UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„DUMITRU STĂNILOAE”

ICONOCLASMUL SI CONDAMNAREA LUI

PANA LA SINODUL AL VII-LEA ECUMENIC

– lucrare de seminar la disciplina

Istorie Bisericească Universală–

Coordonator:
Pr. Lect.dr D. Niță-Danielescu
Susținători:
Alexandriuc Iustin
Andrieș Constantin

IAȘI
2020
 "Icoana e o cântare de biruinţă și o revelaţie,
o mărturie peste timp a biruinţei sfinţilor
și a înfrângerii diavolilor."
- Sf. Ioan Damaschin .

Iconoclasmul reprezintă ansamblul măsurilor legislative prin care puterea

laică, imperială dorea să suprime icoanele pentru adulatorii acestora
(iconodulii), să le distrugă material, să le facă să dispară. Iconoclaştii doreau să
sfărâme icoanele.

Avântul pe care îl luase dezvoltarea cultului divin în secolele lll-VI, a fost

încetinit de perioada iconoclasmului (sec.VIll-IX), ale cărei repercursiuni se
resimt mai ales în domeniul artei creştine şi în primul rând al picturi bisericeşti.
După înfrângerea lui completă, asistăm însă la fixarea definitivă a cultului
sfintelor icoane, care ia acum un avânt deosebit, favorizând dezvoltarea artei
imnografice creştine şi stabilirea unui program iconografic al bisericilor, adică a
unor reguli pentru felul cum trebuie zugrăvite bisericile ortodoxe.
De asemenea, o dată cu încheierea perioadei patristice sau cu ultimul Sinod
Ecumenic (Niceea 787), se încheie şi evoluţia cultului Bisericii Ortodoxe, în
formele lui esenţiale şl fundamentale.În tot cazul, la sfârşitul primului mileniu şi
încă înainte de marea schismă, care desparte creştinătatea apuseană de cea
răsăriteană (1054), cultul ortodox se poate considera definitiv constituit şi
dezvoltat aproape în formele pe care le are şi azi, aflându-se într-o etapă de
evoluţie care poate fi socotită ca apogeul dezvoltării lui formale. Puţine sunt
elementele noi, care se vor adăuga de aici înainte, până în secolele XIV-XV şi
care sunt numai amănunte accesorii secundare şi dezvoltări de mică importanţă
ale riturilor sau formelor anterioare.

Controversa a cunoscut două perioade mai semnificative

Cea dintâi începe în anul 726 d.Hr, când împăratul Leon al III-lea și-a
început ofensiva împotriva icoanelor și durează până în anul 780 d'Hr., când
binecredincioasa împărăteasă Irina a pus capăt atacurilor iconoclaste.
Cea de a doua perioadă începe în anul 815 și ia sfârșit în anul 843 d.Hr.,
când binecredincioasa împărăteasă Teodora a pus capăt definitiv ofensivei
iconoclaste.
Iconoclasmul îşi are începuturile în Imperiul Bizantin odată cu
instaurarea dinastiei Isauriană, primul ei împărat, Leon III Isaurianul (717-741
după Hristos), originar din provincia Asiei Mici, Isauria, deschide calea
conflictelor între iconoclaşti şi iconoduli.
Primul împărat iconoclast a fost Leon al III-lea Isaurul (717 - 741). Se
considera “împarat si preot” și urmarea curațirea religiei creștine de ceea ce i se
părea lui superstiție păgână. Măsura adoptată a fost scoaterea icoanelor din
biserici. Astfel ofițerul Jovinus când încerca să dea jos o icoana facatoare de
minuni a Mântuitorului, un grup de femei pioase i-au smuls scara de sub
picioare și l-au omorât. Leon deși a vazut că merse prea departe, nu se lasă ci
încearcă să își găsească complici și partizani convocand astfel și un consiliu al
senatorilor la 17 ianuarie 730, iar pentru că la acest consiliu doar Patriarhul
Gherman I al Constantinopolului nu a fost de acord cu el, l-a înlocuit pe 22
ianuarie același an cu Patriarhul Anastasie (730 - 754), favorabil măsurii sale.
In 730 a dat primul edict prin care urmărea distrugerea icoanelor
admițând doar cinstirea Sfintei Cruci. Acest urât gest a fost combatut și de
apuseni chiar dacă aceștia utilizau icoanele doar pentru estetica și pedagogie,
pentru că distrugerea icoanelor reprezenta distrugerea educației religioase a
credincioșilor.
Împotriva acestor decizii iconoclaste a scris îndeosebi Sfântul Ioan
Damaschin (+749) un monah și teolog renumit care a trăit mai întai la Damasc
și apoi la Ierusalim. Foarte probabil, Ioan Damaschinul a devenit cunoscut
în mod public în timpul controversei iconoclaste datorită implicării sale
active în aceasta şi a poziţiei sale faţă de icoane.
Istoricii bisericeşti şi cronografii îi menţionează numele, pentru prima dată,
în contextul sinodului din 754. După o studiere atenta s-a descoperit ca Sfântul
Ioan Damaschin a scris contra iconoclasmului: la început niște scrisori, apoi
tratate dezvoltate și mai târziu contra lui Constantin Copronim si a
Sinodului iconoclast din 754; iar până astăzi avem de la el scrieri contra
iconoclastilor, printre care și “Cele trei tratate contra iconoclaștilor” o
lucrare foarte bine sistematizată de care ne putem bucura și noi românii prin
traducerea facuta de Preotul Profesor Dumitru Fecioru.1
Primul tratat a fost compus nu cu mult după ce Leon Isaurul a
publicat primul edict contra icoanelor (726). Prin acesta Sfantul Ioan ne vorbește
despre iconoclasm ca despre un pericol ce atunci începea să amenințe Biserica.2
Al doilea tratat a fost compus îndată după depunerea lui Gherman
din scaunul patriarhal. Acesta a fost scris într-un stil mai popular pentru că
primul nu prea fusese înțeles de creștini din cauza abundenței definițiilor și
considerațiilor dialectice. În acest tratat spune ca nu vrea totuși să anatematizeze
pe ereziarh, fiind cu putință ca acesta să se îndrepte.3
Al treilea tratat a fost scris la scurt timp dupa al doilea deoarece
Leon Isaurul nu fusese anatematizat de episcopii orientali. În acest tratat a
sistematizat ideile din primele două și a adus completările necesare.
Lupta contra icoanelor a continuat și sub fiul lui Leon al III-lea
Isaurul, Constantin al V-lea Copronimul (741 - 775), “cel cu nume de gunoi”.
Acesta dupa moartea patriarhului Atanasie a convocat un sinod, care s-a ținut
1
Sfantul Ioan Damaschin, “Cele trei tratate contra iconoclastilor” trad. din limba greaca in limba romana
de Preot Profesor Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti – 1998, pag. 5;
2
PG. XCIV, col. 1232 A; apud: Sfantul Ioan Damaschin, Op. cit, trad. din limba greaca de Preot Profesor
Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti – 1998, pag. 6;
3
PG. XCIV, col. 1288 CD; apud: Sfantul Ioan Damaschin, Op. cit, trad. din limba greaca de Preot Profesor
Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti – 1998, pag. 8;
între 17 februarie și 8 august 754 în palatul imperial de la Hieria situat pe
țărmul asiatic al Bosforului la nord de Calcedon. Au participat la acest pseudo-
sinod 338 de episcopi sub conducerea arhiepiscopului Teodosie al Efesului,
scaunul patriarhal al Constantinopolului fiind atunci vacant. Patriarhii din:
Antiohia, Alexandria, Ierusalim precum și episcopul Romei, nu au fost prezenți
nici măcar prin reprezentanți. Acest sinod a condamnat cultul icoanelor
anatematizand pe Sfantul Ioan Damaschin, pe papii Romei si pe alti sustinatori
ai sai.4

Conciliul a fost convocat în anul 754. Sinodul s-a întrunit pentru a

condamna în mod oficial venerarea icoanelor, o practică uzuală în viaţa
cultică a creştinilor

Profitand de hotararile pseudo-sinodului împăratul Constantin Copronim a

dus o lupta iconoclasta de o furie aproape demonica. Acopera icoanele pictate pe
zidurile bisericilor cu un strat gros de var si porunceste ca in locul acestora sa fie
puse tablourile imparatului si cu diferite picturi din natura. Majoritatea clerului
inferior terorizat de puterea imparatului s-a supus, dar mai putin s-au supus
monahii, pentru ca acestora li s-a impus si casatoria cu forta astfel numerosi
monahi au suferit ca martiri. Persecutia s-a extins si asupra unor functionari
iconoduli, care au fost pedepsiti cu exilul si cu moartea.

Fiul si succesorul lui Constantin al V-lea, Leon al IV-lea Hazarul

(775 - 789) dandu-si seama ca parintele sau a exagerat a renuntat la excesele
impotriva cultului Sfintei Fecioare Maria si la prigonirea monahilor. Acesta
moare de timpuriu si la tron vine fiul sau de numai 10 ani Constantin al VI-lea
Porfirogenetul (780 - 797). In timpul minoratului lui Constantin al Vi-lea
treburile imperiului au fost coordonate de mama sa Irina, chiar daca oficial
aceasta doar impartea tronul cu fiul ei. Imparateasa Irina era din Atena si era
iubitoare inflacarata a cultului icoanelor ea fiind poarta prin care crestinismul a
oficializat cultul sfintelor icoane la sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din
787. Cu multa darzenie, rabdare si tact imparateasa a luptat la rece contra
iconoclasmului, convocand, de acord cu patriarhul Tarasie al
Constantinopolului (784 – 806) si cu papa Adrian I (772 - 795) sinodul al VII-
lea Ecumenic, care a anulat hotararile sinodului iconoclast de la Hieria din 754
si prin care Biserica a oficializat cultul sfintelor icoane pentru totdeauna, si a
anatematizat pe iconoclastii care nu se supuneau hotararilor sinodului.

4
Preot Profesor Dr. Ioan I. Ramureanu, “Istoria Bisericeasca Universala” Ed. IBMBOR, Bucuresti – 2004,
pag. 182 - 183;
 La finalul acestui conciliu, a fost emis un decret, decret păstrat în întregime
până în zilele noastre. Textul a fost inspirat de Constantin al V-lea, iar odată cu
intrarea lui în vigoare, împăratul s-a preocupat cu pasiune de represiunea celor
care nu-l respectau. Mulţi au cedat hotărârilor acestui decret şi au acceptat
puterea imperială, supunându-se voinţei împăratului.

Iată conţinutul decretului: „În temeiul cuvintelor din Sfânta Scriptură şi ale
Sfinţilor Părinţi, declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi
alungată, respinsă, îndepărtată şi anatemizată de Sfânta noastră Biserică orice
icoană, făcută din orice fel de material sau prin arta blestemată a picturii. Cel
care, în viitor, va îndrăzni să-şi facă un asemenea obiect şi să-l venereze sau să-l
aşeze într-o biserică sau într-o casă particulară sau să-l ţină ascuns, va fi, dacă
este episcop sau diacon, destituit; dacă este călugăr sau laic va fi anatemizat şi
va suporta rigorile legilor ca duşman al lui Dumnezeu şi al doctrinelor transmise
de Sfinţii Părinţi.”

Faţă de opozanţii acestui decret, Constantin V s-a arătat intolerant şi nemilos.

Cei ce refuzau să se supună autorităţii imperiale şi să fie de partea
iconoclasmului, au fost exilaţi, le-au fost confiscate bunurile, au fost torturaţi,
le-a fost aplicată pedeapsa cu moartea.

Sculpturi, mozaicuri, picturi, podoabe ale manuscriselor, până la relicvele cele

mai venerate, tot ceea ce era considerat un suport material pentru adorare a fost
fără îndurare distrus, fără a se ţine seama de valoare lui artistică.

Călugării, susţinători fanatici ai icoanelor, au fost prigoniţi. Cei care au

refuzat să se supună, au fost martirizaţi. Multe mănăstiri au fost închise sau
transformate în clădiri de utilitate publică şi averile lor au fost cofiscate de
puterea imperială, de către stat. Uneori, călugării au fost obligaţi să treacă la
viaţa laică, să poarte veşmintele oamenilor obişnuiţi şi să se căsătorească. O
mare parte a călugărilor au plecat din Imperiul Bizantin şi s-au stabilit în Italia
meridională, Siria, Palestina, Cipru. Se părea că iconoclasmul s-a impus, iar
triumful lui se datora violenţei şi terorii.

 Cu privire la învățătura despre icoane

Închinarea la icoane, a le avea în biserici și în case particulare este ceea ce

Biserica ne învață. Ele sunt "cărți deschise care ne amintesc de Dumnezeu". Cei
care nu au timp sau învățătură îndeajuns cât să studieze teologia trebuie doar să
intre într-o biserică pentru a vedea înaintea lor desfășurându-se tainele religiei
creștine.
 Cu privire la importanţa doctrinară a icoanelor
 Icoanele sunt necesare și esențiale pentru că apără învățătura deplină și
dreaptă asupra Întrupării. Deși Dumnezeu nu poate fi reprezentat în Natura Lui
eternă ("...nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, Ioan 1, 18), El poate fi totuși
zugrăvit pur și simplu pentru că "s-a făcut Om întrupat". Pot fi deci făcute
imagini materiale ale Aceluia care a luat un trup material. Luând un trup
material, Dumnezeu a dovedit că materia poate fi mântuită. El a îndumnezeit
materia, făcând-o purtătoare de Duh, astfel că, dacă trupul poate deveni un locaș
al Duhului, tot astfel o pot face și lemnul sau culoarea, deși în mod diferit.
Eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a
făcut material și a binevoit să sălășluiască în materie, Care prin materie a
înfăptuit mântuirea mea —Sf. Ioan Damaschin

Sinodul al VII-lea Ecumenic

Împărăteasa Irina după moartea Împăratului Leon al V-lea, a fost regentă

a fiului său, Constantin al VI-lea, acesta fiind minor, conducând împreună
Imperiul. Aceasta dorea convocarea unui Sinod Ecumenic în vederea restabilirii
cinstirii icoanelor.
Patriarhul Pavel al Constantinopolului, reproșându-și faptul că a tolerat
iconoclasmul, se retrage, primind marea schimă, propunând însă Împăratesei
Irina, convocarea unui Sinod pentru a restabili cinstirea icoanelor.
În locul acestuia este ales in scaunul patriarhal secretarul imperial Tarasie
instalat la 25 decembrie 784.
Lucrările sinodului s-au deschis la 7 august 786, în Biserica Sfinții
Apostoli din Constantinopol .În timpul unei predici în favoarea cinstirii
icoanelor a starețului Platon, episcopii iconoclaști au pătruns in Biserică însoțiți
de soldații din garda palatului strigând: „Am învins!”.Împărăteasa Irina,
observând posibilul conflict deschis, se retrage cu suita imperială la Malagina în
Tracia. Trimițând noi invitații episcopilor pentru a se întâlni la un Sinod în
Niceea.
Lucrările Sinodului se deschid la 24 septembrie 787, în prezența a 300 de
episcopi în Biserica Sfânta Sofia din Niceea.Primele 3 sedințe au avut ca scop
primerea iconoclaștilor în comunitatea Bisericii .Astfel s-a realizat formularea
primei mărturisiri de credință în favoarea cinstirii icoanelor,document semnat de
465 de participanți, printre care și unii preoți si monahi fără drept de vot.
În data de 3 octombrie 787 s-a citit acest document în preznța a 343 de
episcopi. S-a rostit Simbolul de credință niceo-constantinopolitan , au fost
anatemizați toți ereticii și s-au facut precizări legat de cinstirea iconelor: „ căci
cinstirea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat în icoană.Cine cinstește
icoana,cinstește persoana zugrăvită pe ea”(Mansi,13,377 DE).
Cele 22 de canoane au avut rolul de a reașeza ordinea și disciplina în
Biserică,așezând icoana la rang de mărturie a Întrupării lui Hristos și cu menirea
de a aduce aminte de iconomia mântuirii noastre și de întărire a credinței.

Cea de-a doua fază a iconoclasmului.

Restaurarea definitvă a cinstirii sfintelor icoane

1.Continuarea crizei iconoclaste.

Criza iconoclastă nu s-a putut încheia definitiv în ciuda hotărârilor adoptate

de Sinodul VII Ecumenic. Această noua perioadă a avut loc între anii 815-
842.Principalele cauze ale acesteia au fost criza politica dar și bisericească cu care
se confrunta Imperiul Bizantin și, mai ales populația Constantinopolului. Împăratul
Carol cel Mare primind o traducere defectuoasă a documentelor(termenii „adorare”
și „venerare” erau traduși prin același cuvânt-adoratio) întocmite la Sinod, cere
teologilor franci să facă o analiză judicioasă asupra problematicii cinstirii
icoanelor . Lucrare numită Libri Carolini.
Un Sinod de la Frankfurt din iunie 794 a respins Sinodul iconoclast de la
Hieria din anul 754 cât și Sinodul VII Ecumenic pentru că ar fi hotarât că iconelor li
se cuvine adorare ca lui Dumnezeu.Papa Adrian a adoptat o poziție neutră,
respingând lucrarea teologilor franci și nerecunoscând oficial hotărârile Sinodului
VII Ecumenic. Papa Leon al III-lea îl încoronează pe regele Carol cel Mare ca
Împărat al Imperiului Romano-German la 25 decembrie 800 , fapt ce întărește
ruperea relațiilor dintre Scaunul papal și suveranul bizantin.

2.Iconoclasmul sub Leon al V-lea Armeanul.

 Deși acesta a depus un jurământ în fața patriarhului că va respecta hotărârile
Sinodului al VII-lea , educat iconoclast , a urmat politica religioasă a împăraților
isaurieni. O comisie de specialiști , la cererea împăratului a alcătuit un florilegiu
patristic împotriva icoanelor. La scurt timp , împăratul a ordonat înlăturarea icoanei
Mântuitorului așezată de Împărăteasa Irina deasupra porții Chalke.
Patriarhul Nichifor a scris cele două tratate Antirrheseis conducând o
procesiune împotriva iconoclaștilor pe 25 decembrie 814. Împăratul dispune
înlocuirea acestuia cu Teodot Casitera(815-821). Leon V Armeanul a convocat un
sinod. La ședinta I a sinodului din 815, s-a rostit anatema asupra celor prezenți la
Sinodul al VII-lea Ecumenic, anulându-se toate hotărârile aduse de acel sinod și
declarând valabile numai hotărârile pseudosinodului de la 754.
În urma hotărârilor Sinodului , foarte multe icoane , vase și biserici au fost
arse. De asemenea susținătorii acestora au fost omorâți sau chinuiți . Fostul Patriarh
Nichifor si Sf. Teodor Studitul au fost izgoniți.
Deși împaratul a căutat aprobarea Papei Pascal al II-lea , acesta s-a opus cu
vehemență apărând Sinodul VII Ecumenic. De asemenea, iconoclasmul bizantin a
fost condamnat de patriarhiile orientale prin Sinodul de la Ierusalim din 836.
Cei mai repreznetativi apărători și teologi ai icoanelor în secolul al IX-lea au
fost Patriarhul Nichifor I al Constantinopolului și Sf. Teodor Studitul.

3.Restabilirea cultului sfintelor icoane.

Împăratul Leon al V-lea a fost asasinat in 25 decembrie 820, iar în locul
acestuia este uns împărat Mihail al II-lea Rhangabe(820-829). Acesta neimplicându-
se in politica religioasă facilitează slăbirea persecuției iconoclaste.A murit în anul
829, fiind urmat la tron de fiul său, Teofil.
Icoanele care în timpul împaratului Mihail al II-lea au fost reașezate , au fost
arse la comanda împărătesei Teodora, soția lui Teofil. Teofil nu s-a lăsat convins de
Patriarhii Hrisodul al Alexandriei , Iov al Antiohiei și Vasile al Ierusalimului și
hotărârile unui Sinod convocat de Patriarhi la Ierusalim în anul 836. Acesta îl
recunoște pe fiul său Mihail , drept împărat sub regența mamei sale, Teodora. Teofil
moare la 22 ianuarie 842.
Împărăteasa Teodora, știind că soțul său a murit sub anatemă, cheamă
iconodulii din exil .Patrirhul Metodie (843-847) a instaurat o pace , mărturisind că
Împăratul Teofil nu a fost iconoclast , și că pe patul de moarte a cerut sfinte icoane
pentru a le aduce cinstire. Sinodul din 11 martie 843 din Constantinopol cel care a
ridicat anatema lui Teofil , condamnă cele două sinoade de la Hieria(754) și
Constantinopol(815). În aceeasi dată s-a restabilit cinstirea icoanelor în Catedrala
Sfânta Sofia , în timpul Sfintei Liturghii.
Data aceasta fiind in ajunul primei duminici a Postului Mare , s-a hotărât ca
prima duminică a Postului Mare să fie numită Duminica Ortodoxiei . Această
denumire proclamând triumful Bisercii Ortodoxe asupra tuturor ereticilor , si
totodată o cinstire personalităților care au făcut posibilă această importantă victorie a
Ortodoxiei asupra tuturor ereticilor și implicit a tuturor ereziilor.