Cursul 6

PROCESUL DE COROZIUNE
1. Generalități
Coroziunea este un proces natural de distrugere nedorită a materialelor, ca urmare a
interacțiunii cu mediul cu care vin în contact. Acest proces este specific materialelor metalice,
dar se manifestă și la materialele nemetalice. La metale, coroziunea este procesul care constă în
distrugerea spontană, parțială sau totală a acestora, în urma unor reacții chimice, biochimice sau
electrochimice, desfășurate în cursul interacțiunii metalului cu mediul înconjurător.
Viteza cu care se desfășoara procesul de coroziune variază în limite foarte largi. Aceasta
este determinată de mai mulți factori care depind atât de caracteristicile piesei care se corodează,
cât și de caracteristicile mediului cu care piesa vine în contact.
Caracteristicile mai importante ale unei piese care se poate coroda într-un mediu dat sunt
reprezentate de compoziția chimică a piesei, puritatea metalului, sau, în cazul aliajelor, natura
metalelor aliate și cantitățile relative în care acestea se găsesc în piesa expusă mediului coroziv,
structura fizică a piesei (gradul de omogenitate), natura suprafeței piesei care vine în contact cu
mediul coroziv (netedă, rugoasă, cu multe muchii sau nu) existența sau nu a unor tensiuni interne
apărute în piesă în procesul de prelucrare a acesteia, prezența sau absența unor straturi
protectoare la suprafața piesei metalice.
Influența mediului coroziv asupra desfășurări procesului de coroziune este dată de
următorii factori: gradul de umiditate, pH-ul, concentrația și posibilitatea pătrunderii oxigenului
la suprafața piesei metalice, prezența unor sisteme redox sau a unor ioni cu acțiune specifică,
concentrația ionului metalic în soluția care vine în contact cu piesa ce se corodează, prezența sau
absența unot inhibitori de coroziune, temperatura.
Cei mai agresivi agenți care favorizează desfășurarea procesului de coroziune sunt:
֍ aerul sub formă de atmosferă urbană și în mod deosebit, sub formă de atmosferă
industrială puternic poluată,
֍ apa sub formă de vapori, apa de mare,ape reziduale.
Cu o răspândire mai limitată sunt și următorii agenți: gazele industriale, soluții de
substanțe chimice de natură organică sau anorganică.
Comportarea unui metal față de un anumit mediu agresiv se caracterizează prin noțiunea
de stabilitate chimică sau rezistență la coroziune.

1
Cursul 6

Și materialele care nu sunt de natură metalică pot fi corodate la contactul cu anumite

medii corozive.
1.1. Clasificarea coroziunii
Coroziunea fiind un proces complex influențat de o serie de factori se poate clasifica
după mai multe criterii. În fucție de natura agentului coroziv, se deosebesc:
◊ coroziunea uscată, procesul care implică reacții chimice desfășurate în prezența unor
gaze, în condiții de temperatură ridicată, când se pot forma pelicule solide și aderente pe
suprafața piesei expuse mediului agresiv, și mai rar, apar produși volatili.
◊ coroziunea umedă sau coroziunea electrochimică, procesul care implică prezența unui
electrolit în contact cu suprafața metalică.
După aspectul exterior al piesei metalice corodate, se pot distinge:
◊ coroziune generalizată (sau uniformă), procesul de coroziune care afectează întreaga
suprafață a piesei expusă mediului coroziv. Exemple: coroziunea anodică, coroziunea
atmosferică.
◊ coroziunea localizată apare când, doar anumite zone de întindere redusă de pe suprafața
piesei, sunt afectate de coroziune. Exemple: coroziunea în crevasă, coroziunea filiformă,
coroziunea bimetalică. În cadrul coroziunii localizate se pot distinge alte două clase
definite în funcție de același criteriu de clasificare, aspectul exterior al piesei corodate:
◊ coroziunea macroscopică (exemple: coroziunea ăn puncte – pitting, coroziunea în
crevasă, coroziunea selectivă, coroziunea galvanică),
◊ coroziunea microscopică (exemple: coroziunea intergranulară, coroziunea fisurantă sub
tensiune).
În funcție de mecanismul de desfășurare al procesului de coroziune, se disting două tipuri
de coroziune:
☼ coroziunea chimică, poate afecta toate materialele metalice, și se produce fără schimb de
sarcini electrice între piesa corodată și mediul corosiv cu care este în contact. Pentru
producerea acestui tip de coroziune nu este obligatoriu ca piesa să fie în contact cu un
lichid.
☼ coroziunea electrochimică se produce numai în cazul în care suprafața piesei metalice
vine în contact cu soluții de electrolit. Acest tip de coroziune este însoțită de transfer de
sarcini electrice între piesa metalică și soluția de electrolit cu care se află în contact.

2
Cursul 6

Cel mai des tip de coroziune întâlnit este coroziunea electrochimică.

Pe lângă coroziunea chimică și electrochimică, mai este cunoscută și coroziunea
biochimică, procesul fiind determinat de activitatea unor microorganisme care utilizează metalul
ca mediu de cultură, sau care, în urma desfășurării proceselor lor specifice de metabolism,
elimină produși cu caracter coroziv pentru piesa metalică. Acest tip de coroziune apare la piesele
metalice îngropate în sol, aflate în contact cu ape stagnante.
Mai apare un tip special de coroziune care se petrece atunci când, alături de agentul
coroziv, la distrugerea piesei metalice contribuie și tensiuni mecanice reziduale sau aplicate,
prezente în metal. Aceste tensiuni reziduale pot apare ca urmare a tehnologiei prin care a fost
realizată piesa metalică. Procesul de degradare a piesei metalice se numește coroziune sub
tensiune și reprezintă atacul localizat datorat acțiunii sinergice a coroziunii și a unui factor
mecanic.

2. Coroziunea chimică
Prin coroziune chimică are loc distrugerea spontană a metalelor, ca urmare a contactului
cu gaze uscate, lichide organice sau soluții anorganice, sau oxidarea metalelor la temperatură
ridicată sau distrugerea metalelor aflate în contact cu gaze industriale.
Apar trei tipuri importante de coroziune chimică:
◌ coroziunea metal/gaz în care produsul de coroziune este în general un compus volatil,
◌ coroziunea metal/oxigen la temperaturi ridicate care duce la formarea unor pelicule de
oxizi, în general solide și aderente la suprafața metalului din care provin,
◌ coroziune metal/lichid (dizolvarea unui metal în cloruri topite, dizolvarea nichelului în
mercur).
Principala caracteristică a procesului de coroziune chimică a metalelor desfaşurate în
gaze la temperaturi înalte, constă în faptul că produşii de coroziune rămân, în general, pe
suprafaţa piesei metalice, sub formă de pelicule sau filme de grosimi şi culori diferite. Pelicula
astfel formată, dacă este continuă, poate izola metalul de mediul agresiv, astfel încât distrugerea
metalului nu decurge complet. Pelicula formată la suprafaţa piesei metalice este foarte
importantă deoarece, dacă este stabilă în timp şi aderentă la suprafaţa metalului din care provine
şi are o anumită grosime, poate frâna în mare măsură înaintarea producerii coroziunii.

