Modulul 4

INTEGRAREA FUNCŢIILOR REALE DE O VARIABILĂ REALĂ

În acest modul sunt prezentate pe parcursul unei lecţii principalele noţiuni

teoretice referitoare la integrarea funcţiilor reale de o variabilă reală.
După parcurgerea lecţiei studenţii vor dobândi cunoştinţele teoretice şi îşi
vor forma deprinderile practice cu ajutorul cărora vor putea recunoaşte, înţelege
şi rezolva probleme referitoare la:
- primitivele funcţiilor reale de o variabilă reală;
- integrabilitatea în sens Riemann;
- funcţii cu variaţie mărginită;
- integrabilitatea Riemann-Stieltjes;
- metode şi algoritmi specifici de rezolvare a problemelor care se referă
la aceste noţiuni.

Materialul trebuie parcurs în ordinea sa firească prezentată în cuprinsul

modulului, inclusiv în porţiunea referitoare la aplicaţii. Metoda de studiu va fi
cea specifică disciplinelor matematice, cu utilizarea expresă a adnotărilor făcute
cu creionul pe tot parcursul textului. Pentru fiecare tip de exerciţiu se recomandă
identificarea algoritmului şi descompunerea acestuia în etape succesive. Se
recomandă studierea soluţiilor problemelor rezolvate şi rezolvarea completă a
problemelor propuse în testele de autoevaluare şi în tema de control.

Timpul mediu necesar parcurgerii şi însuşirii noţiunilor teoretice,

algoritmilor de rezolvare a problemelor, formării deprinderilor practice de
rezolvare şi dobândirii competenţelor enumerate anterior este de aproximativ 6-
8 ore de studiu, într-un ritm de 2-3 ore pe zi.

175
 LECŢIA 1

INTEGRAREA FUNCŢIILOR REALE DE O VARIABILĂ REALĂ

5.1 Primitive

Fie funcţia f : I → , unde I este un interval, I ⊂ .

Definiţia 5.1.1. Se numeşte primitivă a funcţiei f pe I orice funcţie
F : I → , derivabilă pe I şi astfel încât F ′ ( x ) = f ( x ) , ( ∀ ) x ∈ I .

Observaţie. Dacă F este o primitivă a funcţiei f pe I, atunci F + C , unde

C este constantă arbitrară, este o primitivă a lui f pe intervalul I.

Definiţia 5.1.2. Fie intervalul I ⊂ şi f : I → . Dacă funcţia f admite

primitive, atunci mulţimea tuturor primitivelor sale se numeşte integrala
nedefinită a lui f şi se notează cu ∫ f ( x ) dx .
5.1.1 Calculul primitivelor cu ajutorul schimbării de variabilă

Fie funcţiile u : I → J şi f : J → , astfel încât f este continuă pe J, iar

u are derivata continuă pe I. Dacă ∫ f ( t ) dt = F ( t ) + C , atunci:
∫ f ( u ( x ) ) ⋅ u′( x ) dx = F ( u ( x ) ) + C .
5.1.2 Metoda integrării prin părţi

Fie f , g : I → , cu derivate continue pe I. Atunci:

∫ f ⋅ g′ dx = f ⋅ g − ∫ f ′ ⋅ g dx .

176
 5.1.3 Primitivele funcţiilor raţionale
P( x)
Fie R ( x ) = , cu grad P < grad Q .
Q( x)
___
α αk
Dacă Q ( x ) = ( x − x1 ) 1 ⋅ ... ⋅ ( x − xk ) , unde x j , j = 1, k , sunt rădăcinile
___
reale distincte ale polinomului Q , iar α j ∈ , j = 1, k , este ordinul de
multiplicitate al rădăcinii x j , atunci descompunerea în fracţii simple a
polinomului R este:
P( x) A1 A2 Aα1
R( x) = = + + ... + + ... +
Q( x) ( x − x1 ) ( x − x1 )2 ( x − x1 )α1
L1 L2 Lαk
+ + + ... + .
( x − xk ) ( x − xk )2 ( x − xk )αk
Dacă polinomul Q are rădăcini complexe, de forma a ± i⋅ b de ordin de
multiplicitate m, atunci în descompunerea anterioară a lui R apar şi fracţii simple
A x + B1 Am x + Bm
de forma 2 1 + ... + , unde:
( )
m
x + px + q 2
x + px + q

x 2 + px + q = ( x − a − i⋅ b ) ⋅ ( x − a + i⋅ b ) .
Dacă grad P ≥ grad Q , atunci se face împărţirea, astfel că
P ( x)
R( x) = C ( x) + 1 , cu grad P1 < grad Q şi se reduce problema la cazul tratat
Q( x)
anterior.

5.1.4 Integrale binome

Integralele binome sunt integralele de forma:

∫ ( )
p
x m ⋅ ax n + b dx, m, n, p ∈ .

Calculul primitivelor funcţiilor binomiale se reduce la calculul

primitivelor funcţiilor raţionale numai în următoarele cazuri stabilite de Cebîşev:
1) dacă p ∈ , se face substituţia x = z α , unde α este cel mai mic
multiplu comun al numitorilor lui m şi n;

177
 m +1
2) dacă p ∉ , dar ∈ , se va face substituţia ax n + b = z β , unde β
n
este numitorul lui p;
m +1 m +1
3) dacă p ∉ , ∉ , dar p + ∈ , se va face substituţia
n n
ax n + b
n
= z β , unde β este numitorul lui p.
x

5.1.5 Integrale algebrice

Integralele algebrice sunt integralele de forma ∫ R ( x, )

ax 2 + bx + c dx ,
unde R ( u, v ) este o funcţie raţională. Calculul integralelor algebrice se reduce la
calculul primitivelor funcţiei raţionale astfel:
1) dacă ecuaţia ax 2 + bx + c = 0 are rădăcinile reale x1, x2 , se va face
substituţia ax 2 + bx + c = t ⋅ ( x − x1 ) {sau t ⋅ ( x − x2 )} ;
2) dacă a > 0 , se va face substituţia ax 2 + bx + c = x a + t ;

3) dacă c > 0 , se va face substituţia ax 2 + bx + c = c + t ⋅ x .

5.2 Integrala Riemann

Fie [ a, b ] ⊂ .
def
Definiţia 5.2.1. Numărul real l ([ a, b ]) = b − a se numeşte lungimea sau
măsura intervalului [ a, b ] .

Definiţia 5.2.2. Mulţimea Δ = {a = x0 < x1 < ... < xn = b} se numeşte

diviziune a intervalului [ a, b ] .

Definiţia 5.2.3. Fie Δ = {a = x0 < x1 < ... < xn = b} o diviziune a

def
intervalului [ a, b ] . Numărul real {
Δ = max l ([ xk , xk +1 ]) , k = 0, n − 1 , se }
numeşte norma diviziunii Δ .

Definiţia 5.2.4. Fie Δ1, Δ 2 ∈ D ([ a, b] ) . Diviziunea Δ 2 este mai fină

decât diviziunea Δ1 , dacă Δ1 ⊂ Δ 2 .

178
 Notaţie. Fie D ([ a, b]) mulţimea tuturor diviziunilor intervalului [ a, b ] .

Definiţia 5.2.5. Fie f : [ a, b ] → , Δ = ( a = x0 < x1 < ... < xn −1 < xn = b ) şi

un sistem de puncte intermediare ξ = ( ξ0 , ξ1,..., ξn −1 ) , ξk ∈ [ xk , xk +1 ] , pentru
n −1
( ∀) k = 0, n − 1 . Numărul real S ( f , Δ, ξ ) = ∑ f ( ξk ) ⋅ ( xk +1 − xk ) se numeşte
k =0
sumă integrală Riemann corespunzătoare funcţiei f, diviziunii Δ şi sistemului
de puncte intermediare ξ .

