EMINESCU

logline : “Cobori in jos, Luceafar bland…”

Data fiind vastitatea acestui subiect si multitudinea de intamplari importante si interesante din viata marelui poet,
inclin sa cred ca aceasta poveste poate fi ecranizata prin intermediul unui serial, intins pe durata mai multor
sezoane.

Povestea incepe in ianuarie 1850 cand se naste Mihai, fiul caminarului Eminovici, cel ce avea sa devina cel mai
mare poet al tarii noastre.

Petrece primii ani din viata la Ipotesti, in mediul satului moldovean si in mijlocul naturii, care ii va ramane mereu in
suflet. Copilaria este una din cele mai fericite perioade din viata poetului, pe care, melancolic din fire, si-o va aminti
adesea. Ocupatiile principale erau joaca si cititul, deprins timpuriu cu ajutorul tatalui si al fratilor mai mari.
Tovarasul de joaca preferat era Ilie, fratele sau cel mai apropiat ca varsta, alaturi de care se ascundea prin cufere si
scrinuri, alerga gastele din ograda, calarea pe cainele de stana, Soituz, facea car cu boi din melci si coji de nuci, se
scalda in balta din mijlocul padurii, facea cazemate din noroi, prindea broaste si multe altele.

Un alt personaj de care micul Mihai s-a atasat si alaturi de care ii placea sa petreaca timp era Mos Miron prisacarul,
care-l tinea pe genunchi si ii spunea basme, ghicitori si povesti populare.

Micul Mihai lipsea cate o saptamana de acasa, hoinarind prin paduri cu o carte si cativa covrigi si innopta la
ascunzatoarea lui secreta, intr-un bordei de taran, in mijlocul naturii. Uneori e acompaniat de o fetiscana din sat,
alaturi de care descopera iubirea si traieste prima poveste de dragoste.

In 1857, tatal lui Mihai il inscrie la scoala germana din Cernauti, oras care imbina atmosfera satului moldovean cu
cea a marilor targuri austriece. Mihai sta in gazda alaturi de fratii sai la profesorul Aron Pumnul si se simte ca
acasa, putand oricand sa fuga in mijlocul naturii, la marginea orasului.

Pastreaza pasiunea pentru citit insa invatatul lectiilor nu prea il atrage, indeosebi la matematica si religie. Colegii il
pun sa le povesteasca din cartile si basmele pe care le citeste iar uneori se joaca de-a armata si pun in scena piese
de teatru. Mihai, fiind o fire blanda si delicata, devine adesea tinta farselor si ironiilor colegilor sai.

Fuge la Ipotesti dar tatal il aduce cu forta inapoi la scoala din Cernauti. Dupa cativa ani, in 1863 Eminescu renunta
la studii iar tatal sau pare sa se resemneze cu gandul ca lui Mihai nu prea ii place scoala.

In 1864, in Cernauti soseste trupa de teatru a lui Fani Tardini, care da cateva reprezentatii ce au un succes
rasunator. Mihai e prezent la toate spectacolele si soarbe fiecare cuvant al actorilor de pe scena. Profita de
plecarea trupei din oras pentru a fugi alaturi de membrii acesteia si rataceste cativa ani pe la Brasov si Sibiu,
reusind sa termine clasa a treia.

Se intoarce in Cernauti si se angajeaza bibliotecar in biblioteca fostului sau profesor, Aron Pumnul. Traieste si
doarme printre rafturile cu carti si isi petrece majoritatea timpului citind. In 1866, Aron Pumnul moare iar Mihai
scrie cu aceasta ocazie poezia “La mormantul lui Aron Pumnul” pe care o semneaza M Eminoviciu.

Trimite poezii la revista Familia, a lui Iosif Vulcan, care in martie 1866 ii publica prima poezie, “De-as avea”,
schimbandu-i lui Mihai numele, in Eminescu.

Mihai pleaca pe jos spre Blaj, pentru a-si da examenele. O data ajuns aici, printre studenti se risipeste zvonul ca a
sosit Eminescu, deja celebru datorita poeziior publicate in revista Familia.
Sta in gazda impreuna cu mai multi studenti insa e destul de singuratic, simtind ca nu rezoneaza cu acestia. Isi
petrece timpul citind, in odaie sau pe camp si mergand la rau sa se scalde si sa se scufunde. Are un singur amic, pe
nume Filimon, alaturi de care se plimba si discuta filozofie. Poetul sau preferat este Vasile Alecsandri.

