carpaţilor Meridionali căderi importante de
zăpadă, vânturi puternice generatoare de viscole în sezonul rece şi timp răcoros, cu precipitaţii
relativ bogate în celelalte luni ale anului.
Circulaţia sudică antrenează fie aer cald şi umed, adus de ciclonii mediteraneeni, fie aer
cald şi uscat, transportat din Africa de Nord şi Orientul Apropiat. Afectează masivele din sudul
Carpaţilor Meridionali. Prin depăşirea Carpaţilor Meridionali, pe clina nordică a Munţilor
Făgăraş şi Cindrel dezvoltă efecte foehnale, îndeosebi la finalul sezonului rece („Vântul Mare”
sau „Mâncătorul de zăpadă”). În cea de-a doua situaţie (aer cald şi uscat), masele de aer
influenţează rama montană sudică a Meridionalilor, accentuând fenomenele de uscăciune.
4.1.3. Dispunerea Carpaţilor Meridionali şi caracteristicile reliefului acestora
 Carpaţii Meridionali formează o barieră oroclimatică, prin care diminuează influenţa
maselor de aer asupra teritoriilor situate dincolo de ei (vezi fig. Nr. 1);
 Datorită fragmentării accentuate impuse de culoarele de vale şi depresiunile tectonice se
ajunge la modificări regionale ale direcţiei vântului, dar şi la stagnarea maselor de aer, ce
determină inversiunile de temperatură cu tot cortegiul de fenomene asociate (ceaţă,
chiciură etc).
 Prin altitudine, determină etajarea topoclimatelor montane.
4.2. Parametrii climatici
4.2.1. Temperatura aerului
Temperaturile medii anuale variază în raport cu altitudinea; la modul general, schematic,
izoterma de 8oC se desfăşoară la periferia Carpaţilor Meridionali, la altitudini în jur de 600 m,
izoterma de 6oC este legată de altitudinile cuprinse între 800 şi 1000 m, izoterma de 0oC se
desfăşoară la altitidini de 2000 m, iar izoterma de – 2oC se circumscrie vârfurilor şi crestelor
alpine desfăşurate la peste 2400 m.

Fig. Nr. 1 – Munţii Făgăraş ca

baraj orografic pentru masele de
aer: versantul sudic însorit, iar cel
nordic acoperit de nori
stratiformi; foto: Al. Nedelea.

Temperaturile medii
în timpul anului
Lunile ianuarie şi
februarie sunt cele mai reci:
– 2... – 3o C în Banat
(munţii Cernei şi
o
Mehedinţi), – 6 ...– 8 C la
altitudini de 1000 – 1200 m
şi sub – 10oC pe crestele cele mai înalte.
Lunile iulie şi august sunt cele mai calde: 12....16 oC în munţii cu altitudini sub 1500 m,
8....12 C în masivele de până la 2000 m şi sub 8oC pe vârfurile şi crestele de peste 2000 m.
o

Numărul de zile cu temperaturi caracteristice:

Zile cu îngheţ (minima zilnică ≤ 0oC): în general numărul de zile creşte, de la 100 – 120
zile/an (la altitudinea de 800 m şi în vest) la peste 250 zile/an pe crestele alpine din Carpaţii
Meridionali (Vf. Omu, 263 zile/an); în depresiunile intramontane, datorită frecventei stagnării a
maselor de aer şi răcirii nocturne, îngheţul este posibil între 110 şi 170 zile.
Zile de iarnă (maxima zilnică ≤ 00C) şi nopţile geroase (minima zilnică ≤ – 100C) au o
frecvenţă ridicată pe crestele alpine şi subalpine (peste 150 zile de iarnă şi în jur de 100 nopţi
geroase) şi scad spre periferia Carpaţilor; în depresiuni şi pe fundul văilor adânci sunt în jur de
30 de zile de iarnă şi 10 – 25 nopţi geroase/an.
Zile de vară (maxima zilnică ≥ 25oC) sunt posibile doar la altitudini de sub 1200 m, mai
rar sub 1500 m, unde sunt posibile în medie 1 – 2 zile pe an; numărul lor creşte spre periferia
munţilor şi în depresiuni, unde pot ajunge la 20 de zile în sud–vest.
4.2.2. Nebulozitatea
Nebulozitatea prezintă valori ridicate în etajul alpin (7 – 8 zecimi la Vf. Omu din
Bucegi), în timp ce la altitudini mai mici oscilează între 5,5 şi 7 zecimi. Pe ansamblu, numărul de
zile cu cer senin variază între 80 (etajul alpin) şi 100 – 120 în restul ariei montane. Numărul
zilelor cu cer acoperit este de peste 180 în etajul alpin, în raport cu 140 – 160 zile în rest.
4.2.3. Precipitaţiile
Precipitaţiile medii
Mediile anuale oscilează între 600 – 700 mm la contactul cu regiunile limitrofe şi peste
1200 mm în etajul alpin.
Mediile lunare şi pe sezoane: valori ridicate de precipitaţii se înregistrează în lunile de
primăvară şi vară (cu maxime în luna iunie, dar uneori şi în iulie sau august) şi valori mai reduse
în celelalte anotimpuri, cu valori lunare apropiate.
 Cantităţile maxime depăşesc cu 60 – 120 % valorile medii (2401 mm la Vf.Omu în anul
1941).
Cantităţile minime sunt sub 60 % din media anuală (542 mm la Vf.Omu).
Fig. Nr. 2 şi nr.
3 – Zăpadă în
etajele
subalpin şi
alpin în Munţii
Parâng, pe
versant nordic
(sus) şi pe
versant sudic
(jos), în luna
aprilie, anul
2009 (12
aprilie sus şi
16 aprilie jos).

Ninsorile şi stratul de zăpadă

În etajele alpin şi subalpin, ninsorile sunt posibile între 250 şi 365 (366) zile pe an, cu
frecvenţă mare în lunile ianuarie – martie şi mai redusă în lunile iulie – septembrie. Durata
stratului de zăpadă variază între 200 şi 300 zile; dacă în sezonul de vară grosimea lui este redusă
(în medie sub 20 cm), începând cu finalul lui septembrie începe să se dezvolte, iar prin
acumulare continuă ajunge la valori tot mai ridicate, până în mai (1,5 m în ianuarie şi peste 2 m
în martie), după care se topeşte treptat, rămânând discontinuu vara şi numai în sectoarele
adăpostite (îndeosebi pe versanţii nordici şi în circurile glaciare, unde petice de zăpadă persistă
şi în iulie şi august) (fig. Nr. 2 – 4, Fig. Nr. 6).
 Fig. Nr. 4 –
Zăpadă în luna
septembrie (16
sept. 2007), în
etajele subalpin
şi alpin, în
Munţii Făgăraş.

Fig. Nr. 5 – Strat de zăpadă de peste 1,5 m grosime, în pădurea

de molid (altit. 1700 – 1750 m), pe expoziţie nord-vestică,
Muntele Ciobanu (1944 m), Munţii Parâng, 12 aprilie 2009.