Definiţia 5.2.6. Funcţia f : [ a, b ] → se numeşte integrabilă Riemann

pe intervalul [ a, b ] dacă şi numai dacă există I ∈ cu proprietatea că pentru
( ∀ ) ε > 0, ( ∃) δ ( ε ) > 0 , astfel încât pentru ( ∀) Δ ∈ D ([ a, b]) , cu Δ < δ ( ε ) , să
avem I − S ( f , Δ, ξ ) < ε, ( ∀ ) ξ sistem de puncte intermediare din [ a, b ] .

Observaţie. Numărul I definit anterior se numeşte integrala Riemann a

b
funcţiei f pe [ a, b ] şi se notează cu ∫ f ( x ) dx .
a

5.2.1 Proprietăţile ale funcţiilor integrabile pe [ a, b ]

1) Dacă funcţia f : [ a, b ] → este integrabilă Riemann pe [ a, b ] , atunci

ea este mărginită pe [ a, b ] .
Reciproca nu este adevărată.

2) Fie funcţiile f , g : [ a, b ] → integrabile Riemann pe [ a, b ] şi

α, β∈ . Atunci funcţia α ⋅ f + β ⋅ g : [ a, b ] → este integrabilă Riemann şi
b b b

∫ ( αf ( x ) + βg ( x ) ) dx = α ⋅ ∫ f ( x ) dx + β ⋅ ∫ g ( x ) dx .
a a a

a
3) ∫ f ( x ) dx = 0 .
a

b
4) Dacă f : [ a, b ] → + este integrabilă Riemann, atunci ∫ f ( x ) dx ≥ 0 .
a

179
 5) Dacă f , g : [ a, b ] → sunt integrabile Riemann şi f ≤ g pe [ a, b ] ,
b b
atunci ∫ f ( x ) d x ≤ ∫ g ( x ) dx .
a a

6) Fie f : [ a, b ] → integrabilă pe [ a, b ] . Atunci şi funcţia

b b
f ( ⋅ ) : [ a, b] → + este integrabilă pe [ a, b ] şi ∫ f ( x ) dx ≤ ∫ f ( x ) dx .
a a

7) Dacă funcţiile f , g : [ a, b ] → sunt integrabile pe [ a, b ] , atunci şi

funcţia produs ( f ⋅ g ) : [ a, b ] → este integrabilă pe [ a, b ] .

8) Fie f : [ a, b ] → integrabilă pe [ a, b ] şi astfel încât m ≤ f ( x ) ≤ M ,

b
pentru ( ∀ ) x ∈ [ a, b ] . Atunci m (b − a ) ≤ ∫ f ( x ) dx ≤ M ( b − a ) şi există
a
b
μ ∈ [ m, M ] , astfel încât ∫ f ( x ) dx = μ ( b − a ) (prima formulă de medie).
a

9) Fie f : [ a, b ] → continuă pe [ a, b ] . Atunci există un punct c ∈ [ a, b ] ,

b
astfel încât ∫ f ( x ) dx = ( b − a ) ⋅ f ( c ) (a doua formulă de medie).
a

10) Fie f : [ a, b ] → integrabilă pe [ a, b ] şi a < c < b . Atunci f este

b c b
integrabilă şi pe [ a, c ] şi pe [ c, b ] şi ∫ f ( x ) dx = ∫ f ( x ) dx + ∫ f ( x ) dx .
a a c

11) Fie f : [ a, b ] → integrabilă pe [ a, b ] şi F o primitivă a lui f pe

b
[ a, b] . Atunci are loc formula lui Leibniz-Newton: ∫ f ( x ) dx = F ( b ) − F ( a ) .
a

12) Fie f : [ a, b ] → integrabilă pe [ a, b ] .

x
Atunci funcţia F ( x ) = ∫ f ( t ) dt este continuă pe [a, b] .
a

180
 13) Dacă funcţia f : [ a, b ] → este continuă pe [ a, b ] , atunci funcţia
x
F ( x) = ∫ f ( t ) dt este derivabilă pe [a, b] şi avem F ′ ( x ) = f ( x ) , ( ∀) x ∈[ a, b] .
a

5.2.2 Aplicaţii ale integralei definite în geometrie şi mecanică

1) Calculul ariei unui domeniu plan

Fie f : [ a, b ] → . Pentru a determina aria domeniului plan mărginit de
graficul funcţiei f, de axa ox şi de dreptele paralele la axa oy, duse prin punctele
x = a şi x = b , considerăm o diviziune Δ = ( a = x0 < x1 < ... < xn −1 < xn = b ) şi
punctele arbitrare M i ( ξi ) , ξi ∈ ( xi , xi +1 ] , i = 0, n − 1 . Aria corespunzătoare
intervalului ( xi , xi +1 ] o aproximăm prin aria dreptunghiului, deci va fi de forma
n −1
[ xi , xi +1 ] ⋅ f ( ξi ) . Însumând, obţinem A = ∑ f ( ξi ) ⋅ ( xi +1 − xi ) , care este o
i =0
n →∞
sumă integrală Riemann, iar pentru un şir de diviziuni ( Δ n )n∈ cu Δ n → 0 ,
b
suma integrală obţinută va tinde la A = ∫ f ( x ) dx .
a

Observaţie. Dacă f : [ a, b ] → şi f ( x) ≤ 0 , ( ∀ ) x ∈ [ a, b ] , atunci

b
A= ∫ f ( x ) dx reprezintă aria domeniului considerat mai sus, luat cu semnul
a
minus.
Astfel, dacă funcţia f : [ a, b ] → schimbă semnul pe intervalul [ a, b ] ,
aria domeniului mărginit de graficul lui f, de [ a, b ] şi de dreptele de ecuaţii
b
x = a, x = b , este dată de A = ∫ f ( x ) dx .
a

181
 2) Aria unui domeniu plan mărginit de o curbă dată în coordonate
polare
Fie r = f ( θ ) , θ∈ [ a, b ] , ecuaţia în coordonate polare a unui arc de curbă
şi vrem să calculăm aria domeniului plan mărginit de acest arc de curbă şi de
dreptele de ecuaţii r = f ( a ) , r = f ( b ) , care trec prin originea sistemului de axe
de coordonate considerat şi care formează cu axa ox unghiurile a şi, respectiv, b.
Se consideră diviziunea Δ = ( a = θ0 < θ1 < ... < θn −1 < θn = b ) şi
mk = inf f ( θ) , M k = sup f ( θ) .
θ∈[ θk , θk +1 ] θ∈[ θk , θk +1 ]
n −1
1
Fie sumele Darboux de forma ∑
sΔ = ⋅ mk2 ⋅ ( θk +1 − θk )
2 k =0
şi

n −1
1
∑
SΔ = ⋅ M k2 ⋅ ( θk +1 − θk ) .
2 k =0
Aria domeniului considerat verifică sΔ ≤ A ≤ S Δ , deci pentru un şir de
n →∞
diviziuni ( Δ n )n∈ cu Δ n → 0 şi pentru f 2 integrabilă, şirurile sΔ n ( )n∈ ,
b

( SΔ )n∈
n
1
converg către valoarea ariei căutate A = ⋅ f 2 ( θ ) dθ .
2 ∫
a

3) Aria unei suprafeţe de rotaţie

Fie funcţia f : [ a, b ] → + continuă şi cu derivata continuă pe [ a, b ] .
Vrem să calculăm aria suprafeţei generată prin rotaţia graficului funcţiei
f în jurul axei ox.
Fie o diviziune Δ = ( a = x0 < x1 < ... < xn −1 < xn = b ) şi punctele
M k = f ( xk ) , ( ∀ ) k = 0, n − 1 . Aproximăm aria obţinută prin rotaţia arcului
M k M k +1 în jurul axei ox prin aria laterală a trunchiului de con obţinut prin
rotaţia segmentului M k M k +1 în jurul axei ox.
Acest trunchi de con are aria laterală:
yk + yk +1
ωk = 2π ⋅ ⋅ ( xk +1 − xk )2 + ( yk +1 − yk )2 .
2
Cum
yk +1 − yk = f ( xk +1 ) − f ( xk ) = ( xk +1 − xk ) ⋅ f ′ ( ξk ) ,
unde ξ k ∈ [ xk , xk +1 ] , rezultă că