Nu pune mare pret pe aspectul exterior, vestimentatie sau curatenie, acestea parandu-i-se aspecte efemere care
nu il ating in niciun fel. Uneori manca si dormea pe unde apuca, prin suri sau pe camp, sub vreun copac.

In vara lui 1867, actorul Pascali il gaseste intr-o sura, citind cu voce tare din Schiller si il angajeaza sufleur in trupa
lui de teatru. Eminescu pleaca prin tara cu trupa lui Pascali, intr-un turneu care se bucura de succes si in care joaca
uneori roluri episodice. In 1868 ajunge in Bucuresti, unde prin intermediul lui Pascali il cunoaste pe I L Caragiale si
se angajeaza la Teatrul National, tot ca sufleur. Se indragosteste de o actrita mai mare cu 10 ani decat el, pe nume
Eufrosina, careia ii scrie poezii si din cauza careia sufera, caci ea nu ii era tocmai fidela.

Familia lui Mihai, prin intermediul fratelui Iorgu, prezent in Bucuresti, incerca sa-l aduca pe fiul rebel pe calea “cea
dreapta”. Mihai pleaca in turneu cu trupa de teatru in Moldova si, desi la Iasi se ascunde de fostii colegi, la
Botosani tatal il prinde si il duce la Ipotesti unde il tine dezbracat pana ce trupa pleaca din oras. Cu aceasta ocazie,
tatal afla de la Serban, fratele lui Mihai, despre stilul de viata spartan al acestuia. Motivatia lui Mihai este ca nu
vrea sa-si impovareze familia cu costurile intretinerii lui, desi situatia lor materiala era buna. In 1869, tatal decide
sa-l trimita la studii, la Viena.

Aici, Mihai regaseste fosti colegi moldoveni carora li se alatura in cele doua societati studentesti existente, care mai
apoi se contopesc in Romania Juna. Se inscrie la facultate insa doar ca auditor si nu ca student si devine
bibliotecarul societatii studentesti.

Isi petrece timpul in biblioteci, muzee, teatre, cafenele. Citeste, scrie mult si se imprieteneste cu Ioan Slavici.

La finalul unei piese de teatru, reuseste sa patrunda in culise, unde se imprieteneste cu o celebra actrita, Frederica
Bognar. Aceasta il invita adesea la receptiile organizate in casa ei, la care Mihai participa, imprumutand uneori
haine de la colegi, pentru a nu aparea mereu cu aceeasi imbracaminte.

In 1870 incepe colaborarea cu revista Convorbiri Literare a Junimii, prin poezia “Venera si madona”, iar in vara,
Iacob Negruzzi, aflat in vizita la Viena, il invita sa se stabileasca la Iasi. In 1871 participa la organizarea serbarii a 400
de ani de la finalizarea constructiei manastirii Putna si, cu ocazia venirii in tara, trece pe la Iasi pentru a se inscrie in
Junime.

In 1872, Eminescu, fiind mai mereu in cautarea unei muze, o cunoaste pe Veronica Micle, de care se indragosteste.
Termina cursurile de la Viena si se intoarce in tara. Recita mai multe poezii in cadrul societatii Junimea, care sunt
bine primite.

La sfarsitul anului, poetul primeste o bursa de 10 galbeni pe luna din partea Junimii, pentru a se inscrie la facultate
in Berlin. Merge la cursuri, scrie si corespondeaza cu Titu Maiorescu, care-l indeamna sa-si ia doctoratul in filosofie
pentru a putea fi numit profesor la Universitatea din Iasi.

In 1874, se intoarce in tara din cauza unor probleme de sanatate in familie si e numit de Titu Maorescu (la acea
vreme ministru al invatamantului in guvernul conservator) director al Bibliotecii Centrale din Iasi. Frecventeaza
salonul Veronicai, atras din ce in ce mai tare de aceasta.

In 1875 se imprieteneste cu Ion Creanga, pe care-l introduce in Junime, petrece mult timp alaturi de acesta la
bojdeuca lui si corespondeaza cu Veronica, de care este indragostit. Dorul de ea il indeamna sa scrie poezii in care
e revoltat si nemultumit. Veronica, desi ii impartasea sentimentele, evita pe cat posibil sa i le marturiseasca, pentru
a nu-si pune in pericol casnicia cu Stefan Micle.
In 1876, cu ocazia unei plecari a acestuia din oras, Mihai si Veronica se intalnesc. La finalul intalnirii, Mihai o
strange in brate si o saruta iar ea ii daruieste flori albastre. Dupa aceasta intalnire, se produce o schimbare, poeziile
lui exprimand de acum fericirea unei iubiri impartasite.

