Cursul 7

CHIMIA COMBUSTIBILILOR ȘI A LUBREFIANȚILOR

I. Chimia combustibililor
Prin combustibil se înțelege orice substanță, sau amestecuri de substanțe, care, în urma
unei reacții chimice de ardere sau în urma unei reacții nucleare, produce o mare cantitate de
căldură. După felul reacției prin care se obține, deosebim combustibili chimici și combustibili
nucleari.
Dintre combustibilii chimici amintim: cărbunii de pământ, țițeiul și gazele de sondă,
gazele naturale, lemnul, iar dintre combustibilii nucleari amintim: uraniul, thoriul, plutoniu.
Pentru a fi considerată combustibil o substanță trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
 Să se găsească în natură în cantități mari sau să se poată produce ușor pe cale artificială;
 Săa aibă temperatura de aprindere scăzută;
 Să nu degaje substanțe toxice, corozive sau nocive în timpul arderii;
 Să-și mențină constante în timp caracteristicile fizico-chimice și tehnolgice;
 Să nu aibe altă întrebuințare mai utilă din punct de vedere economic.
Combustibilii chimici se clasifică după starea de agregare și după proveniența lor, în:
✶ solizi: naturali (turba, lignit, cărbune brun, huilă, antracit, șisturi bituminoase, lemn) și
artificiali (mangal, cocs, semicocs, cocs d epetrol, deșeuri combustibile – rumeguș, talaș,
coji de semințe);
✶ lichizi: naturali (țiței), artificiali (benzină, lampant, motorină, păcură, gaze lichefiate) și
sintetici (benzine, alcooli).
✶ gazoși: naturali (gaze naturale, gaze de sondă) și artificiali (gaz de apă, gaz de aer, gaz
mixt, gaz de cocserie, gaz de cracare, gaz d efurnal. Hidrogenul, acetilena).

1. Compoziția chimică
Combustibili solizi sunt formați din diferite combinații organice ale elementelor C, H, S,
O și N, alături de umiditate, U, și substanțe minerale care dau cenușa, M. Pentru acest tip de
combustibil, se deosebește o masă combustibilă, formată din compuși ai carbonului,
hidrogenului, sulfului, oxigenului și azotului și un balast format din umiditate și cenușă.
Compoziția combustibilului se poate determina prin analiză chimică elementară și
analiză tehnică.
Prin analiza elementară se determină conținutul procentual de C, H, N, O și S din masa
organică a combustibilului, iar prin analiza tehnică se determină umiditatea, materiile volatile,
cenușa și cărbunele fix.
Elementele principale al combustibililor solizi sunt:
◌ carbonul, care se regăsește în proporție de 50 – 95 %, funcție de natura și vârsta
combustibilului. Prin arderea completă a unui kilogram de carbon se obține o energie de
33400 kJ.
◌ hidrogenul se regăsește în proporție de 2 – 6 %, și prezența sa ridică valoarea termică a
combustibilului, deoarece degajă o cantitate de căldură mare prin ardere.

1
Cursul 7

◌ sulful are o pondere de 0,1 – 7 %, și se regăsește sub trei forme: în combinații organice
(sulf organic), sub formă de sulfuri metalice, fierul (FeS 2, FeS – sulful piritic) și în
combinații anorganice oxigenate (sulfații). În procesul arderii intervine numai sulful
organic și cel piritic.
◌ azotul nu depășeste 2 %, fiind un element nedorit în masa combustibilului. Acesta nu
participă la ardere, dar consumă o parte din căldura degajată de la arderea combustibilului
pentru a se încălzi până la temperatura cu care gazele arse părăsesc instalația de ardere.
◌ oxigenul se găsește în combustibil în proporție de 2 % (antracit) până la 44 % (lemn).
Prezența sa în combustibil conduce la micșorarea valorii termice a acestuia, deoarecef
fiind combinat mai ales cu carbonul și hidrogenul, o cantitate din aceste elemente
combustibile sunt deja oxidate.
◌ umiditatea combustibililor poate fi considerată un balast, deoarece aceasta consumă o
cantitate de căldură pentru a trece din stare lichidă în stare de vapori. Totodată mărește
volumul și corozivitatea gazelor de ardere.
◌ cenușa constituie un balast al combustibilului, întrucât îi micșorează puterea calorică și
poate conduce la dezorganizarea completă a procesului de ardere.
Combustibilii lichizi, cu câteva excepții, provin din țiței și sunt grupați în trei categorii:
֍ gaze lichefiate – formate din fracția C3, fin fracția C4 sau din amestecuriale acestor fracții
(prin fracțiile C3-C4 se înțeleg alcanii și alchenele cu 3 și 4 tomi de carbon în moleculă).
֍ combustibili lichizi distilați: benzina, petrolul (lampantul) și motorina. Aceștia conțin în
principal hidrocarburile C5-C10, C10-C15 și C12-C18.
֍ Combustibili reziduali care sunt formați, în general, din reziduul obținut la distilarea
primară a țițeiului și din reziduurile obținute la cracarea termică a păcurilor sau a
motorinelor, având o compoziție complexă.
Combustibilii gazoși au o compoziție variată funcție de originea lor. În țara noastră
gazele naturale conțin circa 99 % CH 4, iar gazele combustibile artificiale constau dintr-un
amestec de gaze combustibile și necombustibile. Compoziția combustibililor gazoși se exprimă
obișnuit în procente volumetrice. Principalele componente combustibile ale acestora sunt: CO,
H2, CH4, alte hidrocarburi și H2S, iar componentele necombustibile sunt: CO2, CO și N2.
2. Puterea calorică
Puterea calorică reprezintă cantitatea de căldură care rezultă prin arderea completă a
unei unități de combustibil. Pentru combustibilii solizi și lichizi unitatea este kilogramul, iar
pentru cei gazoși, unitatea este m3N. Unitatea de masură pentru combustibilii solizi și lichizi este
kJ/kg sau kcal/kg, iar pentru cei gazoși este kJ/m3N sau kcal/m3N.
Deoarece cantitatea de căldură determinată la arderea combustibililor depinde de starea
de agregare a apei din produsele de ardere, în practică deosebim putere calorică superioară și
putere calorică inferioară.
Puterea calorică superioară (Ps) reprezintă cantitatea de căldură obținută prin arderea
unei unități de combustibil, în cazul când produsele de ardere au temperatura de 20 oC; în acest
caz, apa din produsele de ardere fiind lichidă, în puterea calorică determinată se include și
căldura latentă de condensare a vaporilor de apă.