3
Cursul 6

Eficienţa protecţiei acestui film superficial are un caracter relativ, deoarece proprietăţile
protectoare sunt influenţate de temperatură, acţiunea unor şocuri mecanice sau a unor tensiuni
care se produc în perioada de dezvoltare a peliculei. Rezistenţa peliculei la solicitări termice, este
cu atât mai mică, cu cât diferenţa dintre coeficienţii de dilatare termică ai metalului şi ai peliculei
formate, este mai mare. La diferenţe mari între aceşti coeficienţi de dilatare, la variaţii
importante de temperatură care în unele situaţii sunt inevitabile, pelicula se va fisura ca urmare a
variaţiei de volum diferite a piesei metalice şi respectiv, a peliculei formate la suprafaţa acesteia.
Ca urmare, caracterul protector la coroziune al peliculei, va fi anulat.
Pelicula poate fi distrusă şi sub acţiunea altor factori, cum ar fi acumularea de gaze de la
interfaţa dintre piesa metalică şi pelicula formată la suprafaţa acesteia.
Coroziunea chimică a metalelor la temperaturi înalte, în prezenţă de oxigen este una
dintre cele mai răspândite forme de coroziune chimică.

3. Coroziunea electrochimică
Prin electrod se înţelege un metal sau un semiconductor, imersat într-o soluţie de
electrolit. Catodul este electordul la care electronii au tendinţa să treacă din faza metalică a
electrodului în soluţia de electrolit, unde reduc anumite specii prezente. Anodul este electrodul la
care electronii din soluţie au tendinţa să treacă în faza metalică a electrodului. Atomii metalici
din stratul superficial al anodului pot trimite electroni în restul metalului, iar ionii metalici
formaţi vor trece în soluţia de electrolit.
Prin coroziune electrochimică metalele suferă o distrugere spontană în contactul cu o
soluţie de electrolit, ca urmare a reacţiei metalului cu electrolitul, cu formare de ioni metalici
solvataţi sau compuşi greu solubili (oxizi, săruri) care precipită pe suprafaţa metalului, putându-l
pasiva.
Distrugerea metalelor prin coroziune electrochimică este un proces mixt, de oxidare
anodică a metalului şi respectiv, de reducere catodică a unor specii prezente în soluţia de
electrolit. Cele două procese spontane, de oxidare anodică a metalului şi de reducere catodică a
unui depolarizant existent în soluţia de electrolit, se petrec simultan. În reacţia catodică sunt
consumaţi electronii eliberaţi în reacţia anodică de ionizare a metalului. Aceste reacţii se
desfăşoară la interfaţa metal-electrolit, şi desfăşurarea lor are loc ca urmare a transferului de

4
Cursul 6

electroni prin metal şi de ioni, prin soluţia de electrolit, electrolit aflat în contact cu suprafaţa
piesei metalice.
Viteza procesului de coroziune electrochimică poate varia în limite foarte largi şi se
exprimă prin densitatea curentului de coroziune.

4. Coroziunea biochimică
Procesul de coroziune biochimică este rezultatul activităţii unor microorganisme care se
pot dezvolta în unele tipuri de sol. Acest proces se poate desfăşura în condiţii anaerobe şi aerobe.
Pentru ca aceste microorganisme să se dezvolte în sol, este necesar să fie întrunite mai multe
condiţii: absenţa oxigenului, drenaj deficitar al solului, degradarea structurală a solului, prezenţa
unor compuşi organici care pot servi drept hrană microrganismelor, iar pH-ul solului să fie mai
mic de 4,5.
În sol se pot dezvolta în condiții anaerobe și aerobe, și alte tipuri de bacterii care în urma
proceselui de metabolism, pot genera diferite tipuri de acizi, cum ar fi acidul lactic, acetic, citric,
sulfuric. Acești acizi pot avea acțiuni corosive asupra structuri metalice care pot fi îngropate în
sol.
O altă categorie de microorganisme prezente în sol care pot provoca coroziune
biochimică, este reprezentată de microorganismele consumatoare de oxigen. Prezența acestor
microorganisme poate duce la crearea unor zone în sol cu conținut diferit de oxige, ceea ce poate
conduce la formarea și funcționarea unor pile electrochimice de concentrație.

5. Pasivarea metalelor
Prin procesul de pasivare se modifică calitativ suprafața metalică aflată în contact cu un
mediu agresiv, având drept consecință reducerea vitezei procesului de coroziune până la valori
foarte mici. Prin acest proces metalele devin imune față de procesul de coroziune. Tendința la
pasivare a metalelor depinde atât de natura metalului, cât și de compoziția mediului cu care vine
în contact.
Pasivarea constă în modificarea suprafeței piesei metalice ca urmare a formării unui strat
aderent la suprafața metalică, și anume:
◊ Strat superficial de oxid;
◊ Strat superficial al unei sări greu solubile;

5
Cursul 6

◊ Strat de oxigen chemisorbit.

Exemple: titanul, aluminiul, cromul se pasivează ca urmare a acoperirii cu un film de oxid.
Zincul este rezistent la coroziune în soluții neuter ca urmare a formării unor straturi pe bază de
carbonați.
Pentru a avea un caracter protector, stratul superficial trebuie să fie continuu și lipsit de
conductivitate ionică, acționând ca o barieră cinetică împotriva desfășurării procesului de
coroziune.
Pasivarea poate fi de natură chimică sau mecanică. Metalele se pot pasiva spontan sau ca
urmare a unor acțiuni controlate. Pasivarea spontană a suprafeței unei piese metalice se poate
realiza ca urmare a interacțiunii ireversibile a metalului cu mediul coroziv, cu realizarea unei
pelicule pasivante la suprafața metalului.
Pasivarea chimică se întâlnește în cazul metalelor tranziționale ce prezintă orbitali de tip
d incompleți pe ultimul strat al invelișului electronic (fier, crom, molibden, wolfram, titan,
zirconiu, platină). Pasivarea chimică a unei piese metalice apare ca urmare a formării unui film
continuu și aderent de oxid care pozitivează potențialul la interfața metal/electrolit.
Pasivarea mecanică apare în cazul pieselor metalice pe suprafața cărora precipită un
film solid de săruri. Filmul astfel format izolează metalul de contactul cu mediul agresiv,
reducând astfel viteza procesului de coroziune. Se pot pasiva: plumbul în contact cu soluții în
care există ioni sulfat sau carbonat; magneziul aflat în contact cu apa sau soluții de fluoruri;
argintul în contact cu soluții de cloruri.
Protecţia împotriva coroziunii reprezintă totalitatea măsurilor care se pot lua pentru
reducerea vitezei procesului de coroziune la limite care să permită ca materialele să aibă o durată
de viață acceptabilă din punct de vedere tehnico-economic. Aceste metode depind de natura
materialului, cât și de condițiile în care acesta este utilizat.
Metodele şi mijloacele de protecţie anticorosivă sunt foarte variate şi numeroase, și se pot
clasifica astfel:
֍ Acțiuni asupra materialului începând cu alegerea acestuia din faza de proiectare, astfel
încât să se comporte cât mai bine în mediul agresiv și sfârșind cu efectuarea unor
tratamente termice, mecanice sau chimice materialului;
֍ Acțiuni asupra mediului agresiv în scopul variației pH-ului, îndepărtării eventualelor gaze
care pot favoriza coroziunea sau utilizarea unor inhibitori de coroziune adecvați;