Dupa schimbarea guvernului, Eminescu primeste un post de revizor scolar iar in 1877 pleaca la Bucuresti, deoarece
atmosfera din Iasi si din cadrul societatii Junimea nu ii mai erau pe plac. Este angajat redactor in cadrul ziarului
Timpul, ziarul partidului conservator, condus de Ioan Slavici. Il aduce in redactie si pe bunul sau prieten, I L
Caragiale, alaturi de care munceste si petrece timp zi de zi.

Pasiunea lui pentru Veronica se domoleste iar ea se teme acum sa nu-l piarda si ii reproseaza ca nu ii mai scrie atat
de des, dupa plecarea la Bucuresti. Caragiale pleaca la Iasi unde o cunoaste pe Veronica, cu care are o relatie
apropiata.

In 1879 moare Stefan Micle. Veronica vine la Bucuresti si face impreuna cu Mihai planuri pentru casatorie. Petrec
un fel de luna de miere si incearca sa–si intemeieze un camin dar nu reusesc din cauza lipsei mijloacelor materiale.
Veronica se intoarce la Iasi si e din ce in ce mai afectata de faptul ca Mihai ii scrie rar si nu vine sa o viziteze. Il
ameninta cu despartirea. Eminescu incearca sa o impace, scriindu-i ca e bolnav si obosit iar mai apoi facandu-i o
vizita.
In 1880, Mihai ii scrie surorii sale Henrieta dar relatia cu restul familiei este rece. Renunta la planurile de casatorie,
dupa ce Titu Maiorescu ii spune ca Veronica a avut o legatura cu Caragiale. Eminescu are o relatie cu Mite
Kremnitz, sotia medicului familiei regale. Devine redactor sef la Timpul si desfasoara o intensa activitate
publicistica, ruinandu-si sanatatea.

In 1881, Veronica vine in Bucuresti, crezand ca Maiorescu l-a convins pe Eminescu sa renunte la ea, si il face gelos
pe Mihai, reluand relatia cu I L Caragiale. Eminescu reactioneaza violent si il bruscheaza pe Caragiale, in cadrul
petrecerii de Craciun ce are loc in casa lui Maiorescu. La aniversarea Junimii din noiembrie, citeste pentru prima
data poezia Luceafarul, izvorata din dragostea lui pentru Veronica.

In 1 ianuarie 1882, comitetul redactional al ziarului incearca sa-i tempereze avantul spre polemica. Convingerile
sale nu erau in totalitate de acord cu cele ale conservatorilor si in special cu ale fractiunii junimiste, condusa de P.P.
Carp si Titu Maiorescu. In general, Eminescu aducea critici la adresa politicilor guvernului liberal si casei regale. In
articolele sale si-a exprimat adeseori parerile proprii, care nu corespundeau intotdeauna liniei oficiale a partidului
si fara a tine cont de directivele primite, ceea ce a provocat proteste si nemultumiri din partea unor conservatori. 

Tot anul nu publica nici o poezie dar citeste de mai multe ori Luceafarul, in cadrul intalnirilor Junimii din casa lui
Titu Maiorescu.

Eminescu militeaza deschis impotriva unei aliante cu Viena si pentru unirea Transilvaniei cu Romania. P.P. Carp,
deranjat de pozitia lui Eminescu, ii transmite lui Maiorescu de la Viena “Mai potoliti-l pe Eminescu”.
In 1883, sotia lui Slavici, gazda lui Eminescu, ii scrie o scrisoare lui T. Maiorescu prin care il anunta ca Eminescu a
innebunit. In aceeasi zi, Mihai este internat aproape cu forta in ospiciul doctorului Sutu, apoi trimis la Viena pentru
tratament. Este diagnosticat gresit si primeste un tratament necorespunzator, fiind intoxicat cu mercur. Starea lui
de sanatate, atat fizica cat si mentala este din ce in ce mai subreda.

In 1884, la sanatoriul din Viena, primeste vizita lui Maiorescu de la care afla de moartea tatalui sau. Il roaga pe
Maiorescu sa il readuca in tara si astfel revine la Iasi, unde primeste un post de sub bibliotecar.

In 1887 merge sa o viziteze pe sora sa Henrieta si este din nou internat la Botosani. Un an mai tarziu, primeste
vizita Veronicai, care il convinge sa se mute in Bucuresti.

In 1888 este din nou internat si examinat de doctorul Sutu. In cadrul sanatoriului Caritas, primeste o lovitura in cap
de la un alt pacient, in timp ce canta imnul, iar la scurt timp isi gaseste sfarsitul, in dimineata zilei de 15 iunie 1889.