Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care

statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea locală şi societatea
civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale
unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei,
grupurilor ori comunităţilor.
Asistenţa socială, componenta a sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde
serviciile sociale şi prestaţiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau
colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de
coeziune şi incluziune social.
    Altfel spus ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de
procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este procesul de asistare
social.
Asistenţa socială are deci un rol de promovare a solidarităţii sociale. Acest rol social
contribuie la menţinerea unităţii şi specificului asistenţei sociale şi se exprimă în acordarea
ajutorului, în sentimentul de compasiune, în încurajarea înţelegerii dintre oameni.
Asistenţa socială promovează sau reface o interacţiune reciproc benefică între indivizi şi
societate, în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual şi familial, cât şi la
nivel de grup şi comunitar
Indivizii trebuie să contrbuie şi ei, cât mai eficient posibil, la propria lor bunăstare,
precum şi la bunăstarea celorlalţi din mediul apropiat lor şi la bunăstarea întregii societăţi. Toate
acţiunile asistenţei sociale trebuie să conducă la creşterea demnităţii şi a capacităţii de
autodeterminare a indivizilor.
Având în vedere varietatea manifestărilor excluderii care acţionează practic la toate
nivelurile şi formele domeniului social, precum şi marea varietate a formelor de ajutor aşteptările
faţă de asistenţa socială se manifestă la toate segmentele societăţii. În acest context asistenţa
socială este parte integrantă a socialului, supusă confruntărilor dintre economic şi politic.
Asistenţa socială (Jordan B. 1997) este un ansamblu de măsuri prin care societatea
încearcă să se protejeze pe sine înseşi de membrii ei vulnerabili şi, totodată, să-i compenseze pe
aceştia din urmă pentru consecinţele negative ale economiei de piaţă. Necesitatea misiunii
specifice asistenţei sociale apare acolo şi atunci unde comunităţile încep să conştientizezez
nevoile celor marginali şi sunt dispuse să acţioneze pentru reducerea consecinţelor individuale şi
sociale are marginalizării.
Obiectivul asistenţei sociale este de a-i sprijini pe cei aflaţi în
dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile
capacităţi şi competenţe pentru o mai pronunţată funcţionare socială. Pus în serviciul unei
cauze demne, asistentul social trebuie să aibă în vedere permanenta interacţiune dintre cei doi
factori: individul şi mediul lui de viaţă socio-economic, politic, cultural, familial, moral
etc., posedând cunoştinţe atât despre dezvoltarea lui umană, despre personalitatea lui, cât şi
despre contextul socio-cultural şi moral în care el trăieşte.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:

 ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şi rezolva singuri

problemele.
 are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele materiale necesare asigurării unei
calităţi a vieţii la un nivel decent facilitând accesul spre serviciile sociale adecvate, în
cadrul legal oferit de politicile sociale ale ţării
 stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea unor servicii adecvate nevoilor
indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor
 urmăreaşte îmbunătăţirea relaţiilor clientului ce celelalte sisteme şi subsisteme de care
depinde integrarea sa socială. Facilitarea interacţiunilor dintre indivizi şi celelalte
persoane care trăiesc în mediul lor va contribui la o mai bună adaptare a acestora la
cerinţele mediului social şi le va spori şansele dezvoltării autonomiei
 influenţează relaţiile dintre diferite instituţii şi organizaţii implicate în activităţile de
asistare, în sensul unei mai bune colaborări în favoarea clienţilor
 influenţează politicile sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi sau măsuri care să
conducă la un maia mare grad de echitate socială a cetăţenilor şi să asigure o calitate mai
bună a vieţii pentru categoriile defavorizate de populaţie.
 Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la servicii
specializate de protecţie socială, îi orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului legislativ
de protecţie socială, mobilizează comunitatea, persoanele şi grupurile în dificultate de a influenţa
activ politicile sociale. Ea furnizează celor în nevoie ajutor financiar, material, moral,
psihoterapie, consiliere. În cadrul programelor de asistenţă socială se înscriu şi activităţile de
prevenire a unor situaţii de viaţă dezechilibrate, stresante sub aspect economic, cultural,
psihologic sau moral, pentru indivizi sau grupuri, care pot fi adesea mai puţin costisitoare decât
terapia propriu-zisă.
Pentru a răspunde misiunii ei de a contribui la integrarea persoanelor defavorizate în circuitul
societal normal, pentru a putea să ia parte la diviziunea muncii şi a veniturilor, precum şi de a
profita de pe urma drepturilor şi beneficiilor sociale, asistenţei sociale îi revin numeroase funcţii
(E. Zamfir, C. Zamfir, 1995):
1. Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor, care poate
face obiectul activităţii de asistenţă socială; spre exemplu, este importantă
identificarea femeilor victime ale violenţei domestice, pentru a se organiza
servicii adecvate lor, ca adăposturi de urgenţă, consiliere, asistenţă juridică
etc.
2. Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistate şi cele care au nevoie de
activităţi şi servicii de asistenţă socială; de exemplu, persoanele victime ale
violenţei trebuie menţinute în evidenţă, pentru ca în procesul de asistare a lor
profesioniştii să poată continua munca începută la o dată anterioară, să poată
asigura continuitatea unei asemenea activităţi.
3. Diagnoza nevoilor şi a problemelor socio-umane cu care persoanele
vulnerabile sau grupurile cu risc se confruntă într-o anume perioadă de timp şi
în condiţiile socio-economice şi culturale date; de exemplu, în comunităţile
sărace, trebuie evaluate atât cele mai acute nevoi ale populaţiei, cât şi
resursele de ajutor existente în acea comunitate.
4. Identificarea unor surse de finanţare a serviciilor şi a programelor de sprijin
pentru categoriile de persoane dezavantajate social. Resursele financiare
provin, în general, fie de la stat, care – conform legislaţiilor internaţionale şi
naţionale din această epocă – are responsabilitatea asigurării nevoilor de bază
 ale cetăţenilor ei, fiind un finanţator important al multor programe şi servicii
sociale, fie de la finanţatori privaţi. La rândul lor, serviciile sunt fie
guvernamentale, adică organizate de către autorităţile statului, fie
neguvernamentale, conduse de către organizaţii private, profesionale sau
caritabile, finanţate de obicei prin fonduri rezultate din diferite tipuri de
donaţii. Activitatea specifică de asistenţă socială poate fi îndeplinită fie de
profesionişti, fie de voluntari. Amploarea organizaţiilor private de asistenţă
socială şi a mişcărilor de voluntari exprimă importanţa pe care societatea
civilă o acordă problemelor sociale, felul în care este înţeleasă solidaritatea
societăţii faţă de persoanele aflate la periferia ei.
5. Evaluarea serviciilor şi a programelor sociale, pentru a aduna informaţii
privind eficienţa activităţilor de asistenţă socială. Aceste informaţii privind
succesul programelor pe care le desfăşoară sunt necesare profesioniştilor atât
pentru îmbunătăţirea metodelor şi a stilului lor de lucru, cât şi pentru
asigurarea continuităţii în finanţării acestei activităţi.
6. Atragerea atenţiei societăţii, a forurilor politice, dar şi a celor civice asupra
problemelor celor aflaţi în situaţii de risc. Prin acest rol, asistenţii sociali
contribuie la conştientizarea problemelor sociale. De exemplu, organizaţiile
active în România în ultimii 10-12 ani în domeniul protecţiei copiilor au atras
atenţia membrilor societăţii şi a guvernanţilor asupra abuzurilor comise
împotriva drepturilor copiilor şi necesitatea luării unor măsuri active pentru
apărarea acestora. Acelaşi lucru se poate spune şi despre organizaţiile active în
interesul persoanelor cu handicap, precum şi a celor în vârstă.
7. Apărarea drepturilor persoanelor marginalizate sau defavorizate şi
promovarea asigurării unor modalităţi concrete de acces la servicii
specializate de protecţie şi asistare (spre exemplu, însoţirea persoanelor adulte
sau a copiilor victime ale violenţei domestice în faţa tribunalului şi susţinerea
cauzei lor prin expertize profesionale).
8. Oferirea de sprijin, de consiliere, prin modalităţi de intervenţie individuală, de
familie sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de integrare socio-
culturală şi economică a persoanelor aflate în situaţii dificile.
 9. Dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi local
privind amploarea şi tipologia problemelor sociale şi a felului în care aceste
probleme sunt percepute în societate.