2
Cursul 7

Puterea calorică inferioară (Pi) reprezintă cantitatea de căldură la arderea unei unități de
combustibil în condițiile în care produsele finale sunt evacuate la o temperatură mai mare decât
temperatura de condensare a vaporilor de apă. În acest caz, puterea calorică determinată este mai
mică, întrucât o parte din căldura de ardere se consumă prin vaporizarea apei din produsele de
ardere.
Din punct de vedere practic, se consideră importantă numai puterea calorică inferioară,
deoarece din instalațiile industriale se elimină produsele de ardere conținând apa sub formă de
vapori. Puterea calorică inferoară este mai mică decât puterea calorică superioară.
Pentru determinarea puterii calorice a unui combustibil se pot utiliza două metode:
metoda bazată pe cunoașterea compoziției chimice, folosind unele relații empirice, și metoda
experimentală, folosind aparate adecvate acestui scop.
Pentru determinarea puterii calorice inferioare a combustibililior solizi se aplică
următoarea formulă:
kJ
Pi=338,58 C+ 1028,28 H −108,68 ( O−S )−25,08 U [ kg comb . ] (1)

în care:
C, H, O, S și U reprezintă conținutul de carbon, hidrogen, oxigen, sulf și umiditate a
combustibilului.
Pentru fracțiuni petroliere lichide se poate determina puterea calorică inferioară cu
ajutorul relației (2):
kJ
Pi=46434+3170 d 15 15
15 −8793 ( d 15 )
2
[ kg comb. ] (2)

unde:
d 15
15 - densitatea relativă a combustibilului în raport cu un lichid de referință, apa distilată,
(adimensională)
Pentru fracțiuni petroliere lichide reziduale (păcura), în funcție de densitatea relativă și
parțial de compoziția elementară a combustibilului se poate calcula puterea calorică inferioară cu
relația (3):
15623 kJ
Pi=
( 15
d 15 )
+24300 ∙ ( 1−S−U −Z ) +9420 S−2449U
kg comb . [ ] (3)

unde:
Z – conținutul de substanțe minerale prezente în combustibil,
Pentru fracțiuni petroliere distilate (de la benzine până la motorine), în funcție de
densitatea relativă, de factorul de caracterizare și parțial de compoziția elementară, se determină
puterea calorică inferioară cu relația (4):

3
Cursul 7

5675 27273 3275 K kJ

Pi=
[ 15 2
+ 15 −
( d 15) d15
15
d 15 ]
+5013 K−10465 ∙ ( 1−S−U −Z )+ 9420 S−2449 U
kg [
comb . ]
(4)
Unde:
K – factorul de caracterizare a combustibilului.
Experimental se poate determina puterea calorică folosind aparate de construcții diferite
în funcție de natura combustibilului. Astfel, pentru combustibili solizi se folosește bomba
calorimetrică, iar pentru cei gazoși și lichizi, calorimetrul Yunckers. Principiul de funcționare al
acestor aparate se bazează pe principiul calorimetriei, după care cantitatea de căldură care se
degajă prin arderea unei cantități din combustibilul dat este absorbită de o cantitate de apă căreia
i se măsoară variația temperaturii. Cunoscând cantitatea de combustibil ars și știind cu cât a
crescut temperatura apei folosite, se poate deduce simplu, din ecuația de bilanț termic, puterea
calorică a combustibilului.
3. Mecanismul arderii combustibililor
Pentru ca un combustibil să ardă, trebuie să se asigure mai întâi, contactarea acestuia cu
oxigenul sau aerul și apoi să se producă arderea.
În funcție de starea de agregare atât a combustibilului și a agentului de ardere, vom
deosebi arderea omogenă, respectiv arderea eterogenă.
Arderea omogenă are loc în volum, într-un amestec de combustibil și aer, și este
caracteristic combustibililor gazoși.
Arderea eterogenă are loc la suprafața de contact dintre combustibilul în fază solidă și
agentul de ardere în faza gazoasă.
Arderea oricărui combustibil este precedată de aprindere, care trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
 să existe o anumită proporție locală între combustibil și oxigen;
 să existe o sursă de energie pentru încălzirea combustibilului până la temperatura de
aprindere.
Temperatura de aprindere reprezintă cea mai joasă temperatură la care începe arderea
intensă și depinde de natura combustibilului. Aprinderea combustibilului este precedată
întotdeauna de o perioadă de timp, numită perioadă de inducție, pe durata căreia, sub influența
temperaturii înalte și a altor factori, combustibilul suferă procese de descopunere și oxidare, cu
formare de combinații mai simple, produse intermediare active ca: atomi sau molecule
semistabile, cu o energie de activare mică, care participă la propagarea reacțiilor de ardere.
Aprinderea și arderea combustibililor gazoși are loc prin reacții înlănțuite, inițiate
teoretic. În momentul în care temperatura de încălzire a combustibilului depășește temperatura
de aprindere, predomină formarea și ramificarea lanțurilor reacțiilor de propagare având loc
aprinderea și arderea combustibilului. Datorită suprafeței mari de contact între ei și oxigen,
aceștia se aprind foarte ușor, iar arderea are loc în întreg volumul amestecului de combustibil-
aer.

