De la începutul anilor 1980, până atunci o societate omogenă din punct de vedere lingvistic și

cultural, Italia a început să atragă fluxuri substanțiale de imigranți străini. [269] Cifra actuală de circa
4,9 milioane de străini rezidenți,[270] alcătuind circa 8,1% din totalul populației, include peste jumătate
de milion de copii născuți în Italia din părinți străini—imigranți de a doua generație, dar exclude
străinii care au dobândit naționalitatea italiană; aceștia erau în 2008 în număr de 53.696. [271]
Cifrele oficiale exclud și imigranții ilegali, al căror număr este foarte dificil de determinat; în 2008,
acesta era estimat la cel puțin 670.000. [272] De la căderea zidului Berlinului și, mai recent, după
extinderile Uniunii Europene din 2004 și 2007, principalele valuri de migrație au provenit din țările
foste comuniste din Europa Centrală și de Est (în special România, Albania, Ucraina și Polonia). A
doua cea mai importantă sursă de imigrație în Italia a fost dintotdeauna Africa de Nord aflată în
vecinătate (mai ales Maroc, Egipt și Tunisia), valuri de imigranți crescând ca urmare a Primăverii
Arabe. În anii mai recenți, s-au înregistrat și fluxuri de migrație din Orientul Îndepărtat (în
special China[273] și Filipine) și din America Latină (în special din America de Sud).[274]
Circa un milion de cetățeni români (circa o zecime din ei etnici romi[275]) sunt înregistrați oficial ca
locuitori ai Italiei, ei reprezentând astfel cel mai important grup individual de imigranți după țara de
origine, urmați fiind de albanezi și marocani cu câte circa 500.000 de oameni. Numărul românilor
neînregistrați este dificil de estimat, dar Balkan Investigative Reporting Network sugera în 2007 că la
acea vreme ar fi fost circa o jumătate de milion. [276] Albanezii au început să sosească mai ales după
căderea regimului Hoxha în 1990, Italia fiind principala țintă a emigranților albanezi; ei
traversau Marea Adriatică în ambarcațiuni improvizate, iar Italia s-a văzut nevoită să patruleze
Adriatica pentru a frâna fenomenul. [277]
În total, la sfârșitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, populația străină din Italia provenea din:
Europa (54%), Africa (22%), Asia (16%), America (8%) și Oceania (0,06%). [278] Distribuția imigranților
este neechilibrată: 87% dintre aceștia trăiesc în zonele nordice și centrale ale țării (cele mai
dezvoltate economic), și doar 13% trăiesc în jumătatea sudică a peninsulei și în Sicilia. [278]

Limbile[modificare | modificare sursă]

Distribuția geografică a limbii italiene în lume:

      limbă maternă

      limbă secundară sau neoficială

      Minorități italofone

Limba oficială a Italiei este italiana.[279] Se estimează că există circa 64 de milioane de vorbitori

materni ai limbii italiene[280][281][282] în timp ce numărul total de vorbitori, cuprinzându-i și pe cei care o
folosesc ca a doua limbă, ar fi de aproximativ 85 de milioane. [283] În Italia sunt numeroase dialecte
regionale, forma literară a limbii italiene fiind bazată pe dialectul florentin. [284] Standardizarea s-a
extins și mai mult în anii 1950 și 1960 datorită creșterii economice și a dezvoltării mass media și
televiziunii[285] (postul național RAI a contribuit la promovarea limbii italiene standard). [286]
Sunt recunoscute câteva limbi
minoritare: albaneza, catalana, germana, greaca, slovena, croata, franceza, provensala, friulana, lad
ina, occitana și sarda (conform legii numărul 482 din 15 decembrie 1999). [287] Franceza este
cooficială în Valea Aostei—deși în realitate acolo se vorbește mai mult provensala. [288] Germana are
același statut în Tirolul de Sud, la fel ca ladina în anumite părți ale acelei provincii precum și
în Trentinoul vecin. Slovena este oficial recunoscută în provinciile Trieste, Gorizia și Udine.[289]
Din cauza imigrației importante de dată recentă, Italia are și alte populații mari a căror limbă maternă
nu este italiana. Conform Institutului Național Italian de Statistică, româna este cea mai frecventă
limbă maternă între locuitorii rezidenți în Italia: circa 800.000 de oameni au româna ca limbă
maternă (21,9% din numărul rezidenților străini cu vârste de la 6 ani în sus). Alte limbi materne în
comunitățile de imigranți sunt araba (vorbită de 475.000 de oameni; 13,1% din locuitorii
străini), albaneza (380.000 de oameni) și spaniola (255.000 de oameni); cu numere mai mici de
vorbitori sunt ucraineana, Hindi, polona și tamila.[290]