182
 f ( xk ) + f ( xk +1 )
ωk = 2π ⋅ ⋅ 1 + f ′2 ( ξ k ) ⋅ ( xk +1 − xk )
2
şi aria A este de forma
n −1
f ( xk ) + f ( xk +1 )
AΔ = ∑ 2π ⋅
2
⋅ 1 + f ′2 ( ξk ) ⋅ ( xk +1 − xk ) .
k =0

În continuare se arată că pentru

n −1
SΔ = ∑ 2π ⋅ f ( ξ k ) ⋅ 1 + f ′2 ( ξk ) ⋅ ( xk +1 − xk ) ,
k =0

şirurile ( AΔ )n∈ , ( SΔ )n∈

n n
converg către aceeaşi limită pentru un şir de
n →∞
diviziuni ( Δ n )n∈ cu norma Δ n → 0

AΔ − SΔ =
n −1
f ( xk ) − f ( ξk ) + f ( xk +1 ) − f ( ξk )
= 2π ⋅ ∑ 2
⋅ 1 + f ′2 ( ξk ) ⋅ ( xk +1 − xk ) ≤
k =0
n −1
f ( xk ) − f ( ξk ) + f ( xk +1 ) − f ( ξk )
≤ 2π ⋅ ∑ 2
⋅ 1 + f ′2 ( ξk ) ⋅ ( xk +1 − xk ) .
k =0

Funcţia f fiind continuă, ea este şi uniform continuă şi deci, pentru

( ∀ ) ε > 0, ( ∃) η( ε ) > 0 , astfel încât pentru orice x′, x′′ care verifică
x′ − x′′ < η ( ε ) , să avem f ( x′ ) − f ( x′′ ) < ε .
Astfel, alegând o diviziune Δ , pentru care Δ < η ( ε ) , avem
xk − ξk < η ( ε ) şi xk +1 − ξk < η ( ε ) , putem scrie că
n −1
AΔ − SΔ < 2πε ⋅ ∑ 1 + f ′2 ( ξk ) ⋅ ( xk +1 − xk ) .
k =0

Deoarece f ′ este continuă, rezultă că există M > 0 , astfel încât

1 + f ′2 ( ξk ) < M , ( ∀ ) k = 0, n − 1 şi deci AΔ − SΔ ≤ 2πεM ( b − a ) .
n →∞
Astfel, pentru un şir de diviziuni ( Δ n ) n∈ cu norma Δ n → 0 , avem
b

Δ n →0 Δ n →0 ∫
lim AΔ n = lim S Δ n = 2π ⋅ f ( x ) ⋅ 1 + f ′2 ( x ) dx .
a

183
 b

∫
Rezultă că A = 2π ⋅ f ( x ) ⋅ 1 + f ′2 ( x ) dx .
a

4) Volumul corpurilor de rotaţie

Fie funcţia f : [ a, b ] → şi C f corpul de rotaţie determinat de f. Corpul
C f are volum, dacă există două şiruri ( Gn )n∈ şi ( H n )n∈ de mulţimi
cilindrice elementare, fiecare Gn şi H n fiind determinate de funcţiile constante
pe porţiuni g n , hn : [ a, b ] → , astfel încât Gn ⊂ C f ⊂ H n , ( ∀ ) n ∈ şi
lim vol ( Gn ) = lim vol ( H n ) .
n →∞ n →∞
În acest caz, se defineşte volumul:
( )
vol C f = lim vol ( Gn ) = lim vol ( H n ) .
n →∞ n →∞

Fie un şir de diviziuni ( Δ n ) n∈ , de forma

(
Δ n = a = x0n < x1n < ... < x npn = b , )
astfel încât lim Δ n = 0 .
n→∞
Fie min = inf f x ( ) şi M in = sup f ( x ) .
x∈⎡ xin−1 , xin ⎤ x∈⎡ xin−1 , xin ⎤
⎣ ⎦ ⎣ ⎦

Rezultă că există uin , vin ∈ ⎡⎣ xin−1, xin ⎤⎦ , astfel încât ( )

min = f uin ,

( )
M in = f vin .
Pentru ( ∀ ) n ∈ , definim funcţiile constante pe porţiuni de forma:
⎧⎪min ,
gn ( x ) = ⎨
pentru x ∈ xin−1, xin ; ( )
⎪⎩ f ( xi ) , pentru x = xi
şi
⎧⎪ M in , pentru x ∈ xin−1, xin ;
hn ( x ) = ⎨
( )
⎪⎩ f ( xi ) , pentru x = xi .
Avem
pn
vol ( Gn ) = π ⋅ ∑ f 2 ( uin ) ⋅ ( xin − xin−1 )
i =1
şi
184
 pn
vol ( H n ) = π ⋅ ∑ f 2 ( vin ) ⋅ ( xin − xin−1 ) .
i =1
Cum funcţia f este continuă, rezultă că şi f 2 este continuă, deci
b
integrabilă şi avem lim vol ( Gn ) = lim vol ( H n ) = π ⋅ f 2 ( x ) dx .
n →∞ n →∞ ∫
a
b
( )
Obţinem astfel că vol C f = π ⋅ f 2 ( x ) dx . ∫
a

5) Lungimea unui arc de curbă

Fie funcţia f : [ a, b ] → , cu derivata continuă pe [ a, b ] .
Pentru o diviziune Δ = ( a = x0 < x1 < ... < xn = b ) a intervalului [ a, b ] se
consideră funcţia f Δ : [ a, b ] → , definită prin
f ( xi ) − f ( xi −1 )
f Δ ( x ) = f ( xi −1 ) + ⋅ ( x − xi −1 ) , ( ∀) x ∈ [ xi −1, xi ] ,
xi − xi −1
numită funcţia poligonală asociată lui f şi diviziunii Δ .
Distanţa dintre punctele Ai ( xi , f ( xi ) ) şi Ai −1 ( xi −1, f ( xi −1 ) ) ale funcţiei

( xi − xi −1 )2 + ( f ( xi ) − f ( xi −1 ) )
2
poligonale asociată, este d ( Ai −1, Ai ) = , iar
n
numărul pozitiv l ( f Δ ) = ∑ d ( Ai −1, Ai ) se numeşte lungimea graficului funcţiei
i =1
poligonale f Δ .
Graficul funcţiei f : [ a, b ] → , continuă, are lungimea finită, dacă există
M ≥ 0 , astfel încât l ( f Δ ) ≤ M , pentru orice diviziune Δ a intervalului [ a, b ] , iar
{ }
sup l ( f Δ ) Δ ∈ D ([ a, b ] ) = l ( f ) se numeşte lungimea graficului funcţiei f.
Pentru orice diviziune Δ = ( a = x0 < x1 < ... < xn = b ) a lui [ a, b ] , avem că
pentru ( ∀ ) i = 1, n, ( ∃) ξi ∈ [ xi −1, xi ] , astfel încât:
f ( xi ) − f ( xi −1 ) = f ′ ( ξi ) ⋅ ( xi − xi −1 ) .

185
 Rezultă:
n

∑ ( xi − xi −1 )2 + ( f ( xi ) − f ( xi −1 ) )
2
l ( fΔ ) = =
i =1
n n

∑ 1 + ( f ′ ( ξi ) ) ⋅ ( xi − xi −1 ) ≤ M ⋅ ∑ ( xi − xi −1 ) = M ( b − a ).
2
=
i =1 i =1

Fie un şir de diviziuni ( Δ n ) n∈ , de forma

( )
Δ n = a = x0n < x1n < ... < x npn = b , astfel încât lim Δ n = 0 .
n→∞

Procedând ca mai sus, rezultă că există punctele ξin ∈ ⎡⎣ xin−1, xin ⎤⎦ , astfel

( ) ( ) ( )(
încât f xin − f xin−1 = f ′ ξin ⋅ xin − xin−1 . )
( ( )) ⋅ ( x
n
( ) ∑ )
2
Rezultă că l f Δn = 1 + f ′ ξin n
i − xin−1 şi deci lungimea
i =1
b
graficului funcţiei f este l ( f ) = ∫ 1 + f ′ 2 ( x ) dx .
a

6) Coordonatele centrului de greutate

Fie funcţiile f , g : [ a, b ] → continue şi astfel încât f ≤ g .