4
Cursul 7

Pentru a mări suprafața de contact a combustibilior lichizi cu oxigenul sau aerul, aceștia
se pulverizează. Picăturile formate ajungând în flacără suferă un proces de volatizare, cu formare
de gaze care ard în prezența oxigenului și contribuie la ridicarea locală a temperaturii. Acest
lucru arată că la arderea combustibililor lichizi pulverizați există o fază gazoasă, una lichidă și
alra solidă, iar flacăra are un caracter eterogen.
Arderea combustibililor solizi este un proces eterogen și se compune din următoarele
etape:
֍ încălzirea și uscarea combustibilului;
֍ descompunerea pirogenetică a combustibilului cu formare de materii volatile și a
cocsului;
֍ arderea materiilor volatile;
֍ arderea cocsului.
Materiile volatile formate conținând hidrogen, hidrocarburi și oxid de carbon, prin ardere,
contribuie la ridicare temperaturii și dezvoltarea ulterioară a procesului de ardere. Cocsul începe
să ardă după ce s-a terminat degajarea și arderea substanțelor volatile.
4. Combustibili pentru motoare cu ardere internă
Cei mai utilizați combustibili în motoarele cu ardere internă sunt benzinele și motorinele.
Benzinele sunt combustibili lichizi care se folosesc la motoarele cu aprindere prin scânteie, iar
motorinele sunt combustibili lichizi pentru motoarele cu aprindere prin comprimare.
4.1. Benzinele
Benzinele comerciale pentru automobile sunt amestecuri de hidrocarburi, C5-C10 (alcani,
cicloalcani și aromatice), împreună cu diverși aditivi. Pentru a putea fi coemrcializate ele trebuie
să îndeplinească anumiți indici de calitate, și să asigure funcționarea motorului la cele mai
variate regimuri.
Comportarea benzinelor la arderea în motor se poate expliaca astfel: pistonul, în mișcarea
sa ascendentă, comprimă amestecul benzină-aer, determinând creșeterea presiunii și a
temperaturii. Aprinderea amestecului carburant are loc înainte de terminarea cursei de compresie
(avans la aprindere) cu ajutorul unei scântei. Frontul flăcării acționează el însuși, ca un piston
comprimând, în continuare, amestecul nears. Dacă flacăra rezultată progresează treptat în camera
de combustie, consumându-se amestecul final nears, are loc o combustie fără detonaţie, sau
arderea normală. Detonaţia apare atunci când în amestecul carburant au loc reacţii de combustie
foarte rapide, înaintea frontului flăcării, cu formare de peroxizi într-o concentraţie critică.
Produsele reacţiilor în preflacără amorsează faza de detonaţie. Tendinţa unei benzine de a da
naştere unei flăcări reci, scade pe măsura creşterii cifrei octanice a benzinei.
Principalul criteriu pentru determinarea calităţii antidetonante a benzinelor este cifra
octanică (CO). Cu cât valoarea cifrei octanice este mai mare, cu atât benzina are o rezistenţă mai
mare la detonaţie. Cifra octanică se determină prin compararea benzinei cu un combustibil etalon
cu cifră octanică cunoscută. Combustibilul dat şi cel etalon trebuie să aibă în condiţii identice de
testare, comportare identică la detonaţie.
Proprietăţile antidetonante ale combustibilului de încercat, se compară cu proprietăţile
antidetonante ale unui amestec de izooctan şi n-heptan.

5
Cursul 7

Cifra octanică a unei benzine reprezintă procentul în volume, de izooctan, dintr-un

amestec de izooctan şi n-heptan, care are aceeaşi sensibilitate la detonaţie, în condiţii identice de
încercare, ca şi combustibilul dat. Dacă, de exemplu, benzina de încercat detonează la fel ca un
amestec de 80 % izooctan şi 20 % n-heptan, atunci CO a benzinei va fi 80. Cifra octanică a unui
combustibil se determină într-un motor special, cu raport de compresie variabil. În timpul
funcţionării motorului cu combustibilul de cercetat se măreşte raportul de compresie până la
apariţia fenomenului de detonaţie. Se alimentează apoi motorul păstrând raportul de compresie
constant, cu un amestec de izooctan şi n-heptan şi se modifică compoziţia amestecului până ce
apare fenomenul de detonaţie. Procentul în volume, a izooctanului din amestec indică cifra
octanică a combustibilului de cercetat.
4.2. Motorinele
Motorinele sunt fracţii petroliere, cu densitatea cuprinsă între 850 şi 890 kg/m3 şi cu
temperatura de fierbere cuprinsă între 300 şi 370 0C. Ele provin, în general, de la distilarea
atmosferică a ţiţeiului şi constau din amestecuri de hidrocarburi ce au în moleculele lor de la 12
până la 18 atomi de carbon. Motorinele obţinute prin distilarea atmosferică a ţiţeiului se
amestecă şi cu rafinatele de la extracţia cu furfurol a hidrocarburilor aromatice din fracţiile
corespunzătoare, rezultate la cracarea termică şi catalitică a fracţiilor petroliere grele. De
asemenea, unele motorine se obţin prin metode moderne de hidrofinare (hidrogenare catalitică),
hidrocracare (cracare catalitică în prezenţa hidrogenului) sau prin sinteză.
Din punct de vedere calitativ, motorinele se împart în două clase principale: parafinoase
cu punct de congelare ridicat, în jurul temperaturii de 0 0C şi neparafinoase, cu un punct de
congelare scăzut, mult sub temperatura de 0 0C (-20 0C).
Motorinele auto comerciale româneşti se obţin, în general, prin amestecarea celor două
feluri de motorină, într-o proporţie astfel aleasă încât amestecul obţinut să aibă punctul de
congelare sub 0 0C.
Motorina se foloseşte, în special, drept combustibil pentru motoare Diesel. La aceste
motoare, amestecul carburant motorină-aer se autoaprinde datorită presiunii şi temperaturii din
cilindrul motorului.
La admisie are loc intrarea în cilindrul motorului numai a aerului. Combustibilul se
injectează în aer aproape de sfârşitul cursei de compresie.
Motorinele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: rezistenţă mică la
autoaprindere, vaporizare uşoară şi punct de congelare scăzut.
Capacitatea de autoaprindere a amestecului motorină-aer, în motoarele Diesel, este
condiţionată de compoziţia motorinei. Motorinele bogate în hidrocarburi aromatice şi
hidrocarburi cu catene laterale scurte se autoaprind la temperaturi ridicate, în timp ce motorinele
cu conţinut ridicat de hidrocarburi parafinice liniare, se aprind la temperaturi mai scăzute, la
injectarea lor în cilindru, în volumul de aer încălzit. Comportarea la autoaprindere a motorinei
influenţează funcţionarea, randamentul şi durata de exploatare a motorului cu aprindere prin
comprimare.
Pentru stabilirea comportării la autoaprindere a motorinelor se utilizează temperatura de
autoaprindere, cifra cetanică și indicele Diesel.

