Iconoclasmul reprezintă ansamblul măsurilor

legislative prin care puterea laică, imperială dorea să

suprime icoanele pentru adulatorii acestora
(iconodulii), să le distrugă material, să le facă să
dispară. Iconoclaştii doreau să sfărâme icoanele.

). Iconoclasmul îşi are începuturile în Imperiul Bizantin

odată cu instaurarea dinastiei Isauriană, primul ei
împărat, Leon III Isaurianul (717-741 după Hristos),
originar din provincia Asiei Mici, Isauria, deschide
calea conflictelor între iconoclaşti şi iconoduli.

Cauzele apariţiei iconoclasmului

Vedem

Constantin al V-lea (741-775 d. H.) a fost fiul lui Leon III. Urmând la tron, a aplicat cu
multă conscvenţă şi hotărâre politica tatălui său. Perioada de domnie a acestui împărat este
greu de judecat din punct de vedere istoric, deoarece adversarii iconoclasmului, când au
dobândit, la final victoria, au distrus toate documentele care li s-a părut că susţineau această
doctrină. Prin urmare, despre anii de domnie ai acestui împărat, nu avem decât informaţii de
origine ortodoxă. Constantin V a fost numit de popor, Copronimul, cuvânt ce se poate traduce
din greceşte, spurcăciune. Dacă tatăl său, Leon III, a sprijinit iconoclasmul pentru motive
politice, acestea predominând motivelor religioase, Constantin al V-lea, odată ajuns în
scaunul imperial, având o cultură filosofică mai mare şi o educaţie teologică, credea cu
adevărat că venerarea icoanelor era o formă e superstiţie nedemnă de mintea omenească.
Consntatin al V-lea devine un iconoclast fanatic, condamnă cultul Sfintei Fecioare şi cultul
sfinţilor, iar viaţa monahală o consideră nefastă statului şi contrară naturii omului. Preluarea
frâielor imperiale de către Constantin al V-lea, imediat după decesul lui Leon al III-lea, a
produs multă nelinişte şi nemulţumire în rândul ortodocşilor. Adversarii noului împărat decid
să-l înlăture din scaunul imperial. Ei profită de plecare lui în fruntea armatei, împotriva
arabilor, proclamându-l împărat pe cumnatul său, Artavaste, care a abrogat edictele lui Leon
al III-lea.

Constantin al V-lea avea să lupte 18 luni pentru a-şi învinge uzurpatorul şi a recuceri
Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin. Artavasde este învins şi pedepsit, iar
Patriarhul Anastasie care, de teamă a trecut de partea uzurpatorului, i-au fost aplicate mari
umilinţe. Constantin V şi-a recuperat tronul.

După revenirea pe tronul imperial, Constantin al V-lea devine şi mai intransigent în

convingerile sale, filosofia răzbunării fiindu-i temelie în următorii ani. Împăratul a convocat
un conciliu la care au participat 300 de episcopi, conciliu ce avea menirea de a da
iconoclasmului documentul teologic necesar.

Conciliul a fost convocat în anul 754.

Sinodul ionoclast s-a întrunit în 754, în palatul din Hieria, în Calcedon, şi

prezidat de Teodosie, episcopul Efesului, în locul patriarhului Constantinopolului, care
a murit în acelaşi an. Sinodul s-a întrunit pentru a condamna în mod oficial venerarea
icoanelor, o practică uzuală în viaţa cultică a creştinilor. La sfârşitul dezbaterilor sale,
sinodul a emis un decret prin care erau condamnate diverse atitudini teologice asupra
subiectului. Sinodul iconoclast a exemplificat mai ales
această condamnare prin anatemizarea celor trei principali apărători ai icoanelor,
„bărbaţi sfinţiţi şi învăţători cinstiţi”3. Gherman, patriarhul depus al
Constantinopolului, Gheorghe, patriarhul Constanţiei, capitala Ciprului, şi Ioan
Damaschinul, preot şi monah din mănăstirea Sfântul Sava, aflată la câţiva kilometri de
Ierusalim. Iată acest fragment din decret

Foarte probabil, Ioan Damaschinul a devenit cunoscut în mod public în timpul

controversei iconoclaste datorită implicării sale active în aceasta şi a poziţiei sale faţă de
icoane5.
Istoricii bisericeşti şi cronografii îi menţionează numele, pentru prima dată, în contextul
sinodului din 754

La finalul acestui conciliu, a fost emis un decret, decret păstrat în întregime până în zilele
noastre. Textul a fost inspirat de Constantin al V-lea, iar odată cu intrarea lui în vigoare,
împăratul s-a preocupat cu pasiune de represiunea celor care nu-l respectau. Mulţi au cedat
hotărârilor acestui decret şi au acceptat puterea imperială, supunându-se voinţei împăratului.

Iată conţinutul decretului: „În temeiul cuvintelor din Sfânta Scriptură şi ale Sfinţilor Părinţi,
declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi alungată, respinsă, îndepărtată şi
anatemizată de Sfânta noastră Biserică orice icoană, făcută din orice fel de material sau prin
arta blestemată a picturii. Cel care, în viitor, va îndrăzni să-şi facă un asemenea obiect şi să-l
venereze sau să-l aşeze într-o biserică sau într-o casă particulară sau să-l ţină ascuns, va fi,
dacă este episcop sau diacon, destituit; dacă este călugăr sau laic va fi anatemizat şi va suporta
rigorile legilor ca duşman al lui Dumnezeu şi al doctrinelor transmise de Sfinţii Părinţi.”

Faţă de opozanţii acestui decret, Constantin V s-a arătat intolerant şi nemilos. Cei ce
refuzau să se supună autorităţii imperiale şi să fie de partea iconoclasmului, au fost exilaţi, le-
au fost confiscate bunurile, au fost torturaţi, le-a fost aplicată pedeapsa cu moartea.

Sculpturi, mozaicuri, picturi, podoabe ale manuscriselor, până la relicvele cele mai venerate,
tot ceea ce era considerat un suport material pentru adorare a fost fără îndurare distrus, fără a
se ţine seama de valoare lui artistică.

Călugării, susţinători fanatici ai icoanelor, au fost prigoniţi. Cei care au refuzat să se

supună, au fost martirizaţi. Multe mănăstiri au fost închise sau transformate în clădiri de
utilitate publică şi averile lor au fost cofiscate de puterea imperială, de către stat. Uneori,
călugării au fost obligaţi să treacă la viaţa laică, să poarte veşmintele oamenilor obişnuiţi şi să
se căsătorească. O mare parte a călugărilor au plecat din Imperiul Bizantin şi s-au stabilit în
Italia meridională, Siria, Palestina, Cipru. Se părea că iconoclasmul s-a impus, iar triumful lui
se datora violenţei şi terorii.