Educație[modificare | modificare sursă]

Universitatea din Bologna este cea mai veche instituție academică din lume, fiind înființată în 1088.

Educația în Italia este gratuită și obligatorie de la șase la șaisprezece ani, [291] și constă din cinci
etape: grădinița (scuola dell'infanzia), școala primară (scuola primaria), școala gimnazială (scuola
secondaria di primo grado), liceul (scuola secondaria di secondo grado) și studiile universitare
(università).[292] Școlile superioare postuniversitare sunt instituții independente similare cu Grandes
écoles din Franța și care oferă pregătire avansată și programe de cercetare prin cursuri de tip
universitar, fiind dedicate studiilor postuniversitare și postdoctorale.
Universitatea Sapienza din Roma este cea mai mare universitate din Europa după numărul de studenți. [293]

Italia găzduiește o gamă largă de universități, colegii și academii. Înființată în 1088, Universitatea din
Bologna este cea mai veche din lume.[294] În 2009, Universitatea din Bologna era, conform The
Times, singura din Italia în primele 200 din lume. Universitatea Bocconi din Milano a fost clasată
între cele mai bune 20 de academii economice din lume de către The Wall Street Journal, în special
datorită programului de MBA, care în 2007 o făcea să fie pe locul 17 în lume la preferințele de
recrutare a absolvenților de către marile companii multinaționale. [295] Bocconi a fost clasată
de Forbes pe primul loc în lume la categoria specială a raportului preț-calitate. [296] În mai 2008,
Bocconi a depășit mai multe universități economice aflate tradițional în topurile mondiale în
clasamentul studiilor de management alcătuit de Financial Times, ajungând pe locul 5 în Europa și
15 în lume.[297]
Alte universități teoretice și tehnice de top sunt Universitatea Politehnică din Torino, Politecnico di
Milano (care în 2011 era pe locul 48 în clasamentul mondial al universităților tehnice alcătuit de QS
World University Rankings[298]), Universitatea Sapienza din Rome (aflată pe locul 33 în Europa în
2005,[299] și aflată în primele 50 de colegii din Europa și primele 150 din lume [300] iar în 2013, Center
for World University Rankings a plasat-o pe locul 62 în lume și pe primul loc în Italia în World
University Rankings.[301]) și Universitatea din Milano. Aceasta din urmă este singura membră din
Italia a Ligii Europene a Universităților de Cercetare, un grup prestigios de douăzeci de universități
europene centrate pe cercetare.[302]
Conform National Science Indicators (1981–2002), bază de date produsă de Research Services
Group cu liste de statistici ale citărilor și rezultatelor pentru peste 90 de țări, Italia are o producție
peste medie de lucrări științifice (ca număr de articole scrise cu cel puțin un autor din Italia) în
științele spațiale (9,75% din lucrările din lume provin din Italia), matematică (5,51% din
lucrări), informatică, neuroștiințe și fizică; cea mai mică producție de lucrări, dar tot aflată peste
media mondială, se înregistra în domeniile științelor sociale, psihologiei și psihiatriei, economiei și
afacerilor.[303]