6
Cursul 7

Indicele Diesel este un criteriu mai comod de apreciere a gradului de stabilitate a

combustibilului la aprindere, după proprietăţile sale fizice: punctual de anilină şi densitatea
relativă.
Punctul de anilină este temperatura minimă, la care volume egale de motorină şi anilină
proaspăt distilată formează o singură fază (se dizolvă complet una în alta). Temperatura de
dizolvare (punctul de anilină) este cu atât mai mare, cu cât cantitatea de hidrocarburi aromatice
este mai mică. Cetanul are punctul de anilină 94,4 0C, iar α-metil naftalina de –17,8 0C.
Densitatea relativă este raportul dintre densitatea combustibilului la + 20 0C şi cea a apei
la 4 0C.
Densitatea combustibilului este cu atât mai mică cu cât conţine mai multe hidrocarburi
parafinice şi mai puţine hidrocarburi aromatice.
Indicele diesel se stabilește pe baza relației (5):
A∙B
ID=
100
(5)
Unde:
A – punctul de anilină a motorinei, (0F)
B – densitatea relativă a motorinei, (0API, American Petroleum Institute)
Punctul de anilină se determină în grade Celsius și se transformă în grade Farenheit cu
relația (6):
9
℉= ∙t ℃+32 (6)
5
Pentru a transforma densitatea în grade API se folosește relația (7):
141,5
API= −131,5 (7)
d 15,56
15,56

Unde:
d 15,56 0 0
15,56 - densitatea motorinei la 15,56 C raportată la densitatea apei la 15,56 C.

Cu cât indicele Diesel este mai mare, cu atât sensibilitatea la autoaprindere a motorinei
este mai mare.

5. Hidrogenul
Este considerat drept combustibilul ”ideal”, pentru a înlocui combustibilii convenționali.
În prezent există motoare care au dat satisfacții totale la funcționare cu hidrogen lichid sau cu
hidrogen obținut din hidruri metalice, datorită puterii calorice foarte mari, arderea fiind completă
și eficientă și dispărând aproape complet emisiile poluante. Problemele cele mai mari le ridică
depozitarea și transportul hidrogenului lichid, ținând cont de inflamabilitatea sa ridicată.

7
Cursul 7

6. Combustibili nucleari
Combustibilii nucleari (uraniul, thoriul, plutoniul) produc energie în urma unei reacții de
fisiune nucleară. Reacția de fisiune se propagă în lanț, iar dacă nu este reglată activitatea
neutronilor se produce explozia nucleară.

II. Chimia lubrifianților

1. Definirea lubrifinaților
Lubrifianții sunt substanțe care se interpun între suprafețele de contact și de mișcare relativă
ale organelor de mașini în scopul micșorării frecării, astfel încât uzura acestora să fie minimă și
să nu aibă loc o creștere prea mare a temperaturii. Funcție de locul concret de ungere, în afară de
micșorarea frecării, lubrifiantul are și alte roluri de mare importanță tehnică. În cazul motoarelor
cu ardere internă, lubrifiantul contribuie și la:
o înlăturarea căldurii rezultate prin combustie și prin frecare;
o protecția împotriva coroziunii, produse de influența concomitentă a umidității și a
oxigenului din aer, și de produsele de ardere;
o asigurarea etanșeității pistoanelor în cilindri;
o îndepărtarea de pe cilindri a produselor arderii incomplete, produse care contribuie la
formarea cocsului și la uzura pieselor;
o evitarea pătrunderii de particule străine de material în lagăre, capabile să producă grave
efecte de uzură prin abraziune, ce pot merge până la gripaj.
Lubrificația (ungerea) este operația absolut necesară oricărui mecansim sau construcții
metalice cu elemente mobile. Ea constă în interpunerea unui film continuu sau aproape continuu
de lubrifiant între suprafețele de contact ale organelor de mașini, care în funcțiune sunt în
mișcare relativă și apasă una pe alta.
Astfel, frecarea uscată dintre suprafețe este înlocuită cu frecarea fluidă sau semifluidă
din interiorul filmului. Stratul de lubrifiant trebuie să aibă o grosime suficient de mare pentru a
acoperi proeminenţele maxime ale asperităţilor (rugozitatea) celor două suprafeţe. Cu cât
suprafeţele sunt mai netede, cu atât ungerea s epoate realiya cu un strat mai subţire de lubrifiant.
Pentru a explica formarea filmului de lubrifiant au fost emise mai multe teorii, unele
ţinând cont de efectele hidrodinamice induse datorită mişcării relatve a suprafeţelor, altele ţinând
cont de structura moleculelor lubrifiantului şi de unele proprietăţi ale acestuia.
Lubrifianţii uzuali, după starea lor fizică, se împart în patru grupe: uleiuri, unsori
consistente, lubrifianţi solizi şi lubrifianţi gazoşi.
2. Uleiuri lubrifiante
Uleiurile lubrifiante sunt produse tehnice ce conţin, în cea mai mare parte, uleiuri
minerale sau sintetice, împreună cu unele adaosuri ce le conferă proprietăţi noi sau le modifică
favorabil unele dintre proprietăţile lor principale.
Uleiurile minerale se obţin din prelucrarea ţiţeiului, iar cele sintetice se obţin din diferiţi
monomeri, prin reacţii de polimerizare, esterificare şi policondensare.
2.1. Uleiuri sintetice