Nivele de intervenţie ale asistenţei sociale

Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile şi cea cu
comunităţile îşi are – fiecare – specificul ei teoretic şi propria sa metodologie. Scopul asistenţei
sociale este de a promova şi a reface o interacţiune reciproc benefică între indivizi şi societate,
în vederea ridicării calităţii vieţii sociale, atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup şi/sau
comunitate.

Asistenţa socială îşi abordează problemele la patru nivele:

1. Nivelul individual, al unor persoane de diferite vârste, cum ar fi şomerii, tinerii sau
adulţii delincvenţi şi cei dependenţi de droguri, copiii care au abandonat şcoala, cei
neglijaţi sau supuşi unor abuzuri, cei rămaşi orfani, daţi în plasament familial sau
adoptaţi, persoane cu handicap senzorial, motor sau psihic, persoane în vârstă, persoane
care suferă de boli cronice sau acute grave, toţi cei care au dificultăţi de adaptare la
cerinţele sociale sau au nevoie de diferite forme de protecţie socială.
2. Nivelul familial, la care persoanele beneficiază de ajutor ca membrii ai unei familii, nu
individual. De exemplu, anumite forme de ajutor financiar pentru familii sărace se acordă
acelora care au un venit mediu pe cap de familie sub o anumită limită (şi nu în funcţie de
criterii individuale cum ar fi starea de sănătate a părintelui sau a copilului). Alte forme de
ajutor familial tind la restructurarea comunicării dintre membrii familiei, la formarea unor
deprinderi de rezolvare nonviolentă a problemelor din familie etc.
3. Nivelul interpersonal, sau de grup se referă la munca cu grupuri de persoane având
caracteristici şi scopuri comune, fie persoane defavorizate, fie aflate în situaţii de risc din
punctul de vedere al marginalizării, al abuzului de substanţe, al rămânerii în afara
câmpului muncii, al menţinerii sănătăţii etc.
 4. Nivelul comunitar abordează problemele sociale cum ar fi lipsa locurilor de muncă, lipsa
resurselor culturale, problemele igienico-sanitare, conflictele etnice şi altele prin
mobilizarea resurselor şi a energiilor persoanelor din comunitate în jurul unui scop
comun.

Munca socială cu indivizii, cea în cadrul sistemului familial, cea cu grupurile, comunităţile
îşi are fiecare specificul ei theoretic şi propria sa metodologie. Intervenţia realizată la aceste
multiple nivele ale societăţii umane este una din caracteristicile principale ale asistenţei sociale.
Prin ansamblul de metode, tehnici de intervenţie, strategii de acţiune, programe şi măsuri
specializate, asistenţa socială oferă un sprijin direct, eficient pentru acele persoane şi grupuri
care din anumite motive nu pot dispune, aşa cum prevede legislaţia, de venituri, de
resurse economice şi bunuri suficiente, de îngrijirea medicală, de pensie socială, de suport
fizic sau moral etc., sau acestea nu sunt în raport cu necesităţile lor vitale. Sprijinul acordat
persoanelor în nevoie prin sistemul de asistenţă socială nu poate fi strict stabilit şi reglementat
prin lege, pentru aceasta se cere o analiză concretă, care poate fi realizată în baza anchetelor
sociale efectuate de profesionişti. Sprijinul financiar sau bunurile materiale destinate asistenţei
sociale provin fie de la bugetul de stat (fonduri speciale pentru asistenţa socială), fie din
contribuţiile voluntare individuale sau comunitare şi se repartizează destinatarilor, aflaţi în
nevoie, în funcţie de necesităţile lor .