În etajul montan cu altitudini medii (1000 –

1800 m), numărul zilelor cu ninsoare se menţine între
200 şi 280/an, stratul de zăpadă durează între
120....180 zile/an şi grosimea stratului de zăpadă este
între 10 cm (în decembrie) şi 40 cm în februarie –
martie; din aprilie până la sfârşitul lui mai se topeşte
treptat (fig. Nr. 5).
În etajul montan periferic (sub 1000 m) şi
depresiuni, numărul zilelor cu ninsoare este de 100 –
150, durata stratului este variabilă (sub 100 zile), iar
grosimea este mică (în medie sub 20 cm), cu un
maximum de 40 – 50 cm în lunile ianuarie – martie în
depresiuni.
4.2.4. Regimul eolian
Frecvenţa maselor de aer la nivelul culmilor
înalte (mai ales la peste 1700 m) este dominantă din
vest (între 40 şi 60 %), la care, în funcţie de regimul circulaţiei generale atmosferice, se adaugă
masele de aer din sud pentru Carpaţii Meridionali.
Calmul atmosferic este din ce în ce mai redus odată cu altitudinea (sub 7 % în spaţiul
subalpin – alpin: 4 % la Vf. Omu).
 Viteza medie a vântului variază de la 2 – 3 m/s în depresiuni, la 4 – 5 m/s în munţii joşi, 6
– 8 m/s pe culmile aflate la 1500 – 1800 m şi 8 – 10 m/s pe crestele alpine. Vânturile tari (peste
16 m/s) se produc anual de la peste 140 zile în etajul alpin, 100 – 125 zile la înălţimi de 1600 –
1800 m şi sub 60 zile la periferia munţilor şi în culoarele de vale. Frecvenţa lor mare în etajele
alpin şi subalpin explică dezvoltarea aici a vegetaţiei de talie scundă (tufărişuri de jneapăn,
ienupăr, afin, merişor etc); în etajul forestier, îndeosebi în pădurile de conifere (molidul are
sistemul radicular dezvoltat la suprafaţă şi nu şi în profunzime), vânturile cu viteză mai mare de
20 m/s provoacă doborâturi importante de pădure.
Vânturile locale: sunt facilitate de o anumită configuraţie orografică în raport cu
circulaţia generală a maselor de aer: foehnul este prezent pe versanţii nordici ai Carpaţilor
Meridionali – „Vântul Mare” sau „Mâncătorul de Zăpadă”. Coşava este prezent în spaţiul
montan bănăţean. Brizele de munte se realizează diurn sub forma unei circulaţii locale, produsă
ziua dispre văi spre culmi şi invers noaptea.
4.2.5. Fenomenele meteorologice
Fenomenele meteorologice din sezonul rece:
Viscolul este posibil în etajele alpin şi subalpin în peste 100 zile pe an, dar în medie, acest
fenomen se produce în jur de 20 zile pe culmile înalte ale Carpaţilor Meridionali, 10 – 15 zile la
la altitudini de 1400 – 1800 m, ajungând în spaţiul montan din vest (la înălţimi sub 1400 m) şi în
depresiuni, la 3 – 5 zile.
Poleiul este posibil să se producă din octombrie până în martie în general şi în orice lună
în spaţiul alpin; la altitudini mai mici se realizează în intervalul noiembrie – februarie.
Chiciura este un fenomen obişnuit de iarnă, mai ales pe culmile ce depăşesc 1600 m,
unde se poate realiza în 50 – 140 zile.
Fenomenele meteorologice din sezonul cald:
Roua este legată mai ales de spaţiul depresionar şi de munţii cu altitudini sub 1800 m,
unde se manifestă în medie 20 – 40 zile pe an (aprilie – august).
Grindina se asociază cu vânturi intense, ploi torenţiale şi oraje şi se manifestă între 6 –
10 zile în munţii cu altitudini sub 1900 m, iar în depresiuni, 1 – 2 zile. La altitudini mai mari,
numărul zilelor cu grindină depăşeşte 20 (Ţarcu, 26 zile).
Fenomene meteorologice posibile tot anul:
Ceaţa se produce într-un număr de peste 220 zile anual la peste 2000 m, 140 – 150 zile la
altitudini medii şi 60 – 100 zile în depresiuni şi munţii joşi.
Orajele însoţesc ploile torenţiale. Anual, în medie, se produc 70 – 75 zile cu oraje în
etajul alpin, 70 – 90 la altitudini medii şi în jur de 50 în spaţiile depresionare. Se produc din mai
până în septembrie
la peste 2000 m şi
din aprilie în
octombrie către
baza Carpaţilor.

Fig. nr. 6 – Dezgheţ

întârziat de primăvară
în etajele subalpin și
alpin, pe expoziţie
nordică, Munţii
Făgăraş, Lacul Bâlea, 9
iunie 2014.
4.3. Topoclimatele montane
Acestea sunt: topoclimatul alpin (la peste 2200 m în Carpaţii Meridionali), topoclimatul
etajului subalpin (1800 – 2200 m), topoclimatul munţilor cu altitudini medii (1000 – 1800 m),
topoclimatul munţilor joşi (sub 1000 m) şi topoclimatul depresiunilor.

Întrebări de verificare

1. De ce la Vârful Omu direcţia dominantă a vântului este dinspre vest ?

2. Explicaţi descreşterea temperaturii aerului odată cu creşterea altitudinii.
3. Precizaţi cel puţin trei masive din Carpaţii Meridionali în care cad cantităţile cele mai
mari de zăpadă şi explicaţi acest fenomen.
4. La ce altitudini în Carpaţii Meridionali trece izoterma de 0o C ?
5. Ce este şi ce valoare are gradientul termic vertical ?
6. Ce este şi unde se manifestă foehnul în Carpaţii Meridionali ?
7. Explicaţi de ce minimele termice la nivelul ţării se înregistrează în depresiunile
intramontane ?
8. Ce sunt şi cum se formează arborii – drapel ?
9. Unde şi de ce se înregistrează valorile cele mai mici ale calmului atmosferic la nivelul
Carpaţilor Meridionali ?
10. În câte luni din an sunt posibile ninsori în etajele subalpin şi alpin din Carpaţii
Meridionali ?

Capitolul 5 – Apele

5.1. Apele de suprafaţă

5.1.1. Rețeaua de râuri
În Carpaţii Meridionali reţeaua hidrografică este formată de următoarele râuri:
 Ialomiţa, izvorăşte din Munţii Bucegi şi primeşte ca afluent în regiunea de câmpie pe
Prahova (care
izvorăşte din arealul
oraşului Predeal,
formează limita dintre
Carpaţii Meridionali şi
cei Orientali şi de-a
lungul său sunt situate
oraşele Azuga,
Buşteni, Sinaia).

Fig. Nr. 7 – Râul Doamnei

(Valea Rea), în Munţii
Făgăraş (aug. 2015).

Dâmboviţa, izvorăşte
din Munţii Făgăraş şi
formează limita dintre
grupele montane Bucegi şi Făgăraş.
Argeşul izvorăşte din Munţii Făgăraş (se
formează din unirea în zona Lacului de acumulare
Vidraru a râurilor Capra şi Buda) şi primeşte ca
afluenţi pe stânga pe Vâlsan şi Râul Doamnei (care
vin de sub Vârful Moldoveanu, 2544 m); în Râul
Doamnei se varsă Râul Târgului, care izvorăşte din
Munţii Iezer şi primeşte ca afluenţi pe Argeşel şi
Bratia (aceştia doi vin tot din Munţii Iezer).
Oltul traversează Carpaţii Meridionali,
formând limita dintre grupele montane Făgăraş şi
Parâng şi două defilee: Turnu Roşu (în nord) şi
Cozia

Fig. Nr. 8 – Jiul în defileu (feb. 2009).

(în sud), străbate Depresiunea Loviştei situată între

aceste două grupe montane şi între cele două
defilee; primeşte ca afluenţi în Depresiunea Făgăraş
numeroase râuri cu izvoare pe versantul nordic al
Munţilor Făgăraş (Berivoi, Cârţişoara, Arpaş, Ucea,
Viştea, Sâmbăta, Făgărăşel, Avrig) şi care, la ieşirea din această depresiune, îi dublează debitul
faţă de cel de la intrarea în cadrul ei, apoi Cibinul, cu afluentul său Sadu (care izvorăsc din
Munţii Cindrel şi se varsă în Olt înainte de defileul de la Turnu Roşu), Lotrul cu afluentul său
Latoriţa (cu izvoare în Munţii Parâng, se varsă în Olt în cadrul Depresiunii Loviştei, unde
străbate şi oraşul Brezoi), Topolog (izvorăşte de pe versantul sud-vestic al Munţilor Făgăraş şi se
varsă în Olt în nordul Podişului Getic), Luncavăţ, Olteţul, cu afluentul său Cerna (izvorăsc din
Munţii Căpăţânii şi se varsă în Olt în nordul Podişului Getic, respectiv în Câmpia Română).

Fig. Nr. 9 – Râul Latoriţa la Ciunget (Ciunget este cea mai

mare hidrocentrală de pe râurile interioare ale României).

Jiul se formează în Depresiunea Petroşani,

prin unirea Jiului de Est (cu izvoare în Munţii
Şureanu şi care străbate oraşele Petrila şi
Petroşani) cu Jiul de Vest (cu izvoare în Munţii
Retezat, de-alungul căruia sunt prezente oraşele
Uricani, Lupeni, Vulcan). Primeşte ca afluenţi în
regiunea subcarpatică pe Şuşiţa, Jaleş, Bistriţa,
Tismana (care izvorăsc din Munţii Vâlcan) şi în
sudul Podişului Getic, la Filiaşi, primeşte Gilortul
(izvorăşte din Munţii Parâng) şi Motrul (izvorăşte
din Munţii Vâlcan şi formează limita dintre
aceştia şi Munţii Mehedinţi) – vezi fig. Nr. 8.
Cerna izvorăşte din Munţii Godeanu,
formează limita dintre Munţii Cernei şi Munţii
Mehedinţi, traversează oraşul – staţiune Băile
Herculane, drenează sudul Culoarului Timiş –
Cerna, unde primeşte afluentul Belareca, ce vine
din Munţii Cernei şi trece prin depresiunea
Cornereva; Belareca, la rândul său, primeşte
afluentul Mehadia, care izvorăşte din Munţii
Semenic.
Sebeşul izvorăşte din Munţii Lotrului, formează limita dintre Munţii Şureanu şi Munţii
Cindrel şi se varsă în Mureş în cadrul Podişului Transilvaniei (la Sebeş).
Cugir şi Orăştie izvorăsc din Munţii Şureanu (Munţii Orăştiei) şi se varsă în Mureş în
cadrul Culoarului Orăştiei.
Streiul izvorăşte din Munţii Şureanu, drenează Depresiunea Haţegului (unde primeşte ca
afluent pe Râul Mare cu izvoarele în Munţii Retezat) şi se varsă în Mureş la Simeria.
Bistra izvorăşte din Munţii Ţarcu, formează limita acestora cu Munţii Poiana Ruscă şi se
varsă în Timiş în apropiere de Caransebeş.
5.1.2. Regimul de alimentare a râurilor din Carpaţii Meridionali este diferit, în primul
rând în funcţie de altitudine, dar şi de alţi factori:
 La peste 1800 m, alimentarea are caracter nivo – pluvial; cea mai mare parte din volumul
de apă din precipitaţii rezultă din topirea zăpezii (50 – 55 %), la care se adaugă ploile
bogate din intervalul mai – august; acestor surse principale se adaugă, ca surse secundare,
izvoarele precum şi apa lacurilor glaciare, acolo unde acestea există;
 Între 1000 şi 1800 m, alimentarea râurilor este pluvio – nivală, astfel că ploile constituie
50 – 55 % din totalul precipitaţiilor dintr-un an, iar zăpezile numai 40 – 50 %;
 La altitudini mai mici de 1000 m şi în depresiuni apa din ploi predomină (peste 65 %),
astfel că vorbim de o alimentare pluvială;
  În zonele calcaroase (roci carstificabile), frecvent albiile râurilor sunt în cea mai mare
parte a timpului secate; acestea au o alimentare nivo – pluvială la peste 1600 m şi pluvio
– nivală, la altitudini mai mici de această valoare, alimentarea subterană lipsind complet;
pe de altă parte, râurile ce curg la altitudini mici, în afara alimentării pluviale dominante
sunt asigurate cu apă din izvoarele carstice sau alte cursuri subterane.
5.1.3. Regimul scurgerii este diferit de la o regiune la alta. Cu toate acestea, cele mai
multe dintre râurile din Carpaţii Meridionali au un maxim principal în lunile de primăvară martie
şi aprilie; acesta este determinat de conjugarea a doi factori: topirea zăpezilor şi ploile de
primăvară. La altitudini mari maximul scurgerii din timpul anului se deplasează către luna mai,
iar spre baza munţilor (altitudini sub 800 m) – către martie. În partea de vest (munţii Cernei şi
Mehedinţi), se impune, pe lângă maximum–ul principal, un al doilea vârf al scurgerii, în lunile
de iarnă, ca efect al invaziilor de mase de aer dinspre sud, sud-vest şi chiar vest, care provoacă
topirea parţială a zăpezii.
5.1.4. Debitele medii multianuale variază foarte mult de la un râu la altul, fiind
dependente de mărimea bazinului hidrografic, de valorile medii de precipitaţii din zona de
alimentare, de regimul termic (în zonele mai calde, evapotranspiraţia mai mare conduce la
pierderea unei părţi din cantitatea de apă venită sub formă de precipitaţii).
Dacă analizăm debitele râurilor având bazine hidrografice comparabile ca suprafaţă,
râurile din jumătatea vestică a Meridionalilor (grupele Retezat – Godeanu şi Parâng) au
scurgerea cea mai bogată, în timp ce în restul ariei montane debitele sunt mai mici: Cerna (1411
km2, debit mediu: 23,2 m3/s, munţii Godeanu, Cernei, Mehedinţi) şi Teleajen (Carpaţii Orientali
şi Subcarpaţii Curburii, dar foarte aproape de marginea estică a Carpaţilor Meridionali: 1464
km2, 9,23 m3/s); Râul Mare
(328 km2 şi 11,6 m3/s,
Munţii Retezat) şi Râul
Doamnei (351 km2, 8,53
m3/s, Munţii Făgăraş); Râul
Rece sau Hidegul (163 km2
şi 4,57 m3/s, munţii Cernei,
Godeanu, Ţarcu) şi
Dâmboviţa (251 km2 şi
4,55 m3/s, munţii Iezer,
Făgăraş şi Piatra Craiului)1
etc.

Fig. Nr. 10 – Lacul glaciar

Bucura, Munţii Retezat.

Fig. 11 – Lacul glaciar Gâlcescu (sau Câlcescu) din Munţii Parâng, locul de unde
izvorăşte Lotrul.

1
Datele referitoare la suprafeţele bazinale şi la debitele medii multianuale au fost preluate din Ujváry, 1972,
Geografia Apelor României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
 Fig. Nr. 12 – Lacul antropic
Bolboci şi Cheile Tătarului din
Munţii Bucegi.
5.1.5. Lacurile
Lacuri naturale: categoria cea
mai numeroasă în Carpaţii
Meridionali o formează
lacurile glaciare: Capra,
Bâlea, Podragu, Podrăgel,
Podu Giurgiului, Călţun,
Avrig, Urlea, Mioarele (cu
poziţia altimetrică cea mai
înaltă, 2282 m, în Munţii
Făgăraş), Gâlcesu sau
Câlcescu, Roşiile, Zănoaga
Mare, Păsări, Mândra, Verde
(în Munţii Parâng), Iezerul
Latoriţei (în Munţii Latoriţei,
cu poziţia altimetrică cea mai
joasă, 1520 m), Bucura (cel
mai mare din ţară ca suprafaţă – 8,8 ha), Zănoaga (cel mai adânc lac glaciar din România – 29
m), Galeşul, Gemenele, Negru, Peleaga, Lia, Ana, Florica, Viorica (în Munţii Retezat), Iezerul
Mare şi Iezerul Mic (în Cindrel), Şureanu (Munţii Şureanu), Pietrele Albe (Munţii Ţarcu),
Scărişoara, Borăscu, Godeanu (Munţii Godeanu), Iezer (Munţii Iezer). Pe lângă acestea,
îndeosebi în etajul subalpin şi în cel alpin s-au format lacuri periglaciare sau crio-nivale,
cuvetele acestora fiind cel mai frecvent nişele nivale – vezi fig. Nr. 13.
Lacuri antropice:
 Lacuri de acumulare (de baraj antropic): Bolboci şi Scropoasa pe Ialomiţa, Pecineagu pe
Dâmboviţa, Vidraru pe Argeş, Vidra pe Lotru, Negovanu pe Sadu, Oaşa, Gâlceag, Şugag pe
Sebeş, Gura Apelor pe Râul Mare, Valea lui Ivan şi Herculane pe Cerna, Cinciş – Teliuc pe
Cerna Mureşului (sau hunedoreană).
Fig. Nr. 13 –
Lac crio-
nival (format
în nişă
nivală), în
Munţii
Leaota (la
altitudinea de
aprox. 2000
m).
5.2. Apele
subterane
5.2.1.
5.2.1.
5.2.1.
5.2.1.
5.2.1.
5.2.1.
5.2.1.
5.2.1.
5.2.1.
5.2.1.
Apele freatice din Carpaţii Meridionali sunt cantonate în depozite din cele mai variate: eluvii,
deluvii, coluvii, proluvii, depozite de luncă şi de terasă, piemonturi. Cele mai bogate şi de
calitate sunt cele din depozitele aluviale şi proluvio – aluviale din cadrul depresiunilor (Haţeg,
Petroşani, Culoarul Timiş – Cerna). În plus, aceste ape sunt şi relativ accesibile pentru locuitori
(se găsesc la adâncimi moderate).
Pe crestele calcaroase sau conglomeratice (Piatra Craiului, Buila – Vânturariţa, Bucegi,
Retezatul Calcaros, Oslea etc) apele subterane aproape că lipsesc, datorită permeabilităţii şi
diaclazării (fisurării) rocii din substrat. În munţii înalţi cristalini sau granitici (Făgăraş, Retezat,
Parâng, Godeanu, Ţarcu, Leaota), substratul impermeabil şi climatul umed şi răcoros determină
bogate ape subterane, ce favorizează la rândul lor o reţea de suprafaţă densă şi bogată (râuri,
cascade, lacuri). În munţii calcaroşi, chiar dacă în zona înaltă a acestora apele subterane lipsesc
aproape complet, în zona inferioară au loc descărcări de tipul izbucurilor şi resurgenţelor, râurile
subterane formând peşteri.

5.2.2. Apele minerale şi termale

O categorie aparte de ape subterane o constituie apele termominerale. Acestea se
întâlnesc pe Valea Cernei la Băile Herculane şi în amonte de această staţiune şi la Căciulata (pe
Valea Oltului). Ele sunt frecvent folosite pentru cură externă şi agrement (baie).

Întrebări de verificare
1. De ce în munţii Bucegi şi Piatra Craiului nu sunt izvoare în zona înaltă ?
2. De ce în Munţii Retezat, Parâng, Făgăraş, scurgerea apelor este bogată şi în zona înaltă
?
3. Explicaţi formarea lacurilor glaciare.
4. De ce în Munţii Bucegi nu există lacuri glaciare ?
5. Unde se află şi ce fel de lac este Lacul Vidra ?
6. Unde se află şi ce fel de lac este Lacul Oaşa ?
7. Unde se află şi ce fel de lac este Lacul Pecineagu ?
8. Unde se află şi ce fel de lac este Lacul Râuşor ?
9. Explicaţi formarea apelor termale la Băile Herculane.
10. Enumeraţi trei râuri importante care izvorăsc din Munţii Iezer.
11. Din ce unitate montană izvorăşte principalul râu al Bucureştiului ?
12. Cum se numesc cei doi tributari din unirea cărora se formează râul Argeş ?
13. Explicaţi dublarea debitului mediu al Oltului la ieşirea din Depresiunea Făgăraş, faţă de
cel de la intrarea în această depresiune.
14. Enumeraţi cinci lacuri glaciare din Munţii Retezat, cinci lacuri de acelaşi fel din Munţii
Făgăraş şi trei din Parâng.