8
Cursul 7

Uleiruile sintetice sunt din ce în ce mai folosite datorită variaţiei reduse a vâscozităţii cu
temperatura. Dacă facem la referire la cerinţele funcţionale ale turbomotoarelor, un bun lubrifiant
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie inert din punct de vedere chimic, să prezinte
stabilitate termică şi la oxidare foarte ridicată, să nu sufere degradări prin aplicarea solicitărilor
mecanice de forfecare, să prezinte variaţii reduse ale vâscozităţii cu temperatura, să prezinte
rezistenţă la foc şi la radiaţii nucleare.
Pentru a îndeplini aceste condiţii s-au pus la punct procedee de fabricare a unor produse
de sinteză cu alte tipuri de legături decât legătura C-C şi C-H existente în produsele petroliere,
ca:
 Legătura Si-O care posedă o energie de legătură mai mare, conferind lubrifiantului o
stabilitate termică şi la oxidare superioară;
 Legătură C-F, obţinându-se o îmbunătăţire a inerţiei chimice a compusului;
 Legătura C-Cl, obţinându-se compuşi cu rezistenţă remarcabilă la foc;
 Legături de tip ester, COO, ce prezintă rezistenţă mare la tempertauri ridicate, datorită
valorii mult superioare a energiei de legătură, faţă de aceea C-C.

2.2. Proprietăţi fizico-chimice şi de exploatare ale uleiurilor lubrifiante

Din punct de vedere calitativ, lubrifiantul în exploatare trebuie să îndeplinească
următoarele caracteristici:
o să asigure o ungere în regim fluid, formând un strat continuu şi rezistent între suprafeţele
de frecare;
o să fie rezistent, adică să nu-şi modifice proprietăţile în regimul de funcţionare sub
influenţa factorilor externi, ca: temperatură, presiune, umiditate, acţiunea oxigenului în
aer, acţiunea metalelor etc.
Aceste caracteristici funcţionale se pot evalua prin intermediul proprietăţilor reologice,
fizice, chimice, termice, optice şi electrice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: viscozitatea
şi indicele de viscozitate, onctuozitatea, stabilitatea la oxidare, punctul de inflamabilitate, punctul
de congelare, cifra de aciditate.
Pentru caracterizarea completă a unui ulei lubrifiant este necesar să se mai cunoască:
densitatea, coeficientul de dilatare termică, tensiunea de vapori, căldura specifică,
conductivitatea termică, indicele de refracţie, spectrele de emisie şi absorbţie în UV şi IR,
difracţia de raze X, fluorescenţa, culoarea, constanta dielectrică etc.

2.2.1. Vâscozitatea
Proprietatea fluidelor de a se opune tendinţei de deplasare relativă a straturilor
componente, datorită forţelor de atracţie intermoleculară, se numeşte vâscozitate.
Cu cât forţele de frecare sau de coeziune sunt mai mari, cu atât fluiditatea lichidului este
mai mică, iar vâscozitatea mai mare. Vâscozitatea este dependentă de temperatură şi de presiune,
aspecte ce nu pot fi neglijate pentru cuplele de frecare greu încărcate şi în prezenţa unor viteze
mari. În practică, pentru caracterizarea fluidelor se folosesc trei tipuri de vâscozitate: dinamică,
cinematică şi relativă.
Vâscozitatea este exprimată matematic ca un factor de proporţionalitate între tensiunea
tangenţială şi gradientul de viteză pe direcţia perpendiculară curgerii.

9
Cursul 7

Vâscozitatea se poate exprima în unități absolute și unități convenționale.

Unitățile absolute – vâscozitatea exprimată în unități absolute caracterizează fluidul
respectiv independent de alte substanțe de referință sau substanțe etalon.
Vâscozitatea dinamică este o mărime care intervine în legea lui Newton, iar în sistem
internațional se măsoară în [kg/m·s] sau [N·s/m2].
Vâscozitatea cinematică este raportul dintre vâscozitatea dinamică și densitatea, conform
relației (8):
μ
ν= [ m 2 /s ] (8)
ρ
Determinarea vâscozității dinamice dar și a celei cinematice se face cu aceleași
vâscozimetre: Hopler, Ubbelohde, Vogel-Ossag sau alte vâscozimetre cu capilară, iar trecerea de
la vâscozitatea dinamică la cinematică și invers se face prin calcul, împărținând respectiv
înmulținând cu densitatea.
Unitățile convenționale, principiul metodelor convenționale constă în măsurarea
timpului de scurgere a lichidului printr-un orificiu calibrat. Avantajele acestora este că modul de
lucru și calculele sunt foarte simple. Obișnuit se folosesc vâscozitățile convenționale: Engler,
Saybolt, Redwood, după numele autorilor ce au introdus metode de determinare. Cea mai
utilizată este vâscozitatea Engler.
Vâscozitatea Engler, reprezintă raportul dintre timpul de scurgere a 200 mL produs de
cercetat la o anumită temperatură și timpul de scurgere a 200 mL apă distilată la 20 0C.

