FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

IMAGINAŢIA

DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Activitatea umană nu se limitează la captarea, înregistrarea şi prelucrarea informaţiilor

actuale, prezente. Ea nu este eficientă prin simpla reducere a trecutului în prezent, chiar dacă
o face în funcţie de condiţiile schimbate ale prezentului.
Pentru a fi eficientă şi adaptativă, activitatea trebuie să anticipe, să prefigureze viitorul
obiectului, al situaţiei, al evenimentului. Acest lucru este posibil datorită intrării în funcţiune a
unui nou mecanism psihic, cu ajutorul căruia informaţiile actuale şi cele trecute sunt
transformate, modificate, transfigurate, mai mult, sunt create altele noi. Acest nou mecanism
psihic se numeşte imaginaţie.
Multă vreme imaginaţia a fost definită ca un proces de combinare a imaginilor ceea ce
se potriveşte numai imaginaţiei artistice. Dar procesul creator în ştiinţă comportă mai mult
sinteze în domeniul ideilor, al abstracţiunilor. De imaginaţie dă dovadă şi coregraful, ea se
poate observa chiar şi în comportamentul unor sportivi.
Astăzi imaginaţia poate fi definită ca acel proces psihic al cărui rezultat îl constituie
obţinerea unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor
(Cosmovici, A.)
M.Zlate consideră imaginaţia drept procesul de combinare şi recombinare a datelor
din experienţa anterioară în vederea obţinerii unor imagini noi fără un corespondent în
realitate sau în experienţa noastră personală sau ca proces de creare a noului în formă
ideală.
Interesantă este şi definiţia dată de P.Popescu-Neveanu, potrivit căreia imaginaţia este
procesul psihic de operare cu imagini mintale, de combinare sau construcţie imagistică
tinzând spre producerea noului în forma unor reconstruiri imagistice, a tablouri
mintale, planuri iconice sau proiecte.
Cele trei definiţii conţin, sub o formă sau alta, informaţii cu privire la:
 tipul de acţiune psihică implicat de imaginaţie (acesta fiind constituit din
combinarea, recombinarea, crearea informaţiilor, spre deosebire de gândire, unde acţiunile
psihice sunt reprezentate de operaţiile ei, sau de memorie, unde acţiunile psihice sunt
reprezentate de memorarea, stocarea, reactualizarea informaţiilor);
 forma rezolutivă (obţinerea noului, spre deosebire de memorie, unde forma
rezultativă este de ordin reproductiv);
 sensul formei rezultative (noul obţinut poate fi nou pentru subiect dar şi pentru
societate, fapt care dă posibilitatea desprinderii celor două forme ale imaginaţiei: reproductivă
şi creatoare).
Ca atare nu se poate vorbi de imaginaţie doar în pictură sau în poezie, ci şi în
matematică sau balet. Chiar şi în domeniul activităţii organizatorice s-ar putea descifra
intervenţia imaginaţiei: iniţiativa constituie o noutate pe planul acţiunii. Marii generali au
imaginat ingenioase planuri de luptă, cu care au câştigat victorii răsunătoare.
În literatura de specialitate apare legătura dintre imaginaţie şi creativitate.
Creativitatea este o capacitate mult mai complexă decât imaginaţia, ea făcând posibilă crearea
de produse reale ori pur mintale, constituind un progres în plan social. Componenta principală
a creativităţii o constituie imaginaţia, dar creaţia de valoare reală mai presupune şi o
motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Şi cum noutatea nu se obţine cu
uşurinţă, o altă componentă implicată este voinţa, perseverenţa în a face numeroase încercări
şi verificări.
 De-a lungul timpului, imaginaţia a suscitat o multitudine de dispute în rândul
psihologilor, dispute care s-au concentrat asupra rolului acestui proces în adaptarea la mediu
şi în dezvoltarea psihicului uman.
Deşi dezvoltarea imaginaţiei la nivel înalt este caracteristică omului, germenii ei pot fi
descoperiţi şi în conduita unor animale superioare.
A.Cosmovici dă un astfel de exemplu, povestit de un scriitor: avea un câine de rasă,
foarte răsfăţat, căruia îi plăcea să doarmă într-un fotoliu confortabil. Într-o zi, venind din altă
parte, căţelul constată că stăpânul său stă aşezat tocmai în fotoliul său preferat. După ce se
învârte de câteva ori nemulţumit, se îndreaptă spre uşa de ieşire afară şi scânceşte pentru a i se
da drumul. Scriitorul se ridică şi se duce să o deschidă, dar, în acel moment, câinele se repede
triumfător şi se aşează la locul său preferat. Desigur, acest truc a fost rodul imaginaţiei sale şi
nu fusese învăţat.
Marea majoritate a psihologilor consideră însă că imaginaţia este un proces specific
uman. Argumentele aduse ar fi:
 este trăsătura distinctivă a reflectării conştiente, îndeosebi a laturii proiective şi
creatoare a conştiinţei;
 se realizează cu instrumente specific umane, gândirea şi limbajul;
 este procesul prin care se produc noi idei şi, ca atare originea sa se află în
procesul transformării lumii materiale.
Imaginaţia este un mecanism absolut necesar pentru viaţa, cunoaşterea şi activitatea
omului pentru că:
 prin imaginaţie omul proiectează, anticipă produsul activităţii înainte de realizarea lui
efectivă, concretă;
 imaginaţia permite elaborarea unor planuri prealabile sau ipoteze în rezolvarea de
probleme;
 prin imaginaţie, omul îşi proiectează în viitor traiectoria propriei sale vieţi;
 imaginaţia adaugă o nouă dimensiune vieţii psihice – reflectarea viitorului, a
posibilului.
Imaginaţia apare ca activitate de reproiectare originală, personală a realităţii.
Apropierea sau îndepărtarea de realitate sunt în funcţie de tipul de activitate în care este
implicată imaginaţia (activităţi literar-artistice, de invenţie etc.)
Imaginaţia are ca atare un pregnant rol adaptativ.

PROCESELE FUNDAMENTALE ALE IMAGINAŢIEI

Imaginarea unor noi obiecte, simboluri, idei implică două procese fundamentale: analiza
şi sinteza. Sinteza exprimă în structura sa şi principalele procedee ale imaginaţiei:
1. Aglutinarea: se produce atunci când părţi descompuse din diverse elemente (fiinţe,
obiecte etc.) sunt recombinate astfel încât, dau naştere unor fiinţe sau obiecte cu aspect
eterogen. Exemple: o serie de monştri din mitologia greacă: sfinxul (cu corp de leu şi cap de
femeie), centaurul (corp de cal şi piept, cap şi braţe de bărbat) etc.
2. Modificarea dimensiunilor (uriaşii şi piticii din basme);
3. Multiplicarea (balaurul cu şapte capete);
4. Schematizarea (în caricatură schematizarea feţei umane, unde ies în evidenţă
trăsăturile dominante);
5. Analogia este un procedeu prezent mai ales în ştiinţă şi tehnică. Structura atomului a
fost imaginată (mai ales la începutul descoperirilor din microfizică) similară cu aceea a unui
sistem solar. Darwin a conceput selecţia naturală, asemănând-o cu selecţia artificială
practicată de secole în agricultură. Primele automobile semănau mult cu o trăsură fără cai.
 6. Tipizarea: redarea generalului prin intermediul individualului (literatura realistă:
avariţia prin personajul Hagi Tudose);
7. Adaptarea: unui obiect sau principiu funcţional la noi situaţii concrete.

FORME ALE IMAGINAŢIEI

IMAGINAŢIA REPRODUCTIVĂ

Este cea mai frecventă formă de imaginaţie solicitată aproape zilnică şi la care se face
mult apel în învăţământ. Ea constă în capacitatea noastră de a ne reprezenta diferite locuri,
fenomene, întâmplări numai pe baza unor relatări verbale, fără sprijinul unui material concret,
intuitiv. Elevii îşi pot imagina cum arată anumite elemente din natură pe baza descrierilor
făcute de profesor, fără să fie absolută nevoie de o planşă.

IMAGINAŢIA CREATOARE

Este cea mai importantă formă a imaginaţiei. Ea se manifestă în diferite feluri, fie
involuntar, fie voluntar.
Modalităţile în care se poate manifesta această formă a imaginaţiei sunt:
1. VISAREA:
Are loc atunci când, în momente de repaus, de relaxare, lăsăm gândurile să
vagabondeze, preferând să ne imaginăm lucruri plăcute, şanse, întâmplări favorabile.
Visarea este mult influenţată de dorinţe, sentimente: de imaginăm reuşita în activităţi pe
care nu îndrăznim să le întreprindem. De multe ori visarea are rol compensator. Gândurile,
imaginile se succed în virtutea legilor asociaţiei, dirijate de stările afective. Simţul realităţii
intervine prea puţin, totul decurge ca în romanele de aventuri, în care întâmplările sunt foarte
puţin verosimile.
Ea poate constitui un sprijin în activităţile care cer eforturi de lungă durată.
Totuşi, dacă visarea ocupă un loc prea mare în existenţa zilnică, se pierde contactul cu
realitatea, se subminează efortul voluntar.

2. IMAGINILE HIPNAGOGICE:
Denumirea vine de la hipnos (somn) şi agogos (a aduce). Sunt imagini care apar în
timpul adormirii. Cele hipnopompice (pompos=care întovărăşesc) intervin în timpul trezirii
din somn. În ambele cazuri, e vorba de simple linii, figuri geometrice, stele strălucitoare, mai
rar pot apărea figuri umane sau un peisaj. Sunt reprezentări statice sau care se succed fără o
legătură între ele.

3. VISELE

4. HALUCINAŢIILE:
Sunt imagini extrem de vii pe care bolnavii le consideră reale (pot fi persoane, animale,
obiecte acoperind părţi din ceea ce percep). În afara bolilor, halucinaţiile pot fi provocate de
anumite substanţe chimice şi de droguri.

5. IMAGINAŢIA PREPONDERENT VOLUNTARĂ:

Persoana îşi propune în mod conştient să rezolve o anumită problemă foarte dificilă ori
să creeze o operă artistică implicând un efort de durată. De asemenea, alte componente
autentice indispensabile creaţiei artistice sunt voinţa şi perseverenţa.
Alte forme ale imaginaţiei descrise în literatura de specialitate sunt:
  Imaginaţia substitutivă: sau empatia: fenomen psihologic de identificare a unei
persoane cu un model de comportament uman perceput sau evocat, favorizând un act de
înţelegere şi comunicare umană, precum şi o anumită contagiune afectivă (Marcus, S.).
mijlocul prin care se realizează empatia este imaginaţia.
De exemplu: mă imaginez într-o situaţie emoţională şi trăiesc afectiv situaţia
respectivă; îmi imaginez cum s-ar simţi altcineva într-o situaţie emoţională, o parte a
procesului imaginativ include plasarea simbolică a propriului eu în locul altuia. Imaginaţia
substitutivă introduce individul în contexte psihice străine lui, de asemenea, ea dă posibilitatea
proiecţiei subiectului în altul, dar şi a introiecţiei altuia în subiect.
 Imaginaţia ascensională: este cea care generează imagini din imagini, cea care
sugerează urcuşul (foloseşte metaforele înălţimii, ale ascensiunii, ale profunzimii, ale căderii).
Exemplu: metafora muntelui.
 Imaginaţia socială: fiecare membru al societăţii interiorizează imaginile
mediului său cultural, le transformă în imagini personale, emite noi imagini care prin
acumulare sau contagiune se acumulează în imaginarul social în devenire.
Această circularitate permanentă a imaginilor creează între oameni şi grupuri un fel de
inter-lume, de-a lungul căreia ei comunică, se influenţează, îşi formulează proiecte, valori şi
sensuri. Imaginaţia socială are o dublă semnificaţie: pe de o parte, ea contribuie la asigurarea
organizării sociale; pe de altă parte, serveşte ca suport pentru toate activităţile publice şi
private ale omului.
În primul caz, societatea îşi legitimează autoritatea, distribuie stusurile şi rolurile în
funcţie de credinţele (miturile) imaginare ale membrilor ei.
În cel de-al doilea caz, munca, stabilirea relaţiilor cu alţii funcţionează în dependenţă de
imaginile de atracţie sau respingere ale oamenilor. Gradul de participare a membrilor
societăţii depinde şi el de aspiraţiile vehiculate de o societate, în care oamenii cred şi pe care
le interiorizează.

FUNCŢII ALE IMAGINAŢIEI

Imaginaţia îndeplineşte funcţii de ordin:

 Transformativ (creează noul pe plan mintal);
 Proiectiv (vizează viitorul);
 Compensatoriu (satisface în plan fantastic dorinţele, aspiraţiile nesatisfăcute în
plan real);
 Substitutiv (scopurile şi acţiunile indezirabile în plan real sunt substituite, deci
înlocuite cu scopuri şi acţiuni posibile în plan imaginar);
 Autoreglator (dirijează comportamentul uman, îl adaptează la solicitările
mediului).
 MOTIVAŢIA

DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Ca şi în cazul altor ştiinţe, în psihologie se urmăreşte atât surprinderea şi descrierea
fenomenelor (care se realizează prin intermediul mecanismelor senzoriale şi cognitive, pe care
le-am abordat până acum) cât şi pe dezvăluirea determinismului lor, a cauzelor concrete care
le-au generat. Nici o conduită nu se manifestă fără o anumită incitare, fără o direcţionare şi
susţinere energetică. Chiar în cazul absenţei unui obiectiv sau scop, un comportament are la
bază acţiunea unei cauze.
Motivaţia este cea care răspunde la întrebarea de ce s-a produs? respectivul
comportament.
În accepţiunea cea mai largă, motivaţia este ansamblul unor factori/stimuli interni care
determină, impulsionează, instigă comportamentul.
Într-o accepţiune mai restrânsă, motivaţia apare drept stare de necesitate internă a
organismului care orientează şi dirijează comportamentul pe direcţia satisfacerii ei. De obicei
apare atunci când în organismul uman se instituie o stare de dezechilibru (fiziologic sau
psihologic).
M. Golu consideră motivaţia drept o formă specifică de reflectare prin care se
semnalează mecanismelor de comandă-control ale sistemului personalităţii o oscilaţie de la
starea iniţială de echilibru, un deficit energetico-informaţional sau o necesitate ce trebuie
satisfăcută. La nivelul mecanismelor de reglare, aceste semnale sunt transformate în comenzi,
care selectează şi pun în funcţiune comportamente mai mult sau mai puţin adecvate.
Ca atare, fiinţa umană apare ca subiect activ şi selectiv aflat într-o dublă relaţie faţă de
mediul extern: una de independenţă, prin capacitatea de a acţiona pe cont propriu, în absenţa
unor stimuli sau solicitări externe şi alta, de dependenţă, prin satisfacerea stărilor de necesitate
pe baza schimburilor substanţiale, energetice şi informaţionale cu mediul.

MOTIVUL ŞI FUNCŢIILE SALE

Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi
modificarea conduitei, iar motivaţia este constituită din ansamblul motivelor (sau structurarea
motivelor).
Aşa cum arată A. Cosmovici (2005), un motiv este o cauză principală a unui
comportament. Nu orice cauză este un motiv. O detunătură puternică ne face să tresărim, ea
este cauza reacţiei noastre, dar nu spunem că ar fi motivul tresăririi. Motivul este o cauză
internă a conduitei.
Principiul care stă la baza motivaţiei este un principiu din biologie: homeostazia,
conform căruia organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant, cu
toate modificările mediului. Când echilibrul este perturbat, atunci fiinţa vie reacţionează în
vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe planul psihic prin apariţia unei trebuinţe:
nevoia de hrană, de apă, de căldură etc. trebuinţa este tocmai o trăire a unei stări de
dezechilibru, provocată de obicei de o lipsă. Dar nu tot ceea ce reţinem ca necesitate are o
cauză nativă. Sunt foarte multe trebuinţe formate în cursul existenţei: nevoia de a vedea u
film, de a te plimba cu automobilul (dorinţa fiind o trebuinţă conştientă de obiectul ei) etc.
toate acestea se formează, fiind produsul experienţei, al civilizaţiei care, satisfăcând unele
nevoi, creează şi altele noi.

Funcţiile motivului
Motivul îndeplineşte trei funcţii principale: funcţia de declanşare, funcţia de orientare-
direcţionare şi funcţia de susţinere (energizantă).
 Funcţia de declanşare constă în deblocarea şi activarea centrilor de comandă efectori,
care asigură pregătirea şi punerea în priză a verigilor motorii şi secretorii în vedrea satisfacerii
stării de necesitate, fie că este vorba despre o trebuinţă biologică, fie de una de ordin spiritual
(de cunoaştere, estetică etc.).
Pentru producerea acestei funcţii este necesar ca intensitatea motivului să depăşească o
anumită valoare prag. Cu cât intensitatea va fi mai mare, cu atât forţa de declanşare a
motivului va fi mai mare. La om, care posedă mecanisme speciale de analiză-evaluare critică
a motivelor şi de decizie, funcţia de declanşare trebuie să treacă prin filtrul acestor mecanisme
şi să primească OK-ul lor. Oricât de puternic ar fi un motiv, el poate fi blocat, fie prin
reprimare (refulare), cum susţinea Freud, fie prin amânare, cum afirma Lazarus. (vezi Golu,
M.)
Funcţia de orientare-direcţionare constă în centrarea comportamentului şi activităţii
pe un obiectiv anume – satisfacerea stării de necesitate semnalizate de către motiv. Esenţială
devine însă, nu atât declanşarea propriu-zisă a acţiunii, ci orientarea acesteia către un scop
(finalitatea ei).
Funcţia de susţinere şi energizare constă în menţinerea în actualitate a
comportamentului declanşat până la satisfacerea stării de necesitate. În virtutea acestei funcţii
se asigură eliberarea de energie şi dincolo de momentul declanşării acţiunii. Esenţială devine
aici veriga subiectivă a stării de necesitate care permite transferul conţinutului energetic al
verigii obiective în planul acţiunii externe. Funcţia de susţinere şi energizare se leagă atât de
latura cantitativă a motivului (intensitatea acestuia) cât şi de semnificaţia motivului pentru
subiect.
La om organizarea sferei motivaţionale se realizează nu numai după forţa sau
intensitatea energetică a motivelor, ci şi după o dimensiune valorică, socio-culturală (morală,
estetică, religioasă, politică etc.), trebuinţele primare subordonându-se celor secundare.

FORME ALE MOTIVAŢIEI

Abordarea sferei motivaţionale a personalităţii umane evidenţiază diversitatea formelor

de structurare şi integrare.
M. Golu realizează o clasificare a formelor motivaţionale pe baza următoarelor criterii:
sub aspect genetic; pe baza conţinutului; după importanţa sau semnificaţia reglatorie; după
poziţia pe care o ocupă în cadrul activităţii.

1. Sub aspect genetic se delimitează două tipuri de motivaţie: motivaţie înnăscută sau
primară şi motivaţie dobândită sau secundară.
Motivaţia înnăscută este legată de procesele de dezvoltare, maturizare şi homeostazie
biologică, în cadrul organismului şi exprimă nevoia bazală a organismului nostru, ca entitate
vie, de substanţă, energie şi informaţie din mediul extern, de menţinere a integrităţii
structural-funcţionale şi de reproducere.
O parte din componentele motivaţiei primare intră în funcţiune încă de la naştere şi
incită comportamente specifice de satisfacere (ex: trebuinţele alimentare şi fiziologice); altă
parte intră în funcţiune mai târziu, tot în mod automat, o dată cu dezvoltarea şi maturizarea
organismului (ex: trebuinţele erotico-sexuale).
Satisfacerea motivelor primare devine imperativă şi obligatorie pentru asigurarea
supravieţuirii şi funcţionării normale a omului ca organism viu. Perturbări repetate şi
prelungite ale satisfacerii lor conduc la serioase dereglări interne.
Motivele primare, fiind determinate genetic, au aceeaşi configuraţie şi aproximativ
aceeaşi dinamică la toţi oamenii.
Motivaţia dobândită sau secundară
 Este specifică cu precădere omului şi se formează în cursul adaptării la mediu, fiind
favorizată atât de factori de ordin intern (creşterea complexităţii structural-funcţionale a
creierului) şi extern (dezvoltarea, complicarea şi dinamismul mediului socio-cultural, care
dezvoltă permanent cerinţe şi exigenţe noi).
Dacă motivaţia înnăscută nu-şi modifică structura şi formele de manifestare în cursul
evoluţiei istorice , motivaţia secundară cunoaşte un proces de permanentă evoluţie, dobândind
conţinuturi şi forme noi, pe măsură ce se diversifică conţinuturile mediului socio-cultural,
tipurile de relaţii interpersonale şi formele de activitate.
De asemenea, ea mai este puternic influenţată de unicitatea persoanei.

2. pe baza conţinutului se diferenţiază şi se structurează o gamă largă de motive.

Maslow realizează o teorie ierarhică a nevoilor, reprezentată sub forma unei piramide
în cadrul căreia nevoile fundamentale sunt dispuse la bază iar nevoile care implică potenţialul
uman sunt dispuse cel mai înalt, în vârf.
Primul nivel al piramidei este constituit de nevoile fiziologice sau biologice: nevoia de
oxigen, de hrană, apă precum şi de o temperatură corporală constantă.
Referindu-se la aceste nevoi, Maslow arată că persoana căreia îi este extrem de foame,
nu este interesată de nimic altceva în afară de hrană. Ea visează hrană, se gândeşte la hrană,
îşi aminteşte feluri de hrană şi tinde să creadă că dacă îşi va îndeplini această nevoie, va fi
fericită tot restul vieţii şi nu va mai dori niciodată altceva. Viaţa însăşi tinde să fie definită în
funcţie de hrană, în timp ce alte lucruri vor fi considerate ca lipsite de importanţă. Insă, după
ce persoana şi-a îndeplinit nevoia de hrană, apare o altă nevoie, mai înaltă care tinde să
domine organismul.
Al doilea nivel al piramidei cuprinde nevoile de securitate sau siguranţă. Cu excepţia
perioadelor de dezorganizare din cadrul structurii sociale, adulţii nu conştientizează prezenţa
nevoilor de siguranţă care sunt satisfăcute de către societate. Ca atare, nevoile de siguranţă nu
acţionează ca nişte forţe motivaţionale active; în mod normal ele pot fi observate ca expresii
ale unor fenomene cum ar fi: preferinţa comună pentru o slujbă care să ofere protecţie; dorinţa
de a avea un venit sigur; preferinţa pentru lucruri familiare, cunoscute mai degrabă decât
pentru cele nefamiliare, necunoscute. Tendinţa de a avea o religie sau o filosofie asupra
universului şi a omului sunt în parte motivate de căutarea siguranţei.
Natura nevoilor de siguranţă poate fi eficient studiată la copii, întrucât la ei sunt mult
mai evidente. Un copil doreşte un anumit ritm sau rutină, o lume ordonată şi predictibilă. Ca
atare, nedreptatea sau inconsistenţa din partea părinţilor în atitudinea faţă de el, pot face un
copil să se simtă anxios şi nesigur întrucât tind să prezinte lumea ca pe un loc nesigur,
imprevizibil.
Următorul nivel în piramidă este reprezentat de nevoile sociale (nevoia de dragoste, de
afecţiune şi de apartenenţă). In general, oamenii tind să evite sentimentele de singurătate şi
alienare, să ofere şi să primească dragoste, afecţiune şi acceptare. In societatea noastră,
negratificarea acestor nevoi se regăseşte în cazurile de neintegrare şi în formele cele mai
severe de psihopatologie.
Un palier superior în cadrul piramidei este constituit de nevoile de stimă şi apreciere.
Pentru a se simţi valoroşi, încrezători în forţele proprii, oamenii au nevoie de un nivel înalt,
stabil de auto-respect şi de respect din partea celor din jur. Dacă aceste nevoi nu sunt
îndeplinite, persoana se simte slabă, neajutorată şi lipsită de valoare. In interiorul acestui
palier, Maslow identifică două subseturi de nevoi: în primul rând, se referă la dorinţa de
putere, de reuşită, de încredere în faţa lumii, de independenţă şi de libertate; în al doilea rând,
precizează dorinţa de prestigiu (definit ca respect sau încredere din partea altor oameni), de
recunoaştere, de atenţie, importanţă şi apreciere.
 Penultimul nivel al piramidei cuprinde nevoia de a cunoaşte şi de a înţelege ca un pas
extrem de important către self-actualizare, ultimul şi cel mai înalt nivel al piramidei.
Nevoile descrise mai sus pot fi considerate ca trepte de-a lungul drumului către self-
actualizare în cadrul căreia toate nevoile primare pot fi subsumate.
Gratificarea nevoilor de deficit tinde să fie episodică urmând o schemă care începe cu o
stare de instigare, de motivare, stare care demarează comportamentul orientat către atingerea
scopului şi care, urcând gradual în dorinţă, atinge în final o culme într-un moment de succes şi
consumare. Îndeplinirea unei nevoi şi îndepărtarea ei consecutivă din centrul stadiului, aduce
nu o stare de odihnă sau apatie stoică ci mai degrabă emergenţa în conştiinţă a unei alte
nevoi ,,înalte’’; a vrea şi a dori continuă dar la un nivel mai înalt. Creşterea se realizează
atunci când pasul următor este subiectiv trăit ca mult mai plăcut, mai satisfăcător intrinsec
decât gratifierea anterioară cu care persoana este deja familiară şi de care s-a plictisit. Noua
experienţă se validează prin sine şi nu printr-un criteriu exterior, este auto-validantă; în
această manieră noi învăţăm la ce suntem buni, ce ne place sau ne displace, care ne sunt
gusturile, judecăţile sau capacităţile; într-un cuvânt aceasta este maniera în care ne
descoperim Eul şi răspundem la întrebările: Cine sunt eu? Ce sunt eu?

3. după importanţa şi semnificaţia reglatorie se delimitează următoarele tipuri de

motive: motive homeostazice, motive de creştere şi dezvoltare, motive pozitive
(antientropice), motive negative (entropice), motive extrinseci, motive intrinseci.
Motivele homeostazice: sunt legate de menţinerea unor echilibre fiziologice sau
psihologice, atât la nivelul unor sisteme particulare cât şi la nivelul întregii personalităţi. Ele
selectează şi declanşează procesele şi comportamentele corespunzătoare de redresare şi
menţinere a echilibrelor perturbate.
Motivele de creştere şi dezvoltare sunt integrate şi se activează în cadrul stadiilor bio
şi psihogenetice. Motivele creşterii şi dezvoltării biologice au un caracter spontan, se
activează şi funcţionează inconştient, în timp ce motivele dezvoltării psihice se integrează, de
regulă, la nivel conştient, ele elaborându-se cu implicarea directă a intenţionalităţii,
autoevaluării şi efortului voluntar.
Motivele pozitive sunt cele a căror satisfacere are întotdeauna un efect reglator asupra
echilibrului şi funcţionării personalităţii, înlăturând sau diminuând oscilaţiile şi stările
perturbatoare. Ele sunt homeostazice şi de dezvoltare. Satisfacerea lor nu intră în conflict cu
exigenţele şi etaloanele morale sociale sau, prin natura lor, generează comportamente şi
activităţi îndreptate spre atingerea unor scopuri sociale.
Motivele negative: se caracterizează prin aceea că satisfacerea lor, pe lângă un efect
adaptativ de moment, asociat cu reducerea tensiunii iniţiale şi obţinerea unei doze de plăcere
şi satisfacţii de moment, generează efecte perturbatoare care, cumulându-se în timp, duc la
serioase dezechilibre şi disfuncţii în planul intern al sistemului personalităţii sau în planul
relaţionării individului cu mediul social. Multe dintre ele sunt biologice şi fiziologice.
Exemple: trebuinţa pentru consumul de alcool, pentru fumat, pentru mâncăruri excesiv de
condimentate sau de grase, trebuinţa de acumulare excesivă de bunuri materiale, trebuinţa
pentru senzaţii tari etc.
Uneori motivaţia se contopeşte cu însăşi acţiunea la care ea dă naştere: cineva citeşte o
carte pentru plăcerea pe care i-o procură sau explorează o peşteră pentru a-şi satisface
curiozitatea: vorbim despre motivaţie intrinsecă. Dacă însă acţiunea desfăşurată reprezintă
doar un mijloc pentru realizarea unui scop, atunci motivaţia ei este extrinsecă (elevul care
învaţă ca şă facă plăcere mamei sale, deşi materia respectivă îi displace). În anumite condiţii,
o motivaţie extrinsecă poate da naştere uneia intrinseci.

4. după gradul de structurare şi integrare se disting:

 Pulsiunile şi tendinţele, cu un grad scăzut de structurare şi de integrare, cu manifestare
difuză, acompaniată de trăiri emoţionale slab definite, fără o raportare obiectuală şi specifică;
când trebuinţa este conştientă vorbim de dorinţă;
Trebuinţele propriu-zise: sunt bine structurate şi integrate la nivel biologic sau
psihologic şi reflectă o anumită legătură durabilă a subiectului cu anumite elemente din
mediu. Satisfacerea lor are un caracter imperativ, amânarea pe termen lung ducând la
dezechilibre majore;
Interesele: reflectă o legătură selectivă mai puţin trainică şi mai puţin durabilă în timp
între subiect şi anumite situaţii, obiecte, evenimente etc. Ele se pot schimba sau modifica de-a
lungul dezvoltării şi pot lua diverse forme (interese turistice, interese politice, tehnice sau de
cunoaştere etc.). Comparativ cu trebuinţele se situează la un nivel de consolidare afectivă mai
scăzut; trebuinţa se structurează pe baza interesului.
Idealurile: reflectă o stare sau o situaţie proiectată în viitor spre care tinde subiectul în
mişcarea ascendentă spre devenire şi realizare de sine; structura lor este mai puţin articulată şi
definită decât a trebuinţelor şi intereselor, iar conştientizarea conţinutului pe care- poartă are
un caracter mai vag. Chiar idealul profesional, unul dintre cele mai bine individualizate în
profilul personalităţii, parcurge de obicei un drum lung de cristalizare, iar uneori se poate
constata că, după ce subiectul l-a fixat, se află în disonanţă cu aptitudinile acestuia.