{( x, y ) ∈ }
def
Se consideră mulţimea Γ f , g = 2
a ≤ x ≤ b, f ( x ) ≤ y ≤ g ( x )
cuprinsă între graficele funcţiilor f şi g şi dreptele paralele la oy care
intersectează axa ox în punctele a şi, respectiv, b.
În continuare, se vor determina coordonatele centrelor de greutate ale
plăcilor plane şi omogene ce se identifică cu mulţimi din plan de forma Γ f , g .
Fie diviziunea Δ = ( a = x0 < x1 < ... < xn = b ) , ξi mijlocul intervalului
1
[ xi −1, xi ] , deci ξi = ⋅ ( xi − xi −1 ) , ( ∀) i = 1, n .
2
Aria dreptunghiului Di = [ xi −1, xi ] × ⎡⎣ f ( ξi ) , g ( ξi ) ⎤⎦ este de forma

aria ( Di ) = ( xi − xi −1 ) ⋅ ( g ( ξi ) − f ( ξi ) ) .
Dacă norma diviziunii Δ = ( a = x0 < x1 < ... < xn = b ) este suficient de
mică, mulţimea

186
 {( x, y ) ∈ }
def
Γi = 2
xi −1 ≤ x ≤ xi , f ( x ) ≤ y ≤ g ( x )

se aproximează cu dreptunghiul Di , deci centrul de greutate al mulţimii Γi se va

aproxima cu centrul de greutate al dreptunghiului Di .
n
Rezultă că centrul de greutate al mulţimii Γ f , g = U Γi se va aproxima cu
i=1
n
centrul de greutate al mulţimii elementare EΔ = U Di .
i =1
Deoarece coordonatele centrului de greutate pentru Di sunt xi = ξi ,
1 n
yi = ⋅ ⎡⎣ g ( ξi ) − f ( ξi ) ⎤⎦ , rezultă că centrul de greutate al lui EΔ = U Di va avea
2 i =1
coordonatele:
n n

∑ aria ( Di ) ⋅ xi ∑ ξi ⋅ ⎡⎣ g ( ξi ) − f ( ξi )⎤⎦ ⋅ ( xi − xi −1 )
i =1 i =1
xΔ = n
= n

∑ aria ( Di ) ∑ ⎡⎣ g ( ξi ) − f ( ξi )⎤⎦ ⋅ ( xi − xi −1 )
i =1 i =1
şi
n n
1
∑ aria ( Di ) ⋅ yi ∑
⋅ ⎡⎣ g 2 ( ξi ) − f 2 ( ξi ) ⎤⎦ ⋅ ( xi − xi −1 )
2 i =1
i =1
yΔ = n
= n
.
∑ aria ( Di ) ∑ ⎡⎣ g ( ξi ) − f ( ξi )⎤⎦ ⋅ ( xi − xi −1 )
i =1 i =1

Astfel, pentru o placă plană A care se identifică cu o mulţime de forma

Γ f , g , unde f , g : [ a, b ] → sunt continue, centrul de greutate al lui A, este
punctul de coordonate ( xG , yG ) , unde:
b b
1 ⎡ 2
∫ x ⋅ ⎡⎣ g ( x ) − f ( x )⎤⎦ dx 2 ∫
⋅ ⎣ g ( x ) − f 2 ( x ) ⎤⎦ dx
a a
xG = b
şi yG = b
.

∫ ⎡⎣ g ( x ) − f ( x )⎤⎦ dx ∫ ⎡⎣ g ( x ) − f ( x )⎤⎦ dx
a a

În cazul în care f ≡ 0, g ≥ 0 , obţinem:

187
 b b
1
∫ x ⋅ g ( x ) dx 2 ∫
⋅ g 2 ( x ) dx
xG = a
b
şi yG = b
a
.

∫ g ( x ) dx ∫ g ( x ) dx
a a

5.3 Funcţii cu variaţie mărginită

Fie f : [ a, b ] → şi Δ = ( a = x0 < x1 < ... < xn −1 < xn = b ) o diviziune a

intervalului [ a, b ] .

n −1
Definiţia 5.3.1. Numărul VΔ = ∑ f ( xi +1 ) − f ( xi ) se numeşte variaţia
i =0
lui f relativ la diviziunea Δ .

Teorema 5.3.2. Dacă diviziunea Δ 2 este mai fină ca diviziunea Δ1 , atunci

VΔ1 ≤ VΔ 2 .

Definiţia 5.3.3. O funcţie f : [ a, b ] → este cu variaţie mărginită pe

intervalul [ a, b ] , dacă există M ∈ , astfel încât pentru orice diviziune
Δ ∈ D ([ a, b]) să avem VΔ ≤ M .

{ }
Marginea superioară a mulţimii VΔ Δ ∈ D ([ a, b ]) se numeşte variaţia
b
totală a funcţiei f pe [ a, b ] şi se notează cu V ( f ) .
a

Teorema 5.3.4. O funcţie f : [ a, b ] → monotonă şi continuă pe [ a, b ]

este cu variaţie mărginită pe [ a, b ] .

Teorema 5.3.5. O funcţie lipschitziană pe [ a, b ] (adică f : [ a, b ] → ,

astfel încât pentru ( ∀ ) x′, x′′ ∈ [ a, b ] , să se verifice f ( x′ ) − f ( x′′ ) ≤ k ⋅ x′ − x′′ )
este cu variaţie mărginită pe [ a, b ] .

Consecinţă. Orice funcţie derivabilă şi cu derivata mărginită pe un

interval [ a, b ] este cu variaţie mărginită pe [ a, b ] .

188
 Propoziţia 5.3.6. Dacă f , g : [ a, b ] → sunt cu variaţie mărginită pe
intervalul [ a, b ] , atunci şi funcţia α ⋅ f + β ⋅ g va fi cu variaţie mărginită pe
[ a, b ] .
Propoziţia 5.3.7. Dacă f : [ a, b ] → este cu variaţie mărginită pe [ a, b ]
şi [ c, d ] ⊂ [ a, b ] , atunci f este cu variaţie mărginită pe [ c, d ] .
Corolar. Fie f : [ a, b ] → cu variaţie mărginită pe [ a, b ] . Atunci funcţia
x
V ( x ) = V ( f ) este crescătoare pe [ a, b ] .
a

Teorema de structură a lui Jordan

Fie f : [ a, b ] → cu variaţie mărginită pe [ a, b ] . Atunci există două
funcţii crescătoare ϕ, ψ : [ a, b ] → , astfel încât:
f ( x ) = ϕ ( x ) − ψ ( x ) , ( ∀ ) x ∈ [ a, b ] .

Consecinţe:
1) Dacă f şi g sunt cu variaţie mărginită pe [ a, b ] , atunci funcţia f ⋅ g
este cu variaţie mărginită pe [ a, b ] .
Aceasta rezultă scriind f = u1 − v1, g = u2 − v2 , unde funcţiile u1, u2 , v1, v2
sunt crescătoare pe [ a, b ] .
Atunci f ⋅ g = ( u1 − v1 ) ⋅ ( u2 − v2 ) = ( u1 ⋅ u2 + v1 ⋅ v2 ) − ( u1 ⋅ v2 + u2 ⋅ v1 ) .

2) O funcţie cu variaţie mărginită pe [ a, b ] este mărginită pe [ a, b ] .

3) Dacă f : [ a, b ] → este cu variaţie mărginită pe [ a, b ] , atunci f este

integrabilă.