Variaţia vâscozităţii cu temperatura

Temperatura exercită asupra vâscozităţii o influenţă foarte pronunţată, mai ales asupra
uleiurilor bogate în hidrocarburi aromatice, şi mai puţin la uleiurile cu caracter parafinic
pronunţat şi cu proprietăţi de curgere mai bune. Mărirea vâscozităţii fără indicarea temperaturii
nu are sens întrucât, prin mărirea sau scăderea temperaturii cu câteva zeci de grade, vâscozitatea
îşi modifică valoarea de câteva sute de ori. Se cunosc diverse ecuaţii teoretice şi ecuaţii empirice
pentru stabilirea dependenţei vâscozităţii de temperatură.
Pentru aprecierea uleiurilor din punct de vedere al comportării lor, la diferite temperaturi,
în practică, se folosesc mai multe mărimi convenţionale: indicele de vâscozitate (IV),
coeficientul termic de vâscozitate (CTV) şi raportul de vâscozitate (RV).
Influenţa presiunii asupra vâscozităţii
Presiunea influenţează mai puţin vâscozitatea unui ulei lubrifiant spre deosebire de
temperatură. Se cunosc diverse ecuaţii teoretice şi ecuaţii empirice pentru stabilirea dependenţei
vâscozităţii de presiunea atmosferică şi la o anumită presiune.
2.2.2. Onctuozitatea lubrifianţilor
Onctuozitatea sau puterea de ungere reprezintă capacitatea lubrifianţilor lichizi sau
semifluizi de a adera la suprafeţele metalice şi de a forma pe acestea o peliculă rezistentă, care să
împiedice contactul direct dintre piesele în mişcare, în scopul eliminării frecării uscate şi
asigurării ungerii la limită.
Formarea peliculei de lubrifiant pe o suprafaţă metalică este de natură complexă şi
cuprinde atât acţiunea de natură fizică, adică adsorbţia propriu-zisă, cât şi acţiunea chimică a
substanţelor de contact, adică chemisorbţia.
2.2.3. Punctul de inflamabilitate

10
Cursul 7

Punctul de inflamabilitate reprezintă temperatura minimă la presiune atmosferică

normală, la care vaporii de la suprafaţa uleiului în amestec cu aerul se aprind în contact cu o
flacără. Experimental se poate determina punctul de inflamabilitate cu ajutorul aparatului
Marcusson. Cu ajutorul acestei metode se apreciază volatilitatea uleiuzlui şi se verifică
compoziţia, adică se constată dacă acesta este alcătuit dintr-o fracţie omogenă sau este rezultatul
amestecării unor fracţii mai grele cu altele mai uşoare. Nu se recomandă amestecarea uleiurilor
cu vâscozităţi foarte diferite pentru obţinerea unui ulei mediu, deoarece fracţiile uşoare
vaporizându-se are loc un consum mai mare de ulei, iar componenţii cei mai grei, vor forma
impurităţi insolubile care se depun pe piese. Pentru uleiurile uzate, scăderea punctului de
inflamabilitate indică în mod clar că uleiul a suferit descompuneri termice, sau s-a amestecat cu
combustibil.

2.2.4. Punctul de congelare

Punctul de congelare este temperatura la care uleiul îşi pierde mobilitatea încât nu mai
curge sub acţiunea greutăţii sale proprii. Cunoşterea punctului de cungere permite selectarea
corectă a uleiurilor folosite la ungerea maşinilor ce lucrează temporar sau permanent la
temperaturi joase şi care trebuie unse numai cu acele uleiuri care la temperatura de lucru a
maşinii, rămân fluide. Uleiurile naftenice au cele mai coborâte puncte de congelare.
2.2.5. Cifra de aciditate
Uleiurile rafinate şi proaspete prezintă un caracter slab acid, datorat acizilor organici
(aciditate organică) şi a acizilor minerali (aciditate minerală) din compoziţia lor.
Aciditatea minerală poate fi cauzată de acidul sulfuric rămas ca urmare a neutralizării
incomplete după rafinarea acidă, iar aciditatea organică se datorează acizilor naftenici conţinuţi
în ulei.
Cifra de aciditate reprezintă cantitatea de hidroxid de potasiu, în mg, necesară pentru
neutralizarea acidităţii unui gram de ulei. Cunoaşterea cifrei de aciditate dă indicaţii asupra
timpului optim de schimbare a uleiului.
3. Unsori consistente
Unsorile consistente se întrebuinţează drept lubrifinaţi pentru micşorarea frecării în locuri
unde nu se pot folosi uleiurile lubrifiante (rulmenţi cu bile, roţi dinţate, valţuri, lamonoare,
calandre, etc).
3.1. Compoziţia şi obţinerea unsorilor consistente
Unsorile consistente sunt amestecuri complexe (semifluide) – sisteme coloidale –
alcătuite dintr-o fază lichidă (mediu de dispersie) şi o fază solidă (agenţi de îngroşare şi aditivi de
25 – 10%).
Mediul de dispersie, constituit din ulei mineral sau mai rar sintetic (siliconi, esteri,
polimeri vinilici), imprimă unsorii consistente proprietăţi lubrifiante. Sunt recomandate uleiurile
uşoare sau mijlocii bine rafinate şi având structură naftenică. Uleiurile sintetice se folosesc la
obţinerea unor unsori complexe care asigură ungere într-un interval larg de temperaturi ( -60 0C
± 300 0C).

