Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova – d.

15 mai 1873,
Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Române, care a reușit
să făurească unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat – România.
Al. I. Cuza s-a născut într-o familie de boieri modești din Moldova, tatăl
ispravnicul Ioan Cuza, iar mama Sultana, care-și avea originile din familia de origini
fanariote din Cozadini îi vor oferi copilului o educație aleasă, caracteristică principiilor
europene. După ce a activat ca ofițer în armata Moldovei, a fost trecut în rang de
colonel, datorită dibăciei de care a dat dovadă.
Cu patru ani înainte de a a izbucni Revoluția de la 1848 se căsătorește cu Elena
Rosetti, care din cauza problemelor medicale nu i-a putut dărui nici un copil, dar i-au
crescut împreună pe cei doi fii ai lui Cuza cu amanta Elena Maria Catargiu –
Obrenovice, pe  Alexandru Ioan Cuza și pe Dimitri Cuza. Despre Elena Rosetti nu se
poate spune că a fost o femeie frumoasă, informațiile care au rămas despre ea o
cataloghează ca fiind sfioasă și lipsită de feminitate, dar în schimb i-a fost devotată, și
chiar și după moartea acestuia aceasta i-a păstrat memoria neîntinată.
Participant activ al mișcării revoluționare din Moldova, în 1848, Al. I. Cuza a fost ales
domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și, în același an, pe 24 ianuarie al Valahiei.
Odată înfăptuită Mica Unire, domnitorul Cuza a dus amplă campanie politică și
diplomată pentru recunoașterea unirii celor două țări române de către Marile Puteri.
Demersurile sale politice au cunoscut apogeul în ianuarie 1862, când este recunoscut
oficial statul România cu capitala la București. Cele două țări, Moldova și Valahia, vor
avea începând din 1862, o traiectorie comună pe plan extern, având același guvern și
aceeași adunare.