6
Cursul 6

֍ Utilizarea de acoperiri protectoare care pot fi de natură metalică sau nemetalică;

֍ Acțiuni asupra procesului electrochimic de coroziune prin protecție catodică sau protecție
anodică a piesei metalice;
֍ Alegerea rațională a tipului de construcție și a condițiilor de exploatare a acesteia.
Alte metode de prevenire a coroziunii
Camasuirea este un process metalurgic de legare a straturilor unor metale. Combinatia rezultata,
care de multe ori se realizeaza la preturi mici, poate avea proprietati de duritate, conductivitate si
rezistenta impotriva coroziunii care nu pot fi intalnite intr-un metal pur. Un exemplu de metal de
acest gen este asa-numitul aur suflat, care consta dintr-un nucleu de alama sau otel acoperit de un
strat de aur la suprafata. Componentele camasuite ale unui avion pot avea un strat gros de aliaj de
aluminiu dur in interior si apoi straturi subtiri de foi de aluminiu pur care sunt rezistente la
coroziune. Straturile diferite de metal sunt de obicei incalzite si rulate una peste alta. Alte metode
de camasuire includ sudarea sau turnarea metalului topit in jurul nucleului intarit. Inafara de foi
si dungi, metalele camasuite sunt produse si sub forma de fire, bari si tuburi.
Electrometalizarea (placarea metalelor) este un process electrochimic de depozitare a unui strat
subtire de metal pe un alt element, de obicei de origine metalica si acesta. Obiectele sunt
electrometalizate pentru a preveni coroziunea, pentru a obtine o suprafata dura sau o finisare
atractiva, pentru purificarea metalelor sau pentru separarea metalelor pentru analiza cantitativa.
Cadmiul, cromul, cuprul, aurul, nichelul, argintul si cositorul sunt metalele cele mai des folosite
in electrometalizare. Cele mai intalnite produse realizate prin aceasta metoda sunt tacamurile
argintate, accesoriile de masina cromate, oalele placate cu cositor.
Smaltuirea in industrie este folosit in mod obisnuit pentru protectia suprafetelor impotriva
coroziunii sau frecarii. Smaltuirea a fost introdusa in Statele Unite pentru a inlocui placarea cu
cositor, atunci fiind cea mai intalnita metoda de placare a metalelor. Smaltuirea este considerata
a fi mai practica decat cealalta metoda, mai ieftina si mult mai atractiva pentru consumator. In
industrie, smaltuirea este intrebuintata pe fier turnat sau pe folii de otel care au fost mai intai
matritate in forma dorita.
Galvanizarea este procesul de acoperire a unui metal, cum ar fi fierul sau otelul, cu un strat
subtire de zinc pentru a-l proteja de actiunea coroziunii. Zincul este intrebuintat cu mai multa
usurinta decat alte metale de protectie cum ar fi cositorul, cromul, nichelul sau aluminiul. Stratul
de zinc protejeaza metalul chiar si in locurile unde s-au format fisuri sau mici gauri pe invelis,

7
Cursul 6

pentru ca oxigenul reactioneaza mai mult cu zincul decat cu metalul care trebuie protejat. Cea
mai intrebuintata metoda de galvanizare este procesul de inmuiere la cald. Fierul sau alt element
pe baza de metal este cufundat in acid pentru curatarea de praf, mizerii sau grasimi. Apoi este
spalat si inmuiat in zinc topit. In alt proces galvanic, obiectul metalic este acoperit cu praf de
zinc si incalzit intr-un spatiu ingust la o temperatura ce variaza intre 300 si 420 grade Celsius.
Alte metode de galvanizare includ depunerea electrolitica a zincului pe metal sau aplicarea
zincului topit cu ajutorul unui pulverizator. Exemple de produse galvanizate in mod curent sunt
cosurile de gunoi, folii ondulate pentru acoperis, tevi din fier si sarma.

POLUAREA ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

1. Generalități
Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care cauzează
instabilitate, dezordine şi duc la disconfortul sau chiar afectarea sănătăţii organismelor vii din
acel mediu. Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor naturale
cum ar fi erupţiile vulcanice, cea mai mare parte a substanţelor poluante provine din activităţile
umane.
Principala cauza a poluării, cum este şi de imaginat este omul. Printre felurile în care
omul poluează planeta de menţionat sunt extinderea construcţiilor, consumul de materiale
(schimbarea uleiului la maşină, vopsirea unei case şi chiar masa de prânz sunt exemple de
consumuri care cauzează poluarea mediului) şi reziduurile menajere.
Principalele forme de poluare sunt:
 Poluarea aerului – se referă la introducerea substanţelor chimice şi particulelor in
atmosferă. Substanţele uzuale variază de la monoxid de carbon până la oxizi de nitrogen
şi sunt produse în urma proceselor industriale şi a consumului de carburant de către
automobile.
 Poluarea apei – se referă la deversarea în apele curgătoare sau bălţi de substanţe
contaminante, cel mai adesea rezultate în urma unor procese industriale.
 Poluarea solului – principalele substanţe care poluează solul sunt hidrocarburile,
metalele grele, erbicide, pesticide.

8
Cursul 6

 Contaminarea radioactivă – rezultată în urma testelor nucleare, accidentelor nucleare

sau pur şi simplu rezultată în urma exploatării centralelor nucleare. Este cea mai
“modernă” forma de poluare, apăruta in secolul XX.
 Poluarea fonică – apare îndeosebi în zonele urbane aglomerate sau in aproprierea
aeroporturilor, şoselelor şi zonelor industriale.
 Poluarea cu lumina – apare tot în zonele urbane aglomerate.
 Poluarea vizuală – este o forma mai puţin nocivă, dar care are un impact vizual
semnificativ. In aceasta categorie intră bannerele outdoor, panourile publicitare, cablurile
aeriene etc.
 Poluarea termală – este schimbarea temperaturii apelor ca urmare a influentei umane
precum folosirea apelor pentru răcirea instalaţiilor industriale.

2. POLUAREA AERULUI
Învelişul gazos reprezentat de atmosfera terestră constituie unul dintre factorii esenţiali ai
existentei vieţii pe pământ. Dintre componenţii aerului, oxigenul este indispensabil respiraţiei
vegetale şi animale, fenomenul de oxidare reprezenta principala sursă de energie în procesele
vitale. Bioxidul de carbon din aer intervine în asimilaţia clorofiliană, iar azotul atmosferic
reprezintă una din verigile circuitului azotului in natură.
Compoziţia normală a aerului cuprinde: azot 78,09%, oxigen 20,95%, argon 0,92%,
bioxid de carbon 0,03%. Acest amestec de gaze reprezintă peste 99,99% din compoziţia aerului.
Restul de circa 0,01% este alcătuit din alte gaze ca neon, heliu, metan, kripton, xenon, ozon,
hidrogen, radon. La acestea se adaugă proporţii variabile de vapori de apă (in medie 0,2 – 3%).