11
Cursul 7

Faza solidă dispersă formează carcasa structurală (tip fagure de miere) a unsorii,
conferindu-i însuşiri specifice.
Agenţii de îngroşare a unsorilor sunt fie săpunurile metalice alcaline, alcalino-
pământoase sau al ale metalelor uşoare şi grele, fie hidrocarburi solide (parafine, cerezine).
Uneori se folosesc componenţi solizi anorganici (silicagel, praf de aluminiu sau de zinc, sulfură
de molibden, bentonite) sau organici (grafit coloidal, negru de fum).
Aditivii amelioratori ai însuşirilor de bază ale unsorilor consistente sunt:
 Esteri superiori, alcooli sau apă pentru stabilirea dispersiei;
 Compuşi ai fosforului pentru mărirea rezistenţei la oxidare şi la îmbătrânire;
 Polimeri sau răşini pentru mărirea aderenţei;
 Săpunuri de plumb, compuşi cu sulf sau clor pentru mărirea rezistenţei la presiuen;
 Coloranţi şi odorizanţi.
Procesul tehnologic de obţinere a unsorilor consistente, pe bază de săpunuri, constă în
saponificarea cu hidroxid alcalin sau alcalino-pământos a unei grăsimi animale sau vegetale, într-
o cantitate minimă de ulei mineral, în prezenţa apei, pentru obţinerea dispersiei de îngroşător.
Urmează apoi evaporarea apei prin încălzirea la 100 0C şi adăugarea restului de ulei în scopul
gelifierii sistemului coloidal, răcirea şi prelucrarea mecanică a unsorilor obţinute fie pe valţuri,
fie cu ajutorul unor maşini de omogenizare şi dezaerare. La urmă se introduc diverşi aditivi, după
care urmează ambalarea şi etichetarea recipienţilor.
Unsorile consistente obţinute au, la temperatura de exploatare, proprietăţile corpurilor
elastice şi nu curg sub acţiunea greutăţii proprii.
3.2. Caracteristici fizico-chimice şi de exploatare ale unsorilor consistente
Omogenitatea
Unsorile consistente trebuie să fie omogene, adică să nui prezinte urme de săpun
nedizolvat, de impurităţi mecanice sau bule de aer vizibile cu ochiul liber. Aprecierea
omogenităţii se face prin aplicarea unui strat subţire de maximum 1-2 mm de unsoare pe
suprafaţa unei sticle curate, urmată de analizarea cu ochiul liber.
Rezistenţa mecanică
Proprietatea unsorilor de a se comporta la fel ca şi corpurile solide la tensiuni de forfecare
mici se numeşte rezistenţă mecanică. Ea se determină prin limita de rezistenţă, care reprezintă
tensiunea de forfecarre minimă care provoacă distrugerea scheletului structural al unsorii şi
apariţia curgerii. Limita de rezistenţă arată deci proprietatea unsorilor de a se menţine pe
suprafeţele în mişcare, fără a se scurge şi fără a aluneca de pe ele.
Punctul de picurare
Punctul de picurare este temperatura la care din masa unsorii consistente se desprinde
prima picătură, în condiţiile metodei de analiză, aparatul Ubbelohde. Punctul de picurare şi limita
de rezistenţă permit să se aprecieze valoarea temperaturii maxime de utilizare a unsorii în
exploatare.
Penetraţia

12
Cursul 7

Deoarece vâscozitatea unsorilor depinde de prea mulţi factori, caracteristicile lor

reologice se determină, practic, prin metoda penetraţiei. Prin penetrație se înțelege adâncimea,
exprimată în zecimi de mm, la care pătrunde în unsoarea consistent de încercat un con de formă
și greutate standardizată, în timp de 5 secunde.
Stabilitatea coloidală
Proprietatea unsorii consistente de a rezista împotriva distrugerii ireversibile a structurii
parțiale și a separării (sinerezei) uleiului. Factori precum temperatura, presiunea, malaxarea sunt
foarte importanți în acest caz.

Stabilitatea chimică
Datorită acțiunii oxidante a oxigenului din aer apar produse acide care măresc efectul
corosiv al unsorii asupra metalelor. Unsorie consistente se închid la culoare, se fluidizează și
ungerea este compromisă. Se recomandă folosirea inhibitorilor de oxidare.
Conținutul de impurități mecanice
Unsorile consistente conțin impurități mecanice provenite din materiile prime, procesul
tehnologic neputându-se elimina cu totul. Limita maximă admisă este de 0,4% pentru unsorile
consistente de uz general, pe bază de săpun de calciu, și 0,5% pentru vaselină.
Conținutul de apă
În unsorile pe bază de săpun de calciu, apa se găsește în proporție de 0,5 – 2% și are rol
de stabilizator al sistemului coloidal. În unsorile pe bază de săpun de sodiu, conținutul este
maximum de 0,1 – 0,2 %, iar în unsorile complexe și în cele de litiu poate lipsi complet.
3.2.1. Clasificarea unsorilor consistente
Unsorile se clasifică după:
1. locul de utilizare,
2. natura îngroșătorului,
3. consistență.

1. După utilizări se pot deosebi:

 Unsori consistente lubrifiante antifricționale (de uz general, pentru rulmenți și speciale)
care reduc frecările și uzurile dintre cuple;
 Unsori consistente fricționale (de adeziune) măresc coeficientul de frecare, asigură
adezivitatea și împiedică alunecarea. Sunt folosite pentru ungerea curelelor de transmisii
și a cablurilor;
 Unsori consistente de protecție utilizate pentru protejarea suprafețelor metalice împotriva
coroziunii (vaseline);
 Unsori consistente de etnașare (vaseline și unsori)

13
Cursul 7

2. După natura fazei solide (îngroșătorului), unsorile pot fi pe bază de săpunuri de CA, Al,
Na, Li, Pb, săpunuri complexe (Li-Ca, Li-Ca-Pb), parafine, cerezine, bentonite, garfit
coloidal.
3. După consistență, unsorile se grupează în nouă clase conform precizărilor NLGI
(National Lubrificating Grease Institute – SUA).