Domenii ale asistenţei sociale

În funcţie de nivelul la care apare necesitatea intervenţie asistenţei sociale şi de tipul de

probleme exista o serie de domenii dintre care amintim:

 Asistenţa socială acordată individului (suport acordat unei persoane aflată în dificultate-
elev cu rezultate şcolare slabe, adolescentă însărcinată, persoană aflată în detenţie, etc.)
 Asistenta socială şi munca cu familiile (consiliere în caz de conflict marital, situaţii de
conflict părinţi-copii, etc.)
  Asistenţa socială şi protecţia copilului( asistenţa socială a copilului în dificultate -
prevenirea abandonului şi a instituţionalizării copiilor, asistenţa socială în situaţii de abuz
asupra copilului, etc.)
 Asistenţa socială şi vârsta a treia (organizarea activităţilor destinate vârstnicilor
instituţionalizaţi, prevenirea instituţionalizării vârstnicilor, etc.)
 Munca cu diferitele grupuri etnice (programe destinate creşterii ratei de alfabetizare în
comunităţile de romi, etc.)
 Asistenţa socială acordată şomerilor (facilitarea accesului la prestaţiile sociale cuvenite
legal, integrarea şomerilor în programe de conversie profesională, etc.)
 Asistenţa socială şi săracii (facilitarea accesului la prestaţiile sociale cuvenite legal- venit
minim garantat, ajutor pentru încălzire, etc., facilitarea accesului spre instituţii care oferă
suport persoanelor sărace- biserică, organizaţii neguvernamentale, etc.)
 Asistenţa sociala în şcoli (prevenirea absenteismului şi abandonului şcolar)
 Asistenţa socială în sistemul de sănătate (suport acordat bolnavilor care suferă de
afecţiuni terminale- asistenţa socială paleativă, consilierea persoanelor care necesită
asistenţă medicală şi nu cunosc organizarea actualului sistem de asigurări de sănătate,
etc.)

Sarcinile asistenţei sociale

Putem determina un anumit număr de sarcini pe care trebuie

să le îndeplinească asistenţa socială. Natura acestor sarcini reprezintă poziţia deosebită şi
deseori dificilă pe care asistenţa socială trebuie să o decidă între îngrijirea individuală şi
controlul societăţii Asistenţa socială trebuie să reprezinte individul în faţa societăţii. De
exemplu, instanţa de judecată, înainte de a decide asupra sentinţei legale, poate dori să
cunoască câte ceva despre viaţa personală a unui tânăr infractor. Asistenţa socială trebuie să
reprezinte de asemenea şi societatea în faţa individului. De exemplu, un asistent social poate şi
trebuie “judece” o familie care nu-şi îngrijeşte corespunzător copiii. Deoarece activităţile de
asistenţă socială trebuie să fie orientate în mai multe direcţii - către individ şi către societate
-rolurile ei generează totodată o inerentă sursă de tensiune: contradicţia dintre îngrijire,
vindecare şi control.

Sarcinile asistenţei sociale includ:

1. Ajutorarea persoanelor aflate în nevoi să-şi dezvolte la un grad mai înalt

propriile capacităţi de a soluţiona problemele. De exemplu, a le învăţa să
conducă cu bugetul familial, a contribui la ameliorarea relaţiilor în cadrul
familiei.
2. Realizarea unor noi interrelaţii între persoanele dezavantajate şi instituţiile de
asistenţă socială. De exemplu, a prezenta unei persoane în vârstă un azil la care
aceasta s-ar putea decide să meargă în cazul când este neajutorată şi nu are
pe nimeni în preajma sa.
3. Acordarea de ajutor în obţinerea unor recompense ce se cuvin conform legii. De
exemplu, a ajuta o mamă necăsătorită să obţină de la departamentul de stat
respectiv suma de bani ce i se cuvine pentru întreţinerea copilului.
4. Îmbunătăţirea relaţiilor, coordonarea activităţilor diferitelor instituţii de asistenţă
socială. De exemplu, a stabili relaţii de cooperare între două servicii de asistenţă
socială care “tratează” aceeaşi problemă.
5. Acordarea de ajutor practic. De exemplu, un copil care cerşeşte în stradă poate
nimeri oricând în mâinile unui infractor, de aceea este necesar ca acest
copil, până a ajunge să fie protejat de familia sa (dacă o are), să fie luat sub
supraveghere de către anumite instituţii.
6. A contribui la dezvoltarea şi modificarea politicii sociale, asistenţii sociali
activând concomitent în calitate de agenţi ai controlului social.