Înţelegem prin poluarea aerului prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine de

compoziţia normală a aerului care în funcţie de concentraţie şi/sau timpul de acţiune provoacă
tulburări ale sănătăţii omului, creează disconfort populaţiei dintr-un teritoriu, afectează flora şi
fauna sau alterează mediu de viaţă al omului.
Poluarea aerului este cauzata de arderea combustibililor fosili necesara transporturilor,
consumul de electricitate, încălzirea locuinţelor si de procesul de producţie al bunurilor si
serviciilor pe care le cumpăram.

9
Cursul 6

Poluarea urbană a aerului este cunoscută sub denumirea de smog. Smogul este în general
un amestec de monoxid de carbon şi compuşi organici din combustia incompletă a
combustibililor fosili cum ar fi cărbunii şi de dioxid de sulf de la impurităţile din combustibili. În
timp ce smogul reacţionează cu oxigenul, acizii organici şi sulfurici se condensează sub formă de
picături, înteţind ceaţa.
Majoritatea poluanţilor sunt eventual "spălaţi" de către ploaie, zăpadă sau ceaţă dar după
ce au parcurs distanţe mari, uneori chiar continente. În timp ce poluanţii se adună în atmosferă,
oxizii de sulf şi de azot sunt transformaţi în acizi care se combină cu ploaia. Aceasta ploaie acidă
cade peste lacuri şi păduri unde poate duce la moartea peştilor sau plantelor şi poate să afecteze
întregi ecosisteme. În cele din urmă, lacurile şi pădurile contaminate pot ajunge să fie lipsite de
viaţă. Regiunile care sunt în drumul vântului care bate dinspre zone industrializate, cum ar fi
Europa şi estul Statelor Unite şi Canadei, sunt cele mai afectate de ploi acide. Ploile acide pot să
afecteze şi sănătatea umană şi obiecte create de oameni; ele dizolvă încet statui istorice din piatră
şi faţade din Roma, Atena si Londra.

2.1. EFECTELE POLUĂRII AERULUI

Aerul influenţează sănătatea atât prin compoziţia sa chimică, cit şi prin proprietăţile sale
fizice (temperatură, umiditate, curenţi de aer, radiaţii, presiune).
Efectele directe sunt reprezentate de modificările care apar în starea de sănătate a
populaţiei ca urmare a expunerii la agenţi poluanţi. Aceste modificări se pot traduce în ordinea
gravităţii prin: creşterea mortalităţii, creşterea morbidităţii, apariţia unor simptome sau
modificării fizio-patologice, apariţia unor modificări fiziologice directe şi/sau încărcarea
organismului cu agentul sau agenţii poluanţi.
Efectele de lungă durată sunt caracterizate prin apariţia unor fenomene patologice in
urma expunerii prelungite la poluanţii atmosferici. Aceste efecte pot fi rezultatul acumulării
poluanţilor în organism, în situaţia poluanţilor cumulativi (Pb, F etc.), până când încărcarea
atinge pragul toxic. De asemenea modificările patologice pot fi determinate de impactul repetat
al agentului nociv asupra anumitor organe sau sisteme. Efectele de lungă durată apar după
intervale lungi de timp de expunere care pot fi de ani sau chiar de zeci de ani. Manifestările
patologice pot îmbrăca aspecte specifice poluanţilor (intoxicaţii cronice, fenomene alergice,
efecte carcinogene, mutagene şi teratogene) sau pot fi caracterizate prin apariţia unor îmbolnăviri

10
Cursul 6

cu etiologie multiplă, în care poluanţii să reprezinte unul dintre agenţii etiologici determinanţi
sau agravanţi (boli respiratorii acute şi cronice, anemii etc.).
Poluanţii iritanţi realizează efecte iritative asupra mucoasei oculare şi îndeosebi asupra
aparatului respirator. In această grupă intră pulberile netoxice, precum şi o sumă de gaze şi
vapori ca bioxidul de sulf, bioxidul de azot, ozonul şi substanţele oxidante, clorul, amoniacul etc.
Poluarea iritantă constituie cea mai răspândită dintre tipurile de poluare, rezultând in primul rând
din procesele de ardere a combustibilului, dar şi de celelalte surse de poluări.
Poluanţii fibrozanţi produc modificări fibroase la nivelul aparatului respirator.
Printre cei mai răspândiţi sunt bioxidul de siliciu, azbestul, şi oxizii de fier, la care se
adaugă compuşii de cobalt, bariu etc. Sunt mult mai agresivi în mediul industrial unde determină
îmbolnăviri specifice care sunt excepţionale in condiţii de poluare a aerului. Totuşi poluarea
intensă cu pulberi poate duce la modificări fibroase pulmonare.
Poluanţii toxici asfixianţi sunt cei care împiedică asigurarea cu oxigen a ţesuturilor
organismului. Dintre poluanţii atmosferici cu efect asfixiant cel mai important este oxidul de
carbon, care formează cu hemoglobina un compus relativ stabil (carboxihemoglobina) şi
împiedică astfel oxigenarea sângelui şi transportul de oxigen către ţesuturi. Intoxicaţia acută este
relativ rară, apărând practic numai in spaţii închise in prezenţa unor surse importante de CO (in
încăperi în care sistemele de încălzit funcţionează defectuos, garaje, pasajele subterane pentru
autovehicule etc.)
Poluanţii alergenici din atmosferă sunt cunoscuţi de multă vreme. Îndeosebi este cazul
poluanţilor naturali (polen, fungi, insecte) precum şi a prafului din casă, responsabili de un
număr foarte mare de alergii respiratorii sau cutanate. Pe lingă acestea se adaugă poluanţii
proveniţi din surse artificiale – in special industriale – care pot emite în atmosferă o sumă de
alergeni compleţi sau incompleţi. Pe primul loc din acest punct de vedere, se găseşte industria
chimică (industria maselor plastice, industria farmaceutică, fabricile de insecticide etc.).
Cei mai frecvenţi poluanţi întâlniţi în încăperile noastre: aerosoli (praf, fum de ţigară,
polen), păr de animale (în living şi în dormitoare), gaze (radon, monoxid de carbon, emisii de
ozon de la aparatura electronică), microorganisme (bacterii, spori de ciuperci, acarieni),
chimicale (componente organice volatile /COV-uri/, spray-urile anti-insecte, solvenţi iritanţi),
mirosuri (în bucătărie) etc.