4. Lubrifianți solizi
Acest tip de unsori se întrebuințează în condiții extreme, de temperaturi înalte sau joase și
presiuni mari, în care uleiurile și unsorile consistente nu pot asigura o lubrifiere eficace.
Pentru îndeplinirea rolului funcțional, un lubrifiant solid trebuie să îndeplinească
următoarle condiții:
◊ Rezistența la forfecare redusă și duritate redusă pentru a avea un coeficient de frecare
mic,
◊ O aderență bună la materialul de bază, continuitatea filmului și durabilitatea prin
posibilitate aregenerării,
◊ Elasticitate, bună conductibilitatea și inerție chimică,
◊ Granulație redusă și uniformă, precum și lipsa d eparticule abrazive,
◊ Lipsa de corozivitate.
Principalele tipuri de lubrifianţi solizi în funcţie de modul de formare şi de proprietăţile
fizice, pot fi clasificaţi în următoarele categorii:
✶ substanţe cu structură cristalină lamelară: grafit, bisulfura de molibden,bisulfura de
wolfram, nitrura de bor, cloritul de zirconiu;
✶ straturi polimerice subţiri (teflon, naylon etc);
✶ straturi metalice moi de indiu, plumb, staniu, argint sau cupru depuse pe suprafaţa unui
metal dur;
✶ diverse substanţe solide care în anumite condiţii de temperatură şi sarcină prezintă fie
coeficient de frecare scăzut, fie uzură minimă. Din această categorie fac parte; oxizii
diferitelor metale (PbO, Al2O3, MoO3, WO3 etc.), sulfaţii (PbSO4), sticla, carburile,
borurile şi materialel grafitoceramice.
Cei mai utilizaţi lubrifianţi solizi sunt: grafitul, bisulfura de molibden şi teflonul.

5. Lubrifianți gazoși
Deşi ideea ungerii cu gaze fusese emisă cu un secol înainte, preocupări şi cercetări
sistematice au fost iniţiate abia după 1950.
În principiu, din punct de vedere fenomenologic, mecanismul unui lagăr lubrifiant cu
gaze (spre exemplu aer) nu diferă esenţial de cel al unui gaz lubrifiant cu lichid.
Lubrificaţia cu gaze prezintă câteva avantaje prezenta mai jos.
În cazul gazelor, respectiv al aerului, viscozitatea are valori mult mai reduse decât a
lichidelor; de exemplu, la 20 0C viscozitatea aerului este de circa 1000 ori mai redusă decât a
unui ulei fluid şi de circa 50 ori mai redusă decât a apei. Din această cauză lagărele cu aer
prezintă, în primul rând, avantajul unor frecări considerabil mai reduse, decât în lagărele
convenţionale unse cu ulei sau în rulmenţi. Rezultă astfel avantaje importante îndeosebi pentru
maşinile cu turaţii mari şi pentru aparatele cu precizie. De exemplu: puterea necesară pentru

14
Cursul 7

antrenarea unui lagăr uns cu ulei la 1000 rot/min este suficientă pentru antrenarea aceluiaşi lagăr,
uns cu aer la circa 40.000 rot/min. Pe de altă parte, în privinţa utilizării lagărelor cu aer în
aparatura de precizie, este sugestiv faptul că prin folosirea lor la sistemele giroscopice de ghidare
ale rachetelor, s-a reuşit să se îmbunătăţească cu câteva ordine de mărime precizia operaţiilor de
ghidare.
Ca o consecinţă directă a reducerii frecărilor, căldura produsă prin frecare este redusă în
lagărele cu gaze. Acest aspect este deosebit de important la turaţii mari, caz în care lagărele
obişnuite pun probleme de răcire extrem de dificile; astfel de probleme sunt eliminate în mod
automat la lagărele cu gaze unde temperatura de funcţionare depăşeşte cu câteva grade, cel mult
câteva zeci de grade temperatura mediului înconjurător.
Un alt avantaj este uzura extrem de redusă a lagărelor cu gaze. Acest rezultat este
absolut normal dacă se ţine seama că în funcţionare suprafeţele nu se ating, fiind separate de un
film de gaz.
La aceste avantaje mai adăugăm: lagărele cu gaze pot lucra la temperaturi foarte ridicate
sau foarte scăzute (insensibilitate la temperaturi); lagărele au o construcţie foarte simplă, lipsind
sistemul de alimentare cu lubrifiant; lubrifiantul este ieftin şi nu pune problema privind obţinerea
(în cazul aerului).
Prin asocierea acestor avantaje rezultă: reducerea gabaritelor şi a greutăţii; creşterea
performanţelor (deci a productivităţii), simplificarea întreţinerii.
Dezavantaje:
 Capacitatea de încărcare a lagărelor cu aer este mult mai redusă decât a lagărelor
obişnuite unse cu ulei.
 Gazele nu au proprietăţi de onctuozitate, deci nu permit funcţionarea în regim limită şi
semifluid.
 Trebuie să fie luate precauţii speciale la oprire şi pornire (pornire sau oprire cu pernă de
aer) sau să fie utilizate materiale cu proprietăţi bune de frecare uscată (fontă, oţel grafitat
etc.).
 Necesitatea prelucrării foarte precise a suprafeţelor

15