Deoarece asistenţa socială reprezintă fie clientul, fie statul, fie ONG-urile, ea va fi cu
clienţii (beneficiarii) în una din următoarele relaţii:
o de colaborare - atunci când se urmăreşte un scop unic;
o de negociere - atunci când trebuie să se ajungă la un anumit
consens;
 o de conflict - atunci când scopurile sunt diverse şi contrare.

Conform IFSW, Federaţia internaţională a asistenţilor sociali IASSW Asociaţia

intenaţională a Şcolilor de asistenţă socială, 2001, asistentul social are scopul de a servi
bunăstării individului de a dezvolta modalităţi ştiinţifice de a cunoaşte comportamentul
individual şi social de a dezvolta resurse, de a promova justiţia socială
Asistenții sociali sunt implicaţi în prevenirea, estimarea aplicarea evaluarea şi
modificarea politicilor sociale şi a serviciilor sociale adresate grupurilor şi comunităţilor. Ei
intervin în diferite domenii folosind diferite metode de cercetare , lucrând în diferite organizaţii
şi furnizând servicii pentru diferite categorii de populaţie atât la nivel micro, meso cât şi macro.
Pregătirea asistentului social are scopul de a promova dezvoltarea socială de a se implica
în autodezvoltarea, perfecţionarea continuă şi de a furniza informaţii, de a forma practici în
serviciile şi politicile sociale.
Asistența socială este practicată în 5 domenii, contexte diferite dar care reprezintă parte a
unui întreg Aceste contexete sunt geographic, politic, socio-economic, cultural şi spiritual:

 geographic- spaţiul în care a.s. îşi desfăşoară activitatea determină caracteristicile muncii
sale(agenţie, regiune, stat)
 politic - sistemul politic propriu fiecărei ţări determină modalitatea de protecţie
socială(liberal, democratic, socialist, social democrat etc)
 socio-economic - un nivel adecvat de viaţă, muncă, sănătate, servicii, educaţie, acces la
servicii sociale reprezintă nevoi de bază pentru fiecare individ. Coeziunea socială a unui
grup sau naţiune depinde în sens larg de accesul egal la resurse şi servicii
 cultural-practicile şi credinţele, aspiraţiile, cultura individului, familiei , grupului,
comunităţii trebuie respectate fără a interveni în evoluţia diferitelor practici şi credinţe
 spiritual este esenţial ca a.s. să respecte valorile, credinţele, idealurile grupului în care
lucrează respectându-şi în acelaşi timp şi propriile valori, credinţe A S promovează
schimbarea socială, rezolvarea problemelor apărute în cadrul relaţiilor umane promovând
în acelaşi timp stimularea capacităţii indiviţilor de a-şi spori bunăstarea.
 Utilizând teoriile behavioriste şi a sistemelor sociale asistența social intervine în momentul în
care individul interacţionează cu mediul. Principiile drepturilor omului şi a justiţiei sociale sunt
fundamentale în asistența social. Asistența socială în variatele ei forme se adresează multiplelor
şi complexelor acţiuni, interacţiuni între oameni şi mediul lor. Misiunea sa este de a stimula
toate persoanele să-şi dezvolte întregul potenţial , capacitate pentru a-şi îmbunătăţi viaţa şi a
preveni situaţiile disfuncţionale. Asistenţii sociali sunt axaţi pe schimare şi rezolvarea de
problem, ei sunt agenţi ai schimbării în societate în viaţa indivizilor, familiilor şi comunităţilor în
care lucrează.