11
Cursul 6

Poluanţi cancerigeni. Există dificultăţi in estimarea rolului poluanţilor atmosferici ca

factori etiologici ai cancerului. Totuşi creşterea frecvenţei cancerului indeosebi in mediul urban,
a impus luarea in considerare şi a poluanţilor atmosferici ca agenţi cauzali posibili, cu atit mai
mult cu cit in zonele poluate au fost identificate in aer substanţe cert carcinogene.
Putem clasifica substanţele carcinogene prezente în aer in :
- substanţe organice (hidrocarburile policiclice aromatice ca benzopiren,
benzontracen, benzofluoranten )
- substanţe anorganice (azbestul, arsenul, cromul, cobaltul, beriliul, nichelul şi
seleniul.)
Una din cele mai mari probleme cauzate de poluarea aerului este încălzirea globală, o
creştere a temperaturii Pământului cauzată de acumularea unor gaze atmosferice cum ar fi
dioxidul de carbon. Odată cu folosirea intensivă a combustibililor fosili în secolul XX,
concentraţia de dioxid de carbon din atmosferă a crescut dramatic. Dioxidul de carbon si alte
gaze, cunoscute sub denumirea de gaze de seră, reduc căldura disipată de Pământ dar nu
blochează radiaţiile Soarelui. Din cauza efectului de seră se aşteaptă ca temperatura globală să
crească cu 1,4° C până la 5,8° C până în anul 2100. Chiar dacă această tendinţă pare a fi o
schimbare minoră, creşterea ar face ca Pământul să fie mai cald decât a fost în ultimii 125.000
ani, schimbând probabil tiparul climatic, afectând producţia agricolă, modificând distribuţia
animalelor şi plantelor şi crescând nivelul mării.

3. POLUAREA APELOR
Prin poluarea apei, se înţelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale
apei, produsă direct sau indirect de activităţile umane şi care face ca apele să devină
improprii utilizării normale în scopurile în care această utilizare era posibilă înainte de a
interveni alterarea.
Poluarea apelor poate fi:
naturală - se datorează surselor de poluare naturale şi se produce în urma
interacţiunii apei cu atmosfera, când are loc o dizolvare a gazelor existente în
aceasta, cu litosfera, când se produce dizolvarea rocilor solubile şi cu
organismele vii din apă.

12
Cursul 6

artificială - se datorează surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice,

nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc
Se poate vorbi şi despre poluare :
controlată (organizată) - poluarea datorată apelor uzate transportate prin
reţeaua de canalizare şi evacuate în anumite puncte stabilite prin proiecte
necontrolată (neorganizată) – provenită din surse de poluare care ajung în
emisari pe cale naturală, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie
Poluarea normală şi accidentală reprezintă categorii de impurificare folosite pentru a
defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normală provine din surse de poluare cunoscute,
colectate şi transportate prin reţeaua de canalizare la staţia de epurare sau direct în receptor.
Poluarea accidentală apare, de exemplu, ca urmare a dereglării unor procese industriale, când
cantităţi mari (anormale) de substanţe nocive ajung în reţeaua de canalizare sau, ca urmare a
defectării unor obiective din staţia de preepurare sau epurare.
Se mai poate vorbi şi despre poluare:
primară – care apare, de exemplu, în urma depunerii substanţelor în suspensie
din apele uzate, evacuate într-un receptor, pe patul acesteia.
secundară – care apare, de exemplu, imediat ce gazele rezultate în urma
fermentării materiilor organice depuse din substanţele în suspensie antrenează
restul de suspensii şi le aduce la suprafaţa apei, de unde sunt apoi transportate în
aval de curentul de apă.
Substanţele poluante pot fi clasificate, după natura lor şi după prejudiciile aduse, în
următoarele categorii:
 substanţele organice, de origine naturală sau artificială, reprezintă pentru
apă poluantul principal. Substanţele organice de origine naturală (vegetală şi animală)
consumă oxigenul din apă atât pentru dezvoltare, cât şi după moarte. Cele mai importante
substanţe organice de origine naturală sunt ţiţeiul, taninul, lignina, hidraţii de carbon,
biotoxinele marine ş.a. Substanţele organice – poluanţi artificiali, provin din prelucrarea
diferitelor substanţe în cadrul rafinăriilor (benzină, motorină, uleiuri, solvenţi organici ş.a),
industriei chimice organice şi industriei petrochimice (hidrocarburi, hidrocarburi halogenate,
detergenţi ş.a.).

13
Cursul 6

 substanţele anorganice, în suspensie sau dizolvate sunt mai frecvent

întâlnite în apele uzate industriale. Dintre acestea se menţionează, în primul rând, metalele
grele ( Pb, Cu , Zn , Cr ), clorurile, sulfaţii etc. Sărurile anorganice conduc la mărirea
salinităţii apelor, iar unele dintre ele pot provoca creşterea durităţii. Clorurile în cantităţi mari
fac apa improprie alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţiilor etc . Prin
bioacumulare metalele grele au efecte toxice asupra organismelor acvatice, inhibând în
acelaşi timp şi procesele de autoepurare. Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă
a algelor la suprafaţa apelor. Apele cu duritate mare produc depuneri pe conducte, mărindu-le
rugozitatea şi micşorându-le capacitatea de transport şi de transfer a căldurii.
 materialele în suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul
emisarului formând bancuri care pot împiedica navigaţia, consumă oxigenul din apă dacă
materiile sunt de origine organică, determină formarea unor gaze urât mirositoare.
Substanţele în suspensie plutitoare, cum ar fi ţiţeiul, produsele petrolifere, uleiul, spuma
datorată detergenţilor, produc prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un gust şi miros
neplăcut, împiedică absorbţia oxigenului la suprafaţa apei şi deci autoepurarea, se depun pe
diferite instalaţii, colmatează filtrele, sunt toxice pentru fauna şi flora acvatică, fac
inutilizabilă apa pentru alimentarea instalaţiilor de răcire, irigaţii, agrement etc.
 substanţele toxice, nu pot fi reţinute de instalaţiile de tratare a apelor şi o
parte din ele pot ajunge în organismul uman, provocând îmbolnăviri. Aceste materii organice
sau anorganice, câteodată chiar în concentraţii foarte mici, pot distruge în scurt timp flora şi
fauna receptorului.
 substanţele radioactive, radionuclizii, radioizotopii şi izotopii radioactivi
sunt unele dintre cele mai periculoase substanţe toxice. Evacuarea apelor uzate radioactive în
apele de suprafaţă şi subterane prezintă pericole deosebite, datorită acţiunii radiaţiilor asupra
organismelor vii. Efectele substanţelor radioactive asupra organismelor depind atât de
concentraţiile radionuclizilor, cât şi de modul cum acestea acţionează, din exteriorul sau din
interiorul organismului, sursele interne fiind cele mai periculoase.
 substanţele cu aciditate sau alcalinitate pronunţată, evacuate cu apele
uzate, conduc la distrugerea florei şi faunei acvatice, la degradarea construcţiilor
hidrotehnice, a vaselor şi instalaţiilor necesare navigaţiei, împiedică folosirea apei în
agrement, irigaţii, alimentări cu apă etc. De exemplu, toxicitatea acidului sulfuric pentru

14
Cursul 6

faună depinde de valoarea pH-ului, peştii murind la un pH = 4,5. Hidroxidul de sodiu, folosit
în numeroase procese industriale, este foarte solubil în apă şi măreşte rapid pH-ul, respectiv
alcalinitatea apei, producând numeroase prejudicii diferitelor folosinţe ale apelor. Astfel,
apele receptorilor care conţin peste 25 mg/l NaOH, distrug fauna piscicolă.
 coloranţii, proveniţi îndeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tăbăcării
etc, împiedică absorbţia oxigenului şi desfăşurarea normală a fenomenelor de autoepurare şi
a celor de fotosinteză .
 energia calorică, caracteristică apelor calde de la termocentrale şi de la
unele industrii, aduce numeroase prejudicii în alimentarea cu apă potabilă şi industrială şi
împiedică dezvoltarea florei şi faunei acvatice. Datorită creşterii temperaturii apelor scade
concentraţia de oxigen dizolvat, viaţa organismelor acvatice devenind dificilă.
 microorganismele de orice fel, ajunse în apa receptorilor, fie că se
dezvoltă necorespunzător, fie că dereglează dezvoltarea altor microorganisme sau chiar a
organismelor vii. Microorganismele provenite de la tăbăcării, abatoare, industria de
prelucrare a unor produse vegetale, sunt puternic vătămătoare, producând infectarea
emisarului pe care îl fac de neutilizat.
Sursele naturale de poluare a apelor sunt, în cea mai mare parte a lor, surse cu caracter
permanent. Ele provoacă adesea modificări importante ale caracteristicilor calitative ale apelor,
influenţând negativ folosirea lor. Cu toate că, în legătură cu aceste surse, termenul de poluare
este oarecum impropriu, el trebuie considerat în sensul pătrunderii în apele naturale a unor
cantităţi de substanţe străine, care fac apele respective improprii folosirii.
Principalele condiţii în care se produce poluarea naturală a apelor sunt :
 trecerea apelor prin zone cu roci solubile (zăcăminte de sare, de sulfaţi) constituie
principala cauză de pătrundere a unor săruri, în cantităţi mari, în apele de suprafaţă sau în
straturile acvifere. Un caz deosebit îl reprezintă rocile radioactive, care pot duce la
contaminarea unor ape de suprafaţă sau subterane;
 trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu fenomene de eroziune a solului provoacă
impurificări prin particulele solide antrenate, în special dacă solurile sunt compuse din
particule fine, cum sunt cele din marne şi argilă, care se menţin mult timp în suspensie;

15
Cursul 6

 vegetaţia acvatică, fixă sau flotantă, în special în apele cu viteză mică de scurgere şi în
lacuri, conduce la fenomene de impurificare variabile în timp, în funcţie de perioadele de
vegetaţie;
 vegetaţia de pe maluri produce şi ea o impurificare, atât prin căderea frunzelor, cât şi
prin căderea plantelor întregi. Elementele organice sunt supuse unui proces de putrezire şi
descompunere, care conduce la o impurificare a apelor, în special în perioade de ape mici
sau sub pod de gheaţă.
Sursele de poluare accidentală naturale sunt în general rare, ele datorându-se în special
unor fenomene cu caracter geologic. Dintre impurificările de acest tip se poate cita pătrunderea
unor ape puternic mineralizate în straturile subterane sau în apele de suprafaţă, în urma unor
erupţii sau altor activităţi vulcanice, a deschiderii unor carsturi, a deschiderii unor noi căi de
circulaţie a apei subterane prin spălarea unor falii etc.
3.1. Surse de poluare artificială
I. Ape uzate
Principala sursă de poluare permanentă o constituie apele uzate reintroduse în receptori după
utilizarea apei în diverse domenii. După provenienţa lor, există următoarele categorii de ape
uzate:
- ape uzate orăşeneşti - ape menajere şi industriale
- ape uzate industriale, rezultate din apele folosite în procesul tehnologic industrial
- ape uzate de la ferme de animale şi păsări - poluanţii principali fiind substanţele organice în
cantitate mare şi materialele în suspensie.
- ape uzate meteorice, care înainte de a ajunge pe sol, spală din atmosferă poluanţii existenţi în
aceasta.
- ape uzate radioactive, care conţin ca poluant principal substanţele radioactive rezultate de la
prelucrarea, transportul şi utilizarea acestora.
- ape uzate provenite de la zone de agrement, campinguri, terenuri de sport, care sunt
asemănătoare cu apele uzate orăşeneşti.
- apele uzate provenite de la navele maritime sau fluviale, conţin impurităţi deosebit de
nocive cum ar fi: reziduuri lichide şi solide, pierderi de combustibil, lubrifianţi etc.
II. Depozite de deşeuri sau reziduuri solide, aşezate pe sol, sub cerul liber, în halde neraţional
amplasate şi organizate.

16
Cursul 6

Cele mai răspândite depozite de acest fel sunt cele de gunoaie orăşeneşti şi de deşeuri solide
industriale, în special cenuşa de la termocentralele care ard cărbuni, diverse zguri metalurgice,
steril de la preparaţiile miniere, rumeguş şi deşeuri lemnoase de la fabricile de cherestea etc.
De asemenea, pot fi încadrate în aceeaşi categorie de surse de impurificare depozitele de
nămoluri provenite de la fabricile de zahăr, de produse clorosodice sau de la alte industrii
chimice, precum şi cele de la staţiile de epurare a apelor uzate.
3.2. EFECTELE POLUĂRII APELOR
Un efect al poluării apelor, deosebit de grav, este eutrofizarea lacurilor, numită și
'moartea lacurilor', ca urmare a creşterii fertilităţii acestora prin aport de elemente nutritive, mai
ales fosfaţi şi nitraţi, care favorizează proliferarea fitoplanctonului şi a plantelor acvatice. Puţin
câte puţin, lacul se colmatează, se îngustează şi dispare.
Poluarea chimică a apelor afectează fitoplanctonul şi microfitele în mod diferit, după
natura agentului contaminat. Astfel, sărurile de cupru şi cromaţii sunt toxice pentru alge.
Fitoplanctonul este puternic afectat de numeroase pesticide, mai ales erbicide. De exemplu, unele
erbicide blochează creşterea fitoflagelatelor. Detergenţii sintetici, pe de altă parte, sunt foarte
toxici pentru flora microbiană a apelor. Peştii pot muri din cauza tuturor tipurilor de poluare, dar
majoritatea cazurilor mortale sunt provocate de lipsa oxigenului dizolvat în apă şi datorită
pesticidelor ăi a reziduurilor toxice.
Probleme grave ridică, de asemenea, poluarea apelor cu metale grele, mai ales cu mercur,
care atinge o mare acumulare pe lanţul trofic. Ansamblul consecinţelor ecologice ce rezultă din
poluarea biosferei cu mercur constituie un semnal de alarmă pentru a se pune capăt
comportamentului iresponsabil al civilizaţiei industriale cu privire la calitatea apei.
Acolo unde poluarea atinge un anumit grad, de exemplu în porturi, se constată o sărăcire
generala a florei, care în anumite cazuri poate merge până la dispariţia oricărei forme de viaţă
vegetală. Flora marină este ameninţată deoarece pelicula uleioasă formează un ecran şi împiedică
oxidarea apei. Se înţelege de la sine că flora din zona de coastă este cea dintâi atinsă, dar aceasta
nu înseamnă că flora de pe fundul mării este în afara pericolului, deoarece uleiurile, răscolite şi
iar răscolite de mare, se aglomerează împreună cu microorganismele şi formează sedimente care
înăbuşă fundul mării.
Cele dintâi victime ale pânzelor plutitoare formate, de cele mai multe ori, prin
împrăştierea hidrocarburilor sunt pasările care au obiceiul să se aşeze pe mare sau sa plonjeze