4) Dacă f : [ a, b ] → este derivabilă şi cu derivata integrabilă, atunci

b b
V( f ) =
a ∫ f ′ ( x ) dx .
a

Exemple
⎧ln x, pentru x ∈ ( 0,1)
1) Funcţia f ( x ) = ⎨ nu este cu variaţie mărginită,
⎩ 0, pentru x = 0
deoarece ea nu este mărginită.
189
 2) Funcţia f : [ −1,1] → ( )
, f ( x ) = arctg 1 − x3 este cu variaţie mărginită,
deoarece este derivabilă pe [ −1,1] şi cu derivata de forma:
−3 x 2 3x 2
f ′( x ) = , deci f ′ ( x ) = este mărginită.
( ) ( )
2 2
3 3
1+ 1− x 1+ 1− x

190
 5.4 Definiţia integralei Riemann-Stieltjes

Fie f , g : [ a, b ] → , f mărginită pe [ a, b] , iar g crescătoare. Pentru

fiecare diviziune Δ = {a = t0 < t1 < ... < tn −1 < tn = b} definim:
n
s ( f , g; Δ ) = ∑ m j ⋅ ( g ( t j ) − g ( t j −1 ) ) , unde m j = x∈⎡⎣inf
t , t ⎤⎦
j −1
f ( x)
j =1 j

şi
n
S ( f , g; Δ ) = ∑ M j ⋅ ( g ( t j ) − g ( t j −1 ) ) , unde M j = x∈⎡sup
t ,t ⎤
f ( x) .
j =1 ⎣ j −1 j ⎦

Definiţia 5.4.1. s ( f , g ; Δ ) se numeşte suma Darboux inferioară, iar

S ( f , g ; Δ ) se numeşte suma Darboux superioară.

Definiţia 5.4.2. Funcţia f se numeşte integrabilă Riemann-Stieltjes în

raport cu g pe [ a, b ] , dacă pentru ( ∀ ) ε > 0, ( ∃) Δ ∈ D ([ a, b] ) , astfel încât:
S ( f , g; Δ ) − s ( f , g; Δ ) < ε .

Definiţia 5.4.3. Pentru orice diviziune Δ ∈ D ([ a, b]) se defineşte numărul

μ ( Δ ) = max ( ti − ti −1 ) , care se numeşte diametrul diviziunii Δ .
1≤ i ≤ n

Propoziţia 5.4.4. Dacă Δ ⊂ Δ* , atunci:

( ) ( )
s ( f , g ; Δ ) ≤ s f , g ; Δ* ≤ S f , g ; Δ* ≤ S ( f , g ; Δ ) .

Teorema 5.4.5. Fie funcţia f integrabilă Riemann-Stieltjes în raport cu g

pe intervalul [ a, b ] . Atunci există un număr unic γ ∈ , astfel încât:

s ( f , g ; Δ ) ≤ γ ≤ S ( f , g ; Δ ) , ( ∀ ) Δ ∈ D ( [ a, b ] ) .

Observaţie. Numărul γ ∈ se numeşte integrala Riemann-Stieltjes a

b
funcţiei f în raport cu g şi se notează cu ∫ f ( x ) dg ( x ) .
a

191
 b
Observaţie. Dacă g : [ a, b ] → , g ( x ) = x , numărul γ = ∫ f ( x ) dx este
a
integrala Riemann a funcţiei f pe [ a, b ] .

Observaţie. Fie Δ ∈ D ([ a, b]) , Δ = {a = x0 < x1 < ... < xn = b} . Alegem

punctele intermediare ξ1, ξ 2 ,..., ξ n , astfel încât ξi ∈ [ xi , xi +1 ] , ( ∀ ) i = 1, n − 1 şi
n
formăm sumele σ ( f , g ; Δ ) = ∑ f ( ξi ) ⋅ ( g ( xi ) − g ( xi −1 ) ) .
i =1
Se observă că s ( f , g ; Δ ) < σ ( f , g ; Δ ) < S ( f , g ; Δ ) , deoarece:

mi < f ( ξi ) < M i , ( ∀) i = 1, n .

Teorema 5.4.6. Dacă lim σ ( f , g ; Δ ) există, atunci funcţia f este

μ( Δ )→0
integrabilă Riemann-Stieltjes în raport cu g pe [ a, b ] şi
b
lim σ ( f , g ; Δ ) =
μ( Δ )→0 ∫ f dg = γ .
a

5.5 Proprietăţi ale integralei Riemann-Stieltjes

Teorema 5.5.1. Dacă funcţiile f1 şi f 2 sunt integrabile Riemann-Stieltjes

în raport cu g pe [ a, b ] , atunci ( f1 + f 2 ) este integrabilă Riemann-Stieltjes în
b b b
raport cu g pe [ a, b ] şi ∫ ( f1 + f2 ) dg = ∫ f1dg + ∫ f2 dg .
a a a

Teorema 5.5.2. Dacă funcţia f este integrabilă Riemann-Stieltjes în raport

cu g pe [ a, b ] şi c ∈ , atunci funcţia ( c ⋅ f ) este integrabilă Riemann-Stieltjes
b b
în raport g pe [ a, b ] şi ∫ ( c ⋅ f ) dg = c ⋅ ∫ f dg .
a a

Teorema 5.5.3. Dacă funcţia f este integrabilă Riemann-Stieltjes în raport

b
cu g pe [ a, b ] şi f ( x ) ≥ 0, ( ∀ ) x ∈ [ a, b ] , atunci ∫ f dg ≥ 0 .
a

192
 Teorema 5.5.4. Fie funcţia f integrabilă Riemann-Stieltjes în raport cu g
pe [ a, b ] şi c ∈ ( a, b ) . Atunci f este integrabilă Riemann-Stieltjes în raport cu g
b c b
pe [ a, c ] şi pe [ c, b ] şi ∫ f dg = ∫ f dg + ∫ f dg .
a a c

Teorema 5.5.5. Dacă funcţia f este integrabilă Riemann-Stieltjes în raport

cu g1 şi cu g 2 pe [ a, b ] , atunci f este integrabilă Riemann-Stieltjes pe [ a, b ] în
b b b
raport cu g = α ⋅ g1 + β ⋅ g 2 , ( ∀ ) α, β∈ şi ∫ f dg = α ⋅ ∫ f dg1 + β ⋅ ∫ f dg2 .
a a a

Teorema 5.5.6. Dacă funcţia f este integrabilă Riemann-Stieltjes în raport

cu g pe [ a, b ] , atunci şi funcţia g este integrabilă Riemann-Stieltjes în raport cu f
b b
pe [ a, b ] şi ∫ f dg = f ( b ) ⋅ g ( b ) − f ( a ) ⋅ g ( a ) − ∫ g d f .
a a

Teorema 5.5.7. Fie f , g : [ a, b ] → , f de clasă C 0 şi g cu variaţie

mărginită pe [ a, b ] . Fie c ∈ ( a, b ) , astfel încât g este continuă pe [ a, b ] \ {c} , c un
punct de discontinuitate de prima speţă.
Atunci:
b λ

∫ f ( x ) dg ( x ) = λlimc ∫ f ( x ) dg ( x ) +
a a
b
+ lim
λ c ∫ f ( x ) dg ( x ) + f ( c ) ⎡⎣ g ( c + 0) − g ( c − 0)⎤⎦ .
λ

Observaţie. Formula din teorema 5.5.7 rămâne valabilă şi în cazul în care

c = a sau c = b .

Teorema 5.5.8. Fie f : [ a, b ] → şi g : [ a, b ] → , astfel încât f şi g ′

sunt integrabile Riemann pe [ a, b ] . Atunci f este integrabilă Riemann-Stieltjes
b b
în raport cu g pe [ a, b ] şi ∫ f ( x ) dg ( x ) = ∫ f ( x ) ⋅ g′ ( x ) dx .
a a

Observaţie. Teorema 5.5.8 constă în reducerea unei integrale Riemann-

Stieltjes la o integrală Riemann.
193
 Teorema 5.5.9 (Prima formulă de medie). Dacă funcţia f este continuă pe
[ a, b] , iar g este monoton crescătoare pe [ a, b] , atunci există un punct ξ ∈ [ a, b] ,
b
astfel încât ∫ f dg = f ( ξ ) ⋅ ⎡⎣ g ( b ) − g ( a )⎤⎦ .
a

Teorema 5.5.10 (A doua formulă de medie). Dacă funcţia f este

monotonă şi g este cu variaţie mărginită şi continuă pe [ a, b ] , atunci există un
punct ξ ∈ [ a, b ] , astfel încât
b

∫ f dg = f ( a ) ⋅ ⎡⎣ g ( ξ ) − g ( a )⎤⎦ + f ( b ) ⋅ ⎡⎣ g ( b ) − g ( ξ )⎤⎦ .
a

5.6 Aplicaţii

5.6.1 Să se calculeze:
3
1+ 4 x dx dx
a) ∫ x
dx ; b) ∫ 4 1 + x4 ; c) ∫ 2x − 1 − 4 2x − 1
;

ex / 2 dx
d) ∫ e x / 6 ⋅ ( e x / 3 + 1) dx ; e) ∫ ( x − 1) ⋅ 2
x − 3x + 2
;

dx dx
f) ∫1+ 2
x + 2x + 2
; g) ∫ ( x + 1) ⋅ 2
x + x +1
.

Indicaţie de rezolvare:
3
1+ 4 x
( )
1/ 3
a) se consideră
x ∫
dx = x −1/ 2 ⋅ 1 + x1/ 4 ∫ dx , deci este o

1 1 1
integrală binomă şi se identifică p = ∉ , m = − , n = ; observându-se că
3 2 4
m +1
( )
4
∈ , se va face substituţia x1/ 4 + 1 = z 3 , deci x = z 3 − 1 şi rezultă că
n
( )
3
dx = 4 z 3 − 1 ⋅ 3z 2dz .

194
 Integrala devine
z7 z4
∫
3
( 3
)
12 ⋅ z z − 1 dz = 12 ⋅ − 12 ⋅ + C =
7 4
12
( ) ( )
7/3 4/3
= ⋅ x1/ 4 + 1 − 3 ⋅ x1/ 4 + 1 + C;
7

(1 + x ) −4 1/ 4
+1 1
1
( )
1/ 4
b) I = ⋅ ln − ⋅ arctg 1 + x −4 + C;
(1 + x )
1/ 4
4 −4
−1 2
−1/ 4 −1
c) integrala se scrie I = ( 2 x − 1) ∫
⋅ ⎡( 2 x − 1) − 1⎤ dx . Este o
1/ 4
⎣ ⎦
1 1
integrală binomă şi se fac identificările m = − , n = , p = −1∈ . Se va face
4 4
1 1
substituţia ( 2 x − 1) = z 4 , de unde rezultă x = ⋅ z 4 + , dx = 2 z 3dz .
2 2
Integrala devine
2z3 z2 1
I= 2
z −z∫dz = 2 ⋅
z −1
dz = 2 ⋅ ∫ ∫ ( z + 1) dz + 2 ⋅ ∫ z −1
dz ;

rezultă I = ( 2 x − 1) + 2 ( 2 x − 1) + 2ln ( 2 x − 1)
1/ 2 1/ 4 1/ 4
−1 + C ;

( )
−1
d) integrala se scrie ∫
I = e x / 3⋅ e x / 3 + 1 dx ; se fac identificările
1 1
m = , n = , p = −1∈ şi se va face substituţia e x = z 3 . Integrala devine
3 3
I = 3⋅ ∫
1
z +1
dz = 3 ⋅ ln z + 1 + C , deci I = 3 ⋅ ln e x / 3 + 1 + C ; ( )
e) x 2 − 3x + 2 = ( x − 1) ⋅ ( x − 2 ) şi se va face substituţia
t2 − 2 2t
x 2 − 3x + 2 = t ⋅ ( x − 1) ; obţinem x = , d x = dt , iar integrala
t2 −1
( )
2
2
t −1
1/ 2
⎛ x −2⎞
∫
devine I = 2 d t = 2t + C , deci I = 2 ⋅ ⎜ ⎟
⎝ x −1 ⎠
+C;

2 t2 − 2
f) se face substituţia x + 2 x + 2 = x + t , ceea ce implică x = şi
2 − 2t
−2t 2 + 4t − 4
dx = dt ; integrala devine:
( 2 − 2t ) 2

195
 t 2 − 2t + 2 ⎛2 1 ⎞ 2
I= ∫ t (1 − t )
2
dt = ⎜
⎝t ∫
2
−
1 − t
⎟
⎠
dt = −
t
− ln t − 1 + C ,

deci
I =−
1
x +1 ( ) (
x + x 2 + 2 x + 2 + ln x + 1 + x 2 + 2 x + 2 + C ; )
1 − 2t
g) se va face substituţia x 2 + x + 1 = 1 + tx , de unde rezultă x = şi
t2 −1
(
2 t2 − t +1 ) dt ; dt ⎛1 1 ⎞
dx = integrala devine I= ∫ ( −2 ) = −∫
2 ⎜ − ⎟ dt ;
(t ) t 2 − 2t ⎝t t −2⎠
2 2
−1

obţinem astfel I = ln x 2 + x + 1 − 1 − ln x2 + x + 1 − 1 − 2 x + C .

5.6.2 Să se calculeze ariile mărginite de:

a) graficul funcţiei f ( x ) = e − x ⋅ sin x , axa ox şi dreptele de ecuaţii x = 0 ,
x = 2π ;
x −1
b) graficul funcţiei f ( x ) = , axa ox şi dreptele de ecuaţii x = 1 ,
x +1
x = 2.
Indicaţii de rezolvare:
2π π 2π
1 e −2 π
∫ ∫
f ( x ) dx = e ⋅ sin x dx − ∫
−x −x −π
a) A = e ⋅ sin x dx = e + + ;
2 2
0 0 π

(
b) A = ln 2 − 3 + 3; )
5.6.3 Să se calculeze lungimea curbei de ecuaţie f ( x ) = 2ln x ,
x ∈ ⎡⎣ 2, 2 3 ⎤⎦ .

Indicaţie de rezolvare:
2 3
2 x2 + 4 1
f ′( x ) = , 1 + f ′ ( x ) = ∫ ⋅ x 2 + 4 dx ,
2
, deci L= care se
x x2 2
x
calculează cu substituţia x = 2 tg t .
⎛ ⎛ π⎞ ⎛ π⎞ ⎞
Obţinem astfel L = 2 ⎜ ln ⎜ tg ⎟ − ln ⎜ tg ⎟ + 2 − 2 ⎟ .
⎝ ⎝ 6⎠ ⎝ 8⎠ ⎠

196
 5.6.4 Să se calculeze coordonatele centrelor de greutate ale suprafeţelor
x4 2
mărginite de: f ( x ) = , axa ox şi dreptele de ecuaţii x = 0, x = ;
1− x 2 2

Indicaţie de rezolvare:
2/2 π/ 4 π/ 4
x4 1 3π 1
∫ ∫ ∫ (1 − cos 2t )2 dt =
4
dx = sin t dt = ⋅ − ;
1 − x2 4 32 4
0 0 0

similar obţinem
2/2 2/2 π/ 4
x5 8 43
∫ xf ( x ) dx = ∫ ∫ sin
5
dx = t dt = − ;
1 − x2 15 60 2
0 0 0

2/2 2/2
⎛ 6 1 ⎞
∫ ( x ) dx = ∫
2 4 2
f ⎜ −x − x − x −1 − 2 ⎟ dx =
0 0
⎝ x −1⎠

=−
1037
840 2
+ ln ( 2 +1 ;)
5.6.5 Să se calculeze volumul corpului obţinut prin rotirea curbei:
a) y = sin x, x ∈ [ 0, π] în jurul axei ox;
b) y = x ln x, x ∈ [1,e ] în jurul axei ox.

Indicaţii de rezolvare:
π π
1 − cos 2 x π2
∫ ∫
2
a) V = π ⋅ sin x dx = π ⋅ dx = ;
2 2
0 0

b) V =
π
27
(
5e3 − 2 . )

5.6.6 Să se stabilească care dintre următoarele funcţii este cu variaţie

mărginită:
⎧ x
⎪ , pentru x ∈ [ 0,1) ;
a) f ( x ) = ⎨ ( x − 1)
2

⎪0, pentru x = 1;
⎩

197
 ⎧2 x, pentru x ∈ [ 0,3) ;
⎪
b) f ( x ) = ⎨7, pentru x = 3;
⎪ 2
⎩ x , pentru x ∈ ( 3,6] ;
⎧ 2 1
⎪ x ⋅ arctg , pentru x ∈ ( 0,1] ;
c) f ( x ) = ⎨ x
⎪⎩0, pentru x = 0.

Indicaţie de rezolvare:
a) funcţia f nu este mărginită, deci nu este cu variaţie mărginită;
b) funcţia f este crescătoare şi mărginită pe domeniul de definiţie, deci
este cu variaţie mărginită;
c) funcţia f este derivabilă, iar derivata ei este de forma:
⎧ 1 x2
⎪2 x ⋅ arctg − , pentru x ∈ ( 0,1];
f ′( x) = ⎨ x 1 + x2
⎪0, pentru x = 0,
⎩
care este continuă pe intervalul [ 0,1] , deci f este cu variaţie mărginită.

⎧ π
⎪ x ⋅ cos , pentru x ∈ ( 0,1] ;
5.6.7 Fie funcţia f ( x ) = ⎨ 2x
⎪⎩0, pentru x = 0.

Să se arate că f este continuă, dar nu este cu variaţie mărginită.

Indicaţie de rezolvare:
Funcţia f este continuă pe ( 0,1] , ca fiind compunere de funcţii
π
elementare. Pentru x = 0 avem lim x ⋅ cos = 0 = f ( 0 ) , deci f este continuă şi
x 0 2x
în origine.
Se demonstrează că f nu este cu variaţie mărginită folosind definiţia. Se
alege un şir de diviziuni ( Δ n )n∈ pentru intervalul [ 0,1] , de forma:

1 1 1 1 1
Δn : 0 < < < ... < < < ... < < 1 .
2n 2n − 1 2k 2k − 1 2
Variaţia lui f relativ la diviziunea Δ n va fi:

⎛1⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞ ⎛1⎞
VΔ n ( f ) = f ( 0 ) − f ⎜ ⎟ + f ⎜ ⎟ − f⎜ ⎟ + ... + f ⎜ ⎟ − f (1) .
⎝2⎠ ⎝ 2n ⎠ ⎝ 2n − 1 ⎠ ⎝2⎠

198
 ⎛ 1 ⎞ 1 1
Avem f ( 0 ) = 0, f ⎜ ⎟ = ⋅ cos nπ = ± şi
⎝ 2n ⎠ 2n 2n
⎛ 1 ⎞ 1 π
f⎜ ⎟= ⋅ cos ( 2n − 1) ⋅ = 0 .
⎝ 2n − 1 ⎠ 2n − 1 2
∞
1 1 1
Rezultă că VΔ n ( f ) = 1 + + ... +
2 n
şi cum seria ∑n este divergentă,
n =1

(
şirul sumelor parţiale este divergent, deci VΔ n ( f ) )n este divergent, iar funcţia
f nu este cu variaţie mărginită.

5.6.8 Să se arate că următoarele funcţii sunt cu variaţie mărginită şi să se

calculeze variaţia totală:
x− x
a) f : [ −1,2] → , f ( x ) = ;
1+ x + x

⎧ x sin x + cos x, pentru x ∈ [ 0, π] ;

⎪
b) f : [ 0,2π] → , f ( x ) = ⎨ 1
⎪ − arctg , pentru x ∈ ( π,2π] ;
⎩ x

Indicaţie de rezolvare:
⎧⎪2 x, pentru x ∈ [ −1,0 ) ;
a) f ( x ) = ⎨
⎪⎩0, pentru x ∈ [ 0,2];
rezultă că funcţia f este monotonă pe [ −1, 2] , deci este cu variaţie mărginită;
2 0
V f ( x ) = V ( 2 x ) = f ( 0 ) − f ( −1) = 2 ;
−1 −1

b) f este monotonă pe porţiuni, deci este cu variaţie mărginită pe [ 0,2π] ;

2π
⎛π⎞ ⎛π⎞
V f ( x ) = f ⎜ ⎟ − f ( 0) + f ( π) − f ⎜ ⎟ + f ( 2π ) − f ( π ) =
0 ⎝2⎠ ⎝2⎠
1
= π + 1 − arctg ;
2π

199
 2/π
5.6.9 Să se calculeze I = ∫ f ( x ) df ( x ) , unde:
0
⎧ 2 1 ⎛ 2⎤
⎪ x ⋅ sin , pentru x ∈ ⎜ 0, ⎥ ;
f ( x) = ⎨ x ⎝ π⎦
⎪0, pentru x = 0.
⎩

Indicaţie de rezolvare:
Funcţia f este derivabilă şi cu derivata mărginită, deoarece
1 1 ⎛ 2⎤ f ( x ) − f ( 0)
f ′ ( x ) = 2 x ⋅ sin − cos , pentru x ∈ ⎜ 0, ⎥ , iar f ′ ( 0 ) = lim = 0.
x x ⎝ π⎦ x 0 x−0
4 ⎛ 2⎤
În acelaşi timp, f ′ ( x ) ≤ 2 x + 1 ≤ + 1, pentru x ∈ ⎜ 0, ⎥ , iar f ′ ( 0 ) = 0 .
π ⎝ π⎦
Rezultă că funcţia f este cu variaţie mărginită pe domeniul de definiţie şi
deci integrala Riemann-Stieltjes există.
2/π 2/π
⎛2⎞ ⎛2⎞
∫ f ( x ) df ( x ) + ∫ f ( x ) df ( x ) = f ⎜ ⎟ ⋅
⎝π⎠
f ⎜ ⎟ − f ( 0) ⋅ f ( 0) .
⎝π⎠
0 0

1 2⎛ 2⎞ 8
Obţinem I = ⋅ f ⎜ ⎟= 4 .
2 ⎝π⎠ π

1
5.6.11 Să se calculeze ∫ f dg , dacă f : [ 0,1] → , f ( x ) = x 2 şi
0
⎧ ⎡ 1⎤
⎪ x , pentru x ∈ ⎢⎣0, 2 ⎥⎦ ;
⎪
g ( x) = ⎨
⎪1 − x, pentru x ∈ ⎛ 1 ,1⎤ .
⎜
⎪⎩ ⎝ 2 ⎥⎦

Indicaţie de rezolvare:
Funcţia g este cu variaţie mărginită, deoarece g = g1 + g 2 , unde:
⎧ ⎡ 1⎤ ⎧ ⎡ 1⎤
⎪ x, pentru x ∈ ⎢0, 2 ⎥ ⎪0, pentru x ∈ ⎢0, ⎥ ;
⎪ ⎣ ⎦ ⎪ ⎣ 2⎦
g1 ( x ) = ⎨ şi g 2 ( x ) = ⎨ .
⎛
⎪0, pentru x ∈ ,11 ⎤ ⎛ 1
⎪1 − x, pentru x ∈ ,1 .⎤
⎜ ⎥ ⎜
⎪⎩ ⎝2 ⎦ ⎪⎩ ⎝ 2 ⎦⎥
Funcţiile g1, g 2 sunt monotone şi mărginite pe domeniul de definiţie.

200
 Funcţia f este derivabilă şi cu derivata continuă pe domeniul de definiţie,
1
de unde rezultă că există integrala Riemann-Stieltjes ∫ g df şi avem:
0
1 1 1
1
∫ f dg = f (1) ⋅ g (1) − f ( 0) ⋅ g ( 0 ) − ∫ g df = −∫ g ( x ) ⋅ f ′ ( x ) dx = − 4 .
0 0 0

5.6.12 Să se calculeze următoarele integrale Riemann-Stieltjes:

1
a) ∫ sin x d [ x] ;
−1

⎧1, pentru x ∈ [ 0,1] ;

⎪
4
⎪ − x, pentru x ∈ (1,2];
∫
b) x dg ( x ), g ( x ) = ⎨
2
⎪3 + x , pentru x ∈ ( 2,4 ) ;
0
⎪
⎩4, pentru x = 4;

Indicaţie de rezolvare:
a) funcţia f : [ −1,1] → , f ( x ) = sin x este continuă pe domeniul ei de
⎧−1, pentru x ∈ [ −1,0 )
⎪
definiţie, iar funcţia g : [ −1,1] → , g ( x ) = [ x ] = ⎨0, pentru x ∈ [ 0,1) este
⎪1, pentru x = 1
⎩
monoton crescătoare, deci funcţia f este integrabilă Riemann-Stieltjes în raport
1
cu g pe [ −1,1] şi, utilizând teorema 5.5.7, obţinem că ∫ sin x d [ x] = sin1;
−1
4 1 2 4

∫ x dg ( x ) = ∫ x d (1) + ∫ x d ( − x ) + ∫ x d ( 3 + x ) +
2
b)
0 0 1 2
+ f (1) ⋅ ⎡⎣ g (1 + 0 ) − g (1 − 0 ) ⎤⎦ + f ( 2 ) ⋅ ⎡⎣ g ( 2 + 0 ) − g ( 2 − 0 ) ⎤⎦ +
49
+ f ( 4 ) ⋅ ⎡⎣ g ( 4 ) − g ( 4 − 0 ) ⎤⎦ = − ;
6
x +1
1
5.6.13 Fie f ( x ) = ∫ sin t 2dt . Să se arate că f ( x ) <
2x
, x >0.
x

Indicaţie de rezolvare:
201
 1
Se face schimbarea de variabilă t 2 = u , t = u , deci dt = du .
2 u
x +1
1 sin u
Obţinem f ( x ) = ⋅
2 ∫ u
du .
x
1
Considerând α ( u ) = şi β ( u ) = sin u , avem că α este o funcţie
u
monotonă, iar β este o funcţie continuă şi cu variaţie mărginită pe domeniul de
definiţie. În aceste condiţii se poate aplica a doua formulă de medie. Rezultă:

f ( x) =
1 1
2 x
(
sin ξ − sin x + ) 1
x +1
( )
sin x + 1 − sin ξ <

⎛ sin x + 1 − sin ξ ⎞
1 ⎜ sin ξ − sin x ⎟<
< +
2⎜ x x +1 ⎟
⎝ ⎠
<
1
2 x
(sin ξ − sin x + sin x + 1 − sin ξ , )
unde x < ξ < x +1.
Obţinem astfel:
1 ⎛ ξ− x ξ+ x x +1 − ξ x +1 + ξ ⎞
f ( x) < ⎜⎜ sin ⋅ cos + sin ⋅ cos ⎟⎟ <
x⎝ 2 2 2 2 ⎠
1 ⎛ ξ− x x +1 − ξ ⎞
< ⎜⎜ sin + sin ⎟⎟ <
x⎝ 2 2 ⎠
1 ⎛ ξ− x ⎞ 1 ⎛ x +1 − x
x +1 − ξ x +1 − x ⎞
< ⎜ + ⎟⎟ < ⎜ + ⎟=
x ⎜⎝ 2 2⎠ x ⎝ 2 2 ⎠

=
1
x
⋅ ( x +1 − x =
1
x
)⋅
1 1
< .
x + 1 + x 2x

202
 Test de autoevaluare

1 Să se calculeze:
dx
a) ∫ 3
x 1+ x 5
;

∫ ( )
2
b) x 5 ⋅ 3 1 + x 3 dx ;
dx
c) ∫ .
2
x − x + 5x − 6

2 Să se calculeze aria mărginită de graficul funcţiei

cos x 3π
f ( x) = , axa ox şi dreptele de ecuaţii x = 0 , x = .
1 + cos x 4

3 Să se calculeze coordonatele centrului de greutate ale suprafeţei

mărginită de f ( x ) = sin x , axa ox şi dreptele de ecuaţii x = 0, x = π .

4 Să se calculeze volumul corpului obţinut prin rotirea

curbei y = sin x, x ∈ [ 0, π] în jurul axei oy.

5 Să se arate că următoarea funcţie este cu variaţie mărginită şi să se

⎧
⎪2 x3 , pentru x ∈ [ −1,0 ) ;
⎪⎪
calculeze variaţia sa totală: f : [ −1,1] → , f ( x ) = ⎨0, pentru x = 0;
⎪
⎪ x3 ⋅ ⎡ ⎤ , pentru x ∈ ( 0,1].
1
⎪⎩ ⎢⎣ x ⎥⎦

6 Să se arate că următoarele funcţii sunt continue, mărginite, dar nu

sunt cu variaţie mărginită:
⎧ 2 π
⎪ x ⋅ cos 2 , pentru x ∈ ( 0,1];
a) f : [ 0,1] → , f ( x ) = ⎨ 2x
⎪⎩0, pentru x = 0;

⎧ 1 1 ⎛ 2⎤
⎡ 2⎤ ⎪ ⋅ cos , pentru x ∈ ⎜ 0, ⎥ ;
b) f : ⎢0, ⎥ → , f ( x ) = ⎨ ln x x ⎝ π⎦
⎣ π⎦ ⎪0,
⎩ pentru x = 0.
203
 π/2
7 Să se calculeze prin două metode integrala I = ∫ x 2df ( x ) , unde
0
⎧ sin x ⎛ π⎤
⎪ , pentru x ∈ ⎜ 0, ⎥ ;
f ( x) = ⎨ x ⎝ 2⎦
⎪1, pentru x = 0.
⎩

8 Să se calculeze următoarele integrale Riemann-Stieltjes:

⎧2 + x, pentru x ∈ [1,2 ) ;
dg ( x )
3
⎪
a) ∫ x + 1
, g ( x ) = ⎨3,
⎪
pentru x = 2;

⎩ x , pentru x ∈ ( 2,3];
1

⎧2, pentru x = 0;
⎪
⎪cos 2 x, pentru x ∈ ⎜⎛ 0, π ⎤ ;
π ⎪ ⎝ 4 ⎥⎦
⎪
b) ∫ f ( x ) d ( sin x ), f ( x ) = ⎨
⎪ x,
⎛ π π⎤
pentru x ∈ ⎜ , ⎥ ;
0 ⎝ 4 2⎦
⎪
⎪ π2 2 ⎛π ⎤
⎪ − x , pentru x ∈ ⎜ , π ⎥ .
⎩4 ⎝2 ⎦

204
 BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ PENTRU MODULUL 4

1. I. Colojoară, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1983
2. M. Craiu, V. V. Tănase, Analiză matematică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980
3. M. Craiu, M. Roşculeţ, Culegere de probleme de analiză matematică,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
4. N. Donciu, D. Flondor, Algebră şi analiză matematică. Culegere de
probleme, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
5. I. P. Elianu, Principii de analiză matematică. Calcul diferenţial,
Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1976
6. P. Flondor, O. Stănăşilă, Lecţii de analiză matematică, Editura
ALL, 1993
7. M. Nicolescu, N. Dinculeanu, S. Marcus, Manual de Analiză
matematică, vol. I,II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966
8. M. Roşculeţ, Culegere de probleme de analiză matematică, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968
9. I. Sprinţu, Elemente de analiză matematică, Editura Academiei
Tehnice Militare, Bucureşti, 2001
10. O. Stănăşilă, Analiză matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981
11. Sprinţu, I.; Gârban, V. – Analiză matematică, vol I. Calcul
diferenţial şi integral, Editura A.T.M., Bucureşti, 2003

205