17
Cursul 6

pentru a apuca peşti. Se ştie ca în mod normal apa nu poate sa pătrundă prin penajul lor, ceea ce
le permite să plonjeze şi să rămână scufundate în ape foarte reci, deoarece perna de aer reţinută
de penaj îndeplineşte rolul de regulator termic şi permite, în acelaşi timp, zborul deasupra apei.
Poluat de hidrocarburi, penajul pierde aceste însuşiri şi pasărea moare de frig, fără a se putea
smulge din mediul lichid.
Poluarea perturbă, totodată, un şir de activităţi economice. Degradarea vieţii acvatice este
plină de consecinţe, deoarece ea tinde sa reducă resursele alimentare obţinute din mari tocmai
într-un moment în care se are in vedere utilizarea mai largă a acestora.
Poluarea poate prejudicia şi turismul: rari sunt aceia care nu au întâlnit încă o plaja
murdară. Şi faptul că ea poate să fie fatală culturilor de stridii se înţelege de la sine. Tot astfel,
este uşor de înţeles ca sănătatea noastră poate fi grav afectată: se ştie ca anumite uleiuri deversate
în mare conţin produse cancerigene.
Opinia publică trebuie sa se convingă de gravitatea situaţiei actuale. Dacă nu se vor lua
masuri pentru a preveni pericolul, poluarea de azi nu va reprezenta nimic în comparaţie cu
poluarea de mâine.

4. POLUAREA SOLULUI
Solul este un amestec de materie din plante, minerale şi animale care se formează într-un
proces foarte lung, poate dura mii de ani. Solul este necesar pentru creşterea majorităţii plantelor
şi esenţial pentru toată producţia agricolă.
Poluarea solului este acumularea de compuşi chimici toxici, săruri, patogeni (organisme
care provoacă boli), sau materiale radioactive, metale grele care pot afecta viaţa plantelor şi
animalelor.
Metodele iraţionale de administrare a solului au degradat serios calitatea lui, au cauzat
poluarea lui şi au accelerat eroziunea. Irigaţia necorespunzătoare în zonele în care solul nu este
drenat bine poate avea ca rezultat depozite de sare care inhibă creşterea plantelor şi pot duce la
lipsa recoltei.
Sursele principale ale poluării solurilor sunt :
 aplicarea pe scara larga a îngrăşămintelor şi pesticidelor în agricultură
 folosirea sistemelor extinse de irigaţii
 depozitarea deşeurilor solide

18
Cursul 6

 depunerile atmosferice de substanţe toxice produse ca urmare a activităţilor umane .

Solul poate fi poluat :
 direct prin deversări de deşeuri pe terenuri urbane sau rurale, sau din îngrăşăminte şi
pesticide aruncate pe terenurile agricole ;
 indirect, prin depunerea agenţilor poluanţi ejectaţi iniţial în atmosferă, apa ploilor
contaminate cu agenţi poluanţi “spălaţi” din atmosfera contaminată, transportul agenţilor
poluanţi de către vânt de pe un loc pe altul, infiltrarea prin sol a apelor contaminate.
Dezvoltarea agriculturii intensive a fost legată de utilizarea îngrăşămintelor , în
special a celor cu potasiu , azot , fosfor
Efectul poluant derivă din două elemente :
o conţin multe impurităţi toxice
o sunt folosite în cantităţi excesive
Efectul poluant cel mai intens îl determină utilizarea în exces a azotaţilor.
Pesticidele sunt substanţe chimice utilizate pentru combaterea speciilor considerate
dăunătoare economiei şi/sau sănătăţii omului .
Odată cu distrugerea dăunătoarelor sunt distruse şi alte vieţuitoare , deoarece pesticidele
nu au proprietăţi selective .
Acţiunea negativă a pesticidelor asupra organismelor se exercita prin:
o toxicitatea substanţei active din produsul utilizat
o doza de substanţă activă existentă în produsul comercial .
o cantitatea de pesticid aplicata pe hectar
o remanenta substanţelor toxice, în produsele obţinute din culturile respective, în sol, în
apă .
o frecvenţa aplicării tratamentului chimic .
o modul de aplicare - prin stropiri , prăfuiri , gazări , cu granule .
o suprafaţa pe care se aplică trebuie să coincidă cu cea pe care densitatea dăunătorului
poate duce la înregistrarea celor mai mari pierderi.
Tratarea solului cu îngrăşăminte chimice, pesticide şi fungicide omoară organisme utile
cum ar fi unele bacterii, fungi şi alte microorganisme.
Hidrocarburile care apar în diferite medii de viaţă pot avea două provenienţe :
- activităţi umane - ardere de combustibili , folosirea lemnului , prelucrarea petrolului .

19
Cursul 6

- procese naturale - ieşiri de petrol , emanaţii de gaze naturale

Toxicitatea țițeiului şi a produselor petroliere se împarte în două categorii :
1) imediată - cauzată de :
a. Hidrocarburile saturate ce pot produce la concentraţii mari moartea organismelor ,
a formelor tinere .
b. Hidrocarburile aromatice sunt cele mai toxice
c. Hidrocarburile olefinice au o toxicitate intermediară între cele anterioare .
2) pe termen lung - se refera la :
Fracţiile solului în apă în concentraţii foarte mici interferează cu numeroşi
mesageri chimici , cu rol în nutriţia şi reproducerea multor organisme acvatice ,
producând dezechilibre ecologice.
Țieiul ajuns în apă suferă transformări, iar formarea peliculei la suprafaţa apei determină
efectele:
 Scăderea cantităţii de lumina ce pătrunde în apă ducând la scăderea intensităţii
fotosintezei plantelor.
 Scade oxigenul din apă
 Unele produse volatile ale peliculei de petrol se evaporă şi ajung în atmosferă .
 Fracţiunile mai grele se sedimentează treptat
 Datorita acţiunii vântului , pelicula de petrol este dusa spre ţărm , invadând plajele ,
zonele litorale , zonele scăldate de maree – zone bogate în floră şi faună .
4.1. Poluarea cu metale grele
 Mercurul (Hg) – fiind lichid, e singurul metal ce se găseşte în toate cele trei medii de
viaţă. Sursele de mercur sunt naturale, mercurul fiind folosit in industria chimică, în
fabricarea vopselelor, a hârtiei, a unor pesticide şi fungicide, a unor produse
farmaceutice.
 Plumbul (Pb) – este un metal foarte toxic si e folosit de multe industrii .Plumbul ajunge
în atmosferă odată cu gazele de eşapament ale motoarelor cu explozie , iar din atmosferă
ajunge în sol şi apă, de aici fiind absorbit de plante, acumulându-se în rădăcini, în frunze,
de unde e preluat de animalele ce se hrănesc cu plante .
 Zincul (Zn) - este un element indispensabil tuturor organismelor , dar poate
deveni si toxic în unele împrejurări şi condiţii . Este introdus în atmosferă din diferite

20
Cursul 6

procese industriale şi din alte activităţi umane atât sub formă stabilă cât şi sub forma
radioactivă . Zincul este necesar datorită faptului că intră în alcătuirea unui număr mare
de enzime . Multe organisme concentrează zinc în cantităţi mult mai mari decât cele
necesare funcţionării lor normale .
 Cadmiul (Cd) – este un metal cu o puternica acţiune toxică asupra organismelor.
Pătrunde în organisme prin hrana şi prin suprafaţa corpului acumulându-se selectiv în
diferite ţesuturi, crescând temperatura şi scăzând salinitatea .
În ceea ce priveşte poluarea prin intermediul agenţilor poluanţi din atmosferă, se observă
anumite particularităţi. Spre exemplu, ca regulă generală, solurile cele mai contaminate se vor
afla in preajma surselor de poluare. Pe măsură, însă, ce înălţimea coşurilor de evacuare a gazelor
contaminate creşte, contaminarea terenului din imediata apropiere a sursei de poluare va scădea
ca nivel de contaminare dar regiunea contaminata se va extinde în suprafaţă.
Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor. Acestea spală în general
atmosfera de agenţii poluanţi şi îi depun pe sol, dar în acelaşi timp spală şi solul, ajutând la
vehicularea agenţilor poluanţi spre emisari. Trebuie totuşi amintit că ploile favorizează şi
contaminarea în adâncime a solului.
5. POLUARE FONICĂ
Zgomotul poate fi o formă de poluare care caracterizează zonele urbane şi industriale.
Afectează nu doar auzul uman, ci toate funcţiile acestuia.
Poluarea fonică se referă la niveluri iritante sau chiar vătămătoare ale zgomotului. Într-
adevăr, expunerea la un sunet mai puternic de 85 decibeli pentru mult timp poate cauza surzenie
pe timp îndelungat. Sunetele intense ne pot influenţa, de asemenea, sănătatea mintală. Acestea
fac oamenii mai agresivi şi stresaţi. De asemenea, împiedică concentrarea şi, astfel, nu putem lua
decizii corecte. În acelaşi timp, tensiunea şi secreţia sucurilor gastrice cresc, acestea putând
cauza ulcer.
Factorii care cauzează poluarea fonică sunt destul de cunoscuţi, traficul intens, maşinării,
muzica dată la maxim, explozii şi trageri (in realitate, cât şi în filme). Este o problemă uşor
trecută cu vederea ca fiind ceva lipsit de importanţă, mai ales comparată cu alte feluri de poluare
care afectează mediul înconjurător în mod direct. Totuşi, aceasta este felul de poluare care
afectează oamenii mai mult ca oricare dintre specii, iar astfel, noi trebuie să o controlăm.
Descentralizarea autorităţilor şi serviciilor (precum farmacii, bănci, şcoli) îi vor face pe oameni

21
Cursul 6

să prefere spaţii alternative de locuit, departe de oraşe şi poluare fonică. Aceasta este o bună
modalitate de a aborda şi alte probleme, cum ar fi efectul de seră in oraşe.

6. POLUARE LUMINOASĂ
Poluarea luminoasă reprezintă lumina artificială îndreptată acolo unde nu este nevoie de
ea şi unde nu este dorită. Printre sursele de poluare luminoasă se numără: becurile de pe stradă
atunci când bat în geamurile blocurilor şi spre cer în loc să lumineze străzile şi trotuarele;
reclamele luminoase care ne deranjează somnul sau ne deranjează când suntem la volan;
parcările hypermarketurilor care rămân iluminate pe toată durata nopţii când zona este închisă
oricum; clădirile de birouri ale căror becuri stau aprinse noaptea deşi nu lucrează nimeni în el.
Poluare a luminoasă înseamnă:
 Imense costuri energetice inutile
 Probleme legate de securitate
 Distrugerea ecosistemelor bazate pe succesiunea noapte-zi
 Probleme de sănătate la nivelul populaţiei
 Reducerea activităţii observatoarelor astronomice, precum şi a astronomilor amatori
Tipuri de poluare luminoasă
Poluarea luminoasă se referă la mai multe tipuri de probleme, toate cauzate de o utilizare
ineficientă, inutilă sau total inestetică a luminii artificiale. Dintre diferitele categorii de poluare
luminoasă fac parte: supra-iluminarea, strălucirea cerului de noapte, luminile orbitoare, grupările
excesive de lumini, lumina care trece de limita proprietăţii.

7. POLUARE VIZUALĂ
Poluarea vizuală înseamnă prezenţa în câmpul vizual a unor implanturi create de om,
aflate în dizarmonie cu peisajul şi promovând mesaje cu caracter excesiv, depresiv sau subversiv.
7.1. Tipurile de poluare vizuală
Sursele de poluare vizuală sunt:
• neglijenta administrativa;
• publicitate exagerata;
• vandalism.

22
Cursul 6

Neglijenţa administrativă este responsabilă de apariţia următoarelor fenomene de poluare

vizuală:
• iluminat public necorespunzător;
• clădiri de mari dimensiuni (siluetă şi umbră);
• ruine fără importanţă istorică sau turistică;
• panouri gigantice cu informaţii şi semne de circulaţie;
• cabine telefonice, staţii ale transportului public şi coşuri de gunoi stradale aflate în dezacord cu
ambientul;
• cablurile transportului public.
Publicitatea exagerată se manifestă, printre altele, prin:
• panouri publicitare;
• reclame luminoase.
Vandalismul se manifestă vizual preponderent prin:
• graffiti (un ansamblu de cuvinte şi desene înscrise, fără consimţământul proprietarului, pe un
suport ce este proprietate publică sau privată)

8. POLUAREA TERMALĂ
Apa este deseori luata din râuri, lacuri, oceane sau mari pentru a fi folosită drept răcitor în
fabrici şi centrale şi apoi este adusă înapoi la sursa mai caldă decât atunci când a fost luată. Însă
chiar şi cele mai mici schimbări de temperatură în apă vor îndepărta speciile care vieţuiau acolo
şi vor atrage specii noi. Poluarea termală poate grăbi procesul biologic la plante şi animale sau
poate reduce cantitatea de oxigen din apa. Rezultatul poate fi moarte speciilor care nu sunt
adaptate vieţii în ape calde, sau în cazul râurilor poate duce la dispariţia vegetaţiei din zona